Radiografia raiului sovietic in 1934
Versiunea oficiala
Biografia lui Alexandru Sahia este destul de saraca. Alexandru Sahia, cu numele său iniţial Alexandru Stănescu s-a născut în comuna Mânăstirea din fostul judeţ Ilfov la 11 octombrie 1908, fiind al fiu al unui ţăran înstărit. Copilăria, până la 12 ani şi-a petrecut-o în satul natal. După ce a absolvit clasele primare în localitatea natală, în anul 1920 Alexandru Stănescu a fost înscris de tatăl său la Liceul Militar Dimitrie Sturdza din Craiova. În 1926, elevul Alexandru Sahia a debutat literar cu schiţa “Sculptorul Boambă”, publicată în revista “Şoimii”, editată de Liceul Militar Mihai Viteazul din Târgu-Mureş.
Inadaptat vieţii cazone, în 1927 a părăsit Liceul Militar, iar în anul 1928 şi-a dat bacalaureatul. S-a înscris la Facultatea de drept din cadrul Universităţii Bucureşti. Nu s-a putut adapta nici la viaţa universitară, astfel că în anul 1929 a intrat în viaţa monahală, devenind călugăr la Mănăstirea Cernica. La mai puţin de un an de la intrarea la mănăstire s-a retras şi din mănăstire. Începând din 1931 şi până în 1937 – anul decesului – Sahia a fost gazetar publicând în cunoscute ziare şi reviste de stânga ale vremii: Rampa, Facla, Adevărul, Dimineaţa, Azi, Cuvântul liber, Era nouă şi altele. A înfiinţat, în 1932, revistele Veac nou şi Bluze albastre. În anul 1935, după o călătorie de trei luni în toamna anului 1934 în Uniunea Sovietică, a scris volumul de reportaje U.R.S.S. azi. A murit la numai 29 de ani ca urmare a unei tuberculoze netratate.
Volumul de reportaje care ne interesează, URSS azi, reprezintă una din puţinele cărţi de călătorie pe care le-au scris scriitorii romani despre URSS înainte de 1945. Spre deosebire de volumul lui Istrati, Sahia a publicat o carte standard despre cele trei luni petrecute în Ţara Sovietelor, asemeni lui Geo Bogza (Meridiane sovietice) si George Călinescu (Kiev, Moscova, Leningrad) lucrări totuşi postbelice, după sovietizarea României, prezentând în general marotele preluate de toţi ceilalţi călători bine înregimentaţi sistemului. Din România Sahia a ajuns în Polonia iar de aici a traversat frontiera sovietică. Încă de la începutul relatării Sahia prezintă cititorului traseul urmat: “Vreme de o lună şi jumătate am bătut străzile Moscovei, singur şi de capul meu. Din Moscova, am plecat la Leningrad, apoi la Nijni-Novgorod in regiunea Volgari. De aici, prin toata Ucraina, oprindu-mă în stepa 15 zile, apoi la Alecsandrovska, Dnieprostroi (bazinul Niprului), Dneipropetrovsk, Kiev, am mers până la Tiraspol.”
Autorul vrea să-şi asigure cititorii că a calatori de capul sau, “lipsit de însoţitorii oficiali ai Inturistului” şi neavând cum să o dovedească, îi roagă să-l creadă. Pe cuvânt. Sahia a vizitat metroul din Moscova care ar fi superior celui din Paris, descrie entuziast sărbătoarea aniversarii din 7 noiembrie
“steaua roşie în cinci colţuri, simbolizând continentele, se înalţă deasupra oraşului, făcând impresie că pluteşte în noapte”[1]sau
“Teatrul cel Mare, înconjurat de luminile proiectoarelor roşii, părea de foc. În grădina din faţa lui o stea în cinci colţuri, din pământ. În locul florilor erau sădite o serie de steaguri roşii. La rădăcinile lor, în pământul stelei, erau ascunse becuri electrice care luminau faldurile steagurilor agitate de un curent continuu.”Inevitabil, Sahia descrie şi defilarea militară, unul din ceremonialele esenţiale pentru impresionarea călătorului străin care oricum cunoştea prea puţine despre arme şi armamente. Numărul contează în astfel de cazuri. Descriere Leningradului, vizitează şi fortăreaţa Petru si Pavel (Petropavlovsk). În fostul palat al prinţului Mihai, fratele împăratului Alexandru II regăseşte următoare frază memorabilă, rostită de Stalin “O dictatură puternică a proletariatului este ceea ce ne trebuie pentru a fărâma ultimele resturi ale clasei capitaliste muribunde şi pentru a zdrobi maşinaţiile ei tâlhăreşti.” Citând această dovadă de înţelepciune, Sahia nu se poate abţine să nu adauge o plecăciune “Fraza aceasta răsună puternic în palatul de marmoră”.
Ziaristul român zugrăveşte un tablou mai intens descriind participarea sa la un mic cortegiu funerar. Un dric urmat de şapte oameni înaintează cu viteza melcului pe o stradă centrală. O fetiţă cocoţată pe capră ţine în mâini o icoană. Această procesiune stranie, privită cu dispreţ şi neînţelegere (oare şi cu frică?) de trecători îl atrage pe călător care îşi ia inima în dinţi (ce avea el însă de pierdut?) şi i se alătură. Meseria de reporter pe care Sahia a practicat-o în ţară îşi spune cuvântul “La intrarea în cimitir ne întâmpină o ceată de bătrâne – poate vreo douăzeci de cerşetoare. Nu sunt rău îmbrăcate. Cele mai multe au figuri distinse. Sunt ultimele epave ale burgheziei trecute. Probabil, cândva, au fost bogate şi au însemnat mult în lume lor. Le-a prins însă viaţa cea nouă nepregătite şi incapabile să facă ceva.” nu se poate abţine autorul să nu ofere o concluzie moralizatoare. Părinţii bătrâni ai tânărului mort au insistat ca el sa fie înmormântat creştineşte, în timp ce fratele lui ( reprezentând noua lume) îi respingea pe preoţi, afirmând că mortul a fost comunist şi ar fi vrut să fie incinerat. Preoţii, respinşi într-o primă instanţă, şi-au făcut din nou apariţia la marginea gropii, proaspăt săpate. Bătrânul îi îndeamnă să slujească.
“Cei trei tineri au privit dispreţuitori către preoţi, pe urmă au întors spatele, retrăgându-se câţiva paşi. Când mormântul a fost terminat, bătrânul a pus la capătul lui o cruce subţire din crengi de brad cu o fundă de hârtie albastră. Unul dintre tineri a înfipt în faţa crucii o scândură albă cu numărul 618 de care era prinsă o panglică roşie.” Naiv si/sau răuvoitor, Sahia minte în continuare “Preoţii pot merge în fruntea cortegiului mortuar pe străzi; nu-i împiedică nimeni. Le lipseşte însă curajul. Nu ar mai putea să reziste privirilor celor mulţi care de mult au uitat de Dumnezeu.” Spre deosebire de înmormântările creştine, revolute, cele comuniste îţi oferă “impresia unei lumi care, încrezătoare în ea, pleacă să se lupte cu viaţa” căci mortul, îmbarcat într-un camion tapiţat în roşu, este însoţit de coloane de muncitori în bluze albastre de la fabrică “cu muzică militară în frunte.”
[2]
Călătorul nu putea evita, firesc, marile realizări ale statului bolşevic în domeniul industriei grele (fala oricărui stat comunist, obsesia maladivă a lui Stalin şi Ceauşescu) “Şi n-am vizitat decât fabricile importante din Moscova, Leningrad, regiunea Nijni-Novgorodului, de pe Volga şi bazinul industrializat al Niprului de la Dneiproghes. Marea industrie se află însă în Urali sau de-a lungul Pacificului, în Siberia, apoi în Caucaz şi părţile de jos ale mării.” Adică peste tot. “De la Revoluţia din Octombrie, guvernul bolşevic a brăzdat Rusia ţaristă de altădată, cu lanţuri de fabrici, adevărate stavile faţă de orice pericol armat, care s-ar abate vreodată asupra patrie proletare.”
[3] Iar Sahia face un raport amănunţit al marii industrii sovietice, oferind cititorului dovezi de netăgăduit ale avansului construcţiei socialiste : zeci de mii de cai putere, miliarde de kilowaţi, fabrici de locomotive (Sarmova) etc. Sahia se foloseşte de arma cifrelor, împrăştiind cu generozitate peste materia volumului aceste condimente menite a oferi autenticitate. Realizările sovietice trebuiau să fie palpabile,
cuantificabile pentru a închid gura cârtitorilor. Din nefericire, astfel de lucrări propagandistice nu se refera la o altă realitate la fel de cuantificabilă, cea a lagărelor şi milioanelor de morţi ai regimului.
Din relatarea standard a lui Sahia nu putea lipsi şi clasica vizită la colhoz. Pentru a ajunge la el, Sahia se urcă într-un camion, undeva, într-o Ucraina însângerată după marea foamete. “lângă mine stă un cetăţean cu ţinută îngrijită şi pare a fi tânăr de tot. A deschis o carte si citeşte. Subliniază, din când în când, anumite rânduri cu vârful unui creion albastru.’ Dar ce credeţi că citea tânărul? În nici un caz
Can-can sau
Click ci “raportul lui Stalin asupra muncii, ţinut la congresul al XVII-lea” “Lucrul cel mai interesant într-un colhoz este respectul pentru munca cu nivel ridicat şi plătirea ei la adevărata valoare”
[4]doar unul din truismele vulgatei comuniste.
Doftana
Protestul mamelor deţinuţilor antifascişti - Un memoriu înaintat Direcţiunii generale a închisorilor
În ultimul timp s-a dezlănţuit o campanie mai viguroasă pentru salvarea deţinuţilor politici din închisori, supuşi unui regim de asasinare lentă. S-a format în acest sens comitetul de apărare a deţinuţilor antifascişti din închisori... Presa democrată a dat sprijin larg acestei acţiuni legale şi de pură umanitate, iar masele largi populare s-au sezisat în mod impresionant la strigătul pentru salvarea acelora ale căror trupuri şi inimi sînt strivite în mod bestial de stăpînii ultimelor fortăreţe medievale.
Astfel, comitetul de apărare a deţinuţilor antifascişti a primit zeci de mii de adeziuni din întreaga ţară şi străinătate. S-au alăturat acestei lupte demne întreaga muncitorime conştientă, dar pauperizată la maxim, apoi intelectualitatea românească, aceea care înţelege răspîntia istorică de astăzi şi simte zvîrcolirile fascismului războinic.
Prima etapă a acestei acţiuni s-a soldat prin ameliorarea întrucîtva a regimului din cîteva închisori. Ministerul de Justiţie fiind sezisat de dezlănţuirea unei atari campanii organizate, a lansat un comunicat îndeajuns de echivoc prin care promitea totuşi măsuri de rigoare în vederea intrării în legalitate. Ceva mai mult, a fost delegat inspectorul Glod să ancheteze situaţia de la închisoarea Doftana. În rapoartele prezentate însă Direcţiunii generale a închisorilor şi desigur Ministerului de Justiţie, sus-numitul inspector aducea la cunoştinţa mai-marilor săi că între zidurile mucede ale Doftanei domneşte ordine şi voie bună...
Serile trecute a urcat treptele redacţiei noastre o delegaţie neobişnuită, formată din femei bătrîne, mamele ai căror fii îşi sfîrşesc viaţa în închisori. Figuri de ceară, cu ochii umeziţi, au întins, fără să spună un cuvînt, o hîrtie cu scris încîlcit şi exasperat.
"Nu cerem libertatea copiilor noştri a căror vină este că au crezut într-o idee, însă cerem respectarea legilor care îi fereşte de moartea ce li se pregăteşte. De sute [de] ori am bătut drumurile ce duc pînă la porţile închisorilor, însă degeaba. Am aşteptat zile şi nopţi cu legăturile în spate. Aduceam copiilor noştri rufe curate şi cîteva pîini, dorind să-i vedem dacă mai sînt în viaţă. Ne-au alungat. Aceia din închisori sînt copii noştri şi chiar dacă legile de astăzi spun că au greşit, noi nu vom înceta niciodată să luptăm pentru salvarea lor."
Totodată mamele celor închişi mi-au dat un lung memoriu, semnat de către deţinuţii antifascişti şi care a fost înaintat Direcţiunii generale a penitenciarelor.
"Noi, deţinuţii politici - îşi încep aceştia memoriul - fiind aduşi la închisoarea Braşov ca martori într-un proces, am raportat d-lui inspector Racoviţeanu, cu ocazia inspecţiei efectuate de d-sa la această închisoare, despre tratamentul la care sîntem supuşi noi, deţinuţii politici din închisoarea Doftana secţia <<C>>. Credem însă necesar de a întocmii şi un memoriu către Direcţiunea generală a penitenciarelor despre cele raportate verbal, deşi ştim dinainte că va trebui să înfruntăm urgia direcţiunii Doftana pentru că am adus la cunoştinţa organelor superioare ororile şi grozăviile la care sîntem supuşi."
Reproducem fragmente:
"...Îndată ce am intrat în închisoare şi ni s-a făcut percheziţia am fost despărţiţi în două grupuri cîte trei; un grup sub scări şi celalalt pe coridor, în faţa uşii de la grefă.
...Celulele nu sînt de loc încălzite. Pretextul este că uzina ar fi defectă. La început se mai încălzea puţin caloriferul pentru 30-40 minute seara, însă în ultimul timp nu se mai face nici aceasta. Baie n-am făcut de opt luni, posibilitatea de a ne spăla nu sînt decît cele 2-3 căni cu apă pe zi, dar care abia ajung la spălarea mîinilor şi pentru băut. Cărţi nu ni se dau deloc. Nici din biblioteca închisorii, nici din biblioteca noastră proprie confiscată şi nici cărţile care ne sosesc... Îngrijirea medicală este cu totul inexistentă. Medicul închisorii nu vine cu lunile...
...Plimbarea este în mod oficial de o oră pe zi, ceea ce este foarte puţin cînd stăm ziua întreagă închişi şi cu tineta în celulă. Dar un simplu calcul dovedeşte că nu avem nici măcar o oră pe zi. Căci se scot cîte 6-7 la plimbare din cei 61 de deţinuţi politici din secţia << C>>. Plimbarea începe la ora 7 dimineaţa şi ţine pînă la ora 11, apoi de la ora 1 pînă la 4 după-amiază. Or, pentru a face plimbarea de o oră trebuiesc zece ore pe zi, pe cînd plimbarea noastră se efectuează în şapte ore.
Mîncarea este cît se poate de proastă, nu conţine nimic hrănitor. Ciorba este numai apă încălzită cu care ne spălăm picioarele în lipsă de altă apă. Pachetele cu alimente pe care le primim de acasă nu ni se dau în celulă, pentru ca nu cumva să ajutăm pe un alt deţinut politic, care nu are ce mînca.
Ţinerea pachetelor în magazie dă posibilitatea să ne fure o mare parte din alimente. Banii care ne sosesc sînt ţinuţi la cancelarie săptămîni. Ultima dată cînd am primit bani a fost la 20 decembrie 1935 şi această sută de lei nu mi-a fost dată nici în ziua de 18 ianuarie 1936, cînd am plecat la Braşov. Pretextul este că d. contabil n-are timp pentru efectuarea plăţii.
...În timpul sărbătorilor de Crăciun a fost în secţia noastră d. director Savinescu şi ne-a cerut să ieşim la muncă. Noi nu putem accepta aceasta în condiţiile umilitoare impuse de d-sa, pentru că noi ştim că şi în trecut au fost scoşi deţinuţii politici la muncă şi puşi intenţionat la curăţirea closetelor, la spălatul duşumelelor din cancelaria administraţiei, aceasta strîns legat cu schingiuirea şi terorizarea permanentă pentru a smulge declaraţii de renunţare la convingerile noaste politice. D. director afirmă pretutindeni: "Eu sînt pus în acest post ca să vă distrug".
Noi am mai cerut d-lui director redarea atelierelor noastre cu sculele noastre, care au fost confiscate de direcţiunea închisorii, pentru ca să putem lucra şi a ne îmbunătăţii traiul. Am declarat că ne procuram singuri uneltele de lucru de care va mai fi nevoie şi vom ceda o parte din veniturile atelierelor direcţiei închisorii. Dar am rămas mai departe în aceleaşi celule.
Noi nu cerem altceva decît lucruri elementare şi perfect legitime. Cerinţele noastre sunt următoarele:
Ziua să nu mai stăm închişi în celulele care ne distrug sănătatea, ci afară la aer, într-o curte din interiorul închisorii.
Redarea atelierelor noastre cu sculele care ne-au fost confiscate, procurîndu-ne pe cont propriu uneltele de lucru de care va mai fi nevoie şi cedînd o parte din veniturile noastre direcţiunii închisorii.
