Bac și Învățătură : EXAMEN

Ioan Slavici

I. Sărăcuţii mamei

A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tânără şi voinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc.

Nu-i vorbă, Bârzovanu, răposatul, era, când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar şi şedea mai bucuros la birt decât acasă; tot le-au mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Murăşului, viuţa din dealul despre Păuliş şi casa, pe care muma lor o căpătase de zestre. Apoi, mare lucru pentru o precupeaţă, Radna e Radna, Lipova e numai aci peste Murăş, iar la Arad te duci în două ceasuri.

Marţi dimineaţa Mara-şi scoate şatra şi coşurile pline în piaţa de pe ţărmurele drept al Murăşului, unde se adună la târg de săptămână murăşenii până de pe la Sovârşin şi Soboteliu şi podgorenii până de pe la Cuvin. Joi dimineaţa ea trece Murăşul şi întinde şatra pe ţărmurele stâng, unde se adună bănăţenii până de pe la Făget, Căpălnaş şi Sân-Miclăuş. Vineri noaptea, după cântatul cocoşilor, ea pleacă la Arad, ca ziua s-o prindă cu şatra întinsă în piaţa cea mare, unde lumea se adună din şapte ţinuturi.

Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ţi iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate şi cumpără ce găseşte; duce de la Radna ceea ce nu găseşti la Lipova ori la Arad şi aduce de la Arad ceea ce nu găseşti la Radna ori la Lipova. Lucrul de căpetenie e pentru dânsa ca să nu mai aducă ce a dus şi vinde mai bucuros cu câştig puţin decât ca să-i „clocească” marfa.

Numai în zilele de Sântă Marie se întoarce Mara cu coşurile deşerte la casa ei.

Vezi și

Sus, pe coasta unui deal de la dreapta Murăşului, e mănăstirea minoriţilor, vestita Maria Radna. Din turnurile bisericii mari şi frumoase se văd pe Murăş la deal ruinele acoperite cu muşchi ale cetăţii de la Şoimoş; în faţa bisericii se întinde Radna cea frumoasă şi peste Murăş e Lipova cu turnul sclipicios şi plin de zorzoane al bisericii româneşti,iar pe Murăş la vale se întinde şesul cel nesfârşit al Ţării Ungureşti.Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dânsa nu e decât un loc larg în faţa mănăstirii, unde se adună lumea cea multă, grozav de multă lume.

Cică e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrimează şi de a căreia vedere cei bolnavi se fac sănătoşi, cei săraci se simt bogaţi şi cei nenorociţi se socotesc fericiţi.

Mara, deşi creştină adevărată, se duce şi ea câteodată la biserica aceasta, dar se închină creştineşte, cu cruci şi cu mătănii, cum se cuvine în faţa lui Dumnezeu. Că icoana face minuni, asta n-o crede; ştie prea bine că o Maică Precistă nemţească nu e o adevărată Maică Precistă. E însă altceva la mijloc. Călugării, care umblă raşi ca-n palmă şi se strâmbă grozav de urât, au o ştiinţă tainică şi ştiu să facă fel de fel de farmece pentru ca boala să-şi vie la leac, săracul să-şi găsească sprijoana şi nenorocitul să se fericească. Bine face dar lumea care vine la Maria Radna să se închine, şi Marei îi râde inima când pe la Sinte Mării timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămână de zile, cete-cete, cu praporele în vânt, cu crucile împodobite cu flori şi cântând psalmi şi litanii. Acum, când vin sutele şi se adună miile pe locul cel larg din faţa mănăstirii, acum e secerişul Marei, care dimineaţa iese cu coşurile pline şi seara se întoarce cu ele goale. De aceea se închină Mara şi în faţa icoanei, apoi îşi ia copilaşii, pe care totdeauna îi poartă cu dânsa, îi dă puţin înainte şi le zice: "Închinaţi-vă şi voi, sărăcuţii mamei!"

Sunt săraci, sărăcuţii, că n-au tată; e săracă şi ea, c-a rămas văduvă cu doi copii; cui, Doamne, ar putea să-i lase când se duce la târg? cum ar putea dânsa să stea de dimineaţă până seara fără ca să-i vadă? cum, când e atât de bine să-i vezi?!

Umblă Mara prin lume, aleargă sprintenă, se târguieşte şi se ceartă cu oamenii, se mai ia şi de cap câteodată, plânge şi se plânge c-a rămas văduvă, şi apoi se uită împrejur să-şi vadă copiii şi iar râde.

"Tot n-are nimeni copii ca mine!" îşi zice ea, şi nimeni nu poate s-o ştie aceasta mai bine decât dânsa, care ziua toată vede mereu copii şi oameni şi nu poate să vadă fiinţă omenească fără ca s-o pună alăturea de copiii ei. Mult sunt sănătoşi şi rumeni, voinici şi plini de viaţă, deştepţi şi frumoşi, răi sunt, mare minune, şi e lucru ştiut că oameni de dai-Doamne numai din copii răi se fac.

Mai sunt şi zdrenţăroşi şi desculţi şi nepieptănaţi şi nespălaţi şi obraznici, sărăcuţii mamei; dar tot cam aşa e şi mama lor ea însăşi; cum altfel ar putea să fie o văduvă săracă? cum ar putea să fie copiii săraci, care îşi petrec viaţa în târg, printre picioarele oamenilor?

Muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vânt, Mara stă ziua toată sub şatră, în dosul mesei pline de poame şi de turtă dulce. La stânga, e coşul cu peşte, iar la dreapta clocoteşte apa fierbinte pentru "vornovişti", pentru care rade din când în când hreanul de pe masă. Copiii aleargă şi îşi caută treabă, vin când sunt flămânzi şi iar se duc după ce s-au săturat, mai se joacă voioşi, mai se bat, fie între dânşii, fie cu alţii, şi ziua trece pe nesimţite.

Serile, Mara, de cele mai multe ori, mănâncă ea singură, deoarece copiii, obosiţi, adorm, în vreme ce ea găteşte mâncarea. Mănâncă însă mama şi pentru ea, şi pentru copii. Păcat ar fi să rămâie ceva pe mâine.

Apoi, după ce a mai băut şi o ulcică de apă bună, ea scoate săculeţul, ca să facă socoteala. Niciodată însă ea n-o face numai pentru ziua trecută, ci pentru toată viaţa. Scăzând dobânda din capete, ea pune la o parte banii pentru ziua de mâine, se duce la căpătâiul patului şi aduce cei trei ciorapi: unul pentru zilele de bătrâneţe şi pentru înmormântare, altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică. Nu e chip să treacă zi fără ca ea să pună fie şi măcar numai câte un creiţar în fiecare din cei trei ciorapi; mai bucuros se împrumută pentru ziua de mâine. Când poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi rămâne aşa, singură, cu banii întinşi pe masă, stă pe gânduri şi începe în cele din urmă să plângă.

Nu doară că i-ar fi greu ceva; când simte greul vieţii, Mara nu plânge, ci sparge oale ori răstoarnă mese şi coşuri. Ea îşi dă însă seama cât a avut când a rămas văduvă, cât are acum şi cât o să aibă odată. Şi chiar Mara să fii te moi când simţi că e bine să fii om în lumea aceasta,să alergi de dimineaţă până seara şi să ştii că n-o faci degeaba.

Peste zi ea vede multă lume, şi dacă-i iese-n cale vreo femeie care-i place şi ca fire, şi ca stare, şi ca înfăţişare, ea-şi zice cu tainică mulţumire: "Aşa are să fie Persida mea!" Iar dacă bărbat e cel ce-i place, ea-şi zice: "Aşa are să fie Trică al meu!"

Era una, preoteasa de la Pecica, o femeie minunată, şi dulce la fire, şi bogată, şi frumoasă: ar fi spart Mara toate oalele dacă cineva s-ar fi încumetat să-i spună că Persida ei n-are să fie tot aşa, ba chiar mai şi mai. Iar preoteasa aceea stătuse patru ani de zile la călugăriţele din Oradea-Mare: era deci lucru hotărât că şi Persida are să stea cel puţin cinci ani la călugăriţele din Lipova.

A şi făcut Mara ce-a făcut, şi maica Aegidia, econoama, i-a făgăduit că-i va lua copila şi pentru numai 60 florini pe an, căci e văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei. Au trecut însă doi ani de atunci, Persida împlinise nouă ani, şi Mara nu se putu hotărî să dea atâta bănet -pentru nimic. Ar fi putut să dea; avea de unde; asta ea însăşi o ştia mai bine decât orişicine; dar n-o ierta firea să rumpă din nici unul dintre cei trei ciorapi.

Trică îi făcea mai puţină bătaie de cap.

Era un om la Lipova, Bocioacă, starostele cojocarilor, care lucra vara cu patru şi iarna cu zece calfe, scotea la toate târgurile cele mai frumoase cojoace, ţinea tăierea cărnii în arândă şi avea de nevastă pe Marta, fata preotului de la Cladova. Minunat om! — aşa trebuia să fie şi Trică! Iar pentru aceasta nu era nevoie de multă şcoală: atât ca să-l primească ucenic.

Maica Aegidia cerea însă mult, şase florini pe lună, şi pe deasupra mai erau şi alte cheltuieli.

"Hm" zise Mara, încreţindu-şi sprâncenele, şi începu să facă în gândul ei socoteala cam câţi oameni vor fi trecând în fieştecare an peste podul de plute de pe Murăş. Nimeni în lumea aceasta n-ar fi putut să facă socoteala aceasta mai bine decât dânsa, care atâta timp a stat pe ţărmurii Murăşului. Ce-ar fi fost adică dacă ar fi luat din ciorapul Persidei arânda podului? Putea să dea mai mult decât alţii, fiindcă nu voia să câştige decât cei 60 florini şi încă ceva pe deasupra. Apoi mai câştiga şi dreptul de a-şi pune masa şi coşurile la capul podului, pe unde trecea toată lumea.

Stătea Mara, stătea şi număra în gândul ei banii, câte doi creiţari de om şi câte zece de perechea de cai ori de boi, număra mereu şi-i aduna de se făceau mulţi, încât ochii i se umpleau de lacrimi.

S-ar putea oare să fii văduvă săracă, să-ţi vezi fata preoteasă, feciorul staroste în breasla cojocarilor şi inima să nu ţi se moaie?!

Că lucrurile ar putea să vie şi altfel, asta Mara nu putea s-o creadă când vedea ca-n aievea cum atât de bine au să iasă odată toate.

II. Maica Aegidia

Maica Aegidia era mititică, păşea mărunt, vorbea scurt şi apăsat, avea nas nu tocmai mic şi o căutătură aspră şi scrutătoare, dar se muia când vedea lacrimi de văduvă: ea a stăruit ca maica prioriţa s-o primească pe Persida şi pentru numai cincizeci de florini pe an, ba a mai şi alergat pe la dl Hubăr, economul oraşului, ca Mara neapărat să capete arânda podului.

Erau creştineşti faptele aceste, dar ea tot nu putea să fie mulţumită de a le fi săvârşit.

Sidi era, ce-i drept, foarte deşteaptă şi, din clipa când se despărţise de Trică, se făcuse tăcută, aşezată, ascultătoare, aproape blândă; nu era însă chip s-o desfaci de deprinderile ei urâte, s-o ţii pieptănată şi cu mâinile curate, nici s-o aduci la buna-cuviinţă. Apoi Mara venea mereu pe la mănăstire ca să se plângă că lumea nu mai trece pe pod nici de la Radna la Lipova, nici de la Lipova la Radna, încât maica Aegidia, muiată de lacrimile ei, se mulţumea şi cu patru florini pe lună, punea al cincilea de la dânsa. Iarna, în sfârşit, după ce Murăşul a îngheţat şi nimeni nu mai plătea cei doi creiţari, maica cea cu căutătură aspră punea toţi cei cinci florini de la dânsa şi era foarte mulţumită că Mara o mai ajută şi ea la îmbrăcămintea copilei.

Serile apoi Mara îşi făcea, ca de obicei, socotelile şi tot i se mai umpleau, ba mai vârtos îi erau plini ochii de lacrimi.

Un singur lucru o punea câteodată pe gânduri. Prea se făcuse blândă Persida: nu care cumva călugăriţa aceea s-o momească, s-o farmece şi s-o facă şi pe ea călugăriţă smerită. "Mai bine moartă!"Dar nu! asta nu era cu putinţă: neam de neamul ei n-a fost om smerit; toţi creştini adevăraţi! Apoi Trică se făcuse şi el băiat aşezat, ascultător şi bun şcolar. Asta vine cu vârsta la copiii care sunt răi de mici.

Aşa, câteodată, îşi mai aduc, nu-i vorbă, şi ei aminte de timpurile trecute.

Într-o frumoasă zi de primăvară dl învăţător Blăguţă a venit mai târziu decât de obicei la şcoală. Îi plăcea mult să pescuiască, se topiseră cam iute zăpezile, Murăşul se umflase şi apa era tulbure, cum e mai bună pentru pescuit. Şi era lucru ştiut că, în lipsa dlui Blăguţă, Costi Balcovici e acela care pune mâna pe nuia, ca să ţie buna-rânduială — nu poate pentru c-ar fi fost cel mai mare dintre şcolari, dar învăţa bine şi era băiatul turtelarului din Radna.

Una e însă Blăguţă şi alta Costi, deşi era băiat de turtelar. În faţa dlui Blăguţă, Trică stătea smirna, iar cu Costi se bătuse adeseori în piaţă, în zilele cele bune, când nu era singur, ci săreau amândoi, cu Sida, în capul lui, şi rar scăpa Costi cu faţa curată, fiindcă Sida avea gheare ca pisica şi ar fi sărit şi în foc pentru frăţiorul ei.

Tocmai de aceea, poate, Costi era foarte aspru faţă cu Trică, pe care îl ştia acum singur.

— Trică, strigă el răstit, stai frumos!Trică se ridică îndrăzneţ în picioare: i se făcuse o nedreptate.

— Şezi! strigă Costi.

— Dacă vreau şed; dacă vreau stau, răspunse Trică. Cine eşti tu ca să-mi porunceşti mie?!

Ceilalţi şcolari începură să râdă cu gurile întinse până spre urechi, căci copiii sunt oameni şi ei şi se simt mulţumiţi când văd umilirea celor ce prea repede se înalţă. Dar Costi, pui de om şi el, nu voia să fie umilit.

— Afară! strigă el dăscăleşte, în genunchi! şi, rostind porunca, se şi duse ca să-l apuce pe Trică.

Trică, cu vreo trei ani mai mic decât Costi, nu se simţea destoinic să ţie piept cu acesta: cu cât mai mic era însă omul, cu atât mai mare îi era hotărârea, şi el ştia să muşte, să zgârie şi să dea cu picioarele, ceea ce pe Costi îl umplea cu atât mai vârtos de mânie, cu cât ceilalţi şcolari se ridicaseră pe bănci şi râdeau cu hohote de câte ori Trică îl nimerea bine. Astfel învingerea nu putea să fie decât a lui Trică: bătaie,ce-i drept, a mâncat, părul i s-a cam rărit, gâtul îi era zgâriat, dar din bancă tot n-a ieşit şi în genunchi nu l-a pus decât dl Blăguţă, care ţinea ca autoritatea lui Costi să rămână întreagă.

Ieşind din şcoală, Trică a luat-o, ca de obicei, drept spre pod, unde mumă-sa aduna creiţarii şi îşi vindea mărfurile. Cât s-a bătut cu Costişi cât a stat în genunchi, o singură lacrimă nu i se ivise în ochi, abia acum, după ce se văzu singur, începu să şteargă din când în când câteo lacrimă. Ah! cum ar fi voit să-l poată muşca pe Costi, încât urma dinţilor să-i rămâie toată viaţa! Costi era însă mai tare decât dânsul.

"O să-l spui eu mamei, îşi zise băiatul, şi o să treacă el pe la pod!"

Când însă vorba era s-o facă, el n-o putea. Degeaba i-ar fi spus: o făcea numai să se plângă, ca alte dăţi, că e văduvă şi că toţi îşi bat joc de copiii ei, fiindcă n-au tată, ca să-i ocrotească.

"Ah! zise el suspinând, de ce nu mai e Sida aici?!"

Da! singură ea putea să ştie ce va să zică a fi bătut de Costi.El se strecură fără de veste pe lângă un car peste pod, apoi, trecut odată pe cellalt ţărmure, se duse ca din puşcă până la mănăstirea de călugăriţe, trase clopoţelul de la intrare şi spuse, după ce i se deschise,că mumă-sa l-a trimis să-i aducă soră-si ceva.

La călugăriţele din Lipova nu puteai să vorbeşti cu orişicine orişicând şi despre orişice. Sidi nu era însă oricine, şi maica Aegidia cea aspră, fiind totodată şi înţeleaptă, ţinea să nu răscoale întreaga mănăstire, ceea ce ar fi făcut dacă ar fi oprit pe Sidi, care începuse să se vaiete când i s-a spus că acum, asupra mesei, nu poate să-şi vadă fratele. Astfel Trică n-a avut să aştepte mult.

— Ce e?! întrebă ea răstită.

— Uite, zise el încet, ca să nu audă şi sora Marta, care se afla în iatacul de alături, Costi m-a bătut.

— Te-a bătut el pe tine, şi tu, prostule, te-ai lăsat să te bată!

— Dacă el e mai tare!

Persida rămase câtva timp pe gânduri, cu răsuflarea oprită şi cu ochii ţintă la un colţ.

— Haide!... zise apoi şi îl apucă de braţ, ca să-l ducă spre ieşire, unde cheia era în uşă.

— Sidi, Sidi! strigă sora Marta speriată şi plecă s-o oprească.

— Haide! grăi Persida mai tare. Ea n-are voie să iasă după noi!

Ieşind apoi în stradă, ei o luară spre pod.

Da! Însă dincolo era Mara, şi ea n-avea să-i vadă, nici să-i ştie.

Pe ţărmurele despre Lipova, de la pod la deal, e Sărăria, o mare şură de scânduri, în care se adună sarea adusă de luntri de la ocnele din Ulioara, ca să fie vândută pentru satele de dimprejur. În faţa Sărăriei sunt vara-iarna, ziua-noaptea o mulţime de care, iar din sus de Sărărie e şirul de mori plutitoare de-a lungul ţărmului. Persida şi Trică se strecurară printre care, ocoliră Sărăria şi înaintară spre mori.De câte ori, vara, au trecut ei Murăşul pe luntriţa de la vreo moară!

Acum însă nu era vară, ci primăvară, şi Murăşul era lat, foarte lat, tulbure-gălbui şi plin de spumă şi de vultori. Morile, care alte dăţi se aflau în apropierea ţărmurelui, de care erau legate prin o podişcă,acum rămăseseră departe spre mijlocul râului, de unde abia li se auzeau tocăniturile monotone. Cum să ajungă ei acolo, ca să roage pe vreuna dintre calfele de morar să-i treacă?!

Nu era chip! şi totuşi cei doi copii bălani şi cu obrajii rumeni erau voioşi: mult era frumos şi bine aici în faţa valurilor ce se tăvăleau greoaie spre şesul depărtat. Venea cu ele şi o adiere primăvăratică, iar dincolo, pe coastele de la Radna şi de la Şoimoş, se ivea pe ici, pecolo iarba crudă şi verdeaţa de salcie şi de răchită.

— Stai! strigă deodată Persida. Morarii cum se duc ei la morile lor? Trebuie să fie pe aici pe lângă ţărmure vreo luntriţă. N-ai să te temi! Tu ştii că eu mă pricep la lopată.

— Eu să mă tem?! răspunse Trică. N-am vâslit vara şi eu?!

Mare lucru nici n-ar fi fost, dacă ai fi putut, ca vara, să dai cu lopata de fund, ca să duci luntriţa precum îţi place; acum însă Murăşul n-avea fund, valurile erau cu mult mai iuţi decât ţi se păreau de la ţărmure şi luntriţa-i ducea pe cei doi copii după cum voia bunul Dumnezeu.

Ochii căprui ai Persidei erau plini de văpaie: era frumos şi bine, mare minune, mai ales pe la vultori, când luntriţa se învârtea. Oamenii de pe ţărmuri se speriară, cu toate aceste, când văzură luntriţa uşoară cu cei doi copii neajutoraţi în ea şi începură să alerge, mai ales de la Sărărie, spre mori, ca să ieie o luntriţă şi să le vie într-ajutor.

Ce ar fi putut adică să li se întâmple? Îi duceau valurile cât îi duceau şi trebuia să-i scoată în cele din urmă la ţărmure, cum scoate a parâului tot ceea ce pluteşte pe ea.

Mai era însă în drum şi podul, de care nu o dată se izbesc şi se sfarmă plutele aduse din Ardeal. Lumea alerga dar spre pod pentruca de acolo să le vie cumva într-ajutor.

În acelaşi timp se dusese prin Lipova vestea că o fată a fugit de la călugăriţe cu un băiat. O fată şi un băiat! S-ar fi putut oare ca în gândul lumii fata să nu fie mare, când fuge cu un băiat? Degeaba i-ar fi spus că nu era, degeaba i-ar fi arătat perechea; ea tot n-ar fi crezut.Mai erau dar şi alţi oameni la pod, în faţa mănăstirii, ca să afle cum s-au petrecut lucrurile cu fuga.

Mara, podăriţa, vedea că o mişcare neobişnuită s-a pornit de la Sărărie şi de la mănăstire spre pod. Sări dar de la locul ei şi grăbi spre Lipova. Uitându-se apoi încotro se uitau şi oamenii, zări deodată luntriţa purtată de valuri şi alte două luntriţe mânate de vâslaşi voinici, care grăbeau să o ajungă.

— Vai de mine! strigă ea, cuprinsă de spaimă.

La moarte s-ar fi gândit, dar nu că sunt chiar ai ei copiii din luntriţa care venea, venea mereu şi iute spre pod.

Mara începu să alerge şi să cheme oameni ca să deschidă podul, ca de obicei, când trec plute ori luntre cu sare.

Dincolo, despre Lipova, se îngrămădea pe pod lumea adunată în pripă, iar în fruntea ei venea maica Aegidia, foarte grăbită, ca o păpuşică trasă pe sfoară, cu ochii ridicaţi spre cer, cu mâinile încleştate şi rugând mereu pe Maica Fecioară de la Radna, făcătoarea de minuni, să le vie copiilor într-ajutor.

Văzând pe maica Aegidia, Mara se opri.

De la călugăriţă gândul ei trecu deodată la Persida, şi ochii ei se îndreptară mai cu dinadins spre cei doi copii.

Ea rămase ca înfiptă, cu ochii mari, cu buzele strânse şi strâmbate în jos.

— Sfinte Arhanghele! strigă apoi crucindu-se. Sfântă Marie, Maică Preacurată! Bată-vă să vă bată, copii! Nu, grăi dânsa mângâiată, copii ca ai mei nimeni nu are!

Şi adică ce li s-ar fi putut întâmpla? Printre pontoanele podului era loc de puteau trece şi o sută de luntriţe! Da! da! Lor nu li se putea întâmpla nimic: ea ar fi avut altfel visuri rele şi presimţiri urâte.

Dar cum a ajuns Persida din mănăstire în mijlocul Murăşului?

Pornind iar spre maica Aegidia, ca să afle cele petrecute, Mara era din ce în ce mai strâmtorată. Ştia un lucru: că aşa, numai din senin,n-a plecat Persida de la călugăriţe. Trebuia să fie la mijloc vreo nefăcută!

Mara era însă femeie trăită în lume şi ştia că lucrurlie o să meargă mai bine dacă se va ţinea dânsa deasupra.

— Bine, maică, strigă ea, aşa păziţi dv. copiii?

Ce mai putea maica Aegidia să răspundă când ea singură era de vină, ea, cu slăbiciunea ei cea mare?

Îşi frângea mâinile şi nădăjduia în Dumnezeu cel prea milostiv.

— Las-acum, lasă! grăi dânsa căită. Iată, Maica Domnului ne este într-ajutor; luntriţa a apucat-o bine, a luat-o spre locul dintre pontoane şi trece, trece, iat-o, trece!

Toţi alergară să vadă cum luntriţa intră sub pod, apoi se-ntoarseră şi alergară pe-mbulzite, ca s-o apuce ieşind din jos pe pod.

Persida şi Trică şedeau tăcuţi şi strâmtoraţi, căci ştiau, ce-i drept, că de înecat nu se vor îneca, dar nici cu faţa curată nu vor scăpa după ce au ridicat atâta lume în picioare.

Peste puţin îi ajunseră apoi şi morarii ce plecaseră în calea lor; unul dintre dânşii apucă lanţul luntriţei şi începură să vâslească spremalul de la Lipova.

Lumea se porni dar şi ea înapoi, cu Mara şi cu maica Aegidia.

Mult ar fi dat maica Aegidia ca toată această lume neastâmpărată să rămâie departe-n urma ei, ca să poată vorbi ea singură cu Persida.Căci iubea maica adevărul, dar mai presus de toate îi era numele cel bun al mănăstirii, şi toate i le-ar fi iertat copilei dacă prin o minciună bine potrivită ar fi scăpat acest nume bun. Lumea nu era însă numai neastâmpărată, ci totodată şi sprintenă, şi maica Aegidia cea cu pas mărunt rămase ea departe-n urmă.

Iară Persida nu ştia să spună decât adevărul.

Ieşind din luntriţă, ea trecu iute, îndrăzneaţă şi cu capul ridicat printre cei adunaţi pe ţărmure şi se duse drept la maica Aegidia.

— L-a bătut, grăi dânsa iute, i-a scos păr din cap, l-a lovit cu pumnii-n coaste, i-a rupt gulerul de la cămaşă şi l-a zgâriat la gât.

— Cine l-a bătut? întrebă maica mai uşurată.

— Costi Balcovici, răspunse Trică rar şi răspicat. Domnul învăţător s-a dus să prindă peşte, şi Costi Balcovici a fost obraznic, iar eu nu m-am lăsat bătut.

— Şi eu vreau să-i arăt, adause Persida, că n-are să bată pe fratele meu pentru că e mai mic şi n-are pe nimeni să-l ajute.

— Sărăcuţii mamei! grăi Mara înduioşată. Se iubesc, maică, urmă ea ştergându-şi lacrimile; se iubesc unul pe altul ca doi copii săraci.

Maica Aegidia era şi ea înduioşată nu numai pentru că vedea lacrimi de văduvă, ci şi pentru că înţelegea pornirea firească şi bună a copilei, dar mai presus de toate pentru că era salvat numele cel bun al mănăstirii.

— Iată, zise ea cu linişte sărbătorească, în loc de a-şi vedea de şcoală, umblă să pescuiască, iar în vremea aceasta copiii se sluţesc unul pealtul. Şi câte sunt nenorocirile ce s-ar mai fi putut întâmpla dacă n-ar fi paza Celui-de-Sus. La noi nu se întâmplă astfel de lucruri!

— Se-nţelege! grăi Rosa, nevasta lui Hansler, cizmarul de peste drum. La noi e regulă! La români însă toate merg una peste alta!

— Aşa e, ziseră alţi câţiva, în vreme ce iar alţii râseră.

Lucrul ar fi fost bun şi minunat dacă n-ar fi fost de faţă şi câţiva români, ai cărora obraji se roşiră, fie de mânie, fie de ruşine.

— Aceasta n-am voit s-o zic, grăi dar maica Aegidia. E şi la români regulă, se vede însă că nu pretutindenea.

— E un păcătos Blăguţă acela, adăugă Maria lui Ciondrea, care nu-l putea suferi pe învăţătorul din Radna.

Mara stătea ca pe spini. Ştia că papistaşii sunt un neam de oameni duşmănoşi şi ţinea mult la Blăguţă, care era vestit cântăreţ de strană. Îi mai trecea apoi, parcă, şi un fier roşu prin trup când vedea cum trec peste pod oameni, ba până chiar şi care, fără ca să plătească creiţarii cuveniţi. Călugăriţa nu putea, în sfârşit, să aibă dreptate.

— Dar fata mea cum a ieşit din mănăstire? zise ea rostind vorbele cam rar. Tot învăţătorul nostru ar fi de vină dacă copiii s-ar fi înecat în Murăş?

Maica Aegidia se sperie şi începu să tremure. Nu era deprinsă cu lumea, în mijlocul căreia se afla, şi o trecură fiori reci când se gândi că oamenii aceştia ar putea să se pornească la ceartă. Îi era ca şi când dincolo, pe dealurile de la Radna, s-ar fi pornit o furtună cu puhoi,care în toată clipa putea să fie aici.

— Haide, Sidi, fata mea! grăi dânsa grăbită. Sărută mâna mamei şi vino!

Mara ar fi voit să aibă cel puţin o ulcică pentru ca s-o sfarme în mii de bucăţi.

Auzi vorbă! Să vie cineva, să ieie fata ei, s-o ducă, şi ea să nu poată face nimic, iar peste pod să treacă oameni şi care, să treacă fără creiţari.

— Fata rămâne cu mine! zise ea, deşi numai cam cu jumătate de gură.

— Nu, mamă! grăi Persida, care ar fi intrat în pământ de ruşine dacă nu s-ar fi putut întoarce chiar acum înapoi. Ce-ar fi zis celelalte fete? Eu, urmă ea, trebuie să mă întorc la lecţiune!

Maica Aegidia era cea mai fericită dintre călugăriţele de pe ţărmul stâng al râului.

— Aşa este, grăi dânsa. Te rog, adăugă apoi întorcându-se spre Mara, vino şi d-ta cu noi.

Patru care încărcate cu sare cotiră deodată spre pod, ca să treacă spre Radna, iar alte două veneau pe pod spre Lipova.

— Acum nu pot! răspunse Mara şi o porni repede spre pod, ca să-şi adune creiţarii, în vreme ce maica Aegidia plecă cu Persida spre mănăstire, iar Trică se luă după mumă-sa printre lumea ce se risipea.

III. Furtuna cea mare

Nu-i nimic mai iute decât gândul, iar vorba poartă gândul dintr-un om în altul.

Peste jumătate de ceas toată Radna şi toată Lipova ştia cum s-au petrecut lucrurile pe ţărmul Murăşului, ba ştia chiar mai mult. Era lucru nemaipomenit! O adevărată răzmeriţă!

Călugăriţa aceea a zis că românii sunt nişte nemernici! Ba nemernic e Blăguţă, care trebuie să fie alungat cu ruşine de la Radna. Ba nemernice sunt călugăriţele, care nu ştiu să păzească fetele pe care părinţii le lasă în grija lor. Ba o nemernică e Mara, care şi-a vândut fata. Ştia călugăriţa cu ce drept nu i-o lasă, ci o duce înapoi!

Aşa se vorbea la Lipova şi la Radna, şi nu se vorbea domol şi cu bună chibzuială, ci cu patimă, ca om pe om să se-ntărâte.

Dintr-un lucru de nimic se-nvrăjbiseră fără de veste câteva mii de oameni, care trăiau mai nainte în bună înţelegere, iar ziua următoare vrajba s-a lăţit, fiindcă era târg la Radna, şi s-a-nrăit, fiindcă pornirea pătimaşă trece crescând din om în om.

Cel mai amărât dintre toţi amărâţii era însă Blăguţă, nenorocitul pescuitor. Avea şi el duşmani, pizmuitori, avea, ca toţi oamenii,răuvoitori, care se bucurau de-ncurcătura în care-l vedeau. Avea însăşi prieteni şi binevoitori, care-l mustrau că le-a mai făcut-o şi asta. Se certa satul asupra lui, şi el nu mai ştia ce să facă.

Şi toate acestea pentru copiii Marei, de care toţi în atâte şi atâte rânduri se-mpiedicaseră.

Om era şi el; trebuia să-şi verse focul asupra cuiva: l-a dat afară din şcoală pe Trică, fiindcă era leneş, neascultător, hărţăgos şi strica şi pe ceilalţi copii.

Trică nu plângea, ci stătea drept, cu capul ridicat şi cu mâinile lăsate-n jos, apoi, plecat de la şcoală, trecea cu pas domol uitându-se drept înainte spre pod.

— Săracul mamei! zise Mara plângând la capul podului.

Ce putea dânsa să-i facă? cum putea să-l ajute? Cerul li se surpa amândurora, parcă, în cap; dar cine asculta plângerea ei?

— Lasă, dragul mamei, grăi dânsa în cele din urmă, îndârjită, căci am eu să te dau la o altă şcoală mai bună! Am să te scot om, om de carte, om de frunte, ca să nu mai fii ca tatăl tău şi ca mama ta, ci să stea ei şi copiii lor în faţa ta cum noi stăm în faţa lor! Eu pot, eu am, urmă ea avântată; mi-a dat Dumnezeu şi are să-mi mai deie, fiindcă el nu face deosebire între oameni!

Faţa lui Trică se însenină. Nu prea înţelegea, ce-i drept, vorbele mumei sale, dar ştia că are să meargă la altă şcoală, că nu el, ci Costi Balcovici are să rămâie în cele din urmă de ruşine.

Chiar acum însă Mara nu putea să-l ducă la şcoală. Era hotărâtă să-l ducă la Arad, fie mâine, fie poimâine, cât mai curând, îndată ce-şi va fi făcut vreun rost pentru creiţarii de pod. Deocamdată treceau oameni şi care fiindcă era târg la Lipova: n-avea Mara timp nici măcar să se gândească.

Peste noapte trecea de tot puţină lume de la Radna la Lipova ori înapoi. Serile dar Mara lăsa podul în grija lui Gheorghe, un văr al ei,căruia îi dădea bilete pentru câte doi şi pentru câte zece creiţari, casă aibă un fel de socoteală cu el. Tot putea însă Gheorghe s-o înşele, şi de aceea niciodată ea nu l-a lăsat şi peste zi să adune creiţarii. Atâtera acum de hotărâtă să plece mâine la Arad, încât îşi călcă pe inimă şi vorbi cu Gheorghe ca să rămâie în lipsa ei la pod.

Seara apoi, după ce rămase singură şi-şi făcu socoteala, ea stete foarte mult pe gânduri.

Era mare lucrul pe care voia să-l facă, mare şi greu. Nu-i vorbă, câştigul podului ar fi fost destul de mare ca să plătească pentru Persida şi să-i mai rămână şi pentru cheltuielile ce voia să-şi facă cu Trică.Ba mai şi rămânea ceva pe deasupra.

Ea a luat însă arânda podului din banii Persidei: cum putea să-i facă parte şi lui Trică? Îşi nedreptăţea fata!

Nu-i vorbă, ar fi putut să ia arânda în socoteala amândurora... dar era atât de greu. Cum să dea dânsa atât amar de bani pentru un lucru care nu se vede?

Doamne, câţi oameni sunt cu multă ştiinţă de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptându-se cu nevoile vieţii şi nebăgaţi în seamă, ba poate chiar dispreţuiţi de alţii care nu ştiu carte, dar au bani?! În zadar! mai presus de bani nu e nimic decât sănătatea şi voia bună.Cum să dai banul pe care-l ai în mâna ta, când nu capeţi pentru el ceva hotărât, pipăit, neîndoios, ci numai o părere, o nădejde, un gând, care poate să te înveselească acum, dar nu ştii dacă se va împlini ori nu?

— Ferit-a Dumnezeu! grăi dânsa hotărâtă. Ce-i în mână nu-i minciună.

Nu! ea nu putea să se lepede de visul ei.

Ziua următoare n-a plecat dar la Arad, ci l-a îmbrăcat pe Trică mai curăţel şi l-a dus, peste Murăş, la Bocioacă.

Ştia băiatul destulă carte ca să fie ucenic de cojocărie, şi mai învăţa şi de aici înainte duminicile şi zilele de sărbători.

Nu era însă bine aleasă nici ziua, nici casa.

Ce-i drept, Bocioacă, el însuşi om aşezat şi scurt la vorbă, l-ar fi primit bucuros pe Trică, ai cărui ochi îi plăceau, precum zicea el. Îi părea băiatul sănătos, deştept, aşezat şi sprinten. Nevasta lui Bocioacă era însă fată de popă; cum ar fi putut ea să sufere în casa ei, chiar acum, după cele petrecute, pe băiatul Marei, care, nespălat, nepieptănat, nu putea să fie decât un obraznic?

— O, Doamne! grăi Mara când Bocioacă îi spuse cu mare înconjur că nu poate să-i primească băiatul ucenic. O, Doamne! zise iar şi nu mai putea să zică nimic.

Iar li se surpa cerul, parcă, amândurora în cap, şi Trică iar stătea drept, cu capul ridicat şi cu mâinile lăsate în jos.

Carevasăzică, nici măcar ucenic de cojocărie nu mai putea să fie băiatul acesta sărac!

Şi toate aceste din vina Persidei! Nu! Persida nu putea să fie vinovată. Vinovată era numai maica Aegidia, călugăriţa cea papistăşească! Nu! nu! Dumnezeu a voit aşa, pentru ca s-o întoarcă iar la gândul cel bun.

— Haide, dragul mamii, îi zise ea băiatului; am să te dau, tot am să te dau, tocmai de aceea am să te dau să înveţi carte!

Era în gândul ei hotărâtă să n-o mai lase nici pe Persida la călugăriţe. Nu se mai putea împăca cu gândul că lumea zicea că şi-avândut copila, c-a înstrăinat-o, c-a lepădat-o.

Da! urât, nesuferit era gândul acesta! Dar ce făcea apoi cu fata? unde o ducea? cum o ţinea? ce rost îi făcea?

Mergând cu Trică spre mănăstire, Mara era din ce în ce mai muiată.

Ce ar fi fost adică dacă, după atâte nenorociri, maica Aegidia s-ar fi învoit să ţie pe Persida şi fără de plată, ca să rămână cei 6 florini pentru Trică? Avea atâta slăbiciune pentru copilă, şi unde mănâncă o sută, mai poate să mănânce şi încă unul, unde se adăpostesc o sută, mai e loc şi pentru o biată de fată săracă.

Era tare muiată Mara când a intrat în mănăstire, însă mai muiată încă era maica Aegidia când a văzut ochii cei plânşi ai văduvei, de care se despărţise în împrejurări atât de grele şi de care se temea oarecum.

— Am să-i vorbesc maichii prioriţei, zise ea strâmtorată. Persida e o copilă cu porniri sălbatice, dar bune, foarte bune. O iubeşte şi maica prioriţa.

"Am să-i vorbesc" avea pentru Mara înţelesul "lucrul e făcut".

— Apoi, urmă călugăriţa, am să-ţi dau o scrisoare către părintele guardian de la mănăstirea din Arad a minoriţilor. Ţin şi părinţii copii săraci, care umblă din mănăstire la şcoală. Au, dacă îi scriu eu părintelui guardian, să-l primească şi pe el.

Mara era foarte fericită şi foarte grăbită, ca nu cumva să-şi schimbe din nou gândul.

Plecând de la maica Aegidia cu scrisoarea, ea a alergat să-şi caute căruţă, ca să nu mai piardă şi ziua de mâine, căci îi era foarte greu să-l ştie pe Gheorghe adunând creiţari la pod.

Pe la amiazăzi era la Arad.

Îşi pusese-n gând să meargă fără întârziere la părintele guardian; acum însă parcă-i venea greu s-o facă şi ţinea să se mai gândească.

Îl vedea pe Trică şcolar harnic; îl vedea ieşit din şcoli; îl vedea domn mare, om cu casa lui, cu masa lui, cu rostul lui. Iară ea era tot Mara cea veche.

— Nu! nu! zise ea — nu-mi înstrăinez eu copilul meu, căci acesta e singurul pe care-l am.

Erau şi-n Arad cojocari, mai şi mai decât Bocioacă de la Lipova. Ea se duse cu Trică la Steva Claici, sârbul cel bogat, care lucra iarna cu douăsprezece, iar vara cu opt calfe şi era vestit în piaţa Aradului pentru cojoacele lui frumos împodobite.

În zadar! îi fusese ursit lui Trică să fie cojocar ca Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova, dar mai bogat încă, fiindcă avea Mara şi aduna mereu.

IV. Primăvara

Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală şi te scoate în cele din urmă cum eşti, orişicât de mult te-ai sili să-i pari altfel.

Degeaba se mai plângea deci Mara c-a rămas văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei.

Copiii, aşa săraci cum rămăseseră, creşteau cum creşte răchita-n prundişul apătos, iară muma lor întinerea, parcă, adunând creiţari la capul podului.

Nu-i vorba, tot Mara cea veche era, tot soioasă, tot nepieptănată, şi nici că i-ar fi şezut bine altfel. Vorbea însă mai apăsat, se certa mai puţin, călca mai rar şi se ţinea mai drept decât odinioară. Se simte omul care are şi-l vezi cât de colo pe cel ce se simte.

Şi dacă n-ar fi alta, e în lumea aceasta şi bine, şi rău.

Câtă vreme se află în largul lui, omul nu-şi prea bate capul cu alţii; când te afli însă în strâmtoare, te uiţi bine împrejurul tău, ca să vezi dacă nu cumva e prin apropiere cineva care poate să te scape.

Au simţit-o cei strâmtoraţi pe Mara că ar putea, dac-ar voi, să le vie într-un ajutor, aşa, cu o sută, cu două, fie ca să-şi cumpere o pereche de boi, fie ca să-şi dreagă casa, fie ca să împlinească preţul unei vii ori al unui pământ scos în vânzare. Până la toamnă, cu camătă bună, se înţelege.

— N-am, zicea Mara. De unde aş putea să am eu?

Şi asta i-ar fi şi rămas vorba dacă n-ar fi la mijloc şi camăta.

Chiar mică fie, dar tot e ceva.

— Uite! Am ceva, grăi dânsa, nu atâta cât ceri, dar ştiu pe cineva care are; să iei jumătate de la mine şi altă jumătate de la dânsul.

Acel cineva era domnul Anton Hubăr, economul orăşenesc de la Lipova, prieten bun al tuturor beamterilor¹, al preotului nemţesc de la Lipova şi al maichii Aegidiei.

Hubăr era măcelar, dar nu mai ştia ce se petrece în măcelărie. Asta era treaba nevestei şi a feciorului său Naţl, un băiat încă tânăr, dar deştept şi harnic, care purta gospodăria cu două calfe. Hubăr el însuşi petrecea toată ziua la casa oraşului, la cazino ori jucând cărţi cu popa şi cu directorul de la Steueramt², dl Liubicek.

Ca femeie cu minte, Mara ştia că n-are niciodată să-şi piardă banii dacă face tovărăşie cu Hubăr. Câştiga, ce-i drept, mai puţin; dar de asta n-o durea pe dânsa capul, fiindcă tot mai pişca câte ceva, pentru osteneală, când datornicul făcea plăţile, şi, lucru de căpetenie, nu se temea că Hubăr îi va urca arânda podului.

Creşteau dar şi ciorapii deodată cu copiii.

Tu, Doamne! cum cresc toate în lumea aceasta.

Era ca ieri când l-a dat pe Trică ucenic de patru ani şi se şi pomeni cu el calfă, un băietan de cincisprezece ani, cam deşirat, dar înalt ca un grenadir, cam motolog, dar cu virtute. Păcat numai că trecea şi acuma săptămâna fără ca el să se spele şi să se pieptene: aceasta nu se face,asta ştia el, decât duminicile şi zilele de sărbători împărăteşti, după prânz, ba chiar şi atunci numai dacă nu e timpul ca să se scalde în Murăş.

Persida, sărmana, se speria când îl vedea aşa, din Paşti în Crăciun.

Se obişnuise atât de rău acolo, în mănăstire, ca toate să fie curate în preajma vederii ei, încât o apuca un fel de boală când venea de sărbători pe acasă şi trei zile depline rânduia mereu şi curăţea până şi prin podul casei.

Păcatul acesta căzu pe dânsa mai ales fiindcă în mănăstire nu mai stătea cu celelalte fete, ci cu maica Aegidia, pe care o apucau durerile de cap când vedea praf pe masă, ori când un scaun nu stătea tocmai la locul lui.

Mara era, cât stătea fata ei acasă, mereu cu ochii umezi, ea singură nu ştia de ce.

Prea i se făcuse fata fată, şi nu mai ştia ce să facă cu dânsa. Înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă şi cu toate aceste subţirică s-o frângi din mijloc; iar faţa ei ca luna plină, curată ca floarea de cireş şi albă de o albeaţă prin care numai din când în când străbate abia văzut un fel de rumeneală.

Nu! asta nu putea să rămâie aşa. Ştia Mara că vine frumuseţea şi se trece, şi-i venea să geamă de durere şi-ar fi vrut s-o poată fermeca, pentru ca aşa să rămâie pe veci înmărmurită, ca veşnic oamenii, văzând-o, să strige cuprinşi de mirare: "A fost odată o Mară şi aceasta e fata ei: copii că dânsa nimeni n-a mai avut!"

Şi totuşi voia s-o ţină ascunsă şi tresărea adeseori cuprinsă de gândul că are să i-o răpească cineva, s-o ieie, s-o ducă, s-o înstrăineze, s-o facă muiere.

În zadar! Nici că se putea altfel: ăsta i-e rostul în lume.

Şi iarăşi altă groază o cuprindea, şi sărea nopţile speriată din somn, ca să alerge peste Murăş şi să-şi aducă fata acasă.

Auzise atâte poveşti despre fete frumoase ademenite de călugăriţe, ca să ieie vălul şi să rămâie viaţa lor toată între zidurile ce atâtea taine ascund. Iar Persida iubea pe maica Aegidia, Persida se simţea bine în mănăstire, Persida se simţea nenorocită când venea la casa ei cea săracă.

Sărmana mamă!

Cum să ţină ea la casa ei asemenea fată?

Cât a ţinut postul Paştilor, Mara a rânduit mereu, a curăţit, a văruit şi răsvăruit, şi-a dres casa, şi-a îngrădit din nou curtea, şi-a cumpărat mai întâi masă, apoi şi scaune, apoi şi două paturi noi, un dulap, ba până chiar şi trei icoane. Îi sângera inima când i se storceau banii adunaţi cu multă grijă pentru aceste nimicuri, de care dânsa nu simţea nici o trebuinţă; dar băiatul ei se făcuse calfă şi-l aştepta ca să petreacă Paştile cu sora lui şi cu muma lui; îşi aştepta copiii, care nu mai erau săraci ca odinioară, şi ţinea ca Persida să se simtă bine acasă.

Sărmana mamă!

Pe când ea se pregătea cu neastâmpăr să-şi primească copiii, neastâmpărul vieţii cuprinsese pe fiica ei.

La colţ de uliţă, peste drum de mănăstire, era măcelăria lui Hubăr.

Hubăroaie, o femeie scurtă şi cam grasă, şedea, ca de obicei, pe un scaun din fundul măcelăriei, iară feciorul ei, Hubărnaţl, tăia carnea şi-o cântărea, apoi lua banii şi îi dădea mumei sale, care ţinea casa.

După ce cumpărătorii se răreau, Hubărnaţl făcea rânduială, strângea fărâmăturile cu măturişca, apoi, dacă timpul era frumos, ieşea în faţa măcelăriei, ca să vadă mai bine lumea.

Deşi măcelar, Hubărnaţl era, aşa, la înfăţişare, om plăpând, parcă mai mult fată decât fecior. Om de vreo douăzeci şi unu de ani, cu mustaţă puţină, cu obrajii rumeni, cu şorţul curat, oarecum ruşinos, el semăna mai mult a cofetar decât a măcelar. Ai fi crezut că nu e în stare să frângă gâtul unei vrăbii.

Aşa şi era în adevăr.

Lovea cu toporul în fruntea boului şi înfigea cuţitul drept în inimă fiindcă asta îi era meseria. Nu era însă în stare să rostească o vorbă aspră şi se-nduioşa până la lacrimi când vedea pe mumă-sa mâhnită.

Aşa şi l-a crescut Hubăroaie, care atâta copil, atâta om avea în lumea aceasta.

Şvăboaică de la Buda, ea se măritase foarte tânără după Hubăr, un vienez harnic şi chefliu, dar cam iute la fire, şi puţin în urmă veniseră aici, unde nu aveau pe nimeni. Lucrând cu zestrea ei, Hubăr a agonisit în câţiva ani, mai ales în timpul revoluţiunii de la 1848, o frumoasă avere. Încă mai bine le-a mers apoi după revoluţiune, când Hubăr a ajuns, ca neamţ din Viena, la mare cinste, şi casa lor era pusă în rândul celor de frunte. Dar tocmai aceasta era nenorocirea Hubăroaiei: rămăsese la măcelărie ea singură cu calfele, iară bărbatul şi-l vedea aproape numai zilele de sărbători, când poftea beamteri la masă. Astfel mângâierea ei era Naţl, care a crescut lângă mumă-sa mereu mâhnită şi încă de copil simţise că nu merg lucrurile bine în casa lor.

Şi dacă n-ar fi fost asta, el nici c-ar fi ajuns măcelar.

Îl dăduse tatăl său la gimnaziul din Timişoara, unde patru ani de zile, cât a stat, a fost mereu între cei dintâi. Anul al cincilea, însă, după vacanţa de la Paşti, nu s-a mai întors, ci a rămas acasă, lângă mama lui, la măcelărie. S-a şi făcut măcelar, însă firea nu i s-a înăsprit, şi când ieşea cu şorţul lui curat în colţul străzii, îţi venea să zici că nu e al lui şorţul, ci l-a pus numai aşa, de încercare.

Ani de zile de-a rândul a stat el aici fără ca să fi văzut pe cineva la vreuna din ferestrele de peste drum. Şi jos, şi sus, ferestrele acelea erau date în alb, ca să nu se vadă prin ele, şi nu se deschideau niciodată. Acolo dar el nu se uita, fiindcă ştia că n-are ce să vadă.

Zidirea mănăstirii se sfârşea însă în faţa măcelăriei, iar mai departe-nspre stânga era grădina mănăstirii, împrejmuită cu un înalt zid de piatră. Ferestrele despre grădină se deschideau, ba mai ales acum, primăvara, stăteau aproape toată ziua deschise. Naţl nu vedea, ce-i drept, de la măcelărie acele ferestre, dar putea să le vadă dacă trecea spre stânga, în faţa grădinii.

Într-una din zile, ferestrele fiind deschise şi izbind o dată vântul în ele, una, tocmai cea de la iatacul din colţ, unde stătea maica Aegidia cu Persida, s-a sfărâmat.

Naţl s-a dus să vadă şi a văzut — nu fărâmăturile de geam, ci o fată, care îi părea grozav de frumoasă.

Nu-i vorbă, n-avea nevoie să şi fie pentru ca să-i pară frumoasă. Ceea ce se iveşte la fereastra unei mănăstiri de călugăriţe are totdeauna ceva tainic şi plin de farmec. Acolo, chiar bătrână fiind, femeia pare tânără, chiar urâtă, pare frumoasă; iară lucrurile sunt cum ele ne par.

Din întâmplare, însă, Persida, care alergase şi ea să vadă ce s-a întâmplat, era chiar mai tânără, mai frumoasă şi mai plină de farmec decât cum Naţl era-n stare să şi-o închipuiască.

El rămase uimit, cu inima încleştată şi cu ochii oarecum împăienjeniţi.

Îi era parcă s-a rupt, s-a frânt, s-a surpat deodată ceva şi o mare nenorocire a căzut pe capul lui.

Persida sta neajutorată în faţa geamurilor sparte şi nici nu-l băga-n seamă, când veni maica Aegidia, ca să vadă paguba.

Femeie mai aşezată şi mai cuminte, ba chiar călugăriţă, maica Aegidia tresări când văzu, peste drum, pe Naţl, băiatul Hubăroaiei, stând cu ochii ţintă la fereastră. Îl ştia de copil mic, îl socotise totdeauna cel mai bun băiat, şi mintea i se oprea în loc văzându-l atât de îndrăzneţ.

— Sidi! grăi dânsa mâhnită şi apucă fata de braţ, ca s-o dea din vederea tânărului.

Rău a făcut, căci acum se opriră şi ochii Persidei asupra tânărului cu şorţ curat, cu obrajii rumeni şi cu mustaţa mică, acum îşi dete şi ea seama de ce stă acel tânăr acolo.

Obrajii ei se umplură de sânge, şi îi era parcă o săgetase ceva prin inimă.

Atât a fost, nu mai mult, şi ea nu mai putea să fie ceea ce fusese.

Taine mari şi nepătrunse de mintea omenească!

Atât a fost numai, şi gândul copilei era mereu la fereastra cea spartă, la frumuseţea zilei de primăvară, la omul ce stătuse acolo, peste drum, cu ochii uimiţi şi cu răsuflarea, parcă, oprită. Se temea să mai intre în casă, tremura când se apropia de fereastră, suspina greu când se uita şi nu-l mai vedea acolo, şi totuşi nu mai avea astâmpăr, nu mai găsea loc de repaos, îşi făcea mereu de lucru în casă.

Nu i-a făcut şi nu-i făcea, nu i-a zis şi nu-i zicea nimeni nimic, nu ştia nimic, nimic nu gândea şi totuşi, aşa, ca din senin, se zbătea copila ca şi când ar voi să scape, să fugă şi să se ascundă în fundul lumii.

Iar două zile în urmă, când iar l-a văzut acolo peste drum, ea a rămas nemişcată şi cu ochii ţintă la el. Era parcă pierdută, căzută într-un fel de leşin.

Oamenii treceau de-a lungul uliţei, şi dacă el nu şi-ar fi tras seama, ea ar fi stat mereu acolo, în faţa lui. El însă iar s-a întors în faţa ferestrelor care nu se deschid niciodată.

Nu se deschid, dar se pot deschide. Da! da! nu e voie, dar cu putinţă este!

"Dacă voiesc, pot, grăi dânsa, şi puţin îmi pasă."

Ce era adică? îi face vreun rău cuiva?! păcătuia dacă deschidea fereastra?

"Ca el să ştie?" grăi dânsa, apoi se duse cu paşi hotărâţi, deschise fereastra din faţa măcelăriei şi rămase dreaptă, înaltă şi cu faţa deschisă în ea.

Pe Naţl, care stătea în uşa măcelăriei, cuprins de neastâmpăr, îl trecură fiorii.

El ridică fără de voie mâna stângă la gură şi îi făcu semn să închidă fereastra, căci vedea lumea.

Îi era frică de femeia ce stătea acolo sus în fereastră.

Nu era păcat, nici un rău nu i-a făcut Persida nimănui, şi totuşi ea se simţea umilită, nu mai putea să privească în ochii maichii Aegidiei şi nu se mai ducea, nu mai voia să se ducă la fereastră.

Îi era parcă o apucase un fel de nebunie, care a trecut.

Da! a fost o nemaipomenită ştrengărie, de care îi era ruşine, şi mult ar fi dat ca nici el să nu fi băgat de seamă când ea a deschis fereastra.

Dar, la urma urmelor, de ce a şi deschis-o? Numai şi numai ca să-i arate că puţin îi pasă de dânsul, că poate, dacă vrea, s-o deschidă numai ca să râdă de dânsul.

Ar fi voit să i-o scrie aceasta pe o bucată de hârtie şi să-i arunce hârtia când îl va mai vedea stând ca un smintit în faţa ferestrei.

Dar îi era ruşine.

Era nesuferită viaţa aici în mănăstirea aceasta, unde dânsa era atât de singură, şi inima i se bătea mai iute şi mai tare decât de obicei când se gândea că peste câteva zile va ieşi şi va sta iar acasă, cu fratele ei, cu Trică al ei, care acum nu mai era ucenic, ci calfă, un adevărat flăcău, cu care poţi vorbi.

S-a şi bucurat Persida de sâmbăta Floriilor, când Trică a venit s-o ia şi s-o ducă acasă.

Ce om se făcuse! Era tuns abia acum şi îmbrăcat în haine noi nouţe, din creştet până în călcâie toate noi. Nu-i vorbă, hainele îi erau cam largi şi mânecile surtucului ajungeau până la degete, dar nimic nu era din târgul de vechituri, ca mai nainte.

Deşi îmbrăcat însă în haine noi, Trică se simţea foarte strâmtorat în faţa surorii sale, care era şi mai mare, şi mai frumoasă, şi mai nu ştiu cum decât Milena lui Claici, cea logodită acum cu un teolog.

N-o văzuse de un an pe soră-sa şi acum parcă nu îndrăznea s-o mai ia drept sora lui.

— Trică dragă! îi zise ea, întinzându-i mâna.

— Da, grăi dânsul tulburat, am venit să mergem acasă... şi nu ştia să-i sărute ori nu mâna, nu putea să-i zică "tu", îi era greu să meargă, după ce ieşiră la uliţă, alăturea cu dânsa, ci rămase un pas în urmă.

Erau, spre pod, două drumuri: unul la stânga, iar cellalt la dreapta.

Persida ştia că e mai scurt cel de la stânga, dar nu stete decât o clipă pe gânduri, apoi, fără de voie, apucă la dreapta, spre măcelărie.

O nouă ştrengărie!Tocmai în faţa măcelăriei Persida trecu uliţa ca să apuce colţul, şi acum i se împăienjeniră ei ochii, şi iar îi era ca şi când un fel de leşin ar cuprinde-o. Îi era ruşine, grozav de ruşine, şi îşi vedea, parcă, obrajii roşiţi de năvala sângelui.

Naţl sfărâma tocmai cu barda încheietura de la un genunchi, şi când Persida se ivi peste drum şi apucă spre măcelărie, el rămase cuprivirea pierdută şi barda îi tremura în mână. Hubăroaie se ridică din jeţ şi înaintă până în uşă; servitoarea, care ţinea coşul ca să i se dea carnea, se uita şi ea mirată, iar dincolo, peste drum, la cellalt colţ, se oprise un bătrân şi stătea cu gura căscată.

Persida trecea ca prin văpaie mistuitoare, iară Trică venea doi paşi în urma ei domol şi cu capul ridicat.

— Trică, grăi dânsa după ce trecu de măcelărie, vino mai iute, nu mă lăsa singură!

— Frumoasă e, şerpoaica! grăi Hubăroaie. A cui să fie oare? Mi-e ca şi când aş mai fi văzut-o undeva.

Naţl dete din umeri! El ştia, ce-i drept, unde a mai văzut-o, dar nu ştia a cui este.

— E de dincolo, din mănăstire, răspunse servitoarea; o vei fi văzut la fereastră.

Obrajii lui Naţl, şi altfel rumeni, se făcură roşii ca bujorul.

— Nu, zise Hubăroaie; ferestrele nu se deschid.

— Ai văzut? întrebă dl Bereki, bătrânul din cellalt colţ, care acuma trecuse uliţa şi stătea în uşa măcelăriei.

— A cui e?

— Se poate să mai întrebi? e leită muma ei!

