Se afișează postările cu eticheta Morometii. Afișați toate postările

joi, 26 octombrie 2017

Matematicianul Grigore Gheba

Când am pus elevilor întrebarea

ce matematicieni români cunosc,

au răspuns numaidecât: «Gheba!»

PORTRET Grigore Gheba, matematicianul care ne-a chinuit în anii de şcoală
Culegerile sale de probleme şi exerciţii la matematică le-au dat dureri de cap multor elevi. Pe alţii, dimpotrivă, i-au luminat. Oricum, „matematica de Gheba“ a făcut istorie şi s-a răspândit în bibliotecile a milioane de români. Printr-o serie de poveşti, pregătite de „Weekend Adevărul“, redăm viaţa lui Grigore Gheba (1912-2004): a) matematicianul, b) prizonierul de război şi c) curtenitorul.

Ce să mai citim ?

Vezi și

Grigore Gheba, matematicianul luat prizonier de ruşi.
Geniul a fost sa... Despre Grigore Gheba s-a spus, popular, că ar fi scos la tablă toţi elevii din ţară, după anii ’50. Atunci apăruseră pe piaţă primele sale culegeri cu probleme şi exerciţii de matematică pentru gimnaziu, care au cunoscut un succes fenomenal. Când profesorii de matematică intrau la ore cu cartea la subsuori, penru cei mai mulţi elevi semnalul era clar; nu scăpau de cea mai mare frică a lor – „Scoateţi o foaie de hârtie!“. „Dacă nu ştiai să rezolvi problemele lui Gheba, nu treceai clasa!“, îşi amintesc mulţi dintre foştii elevi care au învăţat matematica „după Gheba“. Pentru unii, nivelul ridicat de dificultate al unor exerciţii a sădit riduri de încruntare pe feţe. Alţii îşi amintesc cu nostalgie de temele lungi, din culegerile sale, sau de satisfacţia explozivă când „le dădeau“ problemele.

Astăzi, unii matematicieni critică modelul „Gheba“, care a căutat să ofere soluţii şi probleme „reţetă“, în locul unor exemple care să le stimuleze elevilor gândirea logică. Culegerile de Gheba sunt, acum, foarte puţin folosite spre deloc. Dacă viaţa lui Grigore Gheba ar fi prinsă într-un triunghi echilateral, forma sa geometrică preferată, „pentru că are stabilitate“, cele trei laturi ar trebui neapărat să fie: matematica, disciplina care l-a făcut celebru şi pe care a predat-o elevilor până la 90 de ani; anii războiului, din care a ieşit teafăr, deşi a fost prins de ruşi şi condamnat de două ori la moarte; şi femeile, „cea mai mare slăbiciune din viaţa mea“. Despre cum era Grigore Gheba în copilărie, care au fost cele mai mari provocări ca general de armată în război şi apoi ca autor în perioada comunistă, dar şi cum era îndrăgitul „Şoşon“ în afara catedrei au povestit, pentru „Weekend Adevărul“ , fiica sa adoptivă, Carmina Dragomir-Gheba, şi cumnata lui, Paula Cîrnu. Am ales, de asemenea, din cele peste 30 de cărţi semnate de Grigore Gheba, una singură care să nu conţină cifre şi probleme complicate. O autobiografie sinceră, descrisă „Între viaţă şi moarte“, pentru că, în acest interval închis, viaţa sa chiar e ca o ecuaţie dificilă cu mai multe necunoscute. Grigore Gheba a venit pe lume pe 15 august 1912, în casa părintească, ultima de la marginea satului Poieniţa, din comuna vrânceană Dumitreşti. Departe de el însă gândul că ziua naşterii sale ar fi fost vreo sărbătoare în familie, mai mult decât semnificaţia datei în calendar. Gheba nu şi-a închipuit că ar fi fost un copil prea dorit, aşa cum mărturisea în cartea sa autobiografică, „Între viaţă şi moarte“, fiind al cincilea băiat – în total au fost şapte fraţi – dintr-o familie tare nevoiaşă şi, unde mai pui, cu un tată bolnav, suferind mai degrabă „de-o manie fără leac“. Şi totuşi, încă din copilărie, prezenţa lui era poate cel mai des simţită în sânul familiei. Dintre toţi copiii, „Grigoraş“, aşa cum îl alinta mama sa, era cel mai năzdrăvan. Ţâncul „uscat ca iasca“, cu picioarele pline de zgârieturi şi cu crăpături în tălpi, era tot timpul în râcă cu fraţii săi mai mari, care nu conteneau să-l ocărască şi să-l lovească pentru năzbâtiile sale sau, alteori, aşa, fără niciun motiv.

Purta numai hainele rămase de la ei, nişte zdrenţe lălâi, şi opinci legate cu sfoară în picioare – singurele încălţări pe care le-a avut până... hăt, la liceu. Grigore Gheba a continuat să-i înveţe pe copii matematica şi după ce a ieşit la pensie Fotografii: Arhiva personală Paula Cîrnu „Zgândăream toţi câinii satului“ Când nu se ţinea de şotii, purta pe umeri responsabilitatea oricărui copil crescut la ţară. Trebuia să meargă cu vaca la păscut, apoi să adune vreascuri din pădurea care începea unde se termina casa sa, să culeagă corcoduşe şi ierburi, pentru animale. Apoi, vlăguit de muncă, pleca la şcoală. „Casa noastră era ultima din marginea satului şi, în drumul meu spre şcoală, cale de trei kilometri, treceam în mare viteză de-a lungul gardurilor şi, cu un băţ, le făceam să ţăcănească ca o mitralieră, astfel că zgândăream toţi câinii satului. Nu mă mulţumeam cu atât, mă opream şi la stână, pentru a mă lupta cu dulăii, împreună cu un alt coleg, o altă puşlama, care, oricum, nu mă întrecea în năzdrăvănii“, povestea Grigore Gheba în cartea sa, scrisă în 1993, când avea 81 de ani. Război împotriva beţişoarelor de socotit Intrarea la şcoală i-a adus multe necazuri. Pentru că era curios şi punea multe întrebări, învăţase de la fraţii mai mari, încă dinainte de şcoală, primele operaţii de aritmetică. În clasa întâi, nu avea niciodată la el beţişoare pentru socotit – deja depăşise episodul adunărilor şi scăderilor – şi nici tăbliţa, pe care o făcea mereu zob. De aceea, pentru „indisciplina“ sa, primea, în locul unei teme stufoase, câte-o bătaie zdravănă de la învăţătorul său. Cum nu bătaia e model de educaţie, elevul Gheba nu s-a învăţat minte uşor. Ba chiar îşi pusese în gând să ducă un război împotriva tuturor tăbliţelor din clasă şi beţişoarelor de socotit. Ori de câte ori îşi vedea colegii că se dau pe gheaţă, le dădea ghionturi şi ei cădeau pe spate peste ghiozdane. „Nu mică îmi era satisfacţia când auzeam cum le trozneau tăbliţele în ghiozdane în contact cu gheaţa...“, îşi amintea matematicianul. Însă, din acest război infantil, tocmai el era cât pe aici să fie singurul înfrânt. Odată, nesătul de ghiduşii, a furat beţele unei colege, pe care le-a înlocuit cu nişte vreascuri adunate de pe jos. „Numai tu, derbedeule, puteai să faci pozna!“, a strigat spre el învăţătorul atunci când a văzut ce avea fiecare elev pe bancă. A primit încă o bătaie zdravănă, apoi învăţătorul l-a scos afară, dezbrăcat. Era mijlocul iernii. Multe din vrăjile şi vedeniiile tatălui mi-au făcut viaţa amară, pentru că de multe ori ţipam în somn, speriat de focul iadului şi de cazanele cu smoală, cerând disperat ajutorul mamei, care mă liniştea cu mângâierea ei plină de duioşie. Aş dori să se ştie că numai dorina pătimaşă de a-i da satisfacţie mamei a fost primul imbold spre cariera mea ştiinţifică şi numai după aceea mândria mea personală. Fără această năzuinţă şi fără suportul ei moral, poate n-aş fi fost atât de perseverent. Grigore Gheba în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ La şapte ani, la un pas de moarte „Am răcit cumplit şi am fost la un pas de moarte“, povesteşte profesorul care, din cauza unei pneumonii, a fost nevoit să întrerupă şcoala trei luni. Salvarea lui a fost, ca în multe alte dăţi, mama sa, Maria Gheba. Femeia şi-a vândut portul naţional ca să-i cumpere medicamente, să-l ducă la un medic şi să-i ia, pentru a nu ştiu câta oară, o altă tăbliţă. A spart-o şi pe aceasta, dar, până la urmă, câte nu i se iartă unui copil? Întoarcerea sa la şcoală l-a îmbunat pe învăţător, care, văzându-l slab şi pricăjit, a început să-l încurajeze, mai ales că se remarca printre elevii cei mai pricepuţi la calcule. Iar Gheba devenea un elev din ce în ce mai ascultător şi mai harnic: „Grija mamei, cât am fost bolnav, mi-a schimbat parcă firea, odată cu clasa a doua primară. Am început treptat să intru în râdul elevilor sârguincioşi şi să mă apuce pasiunea pentru aritmetică; zi şi noapte rezolvam tot felul de exerciţii şi probleme, chiar de la fraţii mei mai mari. De multe ori, mama mă găsea noaptea târziu, învăţând la lumina de la vatra sobei“. „Dacă învia Hristos şi te găsea dormind?“ Dacă, pentru el, mama era o femeie „vie, bună şi blândă, ca nicio altă fiinţă de pe pământ“, tatăl său fusese un om „violent, egoist şi foarte habotnic“. