ALEXANDRU LAPUSNEANU

Daca voi nu Ma vreti, Eu va vreau!

Mareste imaginea.

In nuvela istorica "Alexandru Lapusneanul" scrisa de Costache Negruzzi, intalnim o replica, devenita intre timp foarte cunoscuta, anume: "Daca voi nu ma vreti eu va vreau". Este rostita de catre personajul ce da numele nuvelei, caruia i se spusese ca poporul nu il vrea, avand intentia de a-si recapata tronul pierdut din cauza tradarii boierilor.

Privind din perspectiva vietii crestine, a realitatilor acesteia, constatam ca aceeasi replica, poate fi rostita de catre Dumnezeu, desigur, cu nuantarile de rigoare, atunci cand ne intoarcem privirea de la El, atunci cand El nu mai stapaneste intru noi.

Pe Dumnezeu il tradam prin pacat, punand in locul Sau, idoli de tot felul, provenind din lumea creata. Astfel, El nu ne mai este Stapan, pentru ca nu mai facem voia Sa. Ne lasam insa stapaniti de pacat si de patimi, ca porniri irationale. De aceea, Dumnezeu poarta o lupta continua pentru a redobandi "tronul” care i se cuvine de drept, locul nostru cel mai de taina, anume inima.

Nu intamplator Mantuitorul a spus ca "Nu am venit sa aduc pace, ci sabie!”. Miza acestei lupte dintre diavol si Dumnezeu este inima fiecarui om.

Nu putem sa vorbim de calea omului catre Dumnezeu fara a vorbi, mai intai, de calea lui Dumnezeu catre inima omului. Daca Dumnezeu nu ni s-ar fi descoperit, cunoasterea Sa ar fi fost cu neputinta. Deoarece Dumnezeu este insa Treime de Persoane, iese din Sine, fiind Iubire. El se impartaseste astfel tuturor creaturilor si, cu atat mai mult omului, menit sa fie preot al intregii creatii.

Dar pentru ca omul sa poata sfinti creatia trebuie ca mai intai sa se sfintesca pe sine. Iar sfintirea omului nu este posibila fara ca Duhul Sfant sa salasluiasca in om, fara ca Dumnezeu sa se odihneasca intru el.

Calea lui Dumnezeu catre inima omului nu este una violenta. El niciodata nu se impune. Dumnezeu nu "da buzna”. Ba chiar aceasta prezenta discreta a Sa, trece la unii dintre semenii nostri drept absenta a lui Dumnezeu.

Paul Evdochimov vorbind despre iubirea nebuna a lui Dumnezeu pentru om, dimpreuna cu nepatrunsul sau respect fata de libertatea umana, aduce drept marturie cuvantul Sfantului Nicolae Cabasila: “Dumnezeu se arata, dezvaluindu-Si iubirea… Respins, el asteapta la usa… Pentru tot binele pe care ni l-a facut, El nu ne cere, in schimbul stergerii datoriei, decit iubirea”.

Tot Evdochimov afirma despre crestin ca este "un ins mizerabil, dar el stie ca exista Cineva si mai mizerabil, acest Cersetor de iubire care sta la poarta inimii: “Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, eu voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).”

Aceasta cale se intemeiaza pe jertfa. Hristos Insusi afirma: "Am venit ca sa va slujesc”. El S-a Intrupat, a Murit si a Inviat, pentru ca si omul sa poata muri si invia intru El. S-a Inaltat la Ceruri, pentru ca firea omeneasca sa fie purtata in "sanurile Tatalui”.

In acest sens, in Hristos, firea omeneasca a parcurs acel abis dintre Pogorarea la iad si Inaltarea la Cer. Acestea sunt cele doua extreme pe care le pot cunoaste existentele rationale create. Intre ele se afla, calea cea mai lunga in plan duhovnicesc, cea de la iad la cer, de la osanda la slava vesnica. Este de netrecut de catre omul singur. Numai impreuna cu Hristos percurgerea aceastei cai, in mod paradoxal, ni se poate parea usoara. El ne spune: "Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine, caci Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara“ (Matei 11:28-30).