— Aşa e! Da, e fata Marei, grăi Hubăroaie mai întâi mirată, apoi dezamăgită.

"Păcat"! îi venea să mai zică, dar n-a rostit vorba. Era oarecum înduioşată de gândul că e mare nenorocire să fii atât de fragedă, atât de frumoasă şi să ai mamă pe Mara, precupeaţă şi podăriţă.

Cu totul altfel se înfăţişau lucrurile în gândul feciorului.

Era şi el mai întâi mirat, în urmă însă îi venea să ridice barda şi să arunce în lună cu ea, apoi să lase măcelăria în grija mumei sale, să alerge după fata Marei şi să sfărâme capul celui ce ar îndrăzni să se apropie de dânsa.

N-avea nevoie, deoarece Persida nu era singură, şi băiatul, care acum mergea alăturea cu dânsa, vedea foarte bine şi ştia, la nevoie, şi el să sfărâme capete.

Un lucru era pe care nu putea Trică să-l înţeleagă: că femeile pe lângă care treceau, toate, până chiar şi fetiţele mici se uitau cordiş, cu coada ochiului, la sora lui şi apoi îşi mai şi întorceau capetele.

O înţelegea însă aceasta mama lui, care ardea de nerăbdare să meargă ca mâine cu fata ei la biserică, iar după-amiazăzi să dea o raită pe la Lipova, ba îi venise odată chiar gândul de a-l însoţi pe Trică la Arad, ca să stea o zi, două la casa lui Claici.

De! e greu să ai fată mare, mai ales când trebuie să stai toată ziua la pod, ca să aduni creiţari pentru ea. Fetele vor să fie purtate prin lume, ca oamenii să le vadă şi să le ducă vestea, să umble mereu, ca să-şi întâlnească norocul. Şi parcă ştia Mara că aici, unde a crescut şi unde toată lumea o ştia de mică, fata ei n-o să-şi poată găsi norocul.

Dar a venit fata acasă, şi acum mama nu mai ştia cum să se gândească.

Lucrurile nu erau deloc cum ea şi le închipuise.

Se bucura Persida c-a venit acasă şi era voioasă, dar nu vedea schimbările ce se făcuseră în casă şi primprejurul casei.

Degeaba au fost cheltuielile, degeaba osteneala şi neliniştea, căci Persida ar fi văzut poate gardurile huluite şi gunoiul prin curte, dar nu se uita nici la curtea cea curată şi bine îngrădită, nici la pereţii de curând văruiţi. Ba după ce a intrat şi a văzut lucrurile cumpărate cu atâta amar de bani numai de dragul ei, ea a strâmbat oarecum din nas, ca şi când puţin i-ar fi păsut.

Mai rău a strâmbat însă când Mara i-a vorbit de biserică.

— O, Doamne, zise ea, dar ce să mai facem şi la biserică?!

Marei îi trecu, parcă, un sloi de gheaţă prin inimă.

În mintea ei duminica şi sărbătoarea erau zile în care omul merge la biserică. Mai ales acum, de când cu lumea nemţească, era lucru nestrămutat că coşurile se adună, piaţa se deşertează şi dughenele se închid îndată ce clopotele sună de intrare. Iar pe când sună de a treia oară, bolnav pe moarte ar trebui să fii ca să lipseşti de la biserică.

Nu-i vorbă, s-a dus şi Persida; era însă oarecum dusă cu gândul şi strâmtorată ca străinul între străini şi tot ca nişte străini se uitau şi alţii la dânsa, încât Marei iar îi trecea sloiul de gheaţă prin inimă şi nu-i mai pria bucuria.

Se înşela, cu toate aceste, făcându-şi gândul nesuferit, că i-au momit călugăriţele fata.

Îi era frică Persidei de oameni. Vedea, ba simţea, oarecum chiar şi pe nevăzute, că toţi se uită cu ochii bine deschişi la dânsa, că toţi o judecă, şi inima i se încleşta, ca şi când tot în faţa măcelăriei lui Hubăr s-ar afla. Îi era ruşine ca şi când toţi ar putea să afle din faţa ei cele petrecute, se temea de ceva neştiut şi nu ştia cum să calce, cum să-şi ţină trupul, cum să-şi poarte capul şi ce să facă cu mâinile ei.

S-a dus, cu toate aceste, şi după-amiazăzi la Lipova, s-a dus cum merge omul osândit să-şi ia pedeapsa, dar s-a dus râzând, fiindcă era crescută de maica Aegidia, care mereu îi zicea: „Să râzi când îţi vine să plângi şi să plângi numai când vezi pe alţii plângând".

Cu inima mereu încleştată şi tremurând la fiecare răspântie unde putea să se pomenească în faţa unui om pe care nu voia să-l întâlnească, ea umbla dreaptă şi cu capul ridicat, gata în toată clipa de a înfrunta privirile orişicui.

Era deci obosită când s-a întors acasă. Deşi atât de mult s-a temut că nu cumva să-l întâlnească, acum era mâhnită că nu l-a întâlnit, ca să treacă dreaptă, cu capul ridicat, nepăsătoare prin faţa lui.

Era obosită şi i se ura, nu ştia ce să mai facă acasă.

Erau Floriile pentru nemţi; duminica viitoare urmau Paştile nemţilor; abia peste două săptămâni aveau să fie Paştile româneşti: îi era, parcă, groază când se gândea că abia joi după Paşti se va întoarce iar în mănăstire. Ce să facă ea până atunci aici, unde n-avea ce să facă?

Mara vedea că fata ei n-are ce să facă şi se simţea nenorocită că nu ştie ce să-i facă. Se ducea cu ea la denii, o ducea şi dimineţile la biserică, dar degeaba i-a zis sâmbătă să meargă să vază Învierea la Lipova ori la Maria Radna, fiindcă fetei îi plăcea să stea acasă.

Şi zilele erau, cu toate aceste, foarte frumoase. Murăşul, crescut ca odinioară din topirea zăpezilor, era plin din mal în mal şi se tăvălea alene spre şes. Pădurile nu înverziseră încă, dar pruniştile erau înfloare, iarba se încheiase, sălciile, răchitele şi plopii lăsaseră mâţişori,vântul adia dinspre munţi primăvăratic, răcoros.

— Să mergem să culegem viorele, grăi Trică, pe care nu-l ierta firea să piardă ziua cea frumoasă, mai ales că era lunea Paştilor nemţeşti.

— Dacă ţii... răspunse Persida alene.

Ei plecară la deal spre ruinele de la Şoimoş, locuri lor atât de bine cunoscute.

Era în adevăr frumos. Inima creştea de vederea mugurilor, care începuseră a crăpa, şi sângele zvâcnea mai iute şi mai tare în adierea vântului ce trecea peste flori proaspete.

— Ştii ce? grăi deodată Persida. Să trecem la Lipova. Îţi aduci aminte, colo, deasupra viilor, ce frumos era şi câtă mulţime de viorele!

Era, nu-i vorbă, mai frumos aici; dar frumos era şi acolo; pretutindenea era frumos şi bine.

— Dacă vrei! răspunse dar Trică.

Apoi se întoarseră la vale, trecură Murăşul, fără ca să-şi mai pună viaţa în joc şi fără ca să plătească creiţarii, şi o luară spre Sărărie, ca să iasă deasupra Lipovei.

— Să trecem prin oraş, grăi Persida, că e mai aproape.

Nu era mai aproape, dar, la urma urmelor, şi prin oraş tot acolo ieşeau.

Sărmana copilă!

A trecut cu inima încleştată prin oraş şi era deznădăjduită când s-a văzut la cele din urmă case. Ar fi vrut acum să spună că rău au ales drumul şi să se întoarcă iar prin oraş, ca să apuce drumul pe la Sărărie. Asta însă nu mergea.

— De, zise ea după ce sosiră între vii, tot e mai frumos la Şoimoş!

— Ştiu eu că e mai frumos! îi răspunse Trică, pe care inima îl trăgea acolo unde a petrecut atâtea zile de copilărie.

Da! însă deasupra viilor mai erau şi alţii, care veniseră să caute flori şi să vadă de acolo din deal Murăşul şi lumea cea mare şi largă. Persida începu să urce mai cu virtute.

A urcat, a căutat şi-a adunat flori, apoi s-a întors iar prin oraş la pod, obosită, frântă.

Hubărnaţl se întorcea şi el obosit, frânt de la Radna, unde e atât de frumos acum primăvara.

Dacă n-ar fi fost pe pod, el ar fi apucat fie la dreapta, fie la stânga: aici însă nu-i rămânea decât să meargă înainte, drept în flacăra cea mare ce se ivi fără de veste în calea lui. Era greu afară din cale! Cum să treacă? cum să calce? cum să-şi ţie mâinile? cum să se uite la ea? să-şi ridice pălăria ori să facă ca şi când n-ar cunoaşte-o?

Persida tresări când îl zări, îşi îndreptă trupul şi îşi ridică capul. Nu mai era obosită: îi venea să zboare de uşoară ce se simţea; era ca beată de gândul c-a fost şi el la Radna — să caute flori de primăvară. Trecând pe lângă dânsa, el se uita zâmbind şi cu faţa deschisă, ca la nişte vechi şi buni prieteni, la Persida şi la fratele ei, apoi îşi ridică pălăria şi salută ca un băiat binecrescut, încât Persida, aşa înţepată cum era, trebui şi ea să dea din cap.

— Cine e acesta? o întrebă Trică cu glasul cam înfundat.

— Cine să fie? răspunse ea. Hubărnaţl.

— De unde te cunoaşte?

— Nu mă cunoaşte, dar cunoaşte pe mama!

Trică se uită înapoi.

— Aşa-i! zise el. Ăsta e Hubărnaţl.

Mara se simţise şi ea foarte măgulită când Hubărnaţl a salutat-o, în două rânduri, la dus şi la întors, mai altfel decât de obicei. Măgulită se simţea dar şi acum, când văzu din capul podului cât de frumos a ridicat feciorul lui Hubăr pălăria în faţa copiilor ei.

N-avea, cu toate aceste, cuvinte de a se bucura, fiindcă seara Persida era foarte neastâmpărată, nu-şi mai putea găsi locul şi a rămas în cele din urmă dusă pe gânduri.

Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi silit, ci pentru că nu ştia nici dânsa ce are. Se temea ea însăşi de sine, simţea c-o apucă din când în când o pornire năvalnică şi-i vine să se ducă, ea singură nu ştia unde, şi să facă, ea singură nu ştia ce. Mii şi mii de primejdii, nenorociri peste nenorociri, zbuciumări peste zbuciumări, o viaţă plină de nevoi şi de dureri: le presimţea, le vedea, le ştia parcă pe toate cum vin.

— O, Doamne, zise ea cuprinsă de duioşie, ce bine e la mănăstire! Ce fericite sunt maicile!

Mara se cutremură în toată firea ei.

— Îţi place ţie fiindcă te-ai obişnuit cu maicile, răspunse ea. O să vezi, însă, că e bine şi afară din mănăstire.

Mai mult n-a zis Mara, dar acuma era hotărâtă să-şi ducă fata la Arad, neapărat s-o ducă şi s-o ţie cât de mult acolo, ca să se obişnuiască cu lumea.

V. Ani de tinereţe

"Iar s-a întâmplat ceva!" îşi zicea Gretl, slujnica Hubăroaiei.

Stăpânul ei nu plecase, ca de obicei, îndată după masă, ci stătea de vorbă cu stăpâna, şi stătea cam de mult, ceea ce nu era a bine.

A intrat de câteva ori în casă pentru ca să ridice masa şi i-a găsit mereu la fel, el cu pipa în gură la un colţ de masă, iară ea în cellalt colţ.

Deşi împlinise patruzeci şi şase de ani şi era om cu multă chibzuială, Hubăr nu părea deloc a om care poate să-i fie tată lui Naţl. Lasă că era om bălan, cam slab şi cu obrajii roşii, după înfăţişare prea tânăr, dar era în tot felul lui de a fi ceva uşuratic, aproape ştrengăresc. Gura îi era croită pe râs, ochii îi jucau mereu în cap, şi lucruri pentru alţii mari îi păreau adeseori nimicuri. Deşi ţinea mult să aibă prietenie cu popa, cu beamterii şi cu ofiţerii, se pomenea adeseori la chefuri şi cu oameni mai fără trecere, până chiar cu calfele lui, un lucru pe care fecioru-său n-ar fi fost în stare să îl facă. Şi mai ales asta l-a făcut să nu prea aibă trai cu nevastă-sa, care era aşezată, cam ţâfnoasă şi neîngăduitoare.

Nu-i vorbă, certuri nu prea erau între dânşii, fiindcă el râdea şi făcea glume când ea îl mustra. Ea se necăjea, se înţelege, cu atât mai rău, se înteţea şi de obicei începea în cele din urmă să plângă. Cu asta se sfârşea apoi vorba, deoarece el se ducea şi o mângâia, îi zicea să nu fie proastă, căci tot n-are nimeni nevastă ca dânsul, şi toate erau bune deocamdată. Rar se întâmpla ca el, pierzându-şi sărita, să spargă ceva ori să o lovească. Nici atunci nu era însă ceartă, fiindcă îl mângâia şi îl împăca dânsa pe el.

Niciodată el nu putea să plece de acasă mai nainte de a se fi ales lucrurile într-un fel ori într-altul. Nu putea să-şi petreacă în tihnă şi ştia că va trebui să se întoarcă înainte de vreme.

De asta dată el tot râdea, iar nevastă-sa n-ajunsese încă să plângă, deşi tare îi venea s-o facă.

Avea două mari supărări deodată.

Ziua trecută, în duminica Floriilor, maica Aegidia, chiar maica Aegidia însăşi, a oprit-o, când a ieşit din biserică, şi i-a spus — ce ruşine! — că Naţl stă gură-cască pe la ferestre, ca să dea ochi cu fata Marei.

Atât îi părea de mare lucrul acesta, încât n-a îndrăznit să-i vorbească despre el lui Hubăr, care ţinea foarte mult la mănăstire şi la maica Aegidia îndeosebi. A stat însă toată după-amiază ziua ea singură închisă în casă şi s-a gândit cum şi în ce fel să facă băiatului mustrări.

Spre marea ei mirare, spre îngrozirea din ce în ce mai mare a ei însă, băiatul nu s-a întors nici în amurg, nici seara, nici noaptea, ci abia în zorile zilei următoare.

A stat, a aşteptat, s-a frământat, s-a gândit şi răzgândit şi a plâns, cum plâng mumele când îşi văd copiii porniţi pe căi greşite şi nu ştiu cum să-i oprească şi să-i întoarcă.

Iară bărbatul ei, tatăl băiatului, om în toată firea, râdea, ba zicea că-i pare bine c-a început şi băiatul lui să fie om ca toţi oamenii.

Mai putea biata femeie să se stăpânească şi să nu i-o spună şi cealaltă?

I-a spus-o chiar cu îndărătnicie, ca să-i arate că o să-i treacă şi lui pofta de râs.

I-a şi trecut.

Ce-i drept, păcatul că feciorul lui a căscat gura la ferestre nu-l prea scotea din ale lui. Fetele sunt fete, aşa zicea el, ca băieţii să alerge după ele. Dar fata era a Marei! Puţin îi pasă! Nu era, la urma urmelor, decât o nebunie de tinereţe la mijloc. Asta vine şi trece tot cum a venit, fără ca să ştii când şi de ce. Un lucru nu putea să-i treacă lui prin gând: că băiatul lui ar putea vreodată să nu fie om cuminte.

Era însă nevoit să se gândească la casa lui, şi asta îl făcea totdeauna posomorât.

Se simţea foarte tihnit şi ferit de griji de când lăsase pe feciorul său la măcelărie. Încă tot el însuşi era patronul, iar Naţl era trecut în breaslă numai în rândul calfelor, şi mult ar fi dat să scape de orice grijă lăsându-şi feciorul patron la măcelărie.

Asta nu era însă deocamdată cu putinţă.

Deoarece la Lipova erau numai doi măcelari, ei au intrat în breasla cojocarilor, care tăiau şi ei primăvara miei, toamna berbeci şi iarna, pe ici, pe colo, câte un porc. Iar după rânduiala breslei nu putea să intre în rândul patronilor decât acela care şi-a făcut anii de ucenicie, a lucrat un an la patronul care l-a scos calfă şi a mai făcut şi doi ani de călătorie. Naţl făcuse anii de ucenicie şi era de doi ani calfă; îi mai lipseau dar cei doi ani de călătorie.

Nu-i vorbă, dacă starostele ar fi fost om de înţelegere, lucrurile mai ales pentru Hubăr s-ar fi putut pune la cale şi fără de aceşti ani; Bocioacă era însă foarte mândru de starostia lui şi nu s-ar fi învoit odată cu capul ca cojocarii să fie mai prejos de măcelari şi ca de dragul unui măcelar să se nesocotească rânduiala breslei, pe care toţi cojocarii o păzeau cu sfinţenie. Apoi nu era nici Hubăr omul care e în stare să se căciulească în faţa lui Bocioacă.

Dar nici nu-i strica băiatului să mai umble prin lume, să vadă, să înveţe şi să se deprindă a fi om de capul lui. Era şi pentru Hubăr, dar mai ales pentru Hubăroaie foarte greu lucru să se lipsească de feciorul lor; nu le rămânea însă decât s-o mai facă şi asta.

Îndeosebi Hubăroaie se mai şi bucura. Aveau prieteni la Arad, la Timişoara şi la Lugoj; aveau rude — dânsa la Buda şi Pojon, iar bărbatul ei la Viena: orişiunde se ducea, băiatul găsea casă primitoare, ba chiar şi mireasă potrivită cu starea lui.

De astă dată lucrurile s-au sfârşit cu bine, fiindcă una voiau amândoi.

Iară Naţl era om tânăr şi nimic nu e în tinereţe mai ademenitor şi mai plin de farmec decât gândul de a trece aşa — tu de capul tău — prin lume. Abia acum se simţea calfă adevărată, şi nu-l mai ţinea locul până după Paştile româneşti, ca să-şi ia condica de călătorie de la Bocioacă şi să plece cu ea în raniţă.

Joi după Paşti, Bocioacă puse pecetea breslei pe condică, apoi se îndreptă, înalt şi subţire cum era, şi grăi sărbătoreşte:

— Iată, băiete! cartea drepturilor tale, să nu uiţi niciodată că trebuie să păzeşti cinstea breslei. Să fii harnic şi ascultător, cinstit şi vrednic de încredere; să nu pierzi timpul hoinărind degeaba, căci în breasla noastră se primesc numai oameni cumsecade. Dumnezeu să te ajute!

Aşa trebuia să vorbească starostele; aşa i s-a vorbit lui când şi-a luat condica de călătorie; aşa le vorbea şi el tuturor celor ce luau condica de la dânsul.

Hubăr era cu toate aceste foarte supărat că un om ca Bocioacă îndrăzneşte să-i vorbească astfel lui Naţl, iar Naţl stă umilit în faţalui, ba parcă ar voi să-i mai şi mulţumească pentru sfaturile binevoitoare, ca şi când ar fi avut nevoie de ele.

Dar au trecut şi prin asta, şi Naţl, plecând ziua următoare la Arad, se uita la trecători parcă a lui ar fi fost lumea cea mare în care se ducea.

Rămăsese vorba să se oprească deocamdată, pe timp de vreo două luni, aci mai prin apropiere, la Arad, ca să se deprindă cu străinătatea.

Bani aveau destui. Adunase el, căpătase de la tatăl său şi-i mai dăduse, aşa, prin ascuns, şi mumă-sa. Ar fi putut să tragă la orişicare hotel şi să trăiască boiereşte.

Nu de asta îi era însă lui.

Calfă de măcelar, el se simţea mândru că poate să tragă la conacul breslei, al breslei adevărate, în care sunt numai măcelari, iar nu o amestecătură de fel de fel de oameni.

La conac a găsit alte trei calfe, un neamţ de la Timişoara, un ungur de la Dobriţin şi un slovac de la Bichiş, iar calfele din aceeaşi breaslă, orişiunde s-ar întâlni, sunt prieteni.

Prietenii se bucură, când se întâlnesc, că pot să stea de vorbă şi să se cinstească, iar Naţl era şi după fire, şi după înfăţişare, foarte bun de cinste.

Se cinsteau dar prietenii, vorbind, ca oamenii plecaţi în lume, despre cele de acasă şi ţinând fiecare să arate desluşit că nu e nicăieri atât de frumos şi de bine ca "la noi".

Într-un târziu Naţl, care nu băuse mult, dar destul pentru dânsul, îşi rezemă capul pe cot, stete câtva timp gânditor, în vreme ce prietenii lui vorbeau înainte, apoi ochii i se umplură de lacrimi.

— Ce e, măi? întrebă ungurul.

— Nu ştiţi voi! răspunse el înduioşat. Degeaba v-aş spune, că nu puteţi să mă înţelegeţi. Dar nu pot nici eu să vă spun. Ar trebui să cunoaşteţi pe mama, ar trebui să ştiţi ce fel e mama, şi nici atunci nu m-aţi înţelege deplin. Zicea că se bucură când am plecat, dar eu ştiu că ea plânge acum şi are să plângă mereu, grăi el şi plânsul îi înecă glasul.

— Aşa e, zise neamţul mişcat, e greu lucru să te desparţi de mama ta.

— Mai ales când ai şi tată ca mine: un om fără de inimă! adăugă Naţl, oarecum fără de voie.

— Asta trece! grăi slovacul.

— Ce să zic eu, întâmpină ungurul, care mi-am lăsat acasă drăguţa, un boboc de te cuprinde ameţeala când îl vezi!

Naţl îşi ridică capul şi se uită drept în faţa ungurului. Îi venea să apuce carafa şi să-l lovească în cap cu ea. De ce trebuia să i-o aducă aminte şi pe asta?!

— Eu, zise el vorbind rar, nu am drăguţă, dar fete sunt şi pe la noi. Ar trebui să vezi cu ochii tăi ca să ştii ce va să zică fată. Ai înţeles? Sunt şi la noi fete! strigă, apoi apucă carafa şi o izbi pe pământ de se făcu miş-fărâmiş.

Era foarte îndârjit feciorul Hubăroaiei.

Ce-ar fi fost dac-ar fi ştiut că pe acelaşi drum şi în acelaşi ceas venise la Arad şi Mara cu copiii ei? Deosebirea era numai că Mara n-a tras la conacul măcelarilor, ci la casa lui Claici, unde a fost foarte bine primită.

Avea Mara gândul ei de mamă cu fată mare.

La călugăriţe n-ar mai fi vrut s-o trimită pe Persida; acasă nu putea s-o ţie; mare lucru ar fi fost dacă ar fi putut s-o lase în casa lui Claici — aşa, cu plată mai puţină.

Milena era logodită cu un bogoslov. Persida era fată şi ea, chiar mai frumoasă şi mai deşteaptă decât Milena, ba putea să aibă, la nevoie, şi zestre mai mare.

Nu ştie nimeni cum îi vine norocul!

Nevasta lui Claici n-avea nici un gând, dar i-a venit unul.

La Sân-Miclăuş, aci peste Murăş, era un loc de popă, şi Munteanu, logodnicul Milenei, făcuse tot ceea ce trebuia să facă pentru ca să-l primească. Încă acum dar, până la Rusalii, trebuia să se facă nunta. Milena şi sora ei, Anca, lucrau pe capete, ca să fie cât mai curând gata cu ale zestrei, iară Persida era o adevărată măiastră când punea mâna pe foarfece şi pe ac.

Mare lucru ar fi fost dacă ea ar fi rămas până la nuntă, ca să le fie fetelor într-ajutor?

— Vai de mine! nu se poate, grăi Mara. Trebuie să se întoarcă la şcoală.

Tot aşa zicea şi Persida.

Nu era însă chip să plece când fetele stăruiau atât de mult să rămâie, ba muma lor mai scăpase şi vorba că o să-i fie Persidei recunoscătoare.

Mara s-a întros dar singură la Radna, ducând, se înţelege, cu dânsa şi o frumoasă scrisoare pentru maica Aegidia.

Acum nu se mai plângea Persida că n-are ce face. Lasă că fetele nu mai ştiau unde să-şi pună capul, dară Claici avea patru ucenici şi şapte calfe, dintre care numai două erau oameni de casă. Seca Lena nu ţinea, cu toate aceste, slujnică, ci se ajuta cu ucenicii şi cu fetele ei. Era minunat la casa lui Claici, şi Persida, care atâta timp fusese mâna dreaptă a econoamei de la Lipova, ar fi voit să se despartă în mai multe, ca să fie pretutindenea, să pună lucrurile la cale, să facă rânduială, să le ţie toate curate ca la mănăstire.

Un singur lucru nu-i plăcea Persidei: că trebuia să şadă la masă cu calfele, care se uitau la ea cu coada ochiului. Acesta era însă obiceiul casei, şi nici că i-ar fi putut trece cuiva prin minte că s-ar putea şi altfel. Ar fi plecat calfele toate dacă stăpânul nu le-ar fi făcut cinstea de a le pune la masa lui.

Le era cu toate aceste oarecum greu să vie la masă, şi Bodroganu, cel mai sfătos dintre dânşii, mai nainte de a veni, se spălă pe mâini,apoi se mai şi pieptănă şi puse alt surtuc. Ceilalţi făcură şi ei ca dânsul, încât era ca în zi de sărbătoare la masa lui Claici, şi aşa a şi rămas de aici înainte.

Singur Trică n-a intrat în acest obicei nou.

El înţelegea prea bine de ce se spelcuiesc ceilalţi şi era mândru de soră-sa. N-avea însă nevoie să facă tot ca dânşii, fiindcă şi fără de asta tot frate îi rămânea Persidei.

Duminică s-a spelcuit însă şi el.

Ştia că are să vie Munteanu cu vreunul din prietenii lui să ducă fetele la biserică şi n-ar fi lăsat odată cu capul pe soră-sa să meargă singură cu dânşii.

De! La biserică oamenii se duc să se închine, dar, aflându-se odată la un loc, ei se văd, se întâlnesc şi stau de vorbă. Trică ştia că fetele lui Claici nu se întorc niciodată singure de la biserică, şi ţinea să fie şi el în ceata celor ce le petrec acasă.

Doamne! ce mângâiată s-ar fi simţit Mara dac-ar fi putut să vadă pe fata ei aşa înconjurată de bogoslovi, care nici nu îndrăzneau, parcă, să se apropie de dânsa şi rosteau vorbele numai cu jumătate de gură când îi vorbeau. Trică fierbea cu toate aceste în el: prea îi păreau îndrăzneţi, pe când ea mergea ruşinoasă alăturea cu fratele ei.

Hubărnaţl ar fi fost şi el, dacă ar fi văzut-o acum, de părerea lui Trică. El însă era dus la altă biserică şi nu ştia că n-ar fi avut decât să se uite bine împrejurul său pentru ca să vadă ceea ce-i dorea inima.

Fetele lui Claici, deşi sârboaice, umblau mai bucuros la biserica românească decât la cea sârbească, unde nu erau bogoslovi, şi bogoslovii cântau foarte frumos. Iară biserica românească, totodată şi catedrală episcopească, se afla tocmai afară din oraş, pe ţărmul Murăşului. Trebuiau deci să treacă prin piaţa cea mare a oraşului când se întorceau de la biserică, şi chiar şi numai atât ar fi fost destul pentru ca să facă drumul cel lung până la biserica românească.

Aici, în piaţă, e mănăstirea minoriţilor, cu o biserică frumoasă şi mare, singura biserică catolică în tot oraşul. Pe la douăsprezece, când lumea iese de la biserică, e o adevărată frumuseţe pe piaţă, unde e adunat întregul oraş: să stai şi să priveşti cum ies oamenii din biserică, şi ştii că e zi de sărbătoare.

S-au oprit fetele şi acum, ca de obicei, şi Persida se simţea ca la Radna, unde atât de adeseori văzuse lumea îndesuindu-se la ieşirea bisericii.

— Uite! iată şi Hubărnaţl! strigă Trică, cum strigi aşa, când vezi pe cineva la care nu te aşteptaseşi.

Persida tresări şi începu să tremure din picioare.

Cine era acest Hubărnaţl? Un om pe care-l văzuse, aşa în treacăt şi pe furiş, de trei ori în viaţa ei. Acum însă, aici, în mijlocul unei lumi de oameni pe care nu-i mai văzuse, el îi părea un vechi şi bunprieten. Îi venea să plângă când vedea că el se duce, se depărtează,se pierde din vederea ei, şi ar fi voit să-l cheme înapoi, să trimită pe Trică după dânsul.

N-a făcut nici una, nici alta, dar ochii ei erau furaţi, duşi, pierduţi în urma lui, şi Trică, văzând ochii aceştia, se-nduioşă de-şi simţi ochii muiaţi în lacrimi.

— Mă duc, zise el grăbit, să-i spun că suntem aici!

— Vai de mine! Ai înnebunit? răspunse ea. Ce avem noi cu el?

Doamne! Dacă i-ar fi păsut lui de dânsa, ar fi simţit că ea îl vede şi s-ar fi uitat înapoi şi ar fi salutat, ca atunci pe pod, atât de cuviincios şi cu faţa atât de deschisă şi de veselă.

— Cine e acela? întrebă Milena.

— Un măcelar de la Lipova, răspunse Persida cam peste umăr, feciorul unui prieten al mamei. Noi nici nu-l cunoaştem decât din vedere!

Ce-i păsa ei de el?! căile lor erau atât de deosebite! Aşa era în gândul, dar nu totodată şi-n inima ei.

Omul acela o prinsese în o clipă de slăbiciune; el ştia ceva ce singur el ştia, singur el putea să ştie: ea se ruşina de câte ori se gândeala el. Îi erau nesuferiţi oamenii ce o însoţeau: ar fi voit ca lumea să o lase în pace, să rămâie ea singură: n-avea dânsa nimic cu alţii!

Aveau însă alţii cu dânsa, şi casa lui Claici era mereu plină de prieteni de ai lui Munteanu, ceea ce nu supăra nici pe seca Lena, nici pe Mara, care ţineau mult la bogoslovi.

Vorba era de nuntă, de veselie, de zile fericite, şi serile fetele învăţau cu tinerii să joace, spre marea supărare a lui Trică, care era şi el nevoit să ia parte la petrecere.

Părintele episcop hotărâse că în ziua de Rusalii îl va hirotoni pe Munteanu de diacon; cununia dar trebuia să se facă neapărat duminică înainte de Rusalii.

Anca şi Persida erau surori de mireasă, şi seca Lena le făcuse haine la fel.

Fraţi de mire erau unu Codreanu, cel mai curăţel dintre prietenii lui Munteanu, iar cellalt, o, Doamne! chiar Trică. El nu voia, dar aşa dorea Milena, aşa seca Lena, aşa poruncea Persida, iar Mara, când a aflat-o aceasta, a dat din toată sărăcia ei să-şi cumpere un rând de haine negre şi o pereche de mănuşi în faţa guşei de porumbel.

Când s-a văzut sărmanul de băiat, gătit astfel, îi venea să se ascundă, ca nimeni să nu-l vadă, şi a început să râdă ca un nebun.

Mara a început şi ea, dar nu să râdă, ci să plângă ca o nebună.

Cum, Doamne, să nu plângă, când îşi vedea copiii mari, atât de frumoşi, atât de spelcuiţi, atât de cumsecade, şi Bârzovanu, fie iertat,era în pământ şi nu putea să-i vadă şi el, căci şi ai lui erau.

— Săracul! zise ea ştergându-şi lăcrimile, mult a fost bun şi vrednic! Azi nu mai trăiesc oameni ca dânsul. Nu era lumea asta pentru el!

Cum ar fi putut Persida ea singură să rămâie tot cu gândul ei cel vechi, când Bârzovanu îi fusese tată, Mara îi era mamă, Trică îi era frate şi toţi ceilalţi umblau în voile ei?

Inima tânără e făcută să stea deschisă, şi tânără era şi inima Persidei. Da! aşa râzând din gură şi din ochi, aşa îndrăzneaţă ca un copil răsfăţat n-a mai văzut-o pe ea decât un singur om, Naţl, atunci când stătea în faţa ferestrei deschise.

Cum n-ar fi alergat el la biserica de pe ţărmul Murăşului, dacă ar fi ştiut că iar putea s-o vadă tot ca atunci?

El însă n-avea de unde s-o ştie aceasta.Abia după biserică, în piaţa cea mare, când nuntaşii, un lung şir de trăsuri, se întorceau la casa miresei, s-a oprit şi el, cum toţi se opriseră, şi a văzut mai întâi pe Trică, apoi pe Mara, nu însă şi pe Persida, care trecuse înainte.

— Vă rog, întrebă el pe un domn ce se afla în apropiere, cine se mărită aici?

Ăla dete din umeri.

— Vă rog, întrebă el pe altul, unde se duc nuntaşii?

Şi ăsta dete din umeri.

El nu mai întrebă pe nimeni, ci porni dus şi ca ieşit din fire în urma trăsurilor. Acolo unde se duceau trăsurile, acolo le afla şi le vedea el toate.

Le-a şi aflat, căci nuntaşii se dăduseră toţi din trăsuri pe când el a sosit, trăsurile erau ieşite în uliţă unde stăteau ca să mai răsufle caii şi în poarta deschisă se înghesuia o lume de oameni, care le ştiau toate.

Era nuntă de vară la casa lui Claici.

În curtea cea largă era un mare cort de verdeaţă, acoperit cu frunziş de stejar, împodobit la intrare cu ghirlande de flori.

Casa se întindea la stânga până în uliţă.

În cort, prin curte şi în faţa casei nuntaşii roiau în voie bună, dar încă nu veseli.

Unii se aşezau pe la mesele întinse în cort, spre fund, la dreapta şi la stânga; alţii stăteau de vorbă în locul larg ce rămăsese la mijloc, între mese; cei mai mulţi, însă, tineretul, se aflau în faţa cortului, unde cânta muzica încă tot obişnuitul marş de nuntă.

Aici era şi Trică, tot lung şi deşirat, dar mai altfel decât atunci, cu mâinile, parcă, mai lungi şi împiedicându-se mereu când de unul,când de altul.

Mara era şi dânsa la masa din fund, dar pe Persida n-o vedea nicăieri.

Şi totuşi ar fi putut să fie!

El ştia acum că fata lui Claici e cea care s-a măritat, că Trică e calfă şi a fost şi ucenic la Claici; era însă lucru firesc ca Persida să nu fi venit şi ea la nuntă, fiindcă se afla la mănăstire.

Ar fi putut, cu toate aceste, să fie şi ea aici.

El însă nu mai putea să aştepte. Stăpâna sa îl aştepta cu masa. Ce păcat! Trebuia neapărat să se ducă.

Dar ea putea să fie aici.

Nu! Era peste putinţă: el trebuia să meargă la masă.

Aha! Ochii tuturora se îndreptează spre casă. Vine mireasa cu mirele, iar după dânşii...

El se dete la o parte, ca să nu fie văzut. Nu-i şedea bine să stea aşa, gură-cască, în poarta unei case străine.

"Hm!" făcu el cu faţa deschisă.

Nu era tot cum o ştia el, mândră şi oarecum încruntată, dar era drăgălaşă, ruşinoasă, neajutorată, nu ştia cum să-l ţie de braţ pe tânărul acela — cine-o fi.

Era de toată frumuseţea, dar puţin a fost, căci ea s-a pierdut peste puţin în fundul cortului.

Naţl se întoarse şi, grăbit şi în silă, se urcă într-una din trăsurile acum slobode şi apoi, iute! ca stăpâna să nu se supere.

După-masă? Da! fără îndoială! Ar fi voit s-o vadă mai bine. Dar adică de ce? Ce folos? Nu! el nu putea să stea în poartă.

Dar nici acasă nu putea să stea.

A ieşit, ca de obicei, la plimbare.

Ce ar fi fost dacă trecea, ca din întâmplare, pe acolo?

Asta da!

Vai ce gălăgie, ce amestec, ce neastâmpăr: era parcă se înzeciseră oamenii. Unii jucau în curte, alţii în cort, pretutindenea era plin, şi el nu vedea nimic.

Trecu şi se întoarse peste câtva timp şi iar trecu şi iar se întoarse.

Nu mai putea! Îi era parcă mumă-sa stă de pândă colo, la răspântie, şi-l vede şi se mâhneşte. Ba Persida îl vedea, parcă, şi ea cum umblă s-o vadă pe furiş, şi râdea de prostia lui.

El plecă hotărât şi iute, dar cu pas din ce în ce mai rărit, apoi de la colţ se întoarse: acum încă, cea din urmă dată.

Muzica nu mai cânta; jocul încetase; bătrânii se ospătau pe la mese, iar tinerimea era răsfirată prin curte, cavalerii ştergându-şi frunţile cu batistele, iar damele făcându-şi vânt fiecare cu ceea ce avea la îndemână.

Persida se plimba şi ea printre ceilalţi, tot cu acel tânăr, dar acum ştia cum să-l ţie de braţ şi era voioasă şi îndrăzneaţă.

Hubărnaţl simţi în el ceva ce-l apucă şi-l ia şi-l învârte, îşi potrivi surtucul pe trup, îşi răsuci o dată mustaţa, apoi, fără ca să mai ţi eseama de mumă-sa, trecu prin mulţimea adunată în poartă şi înaintă râzând spre Persida.

Persida, când dete cu ochii de el, se făcu dreaptă ca lumânarea.

Îi venea ca ieşit din pământ şi îi părea, cu toate aceste, lucru foarte firesc ca el să vie şi să se apropie aşa râzând prieteneşte, ca atunci pe pod.

Aceste erau din altă lume, ca dintr-aiurea, unde toate sunt de sine înţelese.

— Aşa-i că te miri? zise el fără ca să-şi mai ridice pălăria. Am văzut, când vă întorceaţi de la biserică, pe fratele şi pe muma d-tale şi am dat cu socoteală că trebuie să fii şi d-ta aici. Ne cunoaştem, adause apoi întorcându-se spre Codreanu, care era cam mirat, de acasă.

— O! grăi Persida dezmeticindu-se, eu te-am văzut pe d-ta demult, odată, când ieşeai din biserică, dar nu te-ai uitat la noi şi nu ne-ai văzut.

— Păcatele mele! zise el. Îmi pare foarte rău! Carevasăzică, nu acum ai venit!

— Sunt de la Paşti aici şi am să stau până la toamnă.

— Cum? Nu te mai întorci la mănăstire?

— N-o lăsăm! grăi Codreanu, ca să zică şi el ceva.

Naţl nu putea să-şi dea seama dacă rău ori bine îi pare. Acum, în pripă, simţea numai că îl zguduie ceva şi se află în mare strâmtorare.

Trică, deprins a fi cu ochii mereu la sora lui, era foarte voios şi a alergat, când l-a zărit pe Naţl, la mumă-sa cu vorbele:

— Maică! uite şi Hubărnaţl! a venit şi el!

Şi Mara era foarte voioasă, dar nu înţelegea, adică parcă înţelegea, dar nu voia să ştie, cum a venit Hubărnaţl aici şi cum s-a pomenit el vorbind, aşa din senin, cu fata ei. Carevasăzică, ei se cunoşteau, aşa, fără de ştirea ei, prin dosul ei.

— Sărac de sufletul meu! grăi dânsa; se ridică înaltă, spătoasă şi greoaie, cum era, şi se uită acolo cum se uită cloşca la pui când simte că nu li-e a bine.

Iară Mara era dintre oamenii care nu vorbesc numai cu gura, ci şi cu ochii şi cu sprâncenele, şi cu creţele de pe frunte, şi cu mâinile descleştate; ochii tuturora se cârniră după ai ei, şi Naţl era ca strivit de multele priviri, care îl întrebau: "Cum ai cutezat tu să vii nepoftitde nimeni aici?"

Acum, acum iar îl vedea mumă-sa?

Era o nemaipomenită obrăznicie; a vorbit prostii de necrezut.Ce caută el aici? Ce vrea? Ce l-a adus? O să mai vie şi mâine? şi poimâine?

El se îndreptă şi înfruntă privirile aţintite spre el, apoi se duse drept spre Mara, care era închisă în dosul mesei.

Ajuns în faţa ei, el ridică zâmbind pălăria.

— Am văzut, zise, trecând din întâmplare pe aici, pe domnişoara, fiica d-voastră, şi am dat cu socoteală că sunteţi şi d-voastră aici. Aş avea să vă fac o rugăminte.

Mara se însenină.

— Aşaa! zise ea.

Era lucru firesc! Cum să nu cunoască feciorul lui Hubăr pe fata ei?

— D-sa, urmă, îndreptându-se spre nunul care şedea al treilea de la dânsa, e feciorul unui bun prieten al nostru.

Nunul dete din cap, iară Naţl se închină, apoi se întoarse spre Mara.

— Mama, grăi dânsul, era să vie săptămâna viitoare aici, fiindcă rămăsese ca după Rusalii să plec la Buda. Vă rog să-i spuneţi, dacă vă întoarceţi, să nu mai vie, căci eu plec mâine. Îi scriu şi eu, dar prinde mai bine dacă i-o mai spune şi cineva cu grai viu. Să-i spuneţi, vă rog, că m-aţi văzut şi sunt bine, dar n-am mai putut aştepta!

— Bine, bine! răspunse Mara, o să-i spun. Păcat! o să-i pară foarte rău! Hei! urmă ea peste puţin, greu se desparte mama de copilul ei, mai ales când unul singur are!

— Vă mulţumesc! grăi dânsul încet.

Apoi strânse mâna Marei, se închină şi se întoarse iar cu capul ridicat şi cu faţa deschisă la Persida, care vorbea cu Codreanu parcă puţin îi pasă.

— Domnişoară, grăi el întinzându-i mâna, rămas bun! Eu mă duc mâine mai departe.

Ea îşi lăsă mâna moartă în a lui.

— Unde?

— Mai întâi la Buda, apoi la Pojon, la Viena şi Dumnezeu mai ştie unde. Doi ani fără cinci săptămâni am să tot umblu.

Ea dete din cap. Ce putea să-i răspundă? Păcat numai c-a venit acum aici!

Nici măcar în ochii lui nu s-a uitat, nici în urma lui n-a privit.

Şi el s-a dus fără ca să se uite-napoi.

Ce aveau, la urma urmelor, ei doi unul cu altul?

VI. Ispita

Norocul nu umblă târâş, ci zboară pe aripi iuţi şi-ţi iese, când îi vine rândul, fără de veste-n cale: degeaba îl cauţi când nu-l găseşti; degeaba fugi când el aleargă după tine; norocul tău e numai al tău, şi chiar dacă nu l-ai cunoaşte tu pe el, te cunoaşte el pe tine şi nu te părăseşte.

Te miri însă de unde iese, şi de aceea stai mereu gata, ca să-l apuci precum rândunica prinde musca din zbor.

"De!... de!... zicea şi Mara în gândul ei, când vedea pe Codreanu învârtindu-se mereu împrejurul Persidei. Mai ştii?! Fata e fată; iar feciorul e curăţel şi deştept, fiu de popă, nepot de protopop şi peste câteva luni de zile bun de popie."

Nu mai era Mara podăriţă, nici precupeaţă, nici mai ales văduvă rămasă cu doi copii săraci: gătită de nuntă, ea se ţinea drept, vorbea rar şi chibzuit, ba, pentru ca lumea să afle, mai scăpa şi câte-o vorbă despre supărările pe care ţi le fac datornicii.

Cam la fel era şi gândul celorlalţi.

Oamenii văd şi dau cu socoteală şi înţeleg şi-şi fac în cele din urmă părerea, care le ţine loc de adevăr neîndoios: era lucru hotărât că Persida şi Codreanu se potrivesc ca făcuţi anume unul pentru altul.

Cu cine adică să se fi potrivit Persida dacă nu cu Codreanu?

Deoarece parohiile nu sunt la fel, bogoslovii erau şi ei fel de fel de oameni. Cei mai mulţi erau foşti cântăreţi de strană, care veniseră la preparandie ca să se facă dascăli. Din preparandie au intrat apoi în şcoala teologică. Alţii se făcuseră dascăli, se însuraseră şi veniseră acum cu neveste cu tot la Arad, ca să se pregătească din ale socrilor pentru preoţie. Puţini numai trecuseră şi câteva clase gimnaziale şi abia câte unul, doi de curs. Viitorii protopopi aveau toate cele opt clase. Pentru toţi însă lucrul de căpetenie era să scape de cătănie, care pe timpul acela ţinea doisprezece ani.

Nu-i vorbă, puteai să te răscumperi ori să-ţi plăteşti vreun obşitar ca să-ţi ţie locul: aceasta însă numai oamenii bogaţi puteau s-o facă; cei mai săraci ieşeau mai bine cu socoteala dacă intrau în şcoala de teologie.

Pe Codreanu vârsta de douăzeci de ani îl apucase în clasa a şasea; nu i-a rămas dar decât să intre numai cu şase clase în rândul bogoslovilor scutiţi de cătănie.

Deşi nu era însă între cei dintâi, el se ţinea în rândul lor, căci nu degeaba era nepot de protopop. Lasă că era băiat ţanţoş şi bun de petreceri, dar îi dădea mâna să fie. Apoi nici nu-şi bătea capul cu viitorul.

Oamenii sunt precum i-a lăsat Dumnezeu: fiindcă popa e sufletul şi cârma şi cinstea satului, ei ţin să aibă popă dintr-ai lor.

E dar lucru de sine înţeles că, murind un popă, fie feciorul, fie ginerele, fie vreun nepot îi ia locul.

Şi cine oare ar fi putut să ştie mai bine decât protopopul unde a murit popa şi n-a lăsat fecior, ci fată, şi frumoasă, şi cu zestre bună?

Doi ani de-a rândul Codreanu petrecuse vacanţele şi sărbătorile la Buteni, unde citea Apostolul şi cânta în strană, ca poporenii să-l cunoască, şi stătea în gazdă la preoteasa, unde se simţea foarte bine.

Asta se ştia, dar omul chibzuieşte şi Dumnezeu potriveşte, şi n-aveai ce să-i faci lui Codreanu dacă se simţea mai bine aproape de Persida decât departe de dânsa.

Ciudat lucru!

Persida, fată tânără şi intrată de curând în lume, se uita la el cu un fel de sfială şi se simţea foarte măgulită când el se apropia de dânsa şi îi vorbea. Deşi dânsul era numai de douăzeci şi trei de ani, ea îl socotea om deplin, foarte aşezat, foarte cuminte, foarte învăţat şi-l punea sus de tot în gândul ei, încât ar fi fost în stare să-i sărute mâna.

Codreanu o vedea aceasta, se simţea şi el măgulit şi înălţat în gândul lui, se apropia cu toate aceste numai cu un fel de frică de dânsa. O vedea aşa înaltă, trupeşă, frumoasă şi deşteaptă, se mira adeseori cât de bine ştie dânsa să judece pe alţii şi nu se mai îndoia că-l va judeca şi pe el mai curând ori mai târziu cu totul altfel. Era însă oarecum legat de dânsa. Trei săptămâni de zile, în timpul pregătirilor de nuntă, ei s-au văzut în toate serile, şi lumea îi lua totdeauna pereche, parcă fără de dânşii lucrurile nici n-ar fi putut să meargă bine. Iar acum,în timpul nunţii, tocmai fiindcă era lume multă, ei au stat foarte adeseori singuri, nebăgaţi în seamă de ceilalţi şi oamenii tineri, fecior şi fată, nu ştiu niciodată unde vor ajunge cu vorba când se află singuri.

Târziu, pe la miezul nopţii liniştite, senine şi răcoroase, ei şedeau pe o laiţă din grădina de flori ce se întindea în faţa casei, dincolo de cortul de verdeaţă. Jocul încetase deocamdată, jucătorii se răcoreau plimbându-se prin curte, muzicanţii odihneau, iar în cort era o zgomotoasă şi veselă învălmăşeală.

Persidei îi venea să plângă. De când se înserase, el o necăjea mereu cu Naţl. Iar el o necăjea fiindcă era un farmec nespus în necazul ei. Cu toate aceste, dânsa nu se putea stăpâni, căuta dinadins să fie cât mai des singură cu dânsul: era cuprinsă de un fel de beţie, i se răscolise, parcă, toată firea şi ar fi voit ca aşa să şi rămâie.

— Eu am văzut, zise el râzând, că schimbai feţe, că glasul îţi era înecat şi tremura, că nu mai ştiai ce să faci şi ce să zici.

— Doamne! răspunse ea, m-am speriat. Cum să nu mă sperii, când mă pomenesc deodată că un om cu care n-am mai vorbit în viaţa mea vine la mine şi-mi vorbeşte ca şi când am fi copilărit împreună?

Lui Codreanu lucrul acesta îi părea peste putinţă.

— Eu nu cred că n-aţi mai vorbit, zise el.

— Eu ce să-ţi fac dacă nu mă crezi?! răspunse ea dând din umăr.

Şi iar se vedea stând în fereastra deschisă, uitându-se îndrăzneaţă şi ca un copil răsfăţat la Naţl. Asta însă nimănui în lumea aceasta n-ar fi fost în stare să i-o spună.

El apucă amândouă mâinile ei şi se simţi cuprins de un fel de îndărătnicie. Erau, parcă, de lemn, mâinile acelea, carne moale şi rece,buştean fără de viaţă, încât ar fi voit s-o zguduie strângând-o de mâini.

— Şi, cu toate aceste, îţi pare rău c-a plecat, grăi dânsul, şi ai pierdut voia bună de când a fost el aici.

— De ce să zic nu? îi răspunse ea. Nu ştiu nici eu de ce, dar îmi pare rău. N-am nimic cu el, dar m-a cuprins un fel de întristare, fiindcă-mi părea mâhnit, ca şi când eu aş fi de vină.

Codreanu începu să tremure.

— Şi mi-o spui mie asta aşa, parcă puţin îmi pasă!

— De ce să-ţi pese?!

— Pentru că mă doare, zise el luat pe dinainte de o pornire pâna cum lui necunoscută.

Ar fi voit s-o tragă la sine şi s-o strângă-n braţe, apoi să se ridice şi să fugă, ca să n-o mai vadă-n ochi.

"Mă doare!" Vorba aceasta era rostită aşa, că orişicare femeie, chiar şi o copilă mică, trebuia s-o înţeleagă. Persida se simţea foarte strâmtorată. Ar fi voit să-şi scoată mâinile din ale lui, dar nu îndrăznea, se temea că el se va mâhni. Mâinile ei începură şi ele să tremure.

— Doamne! zise ea, ce să fac dacă nu ştiu să spun ce vreau şi vorbesc prostii? Să nu mai vorbim despre dânsul. Eu n-am nimic cu el, nu vreau să ştiu de el! Nu vreau, îţi spun, şi trebuie să mă crezi!

Codreanu era muiat, scos din sărite.

La asta nu se gândise. O luase aşa în glumă, pe tândălite, ca să-şi petreacă timpul, şi din glumă în glumă el s-a pomenit în cele din urmă într-o încurcătură din care nu mai putea să iasă. Îi părea rău c-a apucat-o de mâini, îi era ruşine c-a scăpat acele vorbe, dar nu mai putea să dea înapoi. Era-n vorbele rostite de dânsa o atât de gingaşă părere de rău, încât el se simţea umilit, vinovat şi, fără ca să-şi mai dea seamad espre ceea ce face, ridică una din mâinile ei şi o sărută.

— Vai de mine! zise ea speriată. Cum poţi d-ta să faci asemenea lucruri?!

Îi era parcă stelele cad de pe cerul senin, îi venea să plângă, dar nu era-n stare să se ridice şi să-l părăsească.

— D-ta eşti de vină! răspunse el strâmtorat.

Persida, deşi tânără încă, era femeie şi simţea înţelesul acestor vorbe.

— Să mergem, te rog, îi zise ea încet şi stăruitor. Să mergem! zise iar hotărâtă de a nu mai rămâne niciodată singură, fie cu dânsul, fie cu altul.

Întorcându-se-n curte, era şi el hotărât să nu mai rămâie singur cu dânsa. Îi era ca şi când s-ar fi jucat cu focul şi s-ar fi ars.

Nici c-au mai rămas singuri, dar vrând-nevrând erau mereu împreună, se gândeau mereu unul la altul, se simţeau foarte apropiaţi şi nu se puteau împăca cu gândul că în curând, poate chiar mâine, va trebui să se despartă.

Persida era cu toate aceste mâhnită când a aflat că seca Lena şi Mara au luat înţelegere ca ea să mai rămână până după hirotonirea lui Munteanu, apoi să se ducă pe vreo două săptămâni cu însurăţeii la Sân-Miclăuş. Acasă la Radna tot n-avea ce să facă.

A rămas dar, a stat, s-a dus, s-a întors şi iar a stat.

Mai rău nici c-ar fi putut Mara să potrivească lucrurile, fiindcă prea mult stă singură şi la prea multe se gândeşte fata tânără când rămâne în casa cu însurăţei.

Apoi Codreanu venea şi el să-şi vadă prietenul, şi Persida nu putea să fugă de dânsul.

Nu-l mai punea, ce-i drept, tot atât de sus ca mai-nainte în gândul ei, dar îi era mai presus de ceilalţi, simţea că poate să facă ce vrea cu el, îl ştia că e foarte simţitor şi n-ar fi fost în stare să facă ori să zică ceva ce-l supără, s-ar fi simţit nenorocită dacă l-ar fi mâhnit.

Cum, Doamne, să mai rămână el străin de dânsa când o vedea atât de cuminte, atât de dulce la fire, atât de îndemânatică şi atât de doritoare de a intra în voile lui?

Nu încăpea în mintea lui gândul că s-ar putea ca el să nesocotească voinţa părinţilor săi şi mai ales pe a bunicului său, care era protopop. Nu mai încăpea nici o îndoială, asta o ştia şi Persida, că la toamnă el are să se însoare, să se popească şi să fie om cu rostul lui. Pân-atunci însă? De ce oare să se lipsească de mulţumiri, pe care numai acum poate să le aibă şi apoi nu le mai găseşte toată viaţa lui? Ce ar fi putut să-l despăgubească? Ce pierdea dânsa?

Nimic! Aşa gândea şi Persida ea însăşi. Deşi era însă lucru neîndoios, ea se îndoia din zi în zi mai mult că el se va însura la toamnă, aşa cum ştia el. Judeca nu cu mintea, ci cu inima ei, şi-i părea peste putinţă ca el să-şi poată călca pe inimă.

Ceilalţi, care judecau cu mintea, erau şi ei de aceeaşi părere, căci oamenii judecă după ceea ce văd cu ochii lor. În gândul lumii nu mai încăpea nici o îndoială că nu are Codreanu să fie ginerele preotesei de la Buteni, şi Mara făcea în toate serile socoteala, se tânguia mereu ea singură cu sine şi chibzuia cum s-o apuce ca să scape cu puţin de astă dată.

S-ar fi putut oare să nu meargă vestea şi până la părintele protopop?

Trecuseră examenele, se-mpliniseră două săptămâni din vacanţe, dar băiatul tot nu se întorsese acasă. Tocmai acum întârzia, când ar fi trebuit să alerge, cum au alergat ceilalţi, care ştiau să spună ce-l face să-ntârzie.

Părintele protopop era om mărunt şi uscat, cu barba creaţă şi de tot albă, dar iute, ţeapăn şi foarte sprinten pentru vârsta lui. El nu ştia ce va să zică răbdarea; viaţa lui toată a grăbit, acum însă şedea foarte liniştit în jeţul lui şi se scărpina din când în când la ureche. Tare ar fi voit să plece la Arad, ca să-şi aducă nepotul, cum l-a mai adus şi alte dăţi, dar nu putea să se dumerească cum ar fi mai bine. Îi era greu, de tot greu, şi de câte ori venea să ia vreo hotărâre, se ridica puţin din jeţ, apoi iar se lăsa înapoi.

"Cum or veni lucrurile, aşa să vie! zicea el în gândul lui, tot nu pot eu să ştiu cum e mai bine!"

Ar fi voit să vadă fata şi să se încredinţeze, dacă e adevărat, că ea are, precum i s-a spus, zestre frumoasă.

Dar nu! Cum or veni, aşa să vie!

Aşa au şi venit.

Băiatul s-a întors în cele din urmă acasă şi era, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, tot ca mai înainte. La Buteni însă el n-a grăbit, şi nici popa, nici protopopul nu-l zoreau să meargă. Voia să se ducă, dar au trecut trei săptămâni şi nu s-a dus. Săptămâna a patra, în sfârşit, aplecat, dar nu la Buteni, ci la bunicul său şi de acolo la Arad.

"N-ai ce să-i faci!" zicea protopopul, care era om bătrân şi slab la fire.

Popa însă, care era mai tânăr şi mai cu vârtute, s-a făcut foc şi ar fi plecat în urma lui dacă nu l-ar fi oprit preoteasa, care era mamă şi fiica protopopului.

Nici că era nevoie să plece.

Feciorul lui n-a stat decât o zi la Arad, apoi s-a întros foarte muiat la bunicul său, unde era tot acasă.

S-a dus fiindcă voia s-o vadă şi să-i spună că n-a fost la Buteni şi că nici n-are să meargă. După ce a văzut-o, însă, nu i-a spus nimic.

Ea ştia că el are să vină; îl aşteptase, şi după ce s-a uitat în ochii ei, îi era ruşine că n-a fost la Buteni şi a luat hotărârea de a se duce. De aceea s-a întors atât de curând. Pe drum însă iar a început să simtă că nu poate să se ducă.

Nu mai ştia nici el ce vrea şi ce are să facă; ar fi voit ca cineva să-l siluiască, să-l despartă de Persida, care îi părea prea multă femeie pentru dânsul, prea stăpână pe sine şi pe voinţa lui.

Şi era, în adevăr, stăpână Persida. Încă din noaptea în care el îi sărutase mâna, ea îl socotea om slab, pe care poate să-l poarte după bunul ei plac, şi totodată om de o rară bunătate de inimă, care ţine mult la dânsa. Îi intrase încetul cu încetul în minte gândul că el nu poate să trăiască fără de dânsa, şi o dulce mângâiere sufletească o cuprindea când îşi dădea seama cât de fericit poate să-l facă, fără ca să-şi dea măcar silinţa. De aceea ştia că el are să vie şi iarăşi, şi iarăşi... şi aştepta în linişte cum aştepţi răsărirea soarelui şi coacerea fructelor bătute de razele lui.

Toamna târziu, după ce bruma pişcase frunzele, ea şedea cu Anca la fereastră, amândouă cu cusătura în mână.

Trică intrase în două rânduri la ele. Era cuprins de un fel de neastâmpăr. Voia să-i spună ceva, degrab', cât mai curând, dar numai ei, ca să nu afle şi Anca.

