Cum sa arati intotdeauna bine in poze

Trucuri simple ca sa arati intotdeauna bine in poze

  | 

Te-ai saturat de pozele in care apari cu ochii inchisi, cocosata sau cu limba scoasa? Urmeaza acesti pasi daca vrei sa arati bine in fotografii...

Te-ai putea intreba de ce e atat de important sa arati bine in fotografii? Pentru ca acestea sunt amintiri pe care le vei pastra pentru tot restul vietii, iar daca 4-5 poze in care arati ca un clovn sunt amuzante, un album intreg in care esti surprinza pe picior gresit nu mai e un lucru amuzant.

FII CAT MAI NATURALA SI STAI IN POZITII DIFERITE. Daca iei o pozitie care nu te caracterizeaza sau daca te machezi prea tare, vei ajunge sa nu te mai recunosti nici tu. Nu aborda expresii faciale exagerate numai pentru a ascunde anumite defecte. Si nu uita sa te misti - nu poza de fiecare data in aceeazi pozitie, oricat de bine crezi ca ti se potriveste... Vei ajunge sa arati ca o statuie de ceara, mereu incremenita in aceeasi pozitie in toate pozele in care apari.

RAZI DIN TOATA INIMA. Nimic nu e mai atractiv la o femeie decat rasul, motiv pentru care expertii ne recomanda sa radem cand suntem fotografiate. Nimeni nu vrea sa apara imbufnata sau trista in poze, asa ca rasul e cea mai sigura modalitate care te ajuta sa arati bine in fotografii. Razi la cel care te fotografiaza sau aminteste-ti ceva amuzant, daca e nevoie.

POARTA HAINE POTRIVITE, CARE ITI FLATEAZA SILUETA. Se stie deja ca aparatul de fotografiat ne adauga cateva kilograme in fiecare poza si aici nu ai ce trucuri sa aplici. Nu ne place, dar nu avem ce face... decat sa ne imbracam cu hainele care ne stau cel mai bine si care ne scot in evidenta silueta. Expertii recomanda sa purtam culori nude, insa acestea nu vin bine oricui; ramane asadar la latitudinea ta sa alegi culorile care te avantajeaza.

ALEGE UN MACHIAJ NATURAL. Desigur, atunci cand se poate. Experti spun numai ca este de preferat ca la o sedinta foto sa ai un machiaj cat mai deschis, in nuante aurii sau bej, care scot ochii in evidenta, iar femeile stiu o multime de astfel de trucuri. Nu exagera nici cu pudra, pentru ca vei arata ca un zid tencuit - alege o formula translucida.

MOROMETII - MARIN PREDA

MOROMETII DE MARIN PREDA

Romanul incepe cu intoarcerea de la camp a lui Ilie Moromete impreuna cu familia sa. Familia Morometilor este numeroasa, alcatuita din copii proveniti si din alte casatorii: Ilie Moromete – tatal, cu zece ani mai mare decat sotia sa Catrina. Tatal venise in aceasta a doua casatorie cu trei baieti, Paraschiv, Nila si Achim, carora li se adaugasera doua fete, Tita si Ilinca, si inca un baiat, Niculae, mezinul de doisprezece ani. 

Morometii se afla la cina, stransi in tinda, in jurul unei mese mici, joase, si rotunde. Atmosfera este tensionata fiecare dintre membrii familiei avand nemultumiri. Catrina are unele discutii cu fii sai vitregi, Paraschiv, Nila si Achim iar tatal Moromete poarta o discutie tensionata cu fiul sau cel mic Niculae care ar fi vrut sa se duca la scoala, sa invete, dar tatal il trimitea cu oile la pascut. 

Gospodaria Morometilor pare solida si grija conducatorului ei este s-o mentina intacta.Ilie Moromete are doua loturi, al lui si al Catrinei, si o multime de copii care sa munceasca si totusi incepe sa nu ii merga prea bine.Conflictele din familia Morometilor incep sa apara, baietii cei mari sunt din ce in ce mai porniti impotriva Catrinei dar si impotriva surorilor vitrege Tita si Ilinca intrucat ele isi faceau haine noi si mama lor le strangea zestre pentru maritis. 