Prin Taina Sfantului Botez ne imbracam intru Hristos. El isi face acum inceputul salasluirii intru noi ca membri ai Trupului Sau ( ai Bisericii). Hristos aduce insa cu Sine, Sfanta Treime. De aceea, spunem, ca Botezul ne face partasi modului de viata Treimic. Modul de viata eclezial se intemeiaza pe modul de viata Treimic, adica pe comuniunea in iubire cu Dumnezeu si cu semenii, pe care o desavarsim prin participarea constanta la celelalte Sfinte Taine si Ierurgii din Biserica.

Nu este putin lucru ca Dumnezeu "sa ne vrea”. Dovada concreta a acestui lucru este faptul ca existam. In Biserica, insa, aflam si "ce vrea” Dumnezeu de la noi: sa ne cantam permanent in rugaciune, bucuria de a fi, iar in inimile noastre, El sa ramana pentru eternitate, "Cel dorit”.

Radu Alexandru

Din „Letopisetul...” lui Grigore Ureche, scriitorul a preluat evenimentele majore ale domniei lui Lapusneanu, opinia defavorabila a marii boierimi asupra domnitorului si cateva din replicile devenite emblematice pentru caracterizarea acestuia(ex: „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu...”).Totusi, autorul recurge la cateva licente istorice, modificand unele date reale in scopuri artistice: astfel, vornicul Motoc nu mai traia in momentul revenirii lui Lapusneanu la tronul Moldovei; alaturi de el, fusesera executati la Liov in Polonia si boierii Spancioc si Stroici. Un motiv pentru care scriitorul pastreaza personajele din spatiul istoriei este incercarea de a echilibra termenii unui conflict in care domnitorul domina cu autoritate. 

Alexandru Lapusneanul - Daca voi nu ma vreti, eu va vreu, Ai sa dai sama, doamna, Capul lui Motoc vrem, De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu

Sub motoul „Daca voi nu vreti, eu va vreu...”, Costache Negruzzi relateaza episodul venirii lui Alexandru in Moldova, hotarat sa ocupe tronul tarii. Aceiasi boieri care-l tradasera in prima domnie venisera acum sa-l intampine aproape de granita. Desi acestia incearca sa-l convinga sa renunte la tron, domnitorul nu se lasa induplecat si isi mentine decizia luata. Dupa o discutie cu vornicul Motoc, Lapusneanu decide sa il crute, pentru ca ii va fi folositor. Al doilea capitol incepe cu inscaunarea fostului stolnic Petre, care nu intampinase nici o piedica. Prima masura pe care o ia este aceea de a arde toate cetatile Moldovei in afara de Hotin, cu scopul de a starpi „cuiburile feudalitatii”, apoi trece la pedepsirea aspra a boierilor. Inspaimantata de cruzimile comise de sotul ei, doamna Ruxandra il roaga sa inceteze cu omorurile, dar acesta se enerveaza cumplit si ii promite ca ii va da „un leac de frica”. 

Punctul culminant incepe odata cu al treilea capitol. Lapusneanu participa impreuna cu numerosi boieri la slujba de la Mitropolie, unde domnitorul isi cere iertare pentru sangele varsat si ii invita pe toti „sa ospateze impreuna”. La curte, spre sfarsitul ospatului , la un semn slujitorii sai omoara toti boierii. Multimea adunata la portile curtii domnesti cere „capul lui Motoc”. Voda il da pe mana norodului care il linseaza. Incepe apoi sa puna capetele celor ucisi in forma de piramida si o cheama pe domnita Ruxandra care lesina la vederea grozaviei. 

Deznodamantul coincide cu ultimul capitol. Timp de patru ani Lapusneanu nu mai ucide pe nimeni, dar nascoceste tot felul de schingiuri. Fiind bolnav, cere mitropolitului Teofan sa-l calugareasca. Trezindu-se din starea de inconstienta si vazandu-se imbracat in rasa de calugar, se enerveaza si ii ameninta cu moartea pe toti. Doamna Ruxandra accepta sa ii puna otrava sotului ei in bautura. Domnitorul se stinge din viata in chinuri groaznice si este inmormantat la manastirea Slatina. 