Persida ieşi, ca din întâmplare, după el.

— A venit Naţl! zise el. L-am văzut! Iar e aici!

— Ce-mi pasă mie?! răspunse ea supărată şi se întoarse în odaie.

Cu toate aceste, ea se uita des pe fereastră, în stradă.

Dac-a venit, el nu putea să nu treacă pe aici!

Tot ar fi voit să-l vadă.

Dar el nu trecea şi nu trecea. Se apropia timpul prânzului, şi el nu se ivea nici de la dreapta, nici de la stânga.

Poate că nu ştia că dânsa se afla tot aici.

Când le poftiră la masă, ea se depărtă cu anevoie, ca siluită, de la fereastră. La masă stătea ca pe spini, căci s-ar fi putut ca el să treacă tocmai în timpul când ea nu se afla la fereastră.

Era lucru de neînţeles!

Ce avea dânsa cu el? Stând, după-masă, iar la fereastră, ea-şi reamintea cele petrecute, se vedea stând în fereastra deschisă, trecând prin faţa măcelăriei, întâlnindu-se cu el pe pod, vorbind cu el în mijlocul nuntaşilor, şi iar o treceau fiorii, iar o cuprindea ameţeala, iar se simţea sleită de puteri, încât nu mai putea să-şi dea seama despre ceea ce face ori vorbeşte. Se temea ea însăşi de sine.

"Doamne! zise în gândul ei, de ce vântul a trebuit să izbească atunci fereastra?!"

Toate n-ar fi fost dacă fereastra aceea s-ar fi spart altă dată.

Era lucru de neînţeles!

Dar el nu se ivea nici de la dreapta, nici de la stânga, şi cu cât mai mult se apropia seara, cu atât mai viu îi era neastâmpărul.

"Uite, îşi zise ea, aşa ca mine acum trebuie să se simtă Codreanu când vine să mă vadă... Ah! Doamne, ce-ar simţi el când ar şti ce simt eu acum?!"

Ea tresări şi se cutremură în tot trupul, apoi se ridică şi se depărtă de la fereastră, cuprinsă de simţământul unei grele vinovăţii.

"Nu vreau!" grăi ţinându-se iar drept şi cu capul ridicat.

Nu mai voia să-l vadă, vrea să nu mai voiască a şti dacă el trece ori nu; îi era greu să se stăpânească, dar durerea pe care o înfrunta îi părea dulce ca jertfa de spăşire, şi n-a mai mers la fereastră.

Şi totuşi sufletul îi era cuprins de o lină şi adâncă mâhnire. Pierduse parcă ceea ce era mai frumos în viaţa ei, gândul că nu se poate ca el să nu vie. S-a putut!

Seara, după ce s-a aşezat la odihnă şi nu putea să doarmă, ar fi voit să poată plânge. Dar de ce adică să plângă, când n-a fost nimic, n-are, nu poate să fie nimic între ea şi el? Şi-a făcut ea aşa, din senin, un gând şi l-a pierdut.

Ziua următoare era duminică.

Dimineaţa a căzut brumă groasă, după răsărirea soarelui s-a lăsat negura, iar înspre amiazăzi soarele a risipit ceaţa şi cerul s-a înseninat. Era una din zilele de toamnă în care mereu îi vine omului să plângă. Prin văzduhul curat şi proaspăt fluturau căzând alene spre pământ lungi fire de păienjeniş, iar de pe duzi se scuturau din cândîn când frunzele brumate.

— Hai să mergem la Păduriţă, zise Anca după-masă, că n-o să ne mai ducem anul acesta!

— Să mergem, îi răspunse Persida. Dar adause peste puţin, în silă, fără ca să voiască: Să mergem numai noi.

Era departe pân-acolo, aveau să treacă tot oraşul, deoarece crângul orăşenesc se afla tocmai la cealaltă margine.

Dar nu voiau nici ele decât să se plimbe, şi le era destul să se ducă şi să se întoarcă pentru ca plimbare să fie.

În crâng era multă lume, ca-n timpul răcoroaselor seri de vară, şi era ceva nespus de duios în fâşâiala frunzelor de plop de curând căzute.

Venise şi el, şi umbla aşa singur pe una din cărările mai dosnice.

Era tot el, dar cu faţa oarecum buhăită şi bătută de vânt, cu părul lung şi încâlcit şi îmbrăcat în haine vechi şi soioase.

Persida, zărindu-l de departe, îl cunoştea numai de pe umblet şi după făptură, dar nu-l vedea cum este, ci cum îl ştia. Pe o clipă inimai se strânse; în clipa următoare însă ea-şi ridică capul şi-şi urmă drumul înainte ca şi când nimic nu s-ar fi ivit în calea ei. Puţin îi păsa dacă el o va vedea ori nu, ba voia ca el s-o vadă, ca să ştie că puţin îi pasă de dânsul.

Mergând însă şi apropiindu-se şi văzându-l mai de aproape şi tot mai de aproape, ea a început să se moaie, să se înduioşeze, să slăbească şi mult ar fi dat să fie singură.

"Ah! săracul de el! zise ea în cele din urmă. Săraca de mama lui, ce-ar zice dacă l-ar vedea ce-a ajuns!"

Şi era parcă ea şi numai ea îi purta vina.

"Eu nu mai pot!" zise ea, apoi iar îşi ridică capul.

— Uite! urmă apoi adresându-se la Anca, e şi Naţl de la noi aici.

Anca ştia foarte bine cine e Naţl, fiindcă mult s-a vorbit despre dânsul atât în ziua nunţii, cât şi mai în urmă, dar n-ar fi fost în stare să-l cunoască şi era foarte mirată că Persida poate să stea de vorbă cu un om cum îl vedea acum pe Naţl.

Naţl se dete un pas înapoi când se pomeni fără de veste în faţa Persidei, care se uita cu ochi miraţi la dânsul. Îi era greu, şi-i părea bine, şi-i venea să fugă, şi-l năpădeau lacrimile.

— Ei comedie! vezi d-ta comedie! zise el în nemţeşte, râzând cu toată faţa lui cea atât de schimbată.

— Te-am văzut, grăi dânsa tot în nemţeşte, şi te-am cunoscut de departe!

— Şi eu te-aş fi cunoscut dacă te-aş fi văzut, oricât de departe ai fi fost.

Apoi nu mai ştiau ce să zică şi rămaseră uitându-se ea la dânsul, şi el în pământ.

Doamne! de ce nu erau singuri!

Acum ştia şi dânsa de ce n-a trecut el pe sub fereastră, şi se uita la părul lui, care parcă atât de bine îi şedea aşa încâlcit cum era, şi la hainele lui, care parcă nu mai erau soioase.

— Rămâi acum aici? întrebă ea.

— Se înţelege! răspunse el. Adică nu, ci trec la Timişoara, dar mai stau pe aici!

Doamne! De ce nu erau singuri!

— Adio! zise ea, întinzându-i mâna.

El se întoarse strâmtorat spre Anca, care nu ştia, precum se vedea, nemţeşte, şi, ridicându-şi cuviincios pălăria, îi zise în româneşte:

— Iertaţi, domnişoară. Ne cunoaştem cu domnişoara de acasă şi am fost foarte mirat s-o văd aici.

— Adio! grăi din nou Persida şi-i întinse încă o dată mâna.

El o luă, o strânse şi rămase tăcut şi nemişcat ca parul bătut în pământ; abia după ce ele se depărtară, a pornit încet în urma lor, mergând cu ochii îndreptaţi mereu spre făptura ei înaltă şi mlădioasă.

Trecând peste piaţa cea mare, ea încă de departe îşi îndreptă privirea spre biserica minoriţilor. Era tocmai timpul vecerniei.

— Să intrăm, te rog, pe o clipă, grăi dânsa.

Intrară apoi cu Anca în biserică, ea se stropi cu apă sfinţită, lăsă pe prietena ei într-o bancă şi se duse umilită în faţa unuia dintre altarele mici, în care un preot citea missa; tăcută, căzu în genunchi şi-şi plecă cu inima căită capul.

Iară Naţl, văzând că ea intră în biserică, nu mai îndrăzni să-şi urmeze drumul.

VII. Zbuciumare

— Ce stai aşa smerit ca Sfântul Ion de Nepomuc în capul podului? Ori du-te de te culcă, ori bea dac-ai venit la birt!

— De mine să nu vă doară capul! răspunse Naţl. Mă uit la voi, vă văd voioşi şi-mi trece timpul bine... Aş vrea şi eu să beau, că vinul nu e prost, dar dacă nu pot? dacă firea nu mi-l primeşte? Beţi numai înainte, că eu plătesc! Are Hubăr de la Lipova şi are şi Hubăroaie,adause el cu jumătate de gură, aşa, mai mult pentru sine.

Păcat că nu erau pe aci prin apropiere şi lăutari. I-ar fi chemat, ca veselia să fie deplină. Nu e lucru mai frumos decât să stai şi să priveşti cum oamenii se veselesc. Şi atât e de uşor să-i faci pe oameni veseli!... Un pahar şi încă unul... câteva sunt destule.

Păcat că nu ţine nici asta cât lumea. De la un timp unul se moaie, altul începe să plângă, iar altul se face hărţăgos şi răstoarnă mese...Înspre miezul nopţii Naţl nu mai putea să stea, dar nu-i venea nici să se ducă, precum îi zise prietenul, să se culce.

Păcat de aşa noapte liniştită, păcat de cerul cu stele şi de luna plină, păcat de tinereţile lui să le petreacă dormind! Era un atât de dulce neastâmpăr în inima lui, şi-l pierdea dormind, iar mâine, poate,nu-l mai putea găsi.

Prea era mult frumoasă noaptea.

Şi câte s-au schimbat în lume!

Atunci, în ziua de nuntă, noaptea era tot frumoasă, dar sufletul lui se zbuciuma în dureri grele. Se cutremura şi acum când îşi aducea aminte de ele. Prostii! Închipuiri de copil nepriceput!

Atât îi părea dânsa de frumoasă, şi de ademenitoare, inimii lui atât de dorită, încât se-nţepenise-n mintea lui gândul că nu e pentru dânsul cu putinţă repaosul sufletesc decât în apropierea ei, şi ştiind că nu poate să fie mereu aproape de dânsa, că trebuie să-şi rupă gândul de la dânsa, s-a siluit pe sine şi s-a dus departe, ca să n-o mai vadă, să se piardă prin lumea cea mare şi s-o uite.

Sărac de sufletul lui! cât s-a mistuit el însuşi din sine.

Inima i se încleşta de câte ori se gândea la condica lui de călătorie.

Îl vedea pe Bocioacă, înalt şi uscat, stând cu condica în mână şi zicându-i cu asprime părintească: "Să nu umbli hoinar! să păzeşti cinstea breslei!"

De! altfel era scris în condica lui. A stat mai mult aşa în plimbare decât pe la stăpân.

Degeaba! N-a fost el născut să fie măcelar. Şi nici n-ar avea, dacă e vorba, nevoie să fie. Are el şi altfel din ce să trăiască. Mare nedreptate i-au făcut când l-au luat de la şcoală: ce ar fi el acum!

Săraca de mama lui!

A vrut, ce-i drept, de dragul ei, să meargă pe la rude, dar n-a putut să-şi calce pe inimă. Ce are el cu ele? Ce să se mai lege de oameni, când e atât de bine să fii singur tu, de capul tău?

Greu de tot a fost, şi atât era acum de bine.

În turnul de la biserica minoriţilor şi dincolo peste Murăş, în cetate, sunase de mult un ceas, şi el se plimba înainte pe ţărmul Murăşului, mergând cu apa, care, scăldată valuri-vălurele în revărsatul luminii de lună, pleoşcăia mereu în liniştea nopţii.

Mult era frumos şi bine!

"Da! îşi zise el, e mai frumoasă chiar de cum fusese, mai matură, mai altfel, nu ştiu cum, dar nu e, la urma urmelor, decât o femeie care-ţi place fiindcă e făcută ca să-ţi placă."

Îi era parcă nu mai poate să înţeleagă cum a putut s-o urgisească.

"Tu m-ai nenorocit! Tu m-ai făcut din om neom!" De câte ori, umblând răzleţ prin lume, i le-a zis în gândul lui aceste. Nu! ea nu! Dânsa era duioasă şi se uita la el cu ochii scăldaţi în lacrimi şi cu buzele pe jumătate deschise: era întâmplarea nenorocită la mijloc!

Asta trebuia să i-o spună ei.

Mumă-sa i-a trimis, ce-i drept, banii, ca să treacă pe la Sighidin la Timişoara, dar dacă s-a nimerit să treacă pe aici, mai putea să stea câteva zile, aşa, în călătorie. Trebuia neapărat s-o mai vadă. Cum şi când? Asta numai dânsa putea s-o spună.

Pe la două ceasuri el se plimba prin faţa casei lui Claici şi era-n aer atât de nespusă dulceaţă, încât nu-i mai venea să se depărteze.Parcă dânsa ştia că el se află pe aici prin apropiere şi se zbate în culcuşul ei ca pasărea prinsă în vâsc.

Nu! Persida dormea liniştită, pierdută în visuri văratice.

Şi bine i-ar fi fost să doarmă mereu aşa şi să nu se mai deştepte decât după ce vor fi trecut toate.

Nu că era nenorocită, ci era o nenorocire pentru alţii, asta o muncea pe dânsa când îşi dădea seama cum s-a pomenit deodată între doi oameni, care ar trece voioşi prin lume dacă ea nu le-ar fi ieşit în cale.

Îi venea să fugă, să se ascundă, ca să i se piardă urma, şi iar vedea pe Naţl cu părul lung, cu subţirele, creţele şi-ncâlcitele fire de păr în barbă, îmbrăcat în haine soioase, şi inima ei sângera.

Ştia ce trebuie să facă, fiindcă ştia ce voieşte Mara, muma ei!

Îi venea dar să intre în pământ când vedea că Anca a simţit, a-nţeles parcă slăbiciunea ei şi se uita cu ochii scrutători şi miloşi la dânsa; un fior rece o cuprindea când se gândea că de la Anca vor afla toţi ceea ce nimeni în lumea aceasta n-ar trebui să ştie.

Şi cu cât mai mult se silea să se ascundă, cu atât mai vârtos se dădea de gol!

— Ce e cu tine, Persido? Ce s-a întâmplat? întrebă Trică cam mirat.

— Ce să fie? Nimic! răspunse ea speriată.

El se uită lung în ochii ei.

— Tu ai văzut pe Naţl, Persido, ai vorbit cu el, îi zise apoi încet.

Ea se îndreptă şi-şi ridică capul.

— Da, răspunse, l-am văzut şi am vorbit cu el, dar asta nu e nimic!

— Lasă-l dracului pe neamţul acela! grăi Trică îndârjit. Tu o ştii pe mama! Să nu-l văd pe aici, că dau de păcat.

— Nu fi nebun! zise ea. Ce am eu cu el?! Lasă-l să se plimbe; fă-te că nu-l vezi. O să vie o dată, de două ori, şi n-o să mai vie dacă va vedea că nu-l bagă nimeni în seamă.

Aşa trebuia să fie, şi aşa era şi-n gândul ei. Cu o singură vorbă Trică îi luminase mintea şi-i întărise inima; putea să doarmă liniştită când atât de bine ştia că fratele ei şi mama ei priveghează şi n-o lasă să iasă din căile cele bune.

Ziua următoare era cu toate aceste neliniştită. Tot ar fi voit să ştie dacă el trece ori nu, şi o adâncă întristare o cuprindea când se ivea în mintea ei gândul că el ar putea să plece mai departe fără ca să treacă pe aici. Era îndărătnic, un adevărat măcelar, care e în stare să taie-n carnea sa şi să se laude că nu-l doare. Cum s-ar fi putut să nu-l bage în seamă, când atât de mare era mulţumirea de a-l vedea trecând prin faţa casei?! Da, să vie, să treacă, dar fără ca Anca, fără ca Trică să-l zărească şi fără ca el să vadă că ea îl vede.

A şi trecut.

Dimineaţa, pe la nouă ceasuri, a venit şi s-a dus mergând liniştit, cu ţigara-n gură, cu pălăria turtită-n cap, uitându-se drept înainte, ca şi când n-ar fi ştiut că trece pe lângă casa în care se afla ea.

Iar peste vreun ceas s-a întors tot aşa.Apoi nu s-a mai ivit decât abia pe la trei după-prânz şi s-a întors pe înserate.

Aşa azi, aşa mâine şi pomâine ca ieri, într-o zi ca în alta: Persida ştia când şi dincotro vine şi când şi dincotro se întoarce, ştia că el,sărac sufletul lui, numai la ea se gândeşte, numai de dragul ei trăieşte şi rabdă zi şi noapte ca să poată trece în patru rânduri pe zi prin faţa casei în care se află ea.

Până când aşa?! Cum, Doamne, să n-ajungă din om neom? Cum să nu se prăpădească?

Joi era joi, şi vineri în zori de zi Mara avea, ca de obicei, să sosească la târg.

"Trică, dragă, ieşi, te rog, şi spune-i ca să nu mai vie pe aici, mai ales mâine să nu treacă!"

Aşa ar fi voit Persida să-i zică fratelui său joi după-prânz, dar băiatul avea de lucru, fiindcă aşeza în lăzi marfa pentru ziua de mâine, şi nu putea să-l apuce singur, iar când l-a apucat singur, n-a mai putut să-izică nimic.

Pe înserate, ca nealte dăţi, a sosit şi Mara, foarte voioasă, foarte ţanţoşă, cu nasul, cum se zice, pe sus. Se vedea cât de colo că i s-au întâmplat lucruri cu care poate să se fălească.

Nu-i vorbă, de fete se cam ferea, dar seca Lena putea, trebuia chiar să ştie că e în târg cu protopopul şi că nu mai e mult la mijloc ca să s-ajungă cu vorba. Popa, ce-i drept, nu vrea odată cu capul, dar mai pune ea o mie, două şi se dă şi popa învins, când toţi ceilalţi sunt învoiţi. Chiar ieri fusese pe la dânsa părintele Isai, preotul de la Şoimoş,care e prieten din tinereţe al protopopului.

O! tare îi era Marei dragă fata ei!

Fata ei, săraca!

Vineri dimineaţa Mara, Claici şi Trică, cu alte două calfe, au ieşit la târg. Puţin în urmă a ieşit şi seca Lena cu Anca şi cu doi dintre ucenici, ca să cumpere varză şi verdeţuri pentru iarnă.

Persida rămase singură, nepăzită, neajutată de nimeni, părăsită ca vai de ea, şi se plimba prin casă şi-şi făcea de lucru şi se zbuciuma,şi inima îi bătea din ce în ce mai tare, sângele îi zvâcnea din ce în cemai des prin vine.

Erau opt ceasuri, opt şi un pătrar, opt şi jumătate, opt şi trei pătrare...

"Doamne! zise ea ridicând amândouă mâinile, dar oameni suntem cu toţii. Aceleaşi ne sunt durerile: cum să n-avem milă unii de alţii?!"

Ea îşi luă cârpa cea mare şi-o aruncă în cap, apoi, liniştită şi cu pas neşovăitor, ieşi din casă, din curte şi apucă la stânga, de unde ştia că are el să vie, ca să-i iasă în cale.

Sosind la colţ, ea îl zări în depărtare venind despre stânga, pe uliţa Morarilor, care taie pe cea din care dânsa venise şi trece la dreapta înainte, spre Murăş.

Zărind-o, el se înveseli şi îşi iuţi pasul, iară dânsa o luă în pas lin spre Murăş ca să-l scoată în răchitişul de la capul uliţei, de unde se auzea tocănirea morilor.

Paşii lui răsunau tot mai cu apropiere în dosul ei, căci tot mai încet mergea dânsa şi tot mai zburiş venea el.

La marginea răchitişului el o ajunse, o luă de mână şi, aşa ţinându-se de mână, înaintară în crângul desfrunzit.

— Eu nu mai pot! zise ea frântă.

— Ce nu mai poţi? întrebă el voios.

Persida se uită lung la el.

— De ce te-ai făcut atât de jerpelit? îl întrebă ea, cuprinsă de un fel de frică.

— Hmh! răspunse el râzând din toată inima. Ştii că e bine?! Jerpelit! Asta nu mi-a mai zis-o nimeni.

— Fiindcă altora nu le pasă!

— Apoi tocmai asta e, grăi dânsul. Ce-mi pasă mie de toată lumea aceasta, căreia nu-i pasă de mine?!

— Dar, zise ea mâhnită, omul trebuie să ţie la sine.

— Nu ţiu deloc! îi răspunse el uşuratic. N-am la ce să ţiu! De mine însumi îmi pasă chiar mai puţin decât de alţii. Umblu aşa răzleţ prin lume, şi oamenii, văzându-mă cum sunt, trec pe lângă mine fără casă mă bage-n seamă.

Persida iar se uită lung la el.

— De ce vorbeşti aşa! grăi dânsa înduioşată. Uite! pe mine mă doare când te văd aşa, şi-o mai fi-n lumea aceasta încă cineva pe care-l doare!

— Draga mea! grăi dânsul mişcat, apoi începu să se joace cu mâna ei, în vreme ce ea-şi stăpânea plânsul.

Doamne! atât de multe erau în mintea lor gândurile, pe care nu puteau să şi le spună unul altuia.

— E de mult, urmă el într-un târziu, abia-mi mai aduc aminte, de când am plecat de acasă, şi tot n-a trecut încă decât abia jumătate de an. Un an şi jumătate mai am încă să umblu aşa degeaba prin lume, numai şi numai pentru că aşa vor tata şi mama, săraca, dacă mai vrea şi ea ceva. I-am scris că trec la Timişoara prin Sighidin, fiindcă ştiam că vine să mă întâlnească dacă-i spun că am să trec prin Arad. Iar acum mi-e frică să mă duc la Timişoara, fiindcă ştiu că vine şi acolo să mă vadă.

— Eu te rog să te duci cât mai curând, îl rugă ea stăruitor. Uite! urmă apoi deznădăjduită, eu nu mai pot; dacă te văd mereu trecând, nu mai pot s-o duc aşa... şi nu e bine!... e o nenorocire pentru noi toţi!

— Am să mă duc, zise el grăbit, dar nu la Timişoara, ci undeva mai departe, fie la Vârşeţ, fie la Sighidin. N-are asta să ţie tot aşa, nu se poate să ţie, căci ar trebui să mă prăpădesc. Are să treacă, şi atunci o să mă întorc la Timişoara.

Persida începu să tremure în tot trupul.

— Eu trebuie să mă întorc acasă, zise ea, şi te rog să mă laşi să merg singură.

Naţl era om de stat mijlociu; acum însă el se îndreptă în faţa ei şi părea cu un cap mai mare decât dânsa.

— Poftim! pleacă! grăi dânsul rece şi aspru, arătându-i drumul.

— Nu! nu! zise ea gemând, nu aşa! Vino, dacă vrei, cu mine, căci mie nu-mi pasă de nimeni!

— Nu! Te rog să pleci!

— Aşa nu pot pleca, grăi dânsa deschis.

— Ştiam eu că nu poţi pleca, zise el râzând.

Persida simţi ca şi când i s-ar fi oprit deodată şi bătăile inimii, şi curgerea sângelui prin vine şi i s-ar fi înseninat toată firea.

— Ştiai?! grăi dânsa cu glas limpede. Te-nşeli! Adică ce crezi d-ta şi ce vrei cu mine? Că am slăbiciune pentru d-ta, asta o ştii: ai putut s-o vezi şi ţi-o spun şi eu, fiindcă nu e vina mea. A venit aşa fără de veste, cum vin toate nenorocirile. Atât e însă tot, şi mai mult nu poţi să ştii. Mi-a fost milă de d-ta; dar dacă d-tale nu ţi-e milă de mine, fă ce vrei, că şi eu tot numai ceea ce eu voiesc am să fac!

Grăind aceste, ea a plecat, tot cum ieşise de acasă, cu pas liniştit şi neşovăitor, iară el a rămas drept, cu capul ridicat, cu ochii ţintă-n urma ei, dar nemişcat din loc.

Şi mergând înainte, ea nu se uita înapoi, dar urechea ei era aţintită îndărăt, că doară va prinde paşii ce se apropie şi tot mai mult seapropie.

"Grozavă femeie!" zise el venindu-şi într-un târziu în fire."Urât om!" zise ea după ce sosi acasă, apoi îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile şi lacrimile o năpădiră, plânsul o înecă.

"Doamne! strigă ea încleştându-şi mâinile, ajută-mă, că eu singură nu mai pot!"

Apoi se îmbrăcă în pripă şi ieşi din nou, ca să meargă în târg, la mama şi la fratele ei.

VIII. Datoria

Măruntă şi uşurică, smerită şi umblând ca dusă pe sfoară, totdeauna aspră la vorbă şi la căutătură, dar blândă şi duioasă la fire, Persida şi-o reamintea, o vedea în gândul ei, o auzea ca în aievea zicând:

"Nu, fata mea, lumea aceasta nu e pentru ca poftele inimii, ci pentru ca datoriile să ni le facem într-însa".

Şi ştia Persida care ii este datoria: asta o ştiu toţi oamenii în toate împrejurările.

"Mai întâi Dumnezeu, apoi părinţii tăi şi după aceştia ceilalţi binefăcători ai tăi."

Aşa zicea maica Aegidia.

Ştia Persida; e însă atât de greu a-ţi face datoria când nimeni nu te ajută, nimeni nu te sileşte, nimeni nu ţi-o aduce mereu aminte.

Era, sărmana de copilă, cuprinsă de spaimă aici în mijlocul acestei lumi, unde nimeni nu i se punea împotrivă. O, Doamne! câte n-ar fi făcut ea dacă n-ar fi fost în apropierea ei Trică? şi ce a făcut când s-a văzut singură, de capul ei?

Nu! omul nu trebuie să fie niciodată singur.

Voia să meargă acasă, unde toţi o cunosc, toţi se simt în drept a-i sta în cale, unde privirile tuturora o mustră, unde nu mai poate să umble de capul ei.

Şi acum acolo în piaţă voia s-o spună aceasta, pentru ca muma ei să nu-şi poată da silinţa de a o îndupleca să rămână.

"Acum! neapărat acum!" zicea şi mergea cu pas bine apăsat şi cu inima încleştată.

Era o nespusă răutate în inima omului aceluia, care rămăsese îndărătnic acolo pe ţărmul apei: ar fi voit şi ar fi fost parca în stare să sară cu ghearele în faţa lui, ca să-i vadă obrajii plini de sânge roşu. Şi, totuşi, dacă acum, în clipele aceste, l-ar fi văzut, nu şi-ar fi putut stăpâni lacrimile, şi simţea c-ar fi căzut în genunchi la picioarele lui, ca să-i ceară ea lui, celui atât de vinovat, iertare, căci durerea de sine o muia, dar gândul durerii lui o sfâşia şi o seca de puteri.

Trebuia să plece, să fugă, să scape.

Iar muma ei şedea ţanţoşă şi voioasă, cu masa plină de grămezi de struguri înaintea ei.

Putea să fie şi ţanţoşă şi voioasă.

Lasă că marfa ei, două care de prune brumării, un car de pere iernatice, optsprezece coşuri de struguri şi nouă ciubere de lictariu de prune, toată era vândută, dar îşi găsise cumpărători pentru lemne şi pentru plute.

A pus-o Hubăr să ieie, mare vorbă, pădurea împărătească de la Cladova. Ce-i drept, Hubăr avea şi el tovarăş pe prietenul său Liubicek; deoarece însă el era în slujbă, iar Liubicek era chiar beamter, numai ei singuri ştiau de tovărăşie şi sarcina cădea întreagă asupra Marei. Nu-i vorbă, ştia dânsa că n-are să rămâie în pagubă când Hubăr îi este tovarăş; ba Liubicek îi făcuse şi contractul aşa ca să scape uşor cu el. Avea să plătească treizeci şi patru de mii de florini în patru ani. Zece mii plătise la încheierea contractului, şi ceilalţi avea să-i plătească tot câte şase mii pe an. Mult bănet îi mai trebuia însă ca să taie pădurea, s-o facă stânjeni, să care stânjenii la Murăş şi să cumpere plute venite cu sare, ca să ducă lemnele la Arad. Mult bănet şi multă bătaie de cap pentru o biată femeie ca dânsa, mai ales că Hubăr ii dădea banii numai cu împrumutare, şi luase de la el unsprezece mii pe lângă şapte mii cheltuite de la dânsa.

Când s-a dus în pădure, a cuprins-o deznădăjduirea. Erau acolo lemne ca să scoată din ele şi de patru ori cele treizeci şi patru de mii; dar cum să le taie? cum să le care? cine să cumpere atâta păcat de lemne?

Acum, după ce-şi găsise cumpărătorii, ştia şi dânsa cum şi cine.

A adunat lemnele, pe care le găsise tăiate, le-a amestecat cu altele tăiate de curând şi a făcut nu mai puţin decât opt sute treizeci de stânjeni, pe care-i avea aduşi pe cincisprezece plute aci la ţărmure. A luat de la Hubăr o scrisorică pentru căpitanul Mareck din cetate, de la Liubicek alta pentru Steueramt, de la maica Aegidia a treia pentru părintele guardian şi de la părintele Isai a patra pentru Consistoriu; a dat lemnele cu 8 florini şi cincizeci creiţari, pe când alţii le vindeau cu nouă, şi dac-ar mai fi avut o mie de stânjeni, i-ar fi vândut şi pe aceia.

Iară plutele? Ce păcat că cumpărase numai atâte!

— Am, zicea Mara, să-l plătesc pe Hubăr, şi grija mea e ce fac mai departe!

De aceea era ţanţoşă şi voioasă.

Sprâncenele i se încreţiră cu toate aceste când zări pe fata ei.

Nu-i venea de-loc la socoteală ca lumea s-o vadă aici, apoi era ceva nu a bine în felul Peisidei de a păşi şi de a-şi ţine capul.

— Ce cauţi aici? Ce vrei?

— Mamă, vreau să mă duc acasă.

— Cum acasă?

— Astăzi, cu tine.

— Ai nebunit? Nu se poate. De ce? Ce s-a întâmplat?

— Nu întreba, că aici nu pot să-ţi spun. Trebuie: celelalte am să ţi le spun acasă.

Persida, chiar dacă n-ar fi fost cum era, în starea care se afla, tot n-ar fi putut să treacă prin târg fără ca oamenii să se uite după ea. Erau mulţi ochii ce-o urmăriseră, şi acum ochii aceştia toţi erau îndreptaţi asupra mesei, unde dânsa schimba vorbe ce păreau foarte aspre cu muma ei cea de mulţi cunoscută.

— Pleacă de aci! grăi Mara aspru. Nu vezi că toţi se-nhoalbă la tine!

— Lasă-i să se uite, răspunse Persida, căci ochii sunt ca oamenii să vadă cu ei! Eu trebuie să plec.

— Nu se poate! Cum să vii tu în căruţă cu mine?!

— Mă duc!

— Dar nu te iau eu!

Persida se apropie de muma ei, apoi grăi încet, rar şi apăsat:

— Nu mai stau, că te cerţi cu mine. Eu îţi spun un singur lucru: Hubărnaţl s-a întors iar aici şi nu mă lasă-n pace. Gândeşte-te!

Grăind aceste, ea se întoarse, ca să plece.

Mara apucă masa cu amândouă mâinile şi o zgudui de se răsturnară toate grămezile de struguri.

— Rămâi! zise ea. Spurcatul de neamţ!

— Nu pot să rămân: d-ta vezi cum se uită lumea la noi.

— Singură nu te las! grăi Mara şi începu să facă iar la loc grămezile de struguri.

Si totuşi nu putea să plece cu fata ei. Nu s-a mai pomenit ca ea să plece înainte de spartul târgului: aici o ştia lumea; aici o căuta cine voia s-o găsească.

Ceva mai sus erau şatrele cojocarilor.

— Du-te la Trică, zise ea, şi spune-i să meargă cu tine.

— Cu cât dai grămada de struguri? întrebă o jupâneasă, uitându-se cu coada ochiului spre Persida, care plecase spre şatrele cojocarilor.

— Zece creiţari, răspunse Mara.

— Să mi-i laşi cu opt

— Ia-i şi adă banii!

Nu-i mai era ei acum să se târguiască. încă atunci, pe pod, simţise că băiatul lui Hubăr a pus ochii pe fata ei; încă la nuntă o apucase ceva ca şi când ar o mare primejdie la mijloc; acum îi venea să răcnească de durere şi de necaz că nu poate ca să-şi verse amarul.

Abia seara, după ce, sosită acasă, a rămas singură cu Persida, ea începu să se plimbe neastâmpărată prin casă, în vreme ce Persida îşi făcea de lucru punându-şi hainele-n rânduială.

— Mai bine moartă! zise ea în cele din urmă, oprindu-se în faţa Persidei.

Persida tresări ca speriată din somn.

Plecase fără ca să ştie ce s-a făcut el, cu inima îndoită şi cu capul buimăcit, şi venise tot drumul de la Arad până la Radna intr-un fel de ameţeală, iar acum îi venea să se întoarcă înapoi şi nu mai ştia ce vrea.

— Nu-ţi face, mamă, gânduri rele, grăi dânsa, că n-ai de ce să ţi le faci. Nu e nimic, şi de puţin cât a fost eu singură sunt vinovată.

— Nu-i adevărat! răspunse Mara. Îl ştiu eu pe tatăl său, care face tovărăşie cu mine ca să ia parte la câştig, dar lasă singură la pagubă. Eşti proastă tu şi te-a scos din minţi.

— Nu! grăi Persida, dând deznădăjduită din cap. Greu mi-ar fi dac-aşa ar fi; dar mai greu îmi este că l-am scos eu pe el din minţi. Eu nu l-am lăsat în pace! Ce aveam eu cu el?

Mara fusese pornită pe ceartă şi n-avea cu cine să se certe. Da! fata ei avea dreptate; cum să nu-l scoată din minţi când era atât de frumoasă, atât de deşteaptă şi atât de cuminte?

— Mâine dimineaţă, zise ea, ai să te duci la maica econoama. Se cuvine. Ea e cea dintâi: te iubeşte şi ţi-a făcut mult bine.

— Da, mamă.

— Şi să asculţi de ea.

— Da, mamă.

— Eu, zise Mara umilită în ea, sunt femeie proastă şi nu ştiu ce să-ţi fac, nici cum să te povăţuiesc. Am făcut ce am putut şi după cum mi-a fost priceperea, acum însă mi-a venit rândul să mă uit în gura ta. Am şi eu gândurile mele; dar tu n-ai să cauţi mulţumirea mea, ci fericirea ta, care mie-mi este mai dorită.

— Nu vorbi aşa, mamă, grăi Persida înduioşată.

Ar fi voit să se apropie de dânsa, ca să-i sărute mâinile, să o îmbrăţişeze şi să-i sărute tâmplele, dar nu era obişnuită facă asemenea lucruri.

Ar fi voit să-şi dea pe faţă inima şi gândurile, dar se sfia.

Era muma ei femeia aceasta, şi părea abia acum ajunsese a-şi da seama că nu-i este străină şi că nu din simţământ de datorie numai, ci din iubire curată umblă voile ei.

— Eu nu pot să fac ce nu vrei şi tu. Dac-aş şti că mor, tot nu fac, zise ea cu ochii plini de lacrimi.

— Nu plânge, grăi Mara punându-i lin mâna pe umăr, nu plânge, că mă împingi la păcat... Afurisit să

— Nu! nu! strigă Persida şi-i luă mâna şi o sărută. Să nu rosteşti vorba, că e şi el om cu durere în suflet şi are mamă, care ar putea şi dânsa s-o rostească.

Ea îşi închise ochii şi rămase câtva timp dusă pe gânduri.

— Într-o zi, urmă apoi liniştită, o suflare de vânt a izbit una din ferestrele de la chilia maichii Aegidiei şi a spart câteva geamuri. Am alergat acolo şi l-am văzut pe el uitându-se uimit la mine. M-am uitat şi eu la el, fiindcă nu-l mai văzusem, şi mi-a venit mai întâi să râd, apoi să plâng de necaz. Maica Aegidia, intrând şi ea şi văzându-l, m-a dat iute la o parte. Acum ştiu de ce, dar atunci mi-am făcut de lucru prin casă şi, după ce maica Aegidia a ieşit, am deschis, ca să-i fac lui în pizmă, fereastra din faţa măcelăriei şi am stat în ea, ca să-l văd şi să mă vadă. Iară el, mamă, mi-a făcut semn să închid fereastra: tu vezi că el nu e de vină.

— Nici tu nu eşti, o molcomi Mara. Prea erai copilă fără pricepere ca să ştii ce faci.

— Nepriceperea, întâmpină Persida, este şi ea o vină dacă alţii suferă pe urma ei. Dar nu era numai nepricepere; fiindcă îl văzusem mai cuminte decât mine, îmi era ruşine de mine însămi şi mi-am călcat pe inimă de nu m-am mai apropiat de fereastră. De Paşti, însă, când a venit Trică să mă ia, m-a apucat iar ciuda şi, ca să-i fac în pizmă, n-am ţinut drumul drept, ci am ocolit prin faţa măcelăriei, ca să mă vadă.

Mara începu să râdă. Degeaba: Persida era tot ca în copilăria ei; avea cu cine să semene.

— A doua zi, de Paştile lor, urmă Persida, ne-am dus cu Trică să culegem viorele. Plecaserăm spre Şoimoş; eu însă am schimbat drumul şi l-am luat pe Trică pe la Lipova, că doară-l voi întâlni pe Naţl pe undeva. L-am şi întâlnit, precum ştii, pe pod, când ne întorceam acasă.

Mara începu să se neliniştească.

— Dar cum v-aţi înţeles, întrebă ea, ca să plece şi el la Arad?

— Nu ne-am înţeles. Eu nu ştiam că e şi el la Arad; el nu ştia că am venit şi eu acolo: s-a nimerit să te vadă când ne întorceam cu nunta de la biserică, a dat cu socoteală că sunt eu cu d-ta şi a venit, precum ştii, şi el — aşa nepoftit — la nuntă.

— Ce va să zică întâmplarea! Vine aşa câteodată de nici n-o bagi de seamă, şi abia târziu te pomeneşti că e lucru mare.

— Când a văzut că te superi, şi-a luat inima în dinţi şi a plecat de la Arad...

— Sărmanul băiat!

— Îl uitasem aproape, când Trică a venit să-mi spună că iar s-a întors. Uite! el n-a venit să mă vadă; eu însă nu m-am putut stăpâni şi duminică, ziua fiind frumoasă, am ieşit cu Anca la plimbare, că doară-l voi întâlni.

Mara se făcu mai neliniştită. Sărmana ei fată: ce păcat a căzut pe capul ei.

— De unde ştiai tu unde ai să-l găseşti? întrebă ea.

— De unde ştiam? răspunse Persida. Nu ştiam, dar m-am dus aşa la un noroc în Păduriţă şi l-am văzut acolo plimbându-se singur. El nu m-a văzut; a; fi putut dar să trec înainte; m-am dus însă la el, ca să vorbesc cu dânsul. D-ta vezi, eu sunt de vină!

— Nu eşti, zise Mara, cum să fii? S-a întâmplat să-l vadă Trică şi să-ţi spună. S-a întâmplat să fie zi frumoasă; s-a întâmplat să-l întâlneşti: aşa au venit lucrurile, şi tu n-aveai ce să faci.

Persida dete din cap.

— Nu! am voit cu tot dinadinsul, zise ea. Asta eu o ştiu mai bine decât orişicine. Tu-l ştii cum era la casa părinţilor lui: cu obrajii rumeni, cu mustăcioara linsă, cu părul neted de i se vedea de departe cărarea, cu sorţul totdeauna curat. Acum era cu părul lung şi nepieptănat, cu barba încâlcită, cu faţa buhăită, cu o pălărie turtită în cap şi cu hainele purtate şi soioase, un om care petrece nopţile prin birturi şi adoarme îmbrăcat Alta ar fi fugit, poate, de el; eu am alergat la dânsul.

— Săracul băiat! grăi Mara înduioşată.

— Luni apoi, urmă Persida, a trecut în patru rânduri prin faţa casei lui Claici, marţi tot aşa, tot aşa miercuri şi joi. Eu voiam să nu-l bag în seamă, dar astăzi, după ce aţi plecat cu toţii la târg, nu m-am mai putut stăpâni, i-am ieşit în cale, ca să-l întâlnesc. Nu mai pot, mamă: mi-e milă de el şi mă mustră cugetul!

— Vai de sufletul lui! grăi Mara suspinând.

— Cum a rămas el? urmă Persida deznădăjduită. Ce face el acum? Ce are să facă mâine? Cum are să-şi petreacă zilele O să afurisească ceasul rău în care m-am ivit în calea lui, ca să strie tot rostul vieţii lui!

— Nu, fata mea, zise Mara liniştită. Aşa vin lucrurile lumea aceasta: pleci în neştiute şi te miri unde ajungi; te-apucă - aşa din senin - câteodată ceva, şi te miri la ce te duce. Omul are data lui, şi nici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea; ce scris are neapărat să ti se întâmple; voinţa lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe.

Persida îşi ridică capul şi, răsuflând uşor, se uită cu ochi înveseliţi la mama ei.

— Lasă-l, urmă Mara, nu te gândi la el, nu-ti munci sufletul pentru dânsul; cum i-ar fi, aşa să-i fie; tu cu norocul tău, şi el cu al lui: Dumnezeu a vrut să te lase cum eşti, şi dacă nu te-a făcut Dumnezeu pentru dânsul, e nenorocirea lui, dar nu şi a ta!

— Dar dacă m-ar fi făcut, mamă?! strigă Persida.

— Nu! nu! răspunse Mara cu hotărâre îndârjită. Asta nu se poate! Dumnezeu ştie, urmă ea mişcată, cât m-am gândit eu la voi, cât am ostenit pentru voi, cu câtă inimă am purtat de grijă, şi nu poate să mă pedepsească atât de aspru. Dacă te-aş vedea moartă, ar fi pierdută toată bucuria vieţii mele, dar aş zice c-au mai păţit-o şi alte mame ca mine şi m-aş mângâia în cele din urmă. Neam de neamul meu nu şi-a spurcat însă sângele! strigă ea cu ochii plini de lacrimi. Şi mie mi-e milă de el şi de mama lui, dar îmi eşti dragă tu şi nu se poate!

Grăind aceste, ea îşi îmbrăţişă fata şi-i sărută ochii şi fruntea şi părul din creştet, ca odinioară, de mult, acum, când era copilă mică.

— Iartă-mă, mamă, mama mea cea dragă şi scumpă şi bună, iartă-mă, zise Persida cu glasul înăbuşit de plâns, şi spune-mi tu ce să fac.

IX. Inima, săraca

E mare stăpân ruşinarea, şi om să fii ca să nu i te pleci dacă o cunoşti.

Codreanu crescuse ca viţelul ce suge la două vaci, Pavel la casa părinţilor săi şi Păvăluţ dincolo, la bătrâni, n-avuse dar cum şi când să înveţe a-şi călca pe inimă, ca să mai facă şi ceea ce vor alţii. Tatăl său, popa, se plângea adeseori că bătrânii îi strică copilul, o făcea însă şi el mai ales pentru ca să se dezvinovăţească pe sine că prea îl lasă în voile lui.

— De! ce să-i faci, dacă l-au nărăvit bătrânii!

Aşa zicea el şi acum. Era foarte supărat, dar nu atât pe fiul său, cât pe socrii, care prea erau slabi, şi dacă era vorba, nici că se simţea el destul om ca să-l scoată pe Pavel din ale lui. Ar fi trebuit s-o înceapă mai de curând: acum era prea târziu.

Era însă în lumea aceasta ac şi pentru cojocul lui Păvăluţ.

Protopopul, deşi se zicea al Butenilor, nu era cu şederea la Buteni, ci în satul lui, unde avea casă şi avere frumoasă, pe care de dragul protopopiei n-ar fi părăsit-o.

Acolo trebuia să te duci dacă aveai vreo treabă cu protopopul.

— Eu zic, grăi Gheorghe al lui Baltă, că ar fi cu cale să mergem la protopopul, ca să vedem ce-i şi cum.

Gheorghe al lui Baltă era jurat în Buteni şi om cu multă greutate: când vorbea el, aveai pe ce să te întemeiezi.

— De! răspunse Ioviţă al lui Borleu, tocmai afară din cale n-ar fi, asta o zic şi eu. Oameni suntem şi noi şi trebuie să ne ştim la un fel.

— E tunsă, ori e rasă! îl întrerupse Gheorghe, rostind vorbele rar şi domol.

— Tunsă, ori rasă: s-o ştim, urmă Ioviţă. Dar e lucru cam greu să te duci aşa — ţop! — în casa omului.

— De ce-ţi vorbesc eu tocmai ţie? grăi Gheorghe. Tu eşti ctitor bisericesc şi ai totdeauna câte ceva de pus la cale cu protopopul. Noi mergem în altă treabă.

— Aşa mai da!

— Vom vedea noi apoi cum şi în ce fel, urmă Gheorghe. Să fim odată acolo, apoi grija noastră: te mai uiţi în ochii omului; îţi mai dai seama cum te pofteşte să şezi şi cum te întreabă de cei de acasă; n-ai nevoie de vorbe ca să te înţelegi, când te poţi înţelege, iar dacă nu te poţi, ai înţeles destul şi ştii cum stai.

Aşa au şi făcut.

S-au îmbrăcat amândoi de sărbătoare, Gheorghe a ales doi curcani frumoşi, iar Ioviţă a pus în fundul căruţei un butoiaş de rachiu de prune, dar rachiu cum numai la dânsul puteai să-l găseşti, şi au plecat la protopopul, ca să ceară voie pentru împrejmuirea cu scânduri a cimitirului.

Protopopul vedea bucuros oameni la casa lui, deşi acum mai ales dacă nu erau de la Buteni: asta a simţit-o Gheorghe îndată ce-a dat ochii cu stăpânul casei şi mai ales cu stăpâna, care le-ar fi dat, dacă ar fi atârnat de dânsa, voie să-şi împrejmuiască cimitirul fie chiar şi cu ziduri de piatră, numai să plece cât mai curând.

Prea îi păreau aşezaţi, cumpăniţi la vorbă, oarecum călare pe Ducipal oamenii aceştia.

Ar fi şi plecat fără multă zăbavă dacă nu s-ar fi nimerit ca nepotul protopopului să fie şi el aci.

Era Pavăluţ al moşului şi stătea ca pe spini.

Nu era chip să se mai stăpânească Gheorghe, care-l vedea şi i se uita în ochi şi dădea cu socoteală că nu se simte în largul lui.

— Ei! întrebă el, când mai vii pe la noi? E cam de mult de când n-ai fost, şi oamenii se uită toate duminicile în strană, ca să te vadă.

Păvăluţ era om, cum se zice prin partea locului, cam albineţ şi avea subţire de tot pieliţa pe obraz: când roşea, se vedea rău de tot că se cam ruşinează.

— Am să viu, zise el. S-a nimerit aşa că nu m-am putut duce până acum, dar am să merg.

Nu era în gândul lui să meargă, dar acum, în faţa acestor oameni, era peste putinţă să spună că nu se mai duce.

— Uite, grăi Gheorghe, să vii acum cu noi. Poimâine e duminică şi-o să se bucure toţi poporenii dac-or şti că ai venit.

O să se bucure toţi poporenii! Mare lucru! El ştia că-n adevăr o să se bucure: îi cunoştea bine pe oamenii aceia, şi acum, în clipa aceasta, îi părea peste putinţă să nu se ducă.

— Acum nu pot, răspunse el.

— De ce adică să nu poţi dacă vrei? îi zise Ioviţă.

— Uite! adăugă iar Gheorghe, îmi faci mie cinstea să stai câteva zile la casa mea.

Păvăluţ se uita strâmtorat la moşu-său, ca să spună el de ce adică nu poate chiar acum să se ducă. Bătrânul însă era slab în faţa nepotului său, care era un singur om; cum oare ar fi putut să fie tare în faţa unui sat întreg? De! aşa numai, cu una, cu două, nu se câştigă inimile oamenilor: el ştia cât le-a umblat în voie, şi nu putea să şi-i înstrăineze acum, după ce vedea că ei ţin, dacă e vorba, mai mult la nepotul lui decât la fata preotesei.

— Să te duci! zise el. Când om ca dumnealui te pofteşte-n gazdă, ai să le laşi toate la o parte şi să te duci.

Gheorghe zâmbi pe sub mustaţă: vedea că bine-a apucat-o şi bine-a adus lucrurile, iar mai departe grija lui era.

Păvăluţ a plecat cu dânşii, s-a dus, a tras la casa lui Gheorghe al lui Baltă, şi parcă toate erau cum altfel nici că s-ar fi putut. Încă pe drum se obişnuise cu gândul că nu se poate parohie mai frumoasă decât cea din Buteni, mai ales când poporenii te vor şi fără de fata preotesei. Nu-i vorbă, când ai moş protopop şi nu eşti de acasă tocmai sărac, poţi ajunge popă şi fără ca să te vrea satul, dar tot e maibine să te voiască, fiindcă cu poporenii-ţi petreci zilele vieţii şi vlădica ţine şi el să fie într-un gând cu poporul.

Era, cu toate aceste, foarte greu să te ştii în acelaşi sat cu preoteasa şi cu Maria, fata ei, şi-i venea lui Păvăluţ să fugă de câte ori se gândea că are-n biserică să dea ochii cu ele.

Asta o ştia şi Gheorghe.

— O să se supere, îi zise el sâmbătă pe la prânz, preoteasa pe mine că mi-ai făcut cinstea de a veni la casa mea. Nu-i vorbă, puţin îmi pasă. Supărarea vine şi trece, iar noi tot oameni rămânem. Dar tot n-ar fi rău să mergem şi pe la ea, ce zici?

Ce putea Codreanu să zică!?

Ştia şi el că trebuia să meargă; aşa, de capul lui, n-ar fi fost însă-n stare să se ducă: îi părea dar bine c-a dat de cineva care-l duce cu de-a sila.

Şi nici c-avea, dacă e vorba, de ce să se sfiască.

Preoteasa era numai preoteasă şi nu putea să vorbească decât umilită cu nepotul protopopului; iar Maria, fata ei, era o gâscă, decare pe el puţin avea să-l doară capul.

Ce-i drept, de la Crăciun n-o mai văzuse, dar de atunci şi pânacum tot nu s-a făcut ea femeie deplină. O fetişcană cam răsărită,dar subţire ca un şarpe, cam oacheşă, cu ochii mărunţi, care râd şi plini de lacrimi, în vreme ce preajma gurii e croită pe plâns.

Ce ştia, ce putea dânsa să înţeleagă? Era destul să te uiţi în faţa ei pentru ca s-o faci să plângă, şi nu o dată a glumit el cu lacrimile ei.Acum însă n-ar fi voit să le vadă, şi numai de ele se temea.

Când colo, ce să vezi?

Pe când el intra cu inima încleştată la casa preotesei, Maria cânta veselă de răsuna toată curtea, şi nu cânta rău. Ce va fi visat, ce nu va fi visat peste noapte, era foarte voioasă, parcă a ei era lumea toată,încât preoteasa se simţea oarecum ruşinată şi mult ar fi voit să îi poată zice lui Codreanu: "Iart-o, că ea nu ştie nimic".

Fiind însă că asta nu putea s-o facă, a grăbit la uşa odăii, ca să-i spună fetei cine vine, apoi şi-a pus hainele-n rânduială şi a ieşit în capul scării, ca să-şi primească oaspeţii — foarte umilită, aşa cum o ştia Codreanu.

— Frumos lucru! strigă Maria, care se ivi în dosul ei. Noi te aşteptam cu plăcinte, şi d-ta cine ştie pe unde vei fi umblat!

Preoteasa simţi că i se ridică sângele în obraji.

Tot aşa şi Păvăluţ, cel cu obrazul subţire.

Degeaba! nu ştia ce să-i răspundă.

— De! grăi Gheorghe, pe oamenii buni şi aici, şi aiurea tot cu plăcinte-i aşteaptă!

Apoi intrară în casă, se întrebară de sănătate şi Maria se duse ca să aducă rachiu şi pâine, după cum e obiceiul de primire în partea locului.

Preoteasa nu putea să-şi dea seama cum vin lucrurile şi cum are să prindă vorba. Ştia că Gheorghe a fost cu Ioviţă pe la protopopul şi dădea cu socoteală că ei l-au adus pe Codreanu, dar nu putea săînţeleagă cum stau lucrurile.

Codreanu tot ca dânsa.

Ochii lui şi mintea lui erau numai la Maria. Nu poate că cine ştie ce, dar se mira şi se minuna cum poate cineva să se schimbe într-un timp aşa de scurt aşa de tare. Nu-i vorbă, ochii îi râdeau şi acum şi preajma gurii îi era croită tot pe plâns; pare însă că acum tot n-ar fi pututs-o facă să plângă. Prea era voioasă, şi oarecum nu tocmai proastă.

E însă lucru ştiut că femeile se schimbă foarte uşor, nu numai aşa din Crăciun până în toamnă, ci până chiar şi din o clipă în alta.

Când ea află că Codreanu e în gazdă la Gheorghe şi n-a venit ca să stea, ca alte dăţi, ci numai ca să dea bună ziua, gura ei se croi pe râset, iar ochii ei erau puşi pe plâns.

— Asta nu se poate, zise ea. Te ştiu eu pe d-ta: iar mă minţi, ca să mă necăjeşti şi să mă faci să plâng. Să nu mă crezi însă că sunt acum tot atât de proastă ca atunci. Ei bine! nu te cred şi n-am să plâng!zise ea cu îndărătnicie, şi lacrimile, păcătoasele de lacrimi, o năpădiră,încât nu-i rămase decât să iasă ruşinată din casă.

Preoteasa ar fi voit să intre în pământ.

Tot aşa Codreanu.

În zadar! Fata avea dreptate: ce-o să zică lumea dacă el nu stă la dânşii?!

Gheorghe şedea ţeapăn şi tihnit în scaun şi zâmbea aşa pe sub mustaţă, uitându-se când la el, când la ea.

— Dacă-i aşa, zise el în cele din urmă, apoi să mai treacă şi de la mine; n-ai ce să-i faci; are întâietatea: eu te las aici.

A şi rămas Codreanu, ca alte dăţi: aşa trebuia să fie.

Nu e lucru mai urât decât femeia plângăreaţă: dac-o iei cu binele, se înduioşează de o trec lacrimile, iar dacă-i vorbeşti verde făţiş, vai de lume. Nu mai ştii cum s-o iei şi cum să umbli cu ea: te moaie-n lacrimi de-ţi pierzi tot rostul.

Era ruşinat de silinţele ce-şi dădea preoteasa ca toate să i le facă pe plac şi de bucuria copilărească ce se oglindea-n ochii plânşi ai Mariei, iar ziua următoare îi venea să plângă în faţa bisericii pline de oameni, care se uitau la dânsul râzând cu părere de bine.

Doamne! ce fericit ar fi putut el să fie dacă n-ar fi fost acea noapte de nuntă! Şi totuşi...

Aici, în biserica plină de oameni, în faţa altarului, căruia-şi închinase viaţa, făptura cea înaltă a Persidei se ridica deasupra tuturora şi pretutindeni se iveau ochii ei deschişi şi limpezi. Era în ochii aceia ceva atât de liniştit şi de senin, o voire atât de neîndoioasă, încât sub privirea lor trebuia, parcă, să se aline furtuna mării, să se potolească para mistuitoare a focului: cum ar fi putut el, om neajutorat, să iasă de sub stăpânirea lor?

După Heruvim, când preotul a ieşit cu darurile, el şi-a plecat mai umilit decât de obicei capul spre pământ şi a stat cu ochii închişi,pierdut oarecum în sine însuşi.

Simţea, ca niciodată mai înainte, că el nu mai poate să facă ceea ce dânsa nu voieşte, şi o nespusă înduioşare îl cuprinse când se gândi la Maria, care era atât de subţirică, de fragedă, atât de dulce la fire şi de obidoasă.

"Nu! îşi zise el, nu te lega la nimic, că nimic nu mai poţi."

Era o mişelie c-a venit aici când se ştia legat încât nu se mai poate dezlega. Dacă Persida ar fi ştiut că el a venit fără de voia lui aici şi n-are în el destulă vârtute ca să se hotărască la un fel, l-ar fi dispreţuit ca pe un nemernic.

Şi totuşi Maria era aici, iar Persida departe, şi el nu era în stare să plece de la Buteni, aşa cum voia, cât mai curând: îi sângera inima când vedea cum tremură Maria când stă aproape de dânsul şi cum ochii ei se croiesc în toată clipa pe plâns şi iar râd în răsfăţare.

"Ori sunt, ori nu sunt om!" îşi zise el luni după-prânz.

Trebuia să plece la Arad.

Nu! Nu la Arad!

Peste dealurile care despart valea Crişului de a Murăşului nu era drum de care, dar oamenii treceau pe poteci bătute, şi el putea să facă pe un cal bun în timp de vreo patru ceasuri drumul pe la Chisindia şi peste Văsoaia la Conop, în valea Murăşului, de unde nu mai avea decât un ceas bun până la Şoimoş.

Iar cal găsea el la Buteni.

Aşa trebuia să facă dacă era om: la părintele Isai, cu părintele la Mara şi cu Mara la Arad. Să se aleagă odată într-un fel.

Nu mai erau, când el a plecat, decât vreo trei ceasuri până în seară, dar ziua era frumoasă, luna, deşi pe scăzute, se ivise pe cer, şi nu apunea decât după miezul nopţii, iar calul era puternic şi iute: omul adevărat vrea şi face.

Dus de gândul acesta, el trecea grăbindu-şi calul printre pădurile cu frunziş pişcat de brumă, ici verde de stejar, colo galben de tei şi apoi roşu ca sângele de taur, iar după ce s-a întunecat, aceeaşi lună, în razele căreia se plimbase Naţl pe ţărmul Murăşului, îi lumina şi lui calea.

Lungă, cotită şi anevoioasă cale.

Nu e lucru mai urât decât să treci aşa singur şi călare pe un cal iute prin mijlocul unei lumi pustii: ţi se răscoleşte oarecum tot sufletul şi ţi-e în cele din urmă parcă nu-ţi mai poţi da seama dacă e înaievea ori visezi numai ceea ce ţi se întâmplă. Obosit de drum şi de singurătate, el nu mai ştia desluşit unde şi cu ce gând se duce şi toatei se păreau ca prin minune. Auzise de atâte ori vorbindu-se despre farmecele babelor, care te fac să zbori călare pe ujog unde te cheamă ursita, şi acum simţea că nu se duce nici el, ci e dus.