Alt conflict este acela dintre Ilie Moromete si nevasata lui, deoarece Catrina il intreaba din ce in ce mai des de lotul ei de pamant dar pe care Moromete il vanduse in timpul foametei de dupa primul razboi. Barbatul ii promisese in schimb ca ii face acte pe casa ca ea sa nu ramana pe drumuri dar acesta nu se tine de cuvant. 

Baietii se afla in conflict si cu tatal lor deoarece acesta nu face nimic dar pe ei ii pune la munca toata ziua. Baietii cei mari planuiesc sa plece cu oile la Bucuresti, ca sa faca bani. Datoriile familiei la banca, plata foncirii si traiul familiei deveneau din ce in ce mai apasatoare pentru Moromete care trebuia sa se descurce cumva fara sa vanda pamant. 

Acesta se hotaraste sa vanda salcamul din curte, lui Tudor Balosu, dar totusi nu era impacat cu gandul dar nu avea ce face.In fata fierariei lui Iocan se afla o poiana mare unde in fiecare duminica se adunau taranii pentru a citii ziarul si a comenta politica ironic si cu umor. Moromete, Cocosila si Dumitru al lui Nae erau cei care citeau ziarul si comentau cel mai mult, Moromete era abonat la "Miscarea", Iocan la "Curentul", iar Cocosila la "Dimineata" dar daca ei veneau fara ziare insemna ca erau suparati si nu aveau chef sa vorbeasca. 

Pentru Moromete plata foncirii ramane motiv de ingrijorare deoarece nu castiga suficenti bani pentru a platii taxele pentru pamant si ratele pentru imprumutul luat de la banca. Cand se intoarce de la fierarie pe prispa casei il intampina cei care venisera dupa plata foncirii. Moromete in acel moment face scandal dar pana la urma plateste o mie de lei reusind sa ii convinga ca va plati restul peste o saptamana doua. 

Incepe secerisul moment in care toata familia era prezenta pe camp si facea cate ceva, fiecare aveau sarcinile impartite. Cel mai vrednic dintre copii este cel care porneste recoltarea granelor, ceilalti secera graul si il duc la capat iar tatal leaga snopii. Femeile se ocupa de mancare pentru seceratori. 

Baietii cei mari fug in Bucuresti asa cum isi propusesera chiar daca tatal lor nu era de acord. Paraschiv, Nila si Achim fugisera cu caii, oile toti banii si cele mai bune covoare. 

Vazand ca nu se mai poate descurca Moromete vinde lui Balosu un lot de pamant si locul din spatele casei reusind astfel sa achite taxele pe foncire, datoria la banca, taxele scolare pentru Niculae si ii mai raman si bani ca sa isi cumpere doi cai. n sat mai sunt familii in care conflictele se tin lant. 

Conflictul dintre Tudor Balosu si fica lui Polina pentru ca aceasta fugise cu un baiat sarac din sat, Birica, cu care tatal nu este de acord. Fata tinea foarte mult la Birica, il pune pe acesta sa secere graul de pe pamantul care i se cuvenea ca zestre, apoi da foc casei parintesti, iscandu-se si o bataie intre Birica, tatal si fratele Polinei. 

Vasile Botoghina se cearta cu Angelina, nevasta lui deoarece el este bolnav de plamani si ar vrea sa vanda un lot de pamant pentru a avea bani ca sa mearga la sanatoriu, sa se trateze. Angelina se opune sa vanda pamantul, deoarece ftizia era o boala incurabila si femeia stia ca barbatul ei va muri cu sau fara tratament iar ea va ramane vaduva si fara pamant. Botoghina se duce la sanatoriu, cheltuieste banii luati pe lotul de pamnat si simtindu-se mai bine, nu asculta sfatul doctorului si se apuca de munca iar oboseala il rapune.

Nici familia Tugurlan nu o ducea prea bine, facusera sapte copii in treiseprezece ani dar in fiecare an ii murea cate unul si puneau cate o cruce la stalpul portii. Aceasta tragedie il face pe Tugurlan agresiv, certaret...

Nunta Zamfirei - G Cosbuc

George Cosbuc - Nunta Zamfirei

E lung pamântul, ba e lat, 
Dar ca Sageata de bogat
Nici astazi domn pe lume nu-i, 
Si-avea o fata, - fata lui -
Icoana-ntr-un altar s-o pui
La închinat.

Si dac-a fost petita des, 
E lucru tare cu-nteles, 
Dar dintr-al printilor sirag, 
Câti au trecut al casei prag, 
De buna seama cel mai drag
A fost ales.

El, cel mai drag! El a venit
Dintr-un afund de Rasarit, 
Un print frumos si tinerel, 
Si fata s-a-ndragit de el.
Ca doara tocmai Viorel
I-a fost menit.

Si s-a pornit apoi cuvânt!
Si patru margini de pamânt
Ce strimte-au fost în largul lor, 
Când a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvânt mai calator
Decât un vânt!

Ca ieri, cuvântul din vecini
S-a dus ca astazi prin straini, 
Lasând pe toti, din cât afund
O mie de craimi ascund, 
Toti craii multului rotund
De veste plini.

Si-atunci din tron s-a ridicat
Un împarat dupa-mparat
Si regii-n purpur s-au încins, 
Si doamnele grabit au prins
Sa se gateasca dinadins, 
Ca niciodat'.

Iar când a fost de s-a-mplinit
Ajunul zilei de nuntit, 
Din munti si vai, de peste mari, 
Din larg cuprins de multe zari, 
Nuntasi din nouazeci de tari
S-au rascolit.

De cum a dat în fapt de zori
Veneau cu fete si feciori
Trasnind radvanele de crai, 
Pe netede poteci de plai:
La tot radvanul patru cai, 
Ba patru sori.

Din fundul lumii, mai din sus, 
Si din Zorit, si din Apus, 
Din cât loc poti gândind sa bati
Venit-au roiuri de-mparati
Cu stema-n frunte si-mbracati
Cum astazi nu-s.

Sosit era batrânul Grui
Cu Sanda si Rusanda lui, 
Si T;intes, cel cu trainic rost, 
Cu Lia lui sosit a fost, 
Si Bardes cel cu adapost
Prin munti sâlhui.

Si altii, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n margarint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi tesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.

Voinicii cai spumau în salt;
Si-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia, 
Vrun print mai tânar când trecea
C-un brat în sold si pe prasea
Cu celalalt.

Iar mai spre-amiazi, din departari
Vazutu-s-a crescând în zari
Radvan cu mire, cu nanasi, 
Cu socri mari si cu nuntasi, 
Si nouazeci de feciorasi
Veneau calari.

Si ca la mândre nunti de crai
Iesit-a-n cale-ales alai
De sfetnici multi si mult popor
Cu muzici multe-n fruntea lor;
Si drumul tot era covor
De flori de mai.

Iar când alaiul s-a oprit
Si Paltin-crai a starostit
A prins sa sune sunet viu
De treasc si trâmbiti si de chiu -
Dar ce scriu eu? Oricum sa scriu
E nemplinit!

Si-atunci de peste larg pridvor, 
Din dalb iatac de foisor
Iesi Zamfira-n mers istet, 
Frumoasa ca un gând razlet, 
Cu trupul nalt, cu parul cret, 
Cu pas usor.

Un trandafir în vai parea;
Mladiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toata-n tot
Frumoasa cât eu nici nu pot
O mai frumoasa sa-mi socot
Cu mintea mea.

Si ea mergând spre Viorel, 
De mâna când a prins-o el, 
Rosind s-a zapacit de drag, -
Vatavul a dat semn din steag
Si atunci pornira toti sireag
Încetinel.