Insusirile care contureaza imaginea personajului sunt evidentiate printr-o diversitate de procedee. Caracterizarea directa facuta de autor este realizata prin expresii ca „aceasta desantata cuvantare”, „a-si dezvalui uratul caracter”, „dorul lui cel tiranic”, „vorbele tiranului”, dar acestea sunt putine, caci stilul naratorului se caracterizeaza, in general, prin obiectivitate. Alteori caracterizarea directa este facuta de alte personaje: „bunul meu domn”, „viteazul meu sot”(doamna Ruxandra), „crud si cumplit este omul acesta" (Teofan) , „Eu sunt Spancioc, a carui avere ai jafuit-o, lasandu-i femeia si copiii sa cerseasca pe la usile crestinilor.”, „Nu-mi voi strica vitejescul junghi in sangele cel pangarit a unui tiran ca tine”(Stroici). Cele mai multe dintre trasaturile de caracter sunt evidentiate prin gesturi, prin mimica, prin felul de a vorbi. Gesturile si mimica sunt puse in evidenta printr-o serie de expresii ca: „silindu-se a vorbi”, „ochii scanteiaraca un fulger”, „ochii lui hojma clipeau”, „azvarli cu manie”, „raspunse cu sange rece”, „mana lui se rezema pe junghiul din cingatoarea sa” etc. Toate acestea scot in relief ipocrizia si mania, capacitatea de disimulare si dorinta de a se razbuna, insusiri prezentate nuantat si convingator. 

Aceleasi insusiri, dar si altele, ca hotarirea neabatuta, tandretea simulata, ura si dusmania, dispretul si rautatea sunt exteorizate prin felul sau de a vorbi. El vorbeste ca un intelept, in baza experientei acumulate, in proverbe si pilde: „Lupul parul schimba, iar naravul ba”, „nu toate paserile ce zboara se mananca”, „sunt alti trantoride care trebuie curatit stupul” etc. Atunci cand face, ipocrit, parada de cucernicie si vorbeste in biserica, isi coloreaza discursul cu ziceri din sfanta scriptura: „Bate-voi pastorul si se vor imprastia oile”, „Sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine”, „Sa ne ierte noua gresalele, precum iertam si noi gresitilor nostri”. Cand isi iese din fire, isi manifesta impulsivitatea si agresivitatea prin vorbe dure sau prin invective, de obicei folosite in vocativ: „esti un talhar si un vanzator”, „pocitanii”, „boaite”, „boaita fatarnica”, „cateaua asta”, „muiere nesocotita” etc. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fina observatie a gesturilor, a mimicii se dezvaluie toata miscarea psihologica a viitorului tiran inca din primul capitol. 

Scena dialogata a intalnirii dintre Alexandru Lapusneanul, venit sa urce pe tronul Moldovei pentru a doua oara, si solia de boieri contureaza conflictul puternic dintre domn si boierii tradatori, evidentiind trasatura fundamentala a domnitorului: vointa neclintita de a domni ca un autocrator, impunandu-si ferm autoritatea tiranica. Lapusneanul ii primeste protocolar si rezervat „silindu-se a zambi”. Replicile arata siguranta de sine si atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe dusmanii sai sa-si dezvaluie ostilitatea si intentiile adevarate: „Am auzit, urma Alexandru, de bantuirile tarii si am venit sa o mantui; stiu ca tara ma asteapta cu bucurie”. Ultima parte a replicii este scanteia care declanseaza raspunsul invaluit in viclenie al lui Motoc si raspunsul dur, ferm, autoritar, intr-o izbucnire de furie si ura abia stapanita a Lapusneanului, exprimat in replici scurte, taioase, care pun in lumina impulsivitatea, omul violent, politicianul fara scrupule, neingaduitor in infruntarea cu boierii. Replicile au ramas memorabile, capatand valoare de sentinta: „Daca voi nu vreti, eu va vreau,... si daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc pre voi, si voi merge si cu voia ori fara voia voastra”. 