Cuprins de simţământul acesta, el se simţea atât de uşor, încât îi părea oarecum rău când a început să audă lătratul câinilor din Şoimoş.

În fire nu şi-a venit însă decât la casa părintelui Isai; abia acum s-a încredinţat că degeaba a făcut drumul cel lung, căci el şi aici tot el însuşi rămânea: nu era în stare să bată la poartă, şi-i părea bine că e noapte şi nu-l vede nimeni.

"Nu! zise el. Treaba aceasta pot eu s-o fac şi fără de părintele Isai."

Fără de Mara nu-i venea să meargă la Arad; dar fără de părintele Isai putea să vorbească cu Mara. Nu era nevoie să mai ştie şi el.

Porni dar înainte spre Radna, ca să stea peste noapte la vreunul din birturile din apropierea mănăstirii şi să meargă apoi, ca mâine dimineaţă, el singur la Mara.

La birt, unde nimeni nu-l cunoştea, putea să intre fără de sfială, să lase calul în grija vreunui argat şi să ceară ceva de mâncare, căci era flămând hămesit.

— Cunoşti d-ta pe Mara? întrebă el pe slujnica ce-i aşternea masa.

— Cum să n-o cunosc? Şade numai aci, a patra casă.

— Nu ştii, e acasă?

— Alaltăieri s-a întros cu fiica ei de la Arad, răspunse slujnica.

Codreanu simţi că-i trece ca un fel de junghi prin inimă şi că i se taie vinele de la picioare.

— Cum? întrebă el. Persida e aici?

— Nu, răspunse slujnica, s-a dus chiar alaltăieri la călugăriţe.

Era o adevărată făcătură: Persida aici! De ce a venit? De ce n-a rămas acasă, ci s-a dus la mănăstire? Ce s-a întâmplat?

Era flămând şi s-a sculat nemâncat de la masă; era obosit de drum şi s-a dus să se mai plimbe pe ţărmul Murăşului.

Fusese, de când ştia că dânsa se afla prin apropiere, cuprins de un fel de fierbinţeli, şi plimbându-se cu paşii iuţi pe ţărmul râului,resimţea mulţumirile fără de seamăn pe care le avuse în apropierea ei. Ah, ce femeie!... ce fiinţă! Ce ademenitor îi era zâmbetul, ce dulce supărarea, ce uşor curgeau vorbele de pe buzele ei, ce nesecat îi era sufletul! Şi totuşi abia acum îşi dădea seama că el n-a vorbit niciodată deschis cu dânsa. Se deprinsese, încetul cu încetul, cu gândul că are să-şi petreacă toată viaţa în apropierea ei, că altfel nu este cu putinţă, şi a şi voit în nenumărate rânduri să i-o şi spună aceasta. Eraînsă în tot felul ei de a fi ceva ce te stăpânea, încât nu puteai să-i spui decât ceea ce dânsa voia. Te-nţelegea de mai nainte şi-ţi răspundea fără de vorbe. Astfel el nu se mai îndoia că şi dânsa voieşte, şi totuşi acum simţea că nu e în stare să-i vorbească fără de înconjur: ar fi trebuit să fie la mijloc cineva care să-i vie-ntr-ajutor şi să deschidă vorba.

Avea tată şi mamă, bun şi bunică, rude şi prieteni, era iubit de o lume întreagă, şi acum se simţea singur şi părăsit de toţi şi stătea sperios în drum ca puiul care s-a pierdut de cloşcă; el însuşi rupsese toate legăturile, se desfăcuse de toţi ai lui şi nu mai era cine să-i vie într-ajutor.

Dimineaţa s-a sculat pe când se mijea de ziuă. Ştia că Mara pleacă foarte de dimineaţă şi ţinea s-o găsească acasă; şi totuşi el îşi făcea de lucru şi parcă ar fi dorit în fundul inimii lui ca să vie prea târziu la casa ei.

Aşa a şi fost: portiţa era încuiată.

S-a dus cu inima încleştată la pod, unde ştia c-ar putea s-o găsească. Nu era nici aici. El o vedea însă din jos de pod, la depărtare de câteva sute de paşi, unde oamenii încărcau lemne pe plute, dar nu s-a dus la ea. De ce să meargă? Tot era mai bine, mai uşor, mai firesc să vorbească mai nainte cu Persida.

A plătit dar omului pe care l-a găsit acolo creiţarii şi a trecut podul.

Iar acum îi venea să se întoarcă iar înapoi la Buteni.

Trecuseră opt ceasuri. Cum putea el să sune acum, la un timp atât de nepotrivit. Era peste putinţă să i se dea voie de a vorbi cu dânsa.

El îşi luă inima în dinţi şi sună.

— Ce doriţi? îl întrebă sora bătrână, înaltă şi slabă, care se ivi în uşă.

— Aş putea, vă rog, să vorbesc cu domnişoara Persida Bârzovanu? întrebă el.

— Domnule, acum nu se poate, îi răspunse sora. Şi, adause ea, nici nu ştiu cine sunteţi d-voastră.

El scoase din portofelul său un bilet de vizită şi i-l dete.

— Să spuneţi, îi zise, domnişoarei c-o rog să mă vestească dacă şi când voi putea s-o văd.

Sora îl pofti să se aşeze şi să aştepte, apoi încuie uşa şi se depărtă.

Persida se afla în bucătărie.

Ea nu venise la mănăstire cu gândul de a rămânea aici, dar a găsit-o pe maica Aegidia făcând proviziune de compoturi pentru iarnă şi era peste putinţă să nu pună şorţul ca să-i dea ajutor. Seara apoi,când era vorba să se întoarcă acasă, îi era foarte greu să plece. Se simţea atât de bine aici, unde a crescut şi unde toate o potoleau şi-i dădeau tărie.

A iubit totdeauna pe maica Aegidia, dar încă nu ştiuse c-o iubeşte: acum ar fi voit să şadă la picioarele ei şi să-i sărute mâinile. Nu mai era cum a fost, şi parcă se lumina toată mănăstirea când ochii lor se întâlneau.

"O adevărată minune", aşa zicea maica Aegidia în gândul ei. Se potolise neastâmpărul copilăresc şi năvălnicia adeseori sălbatică, şi fata ei era aşezată, înţeleaptă şi duioasă, un adevărat giuvaier de femeie. De aceea nici nu mai putea să-i vorbească în felul de mai-nainte şi Persida se simţea înălţată în gândul ei când vedea că o ia parcă i-ar fi soră ori prietenă.

Sâmbătă seara au stat până spre miezul nopţii deştepte şi au vorbit despre toate, afară de un singur lucru. De ce să vorbească şi despre acesta? Ea ştia cum gândeşte maica Aegidia, şi mai ales aici, între zidurile mănăstirii şi sub ochii maichii Aegidiei, nu putea nici dânsa să gândească altfel. Era de sine înţeles că nimic nu e mai presus de dorinţa părinţilor, mai ales când ei trăiesc, ca Mara, numai pentru copiii lor.

Şi totuşi Persida tresări cuprinsă de un fel de spaimă când citi numele: Pavel Codreanu.

— Ce e? întrebă maica Aegidia cu o asprime care reamintea timpurile trecute.

— Domnul acesta, răspunse Persida dându-i biletul, e un absolvent de teologie, pe care îl cunoaştem din Arad.

— Dar tu ştii...

— Trebuie să-l văd, o întrerupse Persida, altfel s-ar mâhni mama.

Obrajii călugăriţei se roşiră. Îi era parcă se dărâmă casa în capul ei. Grozav gând! Încă un suflet pierdut! Cea mai iubită dintre fetele ei se ducea şi ea, ca să-şi petreacă viaţa în ticăloşie omenească.

— Du-te, fata mea! grăi dânsa cu blândeţe umilită. Dacă e dorinţa mumei tale, trebuie să-l vezi chiar acum.

Persida-şi dezlegă şorţul, sărută mâna maichii Aegidiei, apoi se depărtă ducându-şi şorţul în mâna stângă, ca să-l atârne la locul lui şi să meargă-n sala de aşteptare.

Îi era însă greu să meargă aşa, fără de veste, şi ar fi voit să-şi mai facă timp de răzgândire.

"Nu! îşi zise peste puţin, ridicându-şi capul. Să văd ce voieşte."La uşa sălii de aşteptare iar se opri şi stete pe gânduri.

— Te rog să ne laşi singuri, grăi întorcându-se spre sora ce-o însoţise şi era datoare să stea şi dânsa-n sală în vreme ce Persida vorbea cu tânărul.

Sora se plecă umilită.

— Aceasta eu nu pot s-o fac! răspunse ea. Ştii prea bine că n-aş putea s-o fac fără ca să-mi mărturisesc păcatul, şi ştii şi pedeapsa.

Persida-i apucă mâna şi se uită stăruitor în ochii ei.

— Te rog să suferi pedeapsa, căci Dumnezeu îţi va ierta alte păcate în schimbul ei. Te rog, zise ea, căci n-ar fi cu putinţă să vorbim deschis dacă n-am fi singuri!

Sora-şi plecă mai umilită capul şi-i făcu semn să se ducă.

Codreanu se cutremură şi sări-n picioare când Persida se ivi voioasă-n uşă.

— Aşa-i că te miri? zise el mergând spre dânsa.

— Nu, răspunse ea întinzându-i mâna. Văzând biletul d-tale, mi-am închipuit numaidecât c-ai fost pe la mama şi ea te-a trimis aici.

— N-am văzut-o, grăi el. Am căutat-o, ce-i drept, dar n-am găsit-o nici acasă, nici la pod. Am aflat însă ieri seară că eşti aici, şi am venit.

— Aşa! zise ea, oarecum uşurată. Carevasăzică, nu ai vorbit cu mama.

— Nu încă!

Ea-l pofti să se aşeze, se aşeză şi ea, apoi rămaseră câtva timp strâmtoraţi: el nu ştia cum să înceapă, iară ea aştepta să vadă ce vrea el.

— Am fost foarte mirat când am aflat că ai plecat de la Arad, începu el în cele din urmă.

Persida zâmbi, stete puţin pe gânduri, apoi obrajii i se umplură de sânge.

Era hotărâtă să-i spună fără de înconjur cum s-au petrecut lucrurile, de ea s-a hotărât deodată să plece: aşa trebuia să facă, şi ea nu putea să facă decât cum trebuie. Acum însă, când se afla faţă în faţă cu el, ea nu putea — nu! — mai bine moartă!

Gândul omenesc străbate într-o singură clipă şi timpul, şi depărtările, şi acum, în clipa aceasta, ea vedea în gândul ei toate cele petrecute şi-l vedea şi pe el umblând răzleţ prin lume, ajuns din om neom, nenorocit fără de vina lui. Se împăcase cu gândul că ea nu poate să-l ajute şi că nu le rămâne amândurora decât să uite cele petrecute, care nu erau, la urma urmelor, decât o nebunie de tinereţe. Îi era însă ruşine c-a crezut că poate să-l mai şi batjocorească spunând altui bărbat ceea ce numai ei amândoi ştiau.

— Mi s-a urât de învălmăşeala şi de zgomotul lumii, îi răspunse ea, şi mi-a venit dorul de liniştea acestei case!

— Şi ai să rămâi aici, se înţelege, zise el râzând.Ea stătu puţin pe gânduri, şi sufletul parcă i se înălţa.

— D-ta râzi, grăi dânsa; nu trebuie însă să scapi din vedere că eu aici am crescut şi că sunt femeie. D-voastre, bărbaţii, vă avântaţi cu inimă îndrăzneaţă în toiul lumii şi totuşi nu o dată sunteţi cuprinşi de dorul singurătăţii; dar noi, femeile, care numai rezemate de alţii putem să trecem prin lume?

Codreanu iar zâmbi.

— D-ta n-ai decât să vrei pentru ca să-ţi găseşti reazem, zise el.

— Ştiu, întâmpină ea tot zâmbind cu ironie. Sunt tânără, frumoasă şi deşteaptă: nu-mi mai lipseşte decât inima uşoară pentru ca să-mi iau avânt. Eu mă înspăimânt însă când mă gândesc la mulţimea datoriilor pe care le iau asupra mea când ies de aici, şi sunt cuprinsă adeseori de simţământul că nu pot să le împlinesc pe toate.

— Dar, zise el, datorii avem cu toţii.

— Şi foarte rar avem şi mulţumirea de a le împlini, îl întrerupse ea.

— Aş! zise el. Dar atunci cei mai mulţi dintre noi s-ar fi simţit foarte nenorociţi.

— Nu, zise ea; suntem, dar nu ne simţim, fiindcă omul se deprinde cu toate. Închipuieşte-ţi că eu nu rămân aici. N-aş putea să stau aşa...fată mare. Ar trebui să mă mărit. Să zicem că-mi găsesc un soţ mai presus de toate aşteptările mele. De unde pot eu să ştiu dacă nu voi prinde mai târziu slăbiciune pentru altul? Ce fac atunci? Sunt ori nu datoare să-i mărturisesc soţului meu adevărul?

— Da! zise el cu toată hotărârea.

— Dar dacă aş fi avut mai nainte slăbiciune pentru altul? urmă ea, tot sunt datoare să-i mărturisesc adevărul?

El tresări.

— Da! zise iar, însă de astă dată cam cu jumătate de gură.

— Şi-o să se bucure dânsul?

— Nu tocmai.

— Atunci, grăi dânsa râzând, e parcă mai cuminte să nu-mi fac datoria. De ce să-i spun când îl mâhnesc prin aceasta? Am să mă deprind încetul cu încetul cu gândul că datoria mea e să tac, să fiu făţarnică şi să-mi fac de-a sila celelalte datorii... pe cât le pot. Urâtă viaţă!

El se uită nedumerit în faţa ei.

— Bine, domnişoară, zise el strâmtorat, dar d-ta tot n-ai putea să rămâi aici.

— De ce nu?

— Fiindcă nu e cu putinţă.

— De ce să nu fie cu putinţă?

— Pentru că eşti, dacă nu mă înşel, ortodoxă.

— Să trecem peste aceasta, grăi dânsa aşezată. Când e vorba de viaţă şi de moarte, nu ne mai uităm la asemenea lucruri mici. Oameni suntem, la urma urmelor, cu toţii, şi Dumnezeu e unul şi acelaşi pentru toţi.

— Eu tot nu cred că ai să rămâi aici, zise el iar în glumă.

— Nici eu nu cred, răspunse ea. Voiesc numai să zic că cel puţin acum nu e pentru mine gând mai ademenitor decât să rămân aici, şi m-aş simţi foarte nenorocită dac-aş fi nevoită să plec. Mă simt atât de bine aici, şi mai am încă timp destul pentru zbuciumările vieţii.

Codreanu începu să tremure.

— Carevasăzică, grăi dânsul cu glas înăbuşit, eşti hotărâtă să rămâi aici?

— Nu, răspunse ea, eu n-am nici o hotărâre, şi dacă mama astăzi va zice să ies, voi ieşi mâine. Răspund numai la întrebarea pe care mi-ai pus-o râzând. M-aş simţi nenorocită dac-ar trebui să ies acum.Peste un an, peste doi — nimeni nu ştie ce are să simtă — voi ieşi cu inima uşoară; acum mi-ar fi foarte greu!

Codreanu o înţelegea deplin şi nu mai ştia ce să-i zică, ci se uita numai cu ochii ţintă la un colţ al odăii.

— Şi dacă eu te-aş ruga? întrebă el sfios şi cam cu jumătate de gură.

Ea se ridică şi rămase stând dreaptă şi cu ochii în jos.

— D-ta ştii că ţiu mult la d-ta şi n-aş putea să zic nu! răspunse ea încet. Dar ţii şi d-ta la mine şi nu eşti în stare să-mi faci silă. Mai târziu! Nu-i aşa?

— Da! răspunse el ridicându-se.

— Îţi mulţumesc, grăi dânsa întinzându-i mâna.

El apucă mâna şi o sărută.

— Ai să mai treci pe la mama? întrebă ea.

— Nu! răspunse el hotărât.

— Îţi mulţumesc, grăi iar dânsa, şi la revedere!

El îi sărută încă o dată mâna, apoi dânsa se retrase şi peste puţin intră sora bătrână, înaltă şi slabă, ca să descuie uşa pe care avea să plece Codreanu.

X. Cine ce poate

Mare lucru târgul de toamnă de la Arad!

Timp de câteva săptămâni drumurile de ţară toate sunt pline de care încărcate, care aduc bogăţiile din şapte ţinuturi, ca să le desfăşure prin pieţele şi prin uliţele Aradului şi pe câmpia de dimprejurul lui,unde s-adună care cu poame de pe Crişuri şi din valea Murăşului, cu lemnărie din munţii Abrudului şi cu bucate de pe câmpia mănoasă,se-nşiră butoaiele cu vin din Podgorie ori cu rachiu de pe Murăş şi se îngrămădesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci aduse de pe lunci, herghelii de cai crescuţi pe poienele munţilor şi cirezi de vite mânate de jelepari umblaţi prin lume.

Ce mulţime de oameni şi ce amestecătură de tipuri şi de porturi şi de limbi! E parcă aici e mijlocul pământului, unde se întâlnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind împrejurul oraşului mii de focuri, la care stau de vorbă ori îşi petrec cântând aici români, colo unguri, mai departe şvabi ori sârbi, iar printre aceştia slovaci, ba până chiar şi bulgari.

Dar tot românul, săracul, e şi aici cel mai de frunte, căci vine iarna geroasă şi ajunge la preţ cojocul călduros, la care nimeni atât demult ca românul nu ţine.

Şi nu e numai că tot românul vrea să-şi aibă cojocul, dar ţine să-i mai fie şi frumos împodobit cu flori tăiate de carmajin ori cusute-nfire de ibrişin. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ceea ce-i aduce câştig cojocarului: atât se plăteşte, dacă e frumoasă, cu mâna largă şi pe întrecute.

Nici că se poate pentru un cunoscător mai mare mulţumire decât să treacă printre şatrele cojocarilor din Arad, ca să vadă unul câte unul cojoacele de probă. Frumosul e frumos, nu-i vorbă, pretutindenea, dar cojoace frumoase ca la Arad nicăieri nu se găsesc, fiindcă mai rar găseşti aiurea oameni care pot să le plătească.

Trică-şi împlinise de mult anul, dar tot mai rămăsese la Claici, fiindcă îi era greu să plece ca să-şi înceapă cei doi ani de călătorie.

Nici că intră însă calfele de cojocari la stăpân decât de două ori pe an: fie la Sf. Gheorghe, fie mai ales la Sf. Dimitrie, pe când cojocarii au mult de lucru. Apoi o calfă trebuie, mai nainte de a ieşi în lume,să-şi arate destoinicia, pentru ca stăpânii să ştie ce poate şi cum au să-l plătească. El s-a învoit dar cu Claici ca să coase pentru târgul de toamnă o bundă, adică o blană de miel, lungă până la pământ, albă şi împodobită cu flori cusute-n ibrişin. A lucrat patru luni de zile la ea, dar şi era frumoasă, încât Claici n-o lăsa mai jos de două sute deflorini şi li se lăuda tuturora că el l-a scos calfă pe Trică.

Iar Trică stătea ruşinos în dosul bundei de probă, ca să fie la îndemână când vin stăpânii care caută calfe. Era tot lung şi deşirat, tot motolog şi gură-cască, dar mai nespălat şi mai nepieptănat decât odinioară. Se împlinise aproape un an de când plecase soră-sa de la Arad,şi de atunci pierduse obiceiul de a se pieptăna când merge la masă.

Deoarece breasla cojocarilor din Arad ţinuse morţiş ca cojocarii din alte părţi să nu-şi poată scoate marfa la vânzare decât în ziua a treia, Bocioacă-şi avea şi el, ziua-ntâi şi ziua a doua, lăzile-nchise şi se plimba printre şatrele cojocarilor din Arad, ca să vadă ce lucruri frumoase au mai scos în târg.

— Cine a făcut bunda asta? întrebă el uitându-se cu de-amănuntul la cusături.

— Eu! răspunse Trică, făcând un pas înainte.

Bocioacă, tot înalt şi subţire şi el, se uită de jos până sus la Trică. Îi era parcă nu se poate ca acele mâini mari să fi cusut florile cele atât de curat scoase.

— Ei bine, băiete! zise el. Când ai ieşit calfă?

— De Sf. Gheorghe.

— Vrei să vii la Lipova? Eu sunt Bocioacă, starostele.

— Ştiu, că şi eu sunt de pe acolo.

— De unde?

— De la Radna.

Bocioacă se uită din nou în faţa lui.

— Doară nu eşti fratele Persidei? grăi el. Parcă-mi semeni şi tu cu mă-ta.

— Asta e! răspunse Trică râzând.

— Ce-a avut mă-ta cu neamţul? întrebă starostele, schimbând vorba.

— Care neamţ?

— Hubăr. Care altul?

— Eu nu ştiu nimic, răspunse Trică, cu atât mai mirat cu cât mumă-sa era şi ea aici în târg şi nu-i spusese nimic.

— Bine, grăi Bocioacă, a luat podul de la dânsa şi pare-mi-se c-a înşelat-o şi cu pădurea de la Cladova.

— Eu, zise Trică râzând, nu cred că poate cineva să-nşele pe mama.

Bocioacă iar se uită la băiat. Era parcă ceva foarte deştept în ochii lui.

— Ei! vii? întrebă el din nou.

— Vin.

— Ce ceri?

— Nu mai cer nimic, răspunse Trică. Nu mi-e destul că stau la casa d-tale?! O să-mi dai ce-i socoti.

Bocioacă era încântat.

— Când vii?

— Chiar acum, după târg!

— Vorbă încheiată! grăi Bocioacă şi-i strânse mâna, apoi se duse mai departe.

Iar Trică nu mai avea astâmpăr. Voia să vadă pe mumă-sa, ca să afle ce s-a întâmplat cu Hubăr şi să-i spună că s-a-nvoit cu Bocioacă, acelaşi Bocioacă în casa căruia nu fusese primit ucenic.

— Auzi vorbă! striga Mara, punându-şi mâinile în şolduri.Se bucura cum de mult nu s-a mai bucurat. Lasă că-i părea bine că Trică a intrat calfă tocmai la Bocioacă, dar avea şi mare trebuinţă să-i fie feciorul prin apropiere.

De când aflase că Codreanu s-a-nsurat şi s-a popit, ea îşi pusese de gând să n-o mai lase pe Persida la călugăriţe. Nu era însă chip s-o scoţi din mănăstire. Ea zicea, nu-i vorbă, că nu mai stă, dar potrivea mereu lucrurile aşa ca să mai rămâie, şi nu mai ştiai ce să-i faci ca s-o scoţi.

Duminicile şi zilele de sărbători Mara o lua şi-o ducea la biserica de la Lipova. Foarte adeseori însă Mara era dusă pe la târguri, şi atunci Persida lua pe vreuna din fetele de român ce se aflau la călugăriţe şi tot se ducea. Le părea foarte rău călugăriţelor, căci era, dacă-i vorba,chiar mai frumoasă biserică acolea în mănăstire, dar Persida ţinea să meargă la biserica ei şi nu putea nimeni s-o oprească. Ba s-a făcut încetul cu încetul obicei că Persida lua toate fetele de român cu dânsa,încât era o frumuseţe să le vezi, şi lipovenii ţineau mult la fata Marei.

— Minunat lucru! grăi dar muma. O să te duci duminicile şi zilele de sărbători s-o iei pe Persida, ca s-o duci la biserică. Nu le prea place călugăriţelor că duce fete cu dânsa. Apoi să facem ce-om face ca s-o scoatem de acolo.

— Da! răspunse Trică voios. Dar cu Hubăr ce-ai avut?

— Ce să am? grăi Mara. Nu cumva sunt proastă ca să alerg şi să muncesc, apoi să împart câştigul cu dânşii? Nu câştig nimic şi n-am nimic de împărţit!

— Bine, dar aud că ţi-a luat Hubăr podul.

— Nu-mi mai trebuie mie podul acela! Stau toată ziua pentru câţiva creiţari, când am atâta treabă în altă parte.

Lui Trică îi părea cu toate aceste foarte rău. Nu se putea împăca cu gândul că mumă-sa nu mai e podăriţă, când toată lumea îi zicea"Podăriţa". Apoi îi era parcă i-ar fi venit lui să ia podul în arândă, fiindcă grozav îi plăcea să vadă creiţarii adunaţi grămadă şi nu se putea împăca cu gândul că o să dea şi el creiţari când va trece de aici înainte podul.

— Şi, uite, zise el, mie îmi venise gândul să stau acasă cu voi, să mă duc dimineţile şi să mă întorc serile.

— Să stai, dragul mamii! grăi Mara înduioşată, ca să fim odată oameni adunaţi şi noi.

— Dar o să dau prea mulţi creiţari.

— De asta să nu-ţi pese, zise ea încet, căci tot ai noştri sunt creiţarii. Gheorghe a luat podul în tovărăşie cu mine.

Pe drum apoi, de la Arad până la Radna, le-a mai înţeles Trică şi celelalte.

Se plângea Mara că-i merg treburile rău de tot. Ar fi fost în stare să jure că pierde cu pădurea şi ar ajunge în sapă de lemn dacă nu s-ar ajuta cu plutele, pe care le vinde cu preţ bun după ce descarcă stânjenii.

— Numai eu ştiu, dragul mamii, zicea dânsa suspinând, cât mă frământ ca s-o scot la capăt. Mi-au scos vorba că am adunat bani mulţi şi toţi mă fură, toţi umblă să mă înşele. Ba mai vine şi popa Isai de la Şoimoş şi zice cui numai vrea să-l creadă că sunt zgârcită şi că numai eu sunt de vină dacă n-a luat Codreanu pe Persida. Drăguţa mamii! Las' c-o să găsească ea altul şi mai şi decât dânsul. Voia să scoată sufletul din mine şi să-mi ia cel din urmă ban. N-am, dragul mamii:de unde să dau mai mult decât ceea ce pot? Tu ştii că puţin a mai rămas de la fie iertat tatăl vostru: las' că nu m-am atins de al vostru, dar am mai şi adăugat puţin câte puţin, cum biet am putut, ca să aveţi şi voi câte ceva. Aveţi! Ai şi tu, are şi Persida; popa cerea însămarea cu sarea!
Spunea Mara, spunea mereu şi nu mai sfârşea, iar Trică nu putea decât să le creadă toate. Când vorba era însă de Codreanu, trebuia să zică şi el o vorbă, căci îl cunoştea mai bine şi ţinea mult la el.

— Să crezi, mamă, gândi dânsul, că Codreanu nu cerea nimic.

— Ferit-a Sfântul! răspunse Mara. El nu, dar s-a vârât la mijloc popa Isai şi le-a stricat toate. E însă mai bine aşa! N-a fost să fie! Fiecare cu norocul lui! Nici nu era el om pentru fată ca Persida; pe unul ca dânsul l-ar bate Persida în fiecare zi de două ori.

Cam aşa gândea şi Trică.

Nu-i vorbă, acum, după un an, se făcuse mai înaltă şi părea mai subţire soră-sa; ţi-ar fi venit să-i zici c-o clatină vântul; călca însă ţeapăn şi mărunt ca maica econoamă, încât parcă se scutura pământul sub picioarele ei, şi era în căutătura ei şi împrejurul buzelor ei ceva îndărătnic, aspru şi nemilos, parc-ar fi voit în toată clipa să strige:"Trebuie!"

Era cu toate aceste foarte voioasă şi ar fi voit s-adune toată lumea, ca să-i spună că fratele ei a venit s-o ia la biserică şi are să rămâie aici.

— Dar, zise el, mergem la noi la biserică. Ea stete puţin pe gânduri.

— Nu, grăi apoi, rămânem tot la Lipova şi ne ducem după biserică acasă.

În zadar, femeia tot femeie! Se uita la fratele ei cel înalt şi lat în umeri, care îşi pusese hainele negre şi trecuse pe la bărbier mai nainte de a fi venit la dânsa. Ea-i potrivi legătoarea la gât şi-i scutură pe ici,pe colo haina atingând-o uşurel cu vârful degetelor; voia să meargă cu el la biserica de aci, unde toţi o cunoşteau.

Iară el voia numai ceea ce vrea dânsa.

O luară dar, tot ca odinioară, la dreapta, ca să treacă prin faţa măcelăriei.

Ce deosebire însă! Atunci ea ştia că Naţl are s-o vadă trecând, şi totuşi era cuprinsă de un fel de leşin; acum nici prin gând nu-i trecea că are să dea ochii cu el, şi totuşi n-a tresărit când l-a zărit la uşa măcelăriei, ci s-a uitat lung şi fără de sfială la el.

Ce schimbare într-un timp atât de scurt! Nu-i vorbă, şorţul îi era şi acum curat şi cărarea i se vedea, ca odinioară, prin părul neted pieptănat, dar era măcelar adevărat: om cu faţa plină şi mai mult roşie decât rumenă, cu braţele puternice strânse de mâneca suflecată şi cu pieptul ieşit înainte.

Şi se uita şi el tot lung şi fără de sfială la dânsa şi la fratele ei, care nu voia, parcă, să-l vadă şi ar fi dat mult dacă soră-sa nu l-ar vedea nici ea.

Un lucru nu-i era nici Persidei cu putinţă: să treacă uliţa, ca să apuce pe la colţ. Ea clătină zâmbind voioasă din cap, dar îşi urmă drumul înainte, rămânând în partea despre mănăstire a uliţei, încât Naţl se uită dezamăgit în urma ei şi răspunse la salutare abia după ceea trecuse.