Si-n vremea cât s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Sa joace-n drum dupa tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci, 
Cu zdrânganeii la opinci
Ca-n port de sat.

Trei pasi la stânga linisor
Si alti trei pasi la dreapta lor;
Se prind de mâini si se desprind, 
S-aduna cerc si iar se-ntind, 
Si bat pamântul tropotind
În tact usor.

Iar la ospat! Un râu de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, si tot oaspeti rari, 
Tot crai si tot craiese mari, 
Alaturea cu ghinarari
De neam strain.

A fost atâta chiu si cânt
Cum nu s-a pomenit cuvânt!
Si soarele mirat sta-n loc, 
Ca l-a ajuns si-acest noroc, 
Sa vada el atâta joc
P-acest pamânt!

De-ai fi vazut cum au jucat
Copilele de împarat, 
Frumoase toate si întrulpi, 
Cu ochi sireti ca cei de vulpi, 
Cu rochii scurte pâna-n pulpi, 
Cu par buclat.

Si principi falnici si-ndrazneti, 
De-al caror buzdugan istet
Perit-au zmei din iaduri scosi!
De-ai fi vazut jucând voiosi
Si feti-voinici, si feti-frumosi, 
Si logofeti.

Ba Penes-împarat, vazând
Pe Barba-Cot, piticul, stând
Pe-un gard de-alaturi privitor, 
L-a pus la joc! Si-ntre popor
Sarea piticu-ntr-un picior
De nu-si da rând!

Sunt grei batrânii de pornit, 
Dar de-i pornesti, sunt grei de-oprit!
Si s-au pornit barbosii regi
Cu sfetnicii-nvechiti în legi
Si patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.

Si vesel Mugur-împarat
Ca cel dintâi s-a ridicat
Si, cu paharul plin în mâini, 
Precum e felul din batrâni
La orice chef între români, 
El a-nchinat.

Si-a zis: - "Cât mac e prin livezi, 
Atâtia ani la miri urez!
Si-un print la anul! blând si mic, 
Sa creasca mare si voinic, -
Iar noi sa mai jucam un pic
Si la botez! 

Vasile Alecsandri - Peneş Curcanul

 
Vasile Alecsandri

Primii ani

Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Cozoni. După unii cercetători, anul nașterii ar putea fi1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. Și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureșean Gherman Vida.

Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din cânticelele comice.

1.    Robot pe Marte

2.   Ce să mai citim?

3. Tatăl fondator al Uniunii Europene.            

4. Colonizarea de pe Marte !

5.   Ne pregătim pentru Marte

6. Colonizarea Marte poate determina umanitatea să-și modifice ADN-ul ?

7. Cine mai urăște să poarte mască?

]Anii de formație

În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care nu a terminat-o.

În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846. Împreună cu Costache Negruzzi a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspirație pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florența.

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activității sale literare și va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcții tehnice: comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău iar în februarie 1841, Cinovnicul și modista, ambele preluate după piese străine.

Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naștere.

În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul Propășirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia scriitorului.

În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgostește și căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia Steluța și apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.

[modificare]Exilul

Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționară din Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă „revolta poeților”). La 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactată de catre Vasile Alecsandri.

După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce călătorește prin Austria și Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți pașoptiști munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.

În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași an, la Paris.

Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete comice și muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.

[modificare]Anii de maturitate
Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului 1853, pornește spre sudul Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creația sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.

În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabilește la Mircești, unde rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.

În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în Franța pentru a primi premiul oferit de felibrii; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.

Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mircești.
[modificare]Activitate culturală

A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni.

În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.

În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.

Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.
[modificare]Alecsandri și Junimea

În 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârșitul vieții. În anul 1867 este ales membru al Societății literare române, devenită Academia Română.

Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însuflețit marea masă de oameni: Imn lui Ștefan cel Mare și Imn religios cântat la serbarea junimei academice române. În același an Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcția nouă în poezia și proza românească în care spune: „În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută, poetul <Doinelor și lăcrimioarelor>, culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura țării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “

[modificare]Opera. Evoluție și tendințe

Vasile Alecsandri tipărit pe un timbru poştal

În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine și lăcrămioare. Tot acum scrie poeziileBaba Cloanța, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deșteptarea României.

În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară; publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoș, Blestemul, Șerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași. Aceasta va fi urmată deChirița în provincie (1852), Chirița în voiagiu (1864) și Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se joacă Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă.

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține piesele Iorgu de la Sadagura, Iașii în carnaval, Peatra din casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În 1853 apare volumul Poezii poporale. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul volum de poezii originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii. În 1857 este membru al unei loji francmasonice din capitala Moldovei^{[necesită citare]}.

În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul și Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878 apare volumul Ostașii noștri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă șiOstașii noștri.

În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.

Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine și lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chirițelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea României și, de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire.

O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din pasteluri și din unele legende.

Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăiește Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism și romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele din vestul Europei.

După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură, suferă de teama de dezordine în lumea fizică și morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzația de axfisie și dorința de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voință (laGrigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în <<sfadă>>.^[1]

Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei românești o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile, transfigurate în așa zisele universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine,Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentația de a imprima acestei mișcări de emancipare o ordine, o coerență, care nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea și mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacțiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.

[modificare]Pastelurile

Alecsandri la bătrâneţe

Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.

Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri însuși, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869.

Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte nuanțe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru.

Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.

Pastelurile lui Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. Căldura pătrunde în inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii din țările calde, țăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești ale naturii.

[modificare]Autorul dramatic

În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică romantică Despot-Vodă. Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Național din București. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat dramaDespot Vodă. La Montpellier este premiat pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria națională Sânziana și Pepelea.

Începe să lucreze în 1882 la piesa Fantâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântana Blanduzieieste reprezentată la Teatrul Național din București.

Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezintă drama Ovidiu a lui Vasile Alecsandri.

În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri:

„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunilor sale literare“.

[modificare]Volume de teatru. Comedii

• Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)
• Chirița în provinție (1855)
• Chirița în voiagiu (1865)
• Chirița în balon (1875)

[modificare]Volume de poezie

• Pasteluri, 1868
• Poezii populare. Balade (Cântice bătrânești), 1852
• Poezii populare. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853
• Doine și lăcrămioare, 1853

[modificare]Proze

• Istoria unui galben
• Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența
• Iașii în 1844
• Un salon din Iași
• Românii și poezia lor
• O primblare la munți
• Borsec
• Balta-albă
• Călătorie în Africa.
• Un episod din anul 1848

[modificare]Proze din periodice

• Satire și alte poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir
• Melodiile românești
• Prietenii românilor
• Lamartine
• Alecu Russo
• Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)
• Din albumul unui bibliofil
• Vasile Porojan
• Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880)
• Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri

[modificare]Drame

• Cetatea Nemțului
• Lipitorile satelor
• Sgârcitul risipitor
• Despot Vodă, dramă istorică
• Fântâna Blanduziei
• Ovidiu

[modificare]Opere complete

• Opere complete, 1875

Peneş Curcanul

Plecat-am nouă din Vaslui, Şi cu sergentul, zece, Şi nu-i era, zău, nimănui În piept inima rece. Voioşi ca şoimul cel uşor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Ş-aveam şi pene-n frunte. Toţi dorobanţi, toţi căciulari, Români de viţă veche, Purtând opinci, suman, iţari Şi cuşma pe-o ureche. Ne dase nume de Curcani Un hâtru bun de glume, Noi am schimbat lângă Balcani Porecla în renume! Din câmp, de-acasă, de la plug Plecat-am astă-vară Ca să scăpăm de turci, de jug Sărmana, scumpa ţară. Aşa ne spuse-n graiul său Sergentul Mătrăgună, Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu, Ne-am dus cu voie bună. Oricine-n cale ne-ntâlnea Cântând în gura mare, Stătea pe loc, s-ademenea Cuprins de admirare; Apoi în treacăt ne-ntreba De mergem la vro nuntă? Noi răspundeam în hohot: "Ba, Zburăm la luptă cruntă!" "Cu zile mergeţi, dragii mei, Şi să veniţi cu zile!" Ziceau atunci bătrâni, femei, Şi preoţi, şi copile; Dar cel sergent făr' de musteţi Răcnea: "Să n-aveţi teamă, Românul are şapte vieţi În pieptu-i de aramă!" Ah! cui ar fi trecut prin gând Ş-ar fi crezut vrodată Că mulţi lipsi-vor în curând Din mândra noastră ceaţă! Priviţi! Din nouă câţi eram, Şi cu sergentul, zece, Rămas-am singur eu... şi am În piept inima rece! Crud e când intră prin stejari Năprasnica secure, De-abate toţi copacii mari Din falnica pădure! Dar vai de-a lumii neagră stea Când moartea nemiloasă Ca-n codru viu pătrunde-n ea Şi când securea-i coasă! Copii! aduceţi un ulcior De apă de sub stâncă, Să sting pojarul meu de dor Şi jalea mea adâncă. Ah! ochii-mi sunt plini de scântei Şi mult cumplit mă doare Când mă gândesc la fraţii mei, Cu toţi pieriţi în floare. Cobuz ciobanu-n Calafat Cânta voios din fluier, Iar noi jucam hora din sat, Râzând de-a bombei şuier. Deodat-o schijă de obuz Trăsnind... mânca-o-ar focul! Retează capul lui Cobuz Ş-astfel ne curmă jocul. Trei zile-n urmă am răzbit Prin Dunărea umflată, Şi nu departe-am tăbărât De Plevna blestemată. În faţa noastră se-nălţa A Griviţei redută, Balaur crunt ce-ameninţa Cu gheara-i nevăzută. Dar şi noi încă o pândeam Cum se pândeşte-o fiară Şi tot chiteam şi ne gândeam Cum să ne cadă-n gheară? Din zori în zori şi turci şi noi Zvârleam în aer plumbii Cum zvârli grăunţi de păpuşoi Ca să hrăneşti porumbii. Şi tunuri sute bubuiau... Se clătina pământul! Şi mii de bombe vâjâiau Trecând în zbor ca vântul. Şedea ascuns turcu-n ocol Ca ursu-n vizunie. Pe când trăgeam noi tot în gol, El tot în carne vie...

Ţinteş era dibaci tunar, Căci toate-a lui ghiulele Loveau turcescul furnicar, Ducând moartea cu ele. Dar într-o zi veni din fort Un glonte, numai unul, Şi bietul Ţinteş căzu mort, Îmbrăţişându-şi tunul. Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad Erau în sentinele. Fierbea văzduhul ca un iad De bombe, de şrapnele. În zori găsit-am pe-amândoi Tăiaţi de iatagane, Alăture c-un moviloi De leşuri musulmane. Sărmanii! bine s-au luptat Cu litfa cea păgână Şi chiar murind ei n-au lăsat Să cadă-arma din mână. Dar ce folos, ceaţa scădea! Ş-acuma rămăsese Cinci numai, cinci flăcăi din ea, Şi cu sergentul, şese!... Veni şi ziua de asalt, Cea zi de sânge udă! Părea tot omul mai înalt Faţă cu moartea crudă. Sergentul nostru, pui de zmeu, Ne zise-aste cuvinte: "Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu, Copii, tot înainte!" Făcând trei cruci, noi am răspuns: "Amin! şi Doamne-ajută!" Apoi la fugă am împuns Spre-a turcilor redută. Alelei! Doamne, cum zburau Voinicii toţi cu mine! Şi cum la şanţuri alergau Cu scări şi cu faşine! Iată-ne-ajunşi!... încă un pas. "Ura!-nainte, ura!..." Dar mulţi rămân fără de glas. Le-nchide moartea gura! Reduta-n noi repede-un foc Cât nu-1 încape gândul. Un şir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rândul. Burcel în şant moare zdrobind O tidvă păgânească. Şoimu-n redan cade răcnind: "Moldova să trăiască!" Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii, Se zvârcolesc în sânge; Nici unul însă, dragi copii, Nici unul nu se plânge. Atunci viteazul căpitan, Cu-o largă brazdă-n frunte, Strigă voios: "Cine-i Curcan, Să fie şoim de munte!" Cu steagu-n mâini, el sprintenel Viu suie-o scară-naltă. Eu cu sergentul după el Sărim delaolaltă. Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum, Prin mii de baionete, Urcăm, luptăm... iată-ne-acum Sus, sus, la parapete. "Allah! Allah!" turcii răcnesc, Sărind pe noi o sută. Noi punem steagul românesc Pe crâncena redută. Ura! măreţ se-naltă-n vânt Stindardul României! Noi însă zacem la pământ, Căzuţi pradă urgiei! Sergentul moare şuierând Pe turci în risipire, Iar căpitanul admirând Stindardu-n fâlfâire! Şi eu, când ochii am închis, Când mi-am luat osânda: "Ah! pot să mor de-acum, am zis A noastră e izbânda!" Apoi, când iarăşi m-am trezit Din noaptea cea amară, Colea pe răni eu am găsit "Virtutea militară"!... Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept Această mână ruptă, Să-mi vindec rănile din piept, Iar să mă-ntorc la luptă, Căci nu-i mai scump nimică azi Pe lumea pământească Decât un nume de viteaz Şi moartea vitejească!

Sergentul de Vasile Alecsandri

Pe drumul de costise ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicind în gindul lui:
"Mai lunga-mi pare calea acum la-ntors acasa...
As vrea să zbor, si rana din pulpa nu mă lasa!"
Si bietul om, slab, palid, avind sumanul rupt
Si o camesa rupta bucati pe dedesupt,
Pasea tragind piciorul încet, dar pe-a lui fata
Zbura ca o lumina de glorie mareata,
Si-n ochii lui de vulturi adinci, vioi si mari
Trecea lucioase umbre de eroi legendari.

Opinca-i era sparta, căciula desfundata,
Dar fruntea lui de raze parea incoronata.
Calica-i era haina, dar straluceau pe ea
Si crucea "Sfintul Gheorghe" si a "Romaniei Stea".
Romanul venea singur pe drumul plin de soare,
Când iata ca aude fanfare sunatoare
Si vede nu departre în fata lui venind
Un corp de oaste mindra în aur stralucind.
Erau trei batalione de garda-mparateasca
Mergând voiios la Plevna cu dor s-o cucereasca.

In frunte-i colonelul semet, pe calu-i pag,
La bravii sai tovarasi privea ades cu drag,
Si inima în pieptu-i batea cu foc, desteapta,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i asteapta.
Deodat' el da cu ochii de sarbedul roman
Ce stase-n loc la umbra, sub un stejar batrân,
Si mult se minuneaza, si nici ca-i vine-a crede
Când crucea "Sfintul Gheorghe" pe sinul lui o vede.
S-opreste regimentul, iar bravul colonel
Se-nchina la drumetul, s-apropie de el.

Si-i zice cu blindeta: "De unde vii straine?"
"Vin tocmai de la Plevna." "Cum e acolo?" "Bine."
"Dar aste decoratii cum, cine ti le-au dat?"
"Chiar domnitorul nostru s-al vostru imparat."
"Dar pentru care fapte?" "Stiu eu?... Cica drept plata
Ca am luat eu steagul redutei... si pe data
Cu el, strapunsi de glonturi, ne-am prabusit în sant..."
"Dar ce rang ai voinice?" "Am rang... de dorobant!"
Atunci colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, da un ordin... Pe loc, tot regimentul
Se-nsira, poarta arma, saluta cu onor
Romanul care pleaca tragind a lui picior.