In partea a treia, Lapusneanul, isi va regiza cu mare rigurozitate miscarile: „Dupa ce a ascultat sfanta slujba, s-a coborat din strana, s-a inchinat pe la icoane, si , apropiindu-se de racla sf. Ioan cel Nou, s-a aplecat cu mare smerenie, si a sarutat moastele sfantului”. Este momentul in care personajul se domina magistral, fiind un stapan al artei disimularii. El este un excelent actor, dovedind inteligenta, tact, un echilibru interior desavarsit. Alexandru foloseste, in scopul castigarii increderii totale a boierilor ce-l urau si se temeau de el, argumente hotaratoare: nu numai gesturile, miscarile, expresia fetei, dar mai ales extrase din Biblie anume alese. Scena uciderii boierilor, a dialogului dintre Lapusneanul si Motoc, „retrasi langa fereastra”, capata viata intr-un tablou plin de miscare ce se deruleaza parca aievea. Cinismul lui voda ? „El radea”, si groaza lui Motoc care se silea „a rade ca sa placa stapanului” , simtind „parul zburlindu-i-se pe cap si dintii sai clantanind” sporesc dramatismul. Luciditatea, sangele rece, tonul sarcastic in fata scenei sangeroase la care asista, comportamentul dispretuitor si cinic fata de Motoc, pierit de groaza, dezvaluie un om diabolic. 

Lapusneanul are placerea sadica de a chinui sufletul vornicului ticalos care-l tradase si de care acum nu mai avea nevoie. El se leapada de el, potolind astfel multimea „burzuluita”, fara sa clipeasca. Domnitorul este inzestrat cu o mare mobilitate a sentimentelor. In scena finala a bolii si a otravirii sale, personajul traieste cu intensitate atat umilinta cat si revolta impotriva celor care l-au calugarit, apoi groaza in fata mortii. Nici chiar atitudinea binevoitoare fata de doamna Ruxandra nu este constanta, ci dureaza doar pana cand aceasta ii aminteste de crimele savarsite: „Lapusneanul, posomorandu-se, desfacu bratele: Ruxandra cazu la picioarele lui”. Mai mult decat atat, atunci cand doamna insista sa inceteze varsarea de sange, devine impulsiv si violent prin limbaj si prin gesturi: „Muiere nesocotita! Striga Lapusneanul sarind drept in picioare, si mana lui, prin deprindere, se razama pe junghiul din cingatoarea sa”. Totusi, el stie sa-si si stapaneasca aceste impulsuri, modificandu-si comportamentul, fie pentru a-i induce in eroare pe ceilalti, fie pentru a-si ascunde adevaratele intentii: „dar indata stapanindu-se, se apleca, ridicind pre Ruxandra de jos:  „Doamna mea, ii zise, sa nu-ti mai scape din gura astfel de vorbe nebune, ca, zau, nu stiu ce se poate intampla”. 

Ipocrit, ironic si insinuant, profitand de credulitatea si naivitatea sotiei, Lapusneanu ii promite incetarea uciderilor si un leac de frica. Pentru acest tiran insetat de sange, rugamintea doamnei Ruxandra si promisiunea lui sunt prilejul cel mai nimerit de a-si pune in aplicare planul diabolic croit dinainte. Lapusneanul este apreciat drept un erou romantic, prin calitati de exceptie si defecte extreme, construit pe baza antitezei romantice (Lapusneanul- Ruxandra), prin observatia atenta a psihologiei personajului, prin trasaturile puternice de erou exceptional, ale carui fapte sunt impresionante prin cruzime, perfidie, setea si placerea razbunarii. Eroul este un „damnat romantic, osandit de Providenta sa verse sange si sa nazuie dupa mantuire”, adica incearca sa „sece” demonul care sta ascuns in el pentru a putea fi mantuit. 

Cea de-a doua domnie reprezinta o suma de imprejurari, situatii si actiuni de exceptie: confruntarea verbala cu solia domneasca, controversa cu Ruxandra, scena discursului din biserica, scena masacrarii boierilor la ospat, linsarea lui Motoc, groaza domnitei Ruxandra la vederea piramidei din capete umane, moartea tragica a domnului. G. Calinescu subliniaza insa si veridicitatea eroului, lasand sa se inteleaga faptul ca viziunea artistica a lui Negruzzi nu e omogena: „Lapusneanul apare ca orice om viu si intreg”, incat „echilibrul intre conventia romantica si realitatea individului e minunea creatiei lui Negruzzi”. 

Cei mai multi comentatori ai operei, impresionati de uciderea premeditata a celor 47 de boieri si de linsarea lui Motoc de catre gloata furibunda, acte sangeroase, la care domnitorul asistase impasibil, l-au integrat categoriei sadicului. Insa, nemaiavand incredere in marii boieri din jurul tronului, Lapusneanul premediteaza razbunarea impotriva tuturor vinovatilor. Asadar, sadismul lui nu este mai putin o pornire instinctuala, cat o atitudine politica, izvorata din exasperare si dirijata cu scopul de a-i extermina pe tradatori si pe rivalii sai. De aceea, aceasta nuvela „este o opera de semnificatie si valoare universala” , dorinta de putere politica absoluta fiind prezenta dintotdeauna in constiinta umana. In Scrisoarea a XIX , intitulata Ochire retrospectiva, Negruzzi ii recunoaste voievodului meritul de a fi incercat sa lupte impotriva factiunilor boieresti rivale, dar ii reproseaza mijloacele alese (tortura si asasinatul politic) , firea cruda si despotica, incapacitatea de a face din popor un aliat de nadejde al actiunilor sale: „Alexandru va sparge cuibul si va strivi acest furnicar de intruganti ce facea si desfacea domnii [...]. El retezase trunchiul, dar odraslele lui cresteau si nu era el omul care sa stie a le seca, punandu-le stavila pre insusi poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecata de cruda, si el de tiran...”. 

Dupa cum se observa, Costache Negruzzi creeaza un personaj complex in persoana lui Alexandru Lapusneanul nu numai prin insusirile sale, ci si prin diversitatea modalitatilor de caracterizare folosite. Protagonistul nuvelei „e disimulat, blazat, cunoscator al slabiciunilor umane, hotarat si rabdator”(G. Calinescu). Aceste insusiri desemneaza un personaj cu o oarecare complexitate psihologica care poate „juca roluri tragice de o oarecare itindere in timp si ne pot emotiona...”, avand in vedere si faptul ca el este un estet al grotescului. Cruzimea sa atinge rafinamentul atunci cand ridica „o piramida din capete randuite dupa rang”. 

Manolescu afirma ca: „Autorul insista pe cruzimea maladiva, pe detaliile fizice care-i exprima instinctualitatea primara. [...] Portretul indica fixatie si primitivitate, nu un suflet complicat contradictoriu”. Totusi trebuie avut in vedere faptul ca atitudinea si insusirile sale, comportamentul sau au la baza unele motivatii de ordin istoric si psihologic, iar defectele mentionate ce-l definesc in esenta nu exclud unele calitati cum ar fi: luciditatea, abilitatea politica, nu tolereaza opozitia boierilor. 

Alexandru Lapusneanul

de Costache Negruzzi

Negruzzi este creatorul nuvelei istorice romanesti. Nuvela Alexandru Lapusneanul a fost publicata in primul numar al revistei Dacia Literara in anul 1840. Nuvela lui Negruzzi este o capodopera, o culme neintrecuta pana in prezent.