Lucrurile veniseră fără de veste şi s-au petrecut atât de iute, încât el stătea buimăcit şi nu-şi dădea seama decât că mai nainte ea avuse pe frunte şi mai ales pe tâmple fire de păr creţ şi răzleţ, iar acuma părul îi şedea neted pe frunte.

— Când s-a întors Naţl acasă? întrebă Persida după ce se mai depărtară.

— Tu trebuie să ştii mai bine decât mine, răspunse Trică îndârjit.

— De ce să ştiu?

— Eşti mai de mult aici.

— Duminica trecută nu era acasă, grăi dânsa. L-ai mai văzut tu la Arad după ce am plecat eu?

— Nu ştiu, răspunse Trică mai îndârjit. Nu-mi mai aduc aminte. Nu, nu l-am mai văzut. Dar ce ai tu cu el?

Persida se uită râzând la fratele ei.

Un lungan, ce-i drept, dar un băiat care abia peste două luni împlineşte şasesprezece ani: ce putea el să înţeleagă?

— Fii băiat cuminte, Trică, zise ea; tu ştii că nu am nimic cu el şi nici nu pot avea. Tocmai de aceea îmi pare însă bine că i-au ieşit prostiile din cap.

— De unde ştii că i-au ieşit?!

— Văd eu, răspunse ea.

Aşa şi credea fata Marei, deşi nu era tocmai aşa.

El n-a alergat, ce-i drept, nici la biserică, nici la Radna după dânsa, dar munte cu munte nu se întâlneşte, însă om cu om da — mai ales acum toamna, în timpul culesului de vii.

De la Radna înainte, spre apus, se întinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung şir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună, până la Măderat, la poalele dealurilor, sat se înşiră de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n-a încercat încă să le numere.

Ce-i aci în timpul culesului, pe la începutul lui octombrie, aceasta nu poate s-o ştie decât cel ce a văzut cu ochii lui.

Serile, venind despre Arad pe şesul neted, vezi în faţa ta parcă un alt cer, un fel de negreaţă întinsă în faţa ta şi nenumărate lumini risipite pe ea — focurile ce ard la crame, prin paghini şi pe fâneţele acum cosite şi lăsate de păşune. Din când în când răsună prelung câte o puşcă descărcată ori se ridică pe ici, pe colo câte o rachetă, încât simţi pe nevăzute că e lume, lume, multă lume risipită pe colo pe dealuri şi prin văi.

Săptămâni de zile de-a rândul vin mereu şi de la deal, şi de pe şes, unii ca să lucreze, alţii ca să petreacă câteva zile bune, toţi veseli, toţi gata de a se bucura de viaţă.

O dată numai pe an e culesul viilor, şi păcat ar fi să petreci şi astă singură dată dormind nopţile când ele sunt atât de liniştite şi de răcoroase, iar luna niciodată şi nicăieri nu-şi revarsă lumina aşa din plin ca acum şi aici, unde razele ei se răsfrâng oarecum din coastele dealurilor spre şesul întins ca o mare.

Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică şi iar un taraf de lăutari, pretutindenea câte o descărcătură de puşcă, o rachetă ori cel puţin câte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, şi toţi stau la poveşti, cântă, joacă, petrec în zburdalnică învălmăşeală.

S-alergi cale de două zile pe nemâncate, ca să iei parte, iar Naţl nu era decât aci la Lipova: cum ar fi putut să stea acasă când aveau şi ei vie la Păuliş şi venise anume de cules acasă?

Luni dimineaţa el ştia că Persida nu s-a întros la călugăriţe şi nu se mai îndoia c-a rămas şi ea de cules acasă.

Celelalte veneau de la sine.

Pleci în timpul culesului de cu seară cu un prieten aşa la un noroc, treci din cramă în cramă, şi numai bunul Dumnezeu ştie unde şi cu cine te pomeneşti în zori de zi, căci oriunde soseşti, oamenii sunt bucuroşi de oaspeţi şi cu plin te primesc, oriunde ajungi, găseşti ori îţi faci prieteni.

Luni după-amiazăzi el ştia că Mara e şi ea cu ai săi la vie, cale de vreo jumătate de ceas mai spre Radna; iar pe înserate el a luat puşca pe umăr şi a urcat voios şi căpreşte spre culmea de unde putea să vadă când şi încotro pleacă fata Marei.

O vedea, şi ce n-ar fi dat ca şi ea să-l zărească pe el sus în culme!

El descărcă deodată amândouă ţevile puştii; însă era sus în deal şi descărcătura pierdută în vânt suna ca în sec.

Persida şi Mara, care se aflau în faţa cramei acoperite cu trestie, cu toate aceste se întoarseră spre culme.

Era departe pân-acolo, încât abia se mai vedea omul care descărcase. Persida însă tot îl recunoscu şi, în semn că-l cunoaşte, ridică mâna în sus.

— Cine-i acolo? întrebă Mara mirată că fiica ei îl cunoaşte.

Persida se uită râzând la ea. Ştia că e certată muma ei cu Hubăr, dar acum era culesul viilor.

— Cine să fie? răspunse ea. Nebunul de Naţl!

Mara rămase câtva timp buiguită. Naţl? Iar Naţl? Parcă-i venea şi tot nu-i venea să se supere. În zadar! era femeie şi mamă, şi mare lucru ar fi ca o mamă să se supere când vede că fata ei ia minţile flăcăilor.

— Curat nebun! zise ea uitându-se cu ochii scrutători la fiica ei.

— I-a mai trecut, mamă, grăi Persida, care-i înţelese gândul, şi o să-i treacă de tot când va vedea ce e şi cum.

Mara era cea mai fericită din toate mumele: nu vorbele Persidei, ci felul în care ele fuseseră rostite o încredinţau că fata ei e cea mai cuminte din toate fetele.

— Te pomeneşti că nebunul acela, zise ea, o să ne stea până la miezul nopţii în vârful dealului.

De asta se temea şi Persida.

Se înşelau însă amândouă.

Naţl descărcase, ce-i drept, puşca pentru ca Persida să se uite spre dânsul. Când a văzut, însă, că ea se uită, îi face semn, ba se mai uită şi Mara, el ştia că ele vorbesc despre dânsul, simţea că de bine nu pot să-l grăiască şi-i era ruşine.

"Ce fleac de om! îşi zise el necăjit pe sine, îşi aruncă puşca iar pe umăr şi porni mai departe. Îndrăcită femeie!" adăugă apoi într-un târziu.

Iară Persida se uită lung după dânsul şi se bucura în gândul ei.Nici că l-a mai văzut trei zile de-a rândul, deşi fetele ca dânsa multă lume văd în timpul culesului de vii.

Joi pe înserate ea a plecat cu nevasta lui Bocioacă, cu vărul lui Bocioacă, Andrei, care era scriitor la notarul din Miniş, cu notarul de la Şoimoş şi cu domnişoarele Emilia şi Nina, nepoatele părintelui Isai, ca să meargă la crama părintelui Ioan de la Miniş.

Trecând aşa, printre crame, s-au mai oprit ici, s-au mai oprit colo, încât au petrecut peste două ceasuri pe drum şi s-au sporit la patrusprezece inşi pe când au sosit.

Să vezi apoi părere de bine şi chiote de veselie şi tuş dat de lăutarii fără de care părintele Ioan n-ar fi putut să-şi facă culesul.

Şi ce mare era mirarea Persidei când s-a pomenit că iese din învălmăşeala aceasta la iveală Naţl şi vine la dânsa cu mâna întinsă şi râzând ştrengăreşte.

— Dar d-ta cum ai ajuns aici?

— Mare lucru! Parcă n-ai nici un prieten care are un prieten ca să te aducă aici? Nu cumva credeai c-o să scapi de mine?

— Nici nu voiam să scap; îmi pare bine că te văd şi mai de aproape.

— De!... o să vedem!... grăi el cu îndoială şi rupse vorba fiindcă se puseră alţii la mijloc.

Lucru neînţeles de mintea omenească!

Persida era fată cuminte şi pusese în gândul ei toate lucrurile la cale: ochii ei însă erau duşi mereu după dânsul şi râdeau când se întâlneau cu ai lui. Parcă-i era frate, parcă-i era copil, parcă-i era rupt din suflet, atât de mult se bucura când îl vedea voios, vorbăreţ, şi inima i se strânse când el veni s-o poftească la joc. El juca atât de frumos, iară ea nu ştia să joace valsul.

Nu era făcută bătătura din faţa cramei pentru vals şi nu erau nici jucătorii deprinşi a juca nemţeşte, dar la cules de vii joacă lumea şipe iarbă verde, şi cele opt perechi zburau cum da Dumnezeu, ca pe podele lucii.

— Tare eşti uşoară! grăi Naţl peste câtva timp.Persida învăţase, când cu nunta, să joace valsul, dar era de mult de atunci.

— D-ta vezi că nu ştiu să joc, răspunse ea.

— Deloc nu ştii, zise el, dar eşti uşoară şi merge bine.

— Mă duci d-ta, întâmpină ea.

— Vorbă să fie! şopti el încet. Te-aş duce eu dacă te-ai lăsa... Am ce să prind în braţe. Să te iau pe sus şi să te duc, încât să ni se piardă urma!

Persida ar fi voit să se desfacă din braţele lui şi să-i dea brânci, ca să-l arunce cât colo. Era de necrezut îndrăzneala lui.

El însă o ţinea ca-n cleşte de fier şi o ducea din ce în ce mai zburiş, încât era o frumuseţe să-i vezi şi, încetul cu încetul, privirile tuturor se îndreptară asupra lor.

— Mă oboseşti de-mi scoţi sufletul, şopti ea supărată acum şi de privirile îndreptate asupra ei.

— Nu-i adevărat, răspunse el, d-ta nu oboseşti nici până mâine dimineaţă, dar ţi-e greu că lumea te vede jucând cu mine.

Apoi el o lăsă de unde o luase, îi mulţumi frumos şi îşi căută altă pereche.

Persida, roşie ca floarea de mac, ar fi voit să fugă, să se ascundă, să scape fără de veste din această societate neînfrânată, dar în clipa când el se depărtă, alţi trei săriră s-o poftească la joc.

Aşa e la joc: cine a intrat o dată e bine prins, şi cu cât mai mult joacă, cu atât mai vârtos se simte pornit a da înainte. Era cuprinsă de un fel de beţie şi, deşi ar fi voit mai înainte să plece, peste puţin o neliniştea gândul că seca Marta, nevasta lui Bocioacă, ar putea s-o iaca s-o ducă iar înapoi.

Marta nu era însă din cele ce grăbesc acasă.

Avea, ce-i drept, trei copii, dar era frumoasă, durdulie şi tânără încă şi nu venise ca să stea. Cu Bocioacă al ei, care era om bogat şi foarte cumsecade, dar cu vreo doisprezece ani mai bătrân decât dânsa şi prea de tot sfătos, stătea dânsa în toate zilele; mai rar însă cu scriitorul, care era mai tânăr şi mai spornic la vorbă, ştia să-i toarne glumele pe plac şi să-i şoptească din când în când câte ceva la ureche. Era, nu-i vorbă, cea mai cumsecade femeie, dar n-ai fi zis-o aceasta dac-ai fi văzut-o: prea mult îi plăcea să stea, ba chiar să se şi hârjonească cu oamenii tineri. Păcat ar fi să nu intre şi ea în joc, deşi nu prea ştia nici ea cum merge valsul.

"Păcat!" zicea în gândul ei Persida, care era, la urma urmelor, fată tânără şi plină de viaţă. Nu-i vorbă, jocul nu mergea ca mai nainte,dar capul îi era ameţit şi ochii ei se furişau din când în când spre Naţl, care era tot voios, tot neobosit, dar nu se mai uita la dânsa, nu se uita şi nu se uita...

Lucru firesc! El avea, în cele din urmă, dreptate; ea se purtase ca o copilă răsfăţată, rău-crescută.

După ce jocul s-a curmat, ea ar fi voit să se apropie ca din întâmplare de dânsul şi să facă ca şi când nimic n-ar fi fost; pe când însă ea nu putea să scape de dl Brădeanu, un tânăr avocat, el avea de lucru în altă parte.

Dl Bogyó Feri, pădurarul împărătesc, făcuse prinsoare cu părintele Ioan că are să ridice el singur butoiaşul cu must de boabe alese, care se afla sub streaşină, şi să-l aşeze în car. L-a şi aşezat, spre marea mirare a tuturora.

— Puţină treabă! grăi Ignat, vecinul părintelui, apoi luă butoiaşul din car şi îl ridică pe umărul său, spre mai marea uimire a celor de faţă, care se adunaseră împrejurul lor.

Naţl nu era nici el dintre cei ce nu se miră. De! uşor nu era butoiaşul acela.

El se plecă, puse mâna, ca să-ncerce, ridică butoiaşul o dată până spre genunchi, încă o dată până spre mijloc, apoi îşi încordă puterile şi-l puse şi el, întocmai ca Ignat, pe umărul său.

Obrajii îi erau, ce-i drept, înroşiţi de sânge, ochii îi ieşeau mai tare din cap, picioarele îi stăteau ca înfipte în pământ şi partea de sus a trupului tremura sub povara cea grea, dar el ridicase butoiaşul şi-l ţinea pe umăr.

Persida tresări cuprinsă de frică, făcu un pas spre dânsul, apoi se opri cu inima încleştată.

— Ce glumă proastă! zise ea aşa pentru dânsa, dar nu destul de-ncet ca să n-audă şi cei de prin apropierea ei, care se uitară fără de voie la dânsa.

El luă butoiaşul de pe umăr, îl lăsă încetul cu încetul spre pământ, apoi îl duse la picioarele ei.

— Pune, te rog, mâna, îi zise, şi vei vedea că nu e atât de greu ca să te temi că-l voi scăpa. Dau rămăşag că-l ridici şi d-ta de o palmă de la pământ.

Persida ar fi voit iar să fugă: se dăduse de gol, şi privirile celorlalţi o ardeau oarecum.

— Ce-mi pasă mie dacă e ori nu greu! răspunse ea înţepată.

El se uită râzând la ceilalţi.

— Auzi?! grăi. Zice că nu-i pasă! De ce spui lucruri care nu sunt adevărate? Zi mai bine că nu vrei să-l ridici!

Persidei îi venea să plângă. El era grozav de îndrăzneţ, dar avea dreptate, şi ea era umilită.

— Te-nşeli, zise ea cu îndărătnicie, apoi se plecă, apucă butoiaşul cu amândouă mâinile şi-şi încordă toate puterile, ca să-l ridice. Mult ar fi dat acum să-l poată lua şi dânsa pe umăr.

Nu l-a putut, dar l-a ridicat până în preajma genunchilor, ba l-a mai şi dus trei paşi.

— Bravo! strigară ceilalţi.

— Dar tot e foarte greu, le răspunse Persida.

— Pentru d-ta, întâmpină Naţl, nu însă pentru noi, ceilalţi, care punem umărul şi la poveri mai grele.

Nu era nimic în această cumpănire a puterilor, şi totuşi ceilalţi, şi mai ales celelalte, simţeau că e ceva între feciorul lui Hubăr şi fata Marei, care era foarte strâmtorată.

Lăutarii începură să cânte "Mărunţeaua", jocul pentru care podgorenii au o deosebită slăbiciune, şi dl Brădeanu sări iute, ca să nu vie prea târziu, şi o luă pe Persida la joc.

Naţl, crescut între români, vorbea româneşte tot atât de bine ca nemţeşte, dar la "Mărunţeaua" nu se pricepea, fiindcă pe acolo pe unde umblase el în timpul celor din urmă doi ani nu se juca "Mărunţeaua".

El se trase deci deoparte, ca să privească. Îi era parcă "Mărunţeaua" aceasta nici nu e joc, ci un fel de ţopăială; din ce în ce însă jucătorii se înfierbântară şi era o frumuseţe să vezi pe Brădeanu cu Persida. Pe când el, om scurt şi cam gros, juca uşor, dar piţigăiat, dânsa, înaltă şi mlădioasă, sălta ca o codobatură, ţinându-se drept şi cu capul dat puţin înapoi.

Era minunat şi jocul acesta, şi el începu să mişte din ce în ce mai neastâmpărat din picioare.

Îi părea rău că n-a luat-o el pe Persida la joc şi-i venea să-l apuce de urechi pe Brădeanu, care nu se mai depărta de dânsa.

— Apoi, zise el plecându-se puţin când ei trecură prin faţa lui, să mă-nveţi şi d-ta pe mine.

I-au scăpat vorbele aceste fără de veste şi-i venea să-şi tragă palme după ce le-a grăit, deoarece Persida, roşită iar ca floarea de mac, s-a uitat cu ochii ei rotunzi atât de aspru la dânsul, încât el începu să tremure din picioare.

Şi totuşi Persida, întorcându-şi capul spre Brădeanu, iar zâmbea. Auzise şi Brădeanu acele vorbe îndrăzneţe, şi el nu trebuia să afle adevăratul lor înţeles.

— M-a învăţat, grăi dânsa, valsul lor; i-am făgăduit c-o să-l învăţ şi eu "Mărunţeaua" noastră.

— Atunci, răspunse Brădeanu, voind s-o ducă la Naţl, m-am prea grăbit eu.

— Aş! zise ea. Mai avem timp şi astăzi, şi altă dată.

Ei jucară mai departe, nu însă ca mai înainte. Persida, deşi zâmbea, era foarte supărată şi tare hotărâtă de a se feri de aci înainte cade foc să nu mai ajungă la acelaşi loc cu Naţl. Era grozav de năvalnic şi de nechibzuit omul acesta, se temea de dânsul, nu mai cuteza să ise pună împotrivă, şi Brădeanu simţea că dânsa e strâmtorată. Peste puţin dar, ajungând la locul de unde o luase, el îi mulţumi şi se depărtă.

Ea se duse drept la Naţl.

— Bine, domnişoară, grăi acesta ruşinat, dar eu am glumit.

— Iau gluma în serios, răspunse ea luându-l de mână ca pe un copil şi intrând cu el în rândul jucătorilor.

— Sunt un măgar! şopti el peste puţin pe nemţeşte, un mare măgar, un măgar de frunte!

Persida, muiată ca ceara lăsată-n bătaia soarelui, se uită cu duioşie la el.

— Nu, zise ea tot pe nemţeşte, eşti numai un copil răsfăţat şi nechibzuit.

— Tot d-ta eşti de vină, urmă el peste puţin. Dracul s-ar face şi el blând cu oaia dacă te-ai iuta la el cum te uitaşi acum la mine: de ce nu te uiţi totdeauna aşa? Mă faci să turbez când te uiţi aspru la mine.

Persida iar se simţea stăpână pe sine şi pe el: ea-i strânse mâna şi se uită stăruitor în ochii lui, rugându-l să tacă.

— Măgar de frunte! zise el iar şi începu să se frământe-n joc, în vreme ce Persida sălta ca pe spini.

După ce jocul se curmă, ea rugă pe Marta să plece-napoi, fiindcă era târziu.

Naţl se legă şi el de ele. Persida nu zisese, ce-i drept, să vie, dar el se uitase în ochii ei şi ştia că dânsa are să-i spună ceva.

Fetele o luară cu Brădeanu înainte, iar Marta rămase cu scriitorul şi cu Naţl în urmă. Marta ştia însă că Naţl nu de dragul ei a plecat cu ele şi o chemă peste puţin pe Persida, ca să-i spună ceva. Au mers apoi câtva timp aşa patru împreună. Printre vii însă drumul e pe ici,pe colo îngust, încât patru inşi nu pot să meargă pe el alături.

— Tinerii să poftească înainte! grăi Marta în cele din urmă. Văd eu că după asta umblaţi voi. Băgaţi numai de seamă ca nu cumva să vă sărutaţi pe la cotituri, căci eu tot vă văd!

Persidei îi venea să leşine, dar nu putea să răspundă nimic! Aşa era! voia în adevăr să fie singură cu el. Îi era parcă se avântă în o prăpastie adâncă şi întunecoasă, dar îşi iuţea pasul, ca Marta să rămâie din ce în ce mai departe în urmă.

Iar Naţl mergea ameţit alăturea cu dânsa şi nu ştia ce să-i zică şi ce să-i facă.

La o cotitură el apucă mâna ei.

Ea-şi lăsă mâna în a lui şi se duseră câtva timp aşa ţinându-se de mână ca doi copii.

— Ce vrei d-ta cu mine? întrebă ea în cele din urmă.

— Ce vor toţi oamenii când le place o femeie! răspunse el dezgheţat.

— Crezi d-ta că poţi să mă iei de nevastă? urmă ea uitându-se aspru în ochii lui.

El dete din umeri.

— Puţin îmi pasă! grăi apoi. De iubit ne putem iubi şi fără ca să ne luăm, ba ne iubim şi fără ca să voim.

— Şi ce-ar putea să iasă din iubirea aceasta?

— Nu-mi pasă, grăi el. Mă lepăd cu ea şi de mama, şi de tata, şi chiar de Dumnezeu.

— Eu nu mă lepăd, zise Persida hotărâtă, şi n-am să mă arunc cu ochii închişi în braţele nenorocirii!

— Pentru că nu mă iubeşti cum te iubesc eu!

Persida se uită iar aspru-n ochii lui.

Îl iubea, dar nu-i spusese niciodată că-l iubeşte şi n-avea, în gândul ei, de ce să-l iubească.

— Cine ţi-a spus, grăi dânsa, că te iubesc? Am slăbiciune pentru d-ta fiindcă te văd zbuciumându-te pentru nimic. Cum aş putea să iubesc pe un om fără de minte, de care trebuie să mă tem în toată clipa? Chiar acuma-mi spuseşi că te lepezi de mamă, de tată, ba chiar şi de Dumnezeu: ar trebui să fiu foarte proastă ca să cred că de mine n-ai să te lepezi!... D-ta nu eşti om; mi-e milă de d-ta!

El îi lăsă mâna.

— Te-nşeli, zise cu îndărătnicie; pot şi eu să mă stăpânesc dacă vreau, dar e o prostie să voiesc când ştiu că o singură viaţă am şi n-am în viaţa aceasta să mai iubesc pe nimeni cum te iubesc pe d-ta.

Apucară iar pe la o cotitură, încât nu putea să-i vadă nimeni.

— Nu mă stăpânesc au acum? urmă el. Uite, suntem singuri, nu ne vede nimeni, şi eu tot nu fac nimic. Îmi vine să te ridic în braţe şi să fug cu d-ta. Puţin îmi pasă ce are să fie mai departe. Cine ştie dacă voi mai ajunge vreodată în viaţa mea să te apuc aşa ca acum! Tot nu fac nimic!

Persida se opri în loc şi rămase ca-nfiptă în pământ. Intrase, parcă, în cuşca unui leu, dar nu se temea şi o cuprinsese un fel de pornire nebunească.

Ea-l apucă de mână şi-l duse la dreapta, pe un răzor din vie, apoi, după ce Marta trecu cu scriitorul înainte, ea se opri cu mâinile înşolduri înaintea lui.

— Iată-mă, îi zise liniştită; vezi că nu mă tem de d-ta: vezi că nu-mi pasă de nimeni: poţi să mă iei, să mă duci şi să faci ce vrei cu mine.Haid'! ia-mă în braţe!

El stătea buiguit în faţa ei.

— Nu-i adevărat că d-ta te stăpâneşti, urmă ea liniştită; ştii că eu nu vreau şi nu cutezi să te apropii de mine. Ştii că mi-ai fi urgisit, că m-ai nenoroci, că te-aş blestema viaţa mea toată, că te-ar bate Dumnezeu dacă mi-ai face silă, şi ştii că am să mă gândesc totdeauna cu drag şi cu durere la d-ta dacă vei înţelege că n-a voit Dumnezeu să fim unul pentru altul şi mă vei lăsa în pace.

— Ce să fac eu, domnişoară?! grăi el muiat şi umilit.

— Să te porţi aşa ca să ne putem întâlni între oameni, răspunse ea; să nu-mi fie frică de d-ta, să nu mă mai dai pe gura oamenilor, că-mi strici norocul, şi am mamă, ale cărei zile nu trebuie să le amărăsc.

El tăcu; iară ea-l apucă de braţ şi porni cu pas grăbit pe răzoare, ca să iasă iar înaintea Martei, apoi să le ajungă pe fete.

— Domnişoară, domnişoară! zise el într-un târziu, suspinând din greu, aş putea eu să mor, dar tare mă tem că n-o să se poată aşa cum zici d-ta.

— Ia noapte bună şi părăseşte-ne! îi răspunse ea când se apropiară de fete şi de Brădeanu.

Şi totuşi îi era foarte greu, şi când el s-a depărtat, se simţea foarte nenorocită şi stătea la îndoială dacă nu cumva el e mai cuminte decât dânsa.

"O viaţă, zicea dânsa în gândul ei, una singură are omul, şi e nespusă durerea ce te cuprinde când îţi dai seama că o petreci şi pe aceasta chinuindu-te tu însuţi pe tine. Ah, sărac de sufletul meu!"

XI. Altă lume

.....................................................................................................................

Caracterizare: Mara de I. Slavici

Mara se înscrie în categoria personajelor feminine puternice, ambiţioase şi volitive.

Portretul fizic, prezentat la începutul romanului sugerează masivitate, stabilitate, fiind un factor de echilibru:

“Muiere mare, spătoasă şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vânt. Mara stă ziua toată sub şatră, în dorul mesei de poame şi de turtă dulce”.

Sufletul văduvei, cu cei doi copii, este dominat de doua pasiuni: dragostea pentru copii şi dragostea pentru bani. Ea luptă să asigure viitorul copiilor ei. Plină de energie neobosită, este preocupată şi umblă cu şatra la târgurile de la Rodna şi Arad. Banii strânşi îi împarte în trei ciorapi: unul pentru Persida, altul pentru Trică şi al treilea pentru zile negre.

Este o femeie chibzuită, deşteaptă, cu simţul practic, ştie să-şi plaseze banii. Împreună cu Hubar începe o afacere cu păduri, apoi închiriază podul plutitor de pe Mureş, banii obţinuţi îi împrumută cu dobândă.

Gesturile Marei, după felul în care păstrează banii, se subliniază o zgârcenie a ei: “Când poate să spună florinul ea-l sărută, apoi rămâne aşa, singură, cu banii întinşi pe masă, stă pe gânduri şi începe în cele din urmă să plângă.”

Mara cunoaşte preţul şi valoarea banilor “Mai presus de bani nu e nimic decât sănătatea şi voia bună. Banul are mare putere, el deschide toate uşile şi strică toate legile”.

Pentru Mara, banii reprezintă siguranţa zilei de mâine, stima şi aprecierea oamenilor: ”Banul te ridică şi în sufletul tău şi în gândul altora”.

Pe măsură ce-i creşte averea, Mara se schimbă, fiind conştientă de noua sa poziţie în societate: vorbeşte mai apăsat, se ceartă mai puţin şi se ţine mai drept ca odinioară.

Obţinând banii cu greu, prin efort propriu, Mara se desparte cu greu de ei. Deşi îşi iubeşte copii, evită să cheltuiască bani pentru ei. Jucând rolul văduvei sărace, Mara obţine scutire de taxe pentru Persida.

“Îi sângera inima când i se storceau banii adunaţi cu multă grijă pentru aceste nimicuri de care dânsa nu simţea nici o trebuinţă“.

Deşi a strâns bani mulţi pentru zestre Persidei, după multe târguieli cu ea însuşi îi dă o sumă de bani mult mai mică decât strânsese. De asemenea, nu renunţă la bani pentru a-l scăpa pe Trică de armată.

Originalitatea personajului constă într-un amestec între sentimentul de dragoste pentru copii şi ambiţia de a agonisi tot mai mulţi bani, dar nu o dezumanizează, nu-i modifică sentimentele, ea este foarte calculată.

Visul ei nu se împlineşte, dar Mara nu dramatizează situaţia ci se adaptează repede, luând viaţa aşa cum este. Astfel, nu o condamnă pe fiica ei care sfidând societatea în care trăieşte fuge cu Nalt. Mara încearcă să o înţeleagă, fiind chiar mândră de atitudinea fiicei sale: “să-i scrii, să nu o învinovăţesc ci o plâng..., eu o aştept să vie, când îi va fi prea greu, că tot mumă îi sunt ori că nimeni în lumea acesta nu poate să aibă pentru dânsa atâta durere ca mine”...

Deşi copii o dezamăgesc, convingerea ei este că: “Tot n-are nimeni copii ca mine !”.

Figura precupeaţei din Rodna domină întregul roman prin forţa ei, prin trăsăturile şi complexitatea ei. Mara este un caracter “bine determinat, o prezenţă dominată de la începutul şi până la sfârşitul romanului“.

Bac și Învățătură

luni, 29 iulie 2013

Mara - I. Slavici

Ioan Slavici

I. Sărăcuţii mamei

Europa privită din viitor

Hrana vie

Duda a pus mâna pe Casa Regală

Nu poti multiplica bogatia divizand-o !

Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg

Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL

Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul

Fii propriul tău nutriționist

Maya ramane o civilizatie misterioasa

Slăbești daca esti motivat

Serbet de ciocolata

Medicament retras - folosit în diabet

Brexit-ul - Spaima Europei

Virusul Misterios

Sistemele solare - apă caldă

Aparitia starii de insolventa

TRUMP ESTE PRESEDINTE