Redarea bibliotecii noastre confiscate şi a unui ziar de informaţii.
Asistenţă medicală cel puţin o dată pe lună. Încetarea înjurăturilor şi a diferitelor şicane care ni se fac.
Căldură suficientă în celule pe timp de iarnă.
Îmbunătăţirea hranei, iar alimentele care ni le trimit familiile noastre să ni le administrăm singuri, şi nu gardienii.
Lucrurile proprii de îmbrăcăminte să ni se dea voie să le păstrăm în celulă."
Dar n-am reprodus... decît cîteva pasaje. Descrierea existenţei lor negre e lungă şi înfiorătoare. Dîrji însă, aceşti luptători de mari idealuri, deşi sub ameninţările morţii, îndură torturile fără să-şi frîngă însă linia conştiinţei lor politice. Asemenea fapte de înaltă moralitate se petrec în aerul împuţit al Doftanei.
Ne întrebăm, însă, în numele căror drepturi un om fără scrupule, înrăit pînă la completa abrutizare, cum este cazul directorului Savinescu de la Doftana, poate dispune de viaţa unor oameni condamnaţi pentru sinceritatea opiniei lor?
Cui or fi folosind toate aceste abjecţii, expresia cea de pe urmă a unor concepţii barbare?
Numai aşa se explică tăcerea şi învăluirea acestor inimaginabile orori de către Ministerul de Justiţie. Pentru că nu este admisibil ca departamentul dreptăţii să nu cunoască realitatea din închisorile care îi apaţin!...
Cerem, pe lîngă acestea, să se instituie o comisie formată din reprezentanţii Ministerului de Justiţie şi Interne, cîţiva doctori magistraţi, avocaţi şi rude ale deţinuţilor politici, care împreună să meargă la închisoarea Doftana pentru a dovedi, şi Ministerul de Justiţie să se convingă, că asemenea bestialităţi se săvîrşesc cu prisosinţă în închisorile noastre.
Am arătat că cei condamnaţi la ani de ocnă nu cer lucruri extraordinare. Vor doar aer curat în celulele lor: cărţi, apă, baie o dată pe lună, să nu mai fie pălmuiţi, doctorii pentru vindecarea rănilor, hainele lor calde şi să aibă voie de a împărţi între ei merindele pe care le primesc de acasă. S-ar periclita cu aceasta siguranţa organizaţiei actuale de stat?
Acuzaţii aceştia n-au asasinat, n-au frustat miliarde şi nu şi-au trădat patria. Cred numai în alte idei.
Alexandru Sahia
Adevărul, L, nr. 15.979, 23 februarie 1936
Tineretul german
Sub ochii întregii lumi, zilnic se exportează spre pămînturile Spaniei sute şi mii de tineri. Este un fel de "dumping al morţii", pe care-l săvîrşesc conducătorii Germaniei şi Italiei fasciste.
În porturile acestor patrii, asemenea pieselor de tun sau cutiilor cu grăsime, se încarcă în burţi uriaşe de vapoare superba tinereţe. De fapt, este tot ce mai poate exporta o Germanie secătuită şi înnebunită de spiritul lui Rosenberg.
Batalioanele acestea tinere, ale "voluntarilor din ordin", descalecă pentru totdeauna în pământul iberic, dăruite unei morţi egale şi sigure. Trupuri împuternicite şi stilate de sport se prăbuşesc alături de neputinţa armelor. Cadavre tinere, numai tinere, turbură funduri de prăpăstii, în timp ce altele putrezesc pe spinările munţilor sau în cîmpuri, sub giulgiul unei zăpezi plină de inconştienţă şi linişte.
Recent o întreagă divizie a Reichswehr-ului, formată din zece mii de tineri, a fost nimicită pînă la ultimul om. Desigur că altele i-au luat locul...
Iată însă că, de curînd, pe una din străzile lăturalnice Düsseldolfului, au apărut ca din pămînt figuri îmbătrînite şi disperate, strigînd: "Redaţi-ne copiii trimişi în Spania".
Erau părinţii celor ucişi.
Glasului lor s-au adăugat şi altele, crescînd într-un val de nestăpînită indignare. A venit însă o şarjă a poliţiei, stîlcind disperarea şi lacrimile părinţilor imprudenţi.
Dar asemenea manifestări s-au petrecut şi la Berlin şi München. Drama spaniolă, în care se găseşte în joc însăşi civilizaţia şi soarta umanităţii întregi, ia proporţii. Astfel, taberele a două lumi se diferenţiează din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai dîrz.
Oricît tineret va sacrifica Germania, istoria îşi va urma cursul ei, aşteptînd şi de data aceasta timpul care se pierde la cotituri. Pentru că omul, cu cît trece peste veac, are nevoie tot mai mult să se scalde în libertate şi să înfrîngă odată pentru totdeauna jugul omului exploatator şi al naturii.
Alexandru Sahia
"Prietenii URSS" din România interbelica
În ciuda propagandei curent, încercând să cred că comunismul a avut nici un sprijin în România înainte de sosirea Armatei Roșii în 1944 eliberatoare activități, antifasciste, a plecat, și simpatia pentru URSS au fost in crestere. demonstra asta în afară multitudinea de greve și mișcări sociale împotriva tiraniei de guverne totalitare sau rege direct burgheză, existența unor asociatii, cum ar fi așa-numitele "Prietenii URSS". În această asociere au participat mai mult sau mai puțin activ intelectuali mari mari de timp, cum ar fi Alexandru Sahia scriitor, poet și om de știință Mihai Beniuc, Mac Constantinescu sculptor, scriitor, de asemenea, Zaharia Stancu, și numărate în colaborare cu cel mai important compozitor român, George Enescu sau lingvist Alexandru Rosetti, cum ar fi suprarealist și dadaist pictorul Marcel Janco. "Amicii URSS" a fost Asociația culturală românească în perioada interbelică, ca unit intelectuali de stânga și antifasciști militante și pentru construirea relațiilor cu Uniunea Sovietică (într-o perioadă de conflict în care Regatul România au avut confruntare diplomatică cu Moscova în ceea ce privește suveranitatea Basarabiei).Organizatia a fost creată în vara anului 1932 de către Petre Constantinescu-Iași, membru al Partidului Comunist Român, care a fost scos în afara legii în 1924. Acesta este inspirat de compania franceza "Amis de l'URSS", iar rețeaua globală condusă de Henri Barbusse și Clara Zetkin.
N. Ceaușescu, Agiu Constantin, P. Constantinescu-Iași SI Gh. Apostol în 1944
Organizație românească, "Amicii URSS", a fost văzut de către autoritățile române cu suspiciune, și nu a fost niciodată permis înregistrarea lui juridică, în cele din urmă fiind interzisă de către guvernul de la Gheorghe Tătărescu la 25 noiembrie 1934. Asociația opri activitățile lor cunoscute în acest moment, dar a fost modelul pentru ulterioare cu Asociația Română a scris UNIUNEA sovietic Legaturi (ARLUS). Grupul a inclus mulți activiști foste și viitoare PCR. În afară de la fondatori, Constantinescu-Iași, Ion Iorgu Iordan Niculi și, de asemenea, membri Scarlat Callimachi de competență, ND Cocca, Alexandru Sahia, Stephan Roll, Mihai Beniuc, Pandrea Petre, Mihai Teodor Popilian Bugnariu. Alți membri au fost doar susținători ai comunismului sau care nu au avut activitate politică clară, în calitate de Mac Constantinescu, Demostene Botez, Haig Acterian, Ioan Hudiță, Zaharia Stancu, Marcel Iancu, Șerban Cioculescu, F. Brunea-Fox, Dan Sergiu Radu Cernătescu, Octav Doicescu, Constantin Sandu Eliad pete sau. Prima întâlnire a Asociației a avut loc la Chișinău, casa fondatorului Constantinescu-Iași, 1932 (1932). În București, sediul a fost în casa de sculptorul Mac Constantinescu, palatul regal din apropiere.
Alexandru Sahia
"Amicii URSS" a fost publicat pe 28 iulie, cu o declarație și obiectivele programului, și de a face un apel la muncitori, țărani și intelectuali de la orașe și orașe. Apelul spune că este destinat pentru a crește gradul de conștientizare a societății sovietice, cu expoziții, conferințe și evenimente sportive, și ediția de un jurnal al Asociatiei. Un punct special al programului prevăzut traducerile din literatura rusă, proiecția de filme și piese de teatru. În 1932-1933, comuniștii români a creat o rețea de organizații legale, inclusiv Comitetul Național anti-război, Liga Muncii și Comitetul antifascist Național. Deși a fost informat cu privire la relația dintre PCR și Asociația "Amicii URSS", "Siguranța" (poliția secretă a regelui) nu a intervenit imediat. Cioroianu istoric consideră că această atitudine sa datorat tendința de a tolera evenimente discrete, și parțial în subteran, în sprijinul cauzei sovietice, în special în Basarabia, unde dominația românească nu a fost prea bine acceptat, în mod logic. Fondator al Asociatiei, Constantinescu-Iași, a fost deosebit de activ în acest sens. În același timp, crearea de asociere pare să fi fost acceptată de către guvern a regelui, prin eforturile depuse de ministrul de externe Nicolae Titulescu care să susțină inițierea relațiilor diplomatice dintre Moscova și București, România inexistente de la invazia din Basarabia în 1918 . Cu toate acestea, înainte de lung activitățile asociației "Amicii URSS" și relația evidentă cu mișcările comuniste au provocat reacția de răspuns a autorităților române. În primul rând, ministrul de interne al guvernului de Gheorghe Tătărescu, Ion Inculeț, a interzis publicarea revistei de asociere. Constantinescu-Iași și scriitorul Alexandru Sahia a decis să viziteze Moscova, cu ocazia a XVII-a aniversare a revoluției bolșevice, punând dovada de guvernul român, care a interzis să treacă frontiera cu URSS. Apoi, el a organizat două grupuri, unul condus de Constantinescu-Iași și un alt Sahia. Primele încercări de a trece direct de la granița română-rusă, în Basarabia, cu nici un noroc, ca Sahia trece prin Polonia. După această vizită Sahia în 1934, scriitorul scrie cartea sa "astăzi URSS," în cazul în care impresiile sale. Presiunile asupra grupului cresc, atunci când Tribunalul Judiciar din Ilfov, provincia din care face parte Bucuresti, refuză înregistrarea juridică asociere, iar unele dintre membri au fost criticate mod semioficial Universitatea de membru al asociației, așa cum a fost cazul scriitorului Mihai Teodor Beniuc sau Bugnariu. 's Seguritate, poliția politică a regelui, ca a criticat apoi du-te peste guvernele socialiste, a fost sediul asociației și arestarea fondatorului său, Constantinescu-Iași la 25 noiembrie 1934. Regele Carol al II-lea a emis un decret care interzicea 31 de asociații politice, inclusiv Prietenii URSS, iar alte trei apropiere de partidul comunist, Comitetul Național Antirăzboinic, si antifascistă Liga Comitetul Muncii la nivel național. În Franța, asociația "Amis de l'URSS" a organizat protestele împotriva interdicției pe sora ei românesc, care a numărat cu participarea remarcabilă Fernand Grenier, André Malraux și Victor Basch, printre altele. Intelectualii cehoslovaci a trimis, de asemenea, un protest oficial de guvernul român, semnată printre alții de către Karel Čapek). începutul anului 1935 a fost creat în Paris, Comitetul pentru Apărarea fasciștii români, sub conducerea lui Henri Mineur, organizație pentru a face față Comuniștii monitoriza blocat în închisorile din România (inclusiv Gheorghe Dej și Nicolae Ceaușescu). Deși PCR a reorganizat asociației după interzicerea sa, a încercat să-și extindă influența sale, dar și în alte organizații, care sa bucurat de sprijinul intelectualilor ca marelui compozitor român George Enescu sau lingvist Alexandru Rosetti. În primele zile de al doilea război mondial, când legionarii Gărzii de Fier au preluat controlul asupra guvernului sub dictatura Antonescu, liderii comuniști și Lucrețiu Pătrășcanu Teohari Georgescu au colaborat pentru a revigora compania, deși guvernul a dictaturii fasciste împiedicat-l. Așa cum am spus, vizita la Moscova a lui Alexandru Sahia, a fost transformat într-o carte de povești în care autorul descrie realitatea complexă a Uniunii Sovietice în epoca lui Stalin. Autorul va muri înainte de izbucnirea de al doilea război mondial, în 1937, de tuberculoza. http://ro.wikipedia.org/wiki/Amicii_URSS
foncirii si traiul familiei deveneau din ce in ce mai apasatoare pentru Moromete care trebuia sa se descurce cumva fara sa vanda pamant.