Adevar si fictiune: in scrierea acestei nuvele Negruzzi s-a inspirat din scieri vechi, mai ales din cronica lui Grigore Ureche. De aici a luat informatia despre intoarcerea lui Lapusneanul impotriva dorintei marilor boieri si episodul uciderii celor 47 de boieri. Cercetarile recente pun in lumina faptul ca Lapusneanul nici nu a fost un domn atat de crud; in realiate nici nu au omorat 47 de boieri si ca mai aspra era sotia sa. Vinovat de acesta deformare este insa cronicarul Ureche. Important insa este, ca pornind de la sumare date istorice, Negruzzi -prin talentul si imaginatia sa- a reusit sa creeze o fictiune credibila.

Nuvela infatiseaza intamplari din a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanul. Este o perioada framantata, tensionata din istoria Moldovei, din cauza luptelor pentru putere.

Structura nuvelei: nuvela este alcatuita din patru parti, fiecare avand un moto semnificativ.

1. Daca voi nu ma vreti, eu va vreu! - ilustreaza hotararea lui Lapusneanul de a ocupa tronul impotriva dorintei marilor boieri

2. Ai sa dai sama, doamna! - sunt cuvintele rostite de vaduva unui boier si adresate doamnei Ruxandra, ca o amenintare pentru crimele infaptuite de sotul ei

3. Capul lui Motoc vrem! - exprima nemultumirea poporului din cauza numeroaselor dari si din cauza asupririi boieresti

4. De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu! - sunt cuvintele lui Lapusneanul, care, revenit la realitate, ii ameninta pe cei care voiau sa-l calugareasca.

Nuvela are o compozitie echilibrata si a fost asemanata cu a celor patru acte ale unei drame. Astfel expozitia o reprezinta sosirea lui Lapusneanul in Moldova, intriga: actiunile domnitorului indreptate impotriva marilor boieri, punctul culminant: uciderea celor 47 de boieri si a lui Motoc, iar deznodamantul este moartea lui Lapusneanul.

Alexandru Lapusneanul este un personaj complex, alcatuit din lumini si umbre, asemenea oamenilor adevarati. Cruzimea domnitorului este motivata istoric si psihologic: el ii pedepseste pe marii boieri, care isi doreau puterea si pentru ca il tradasera in prima domnie. Scopul politicii sale este centralizarea puterii in mainile domnitorului impotriva tendintelor marii boierimi. Cuvintele lui Lapusneanul sunt memorabile, exprimand hotarare si o vointa de fier.

Chiar de la inceput domnitorul dovedeste vederi progresiste, inaintate, raspunzand boierilor: Voi mulgeti laptele tarii, dar a venit vremea sa mulg si eu pre voi!

Pentru a se razbuna, domnitorul se preface, simuleaza impacarea cu marii boieri. De asemenea si-l apropie pe Motoc. Totusi violenta si cruzimea lui depasesc la un moment dat limitele normalului in scena uciderii boierilor si a alcatuirii piramidei de capete. In caracterizarea personajului Negruzzi noteaza gesturi, mimica, comportarea, replica: -Bine ati venit boieri, zise Lapusneanul, silindu-se a zambi…; …raspunse Lapusneanul, a carui ochi scanteiara ca un fulger…

Si celelalte personaje sunt bine caracterizate (siretenia mitropolitului, care ii sugereaza doamnei Ruxandra sa-si otraveasca sotul, fara ca el sa se implice).

Pentru prima oara in literatura romana Negruzzi caracterizeaza personajul colectiv: multimea adunata sub zidurile palatului.

Din punct de vedere istoric, scopul politicii sale era sporirea autoritatii domnitorului prin limitarea puterii marii boierimi, iar psihologic, el isi pierduse increderea in boierii de care fusese tradat in prima domnie. Scriitori si criticii litarari au apreciat in diferite epoci si moduri aspectul psihologic al lui Alexandru Lapusneanu. Liviu Leonte constata la erou „o inclinatie diabolica , sadica, spre teroare, o dorinta bolnavicioasa de a vedea sange curgand”. Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici „sufletul unui bolnav ce-si afla alinarea unei suferinte tainice numai la vederea si auzul suferintei altora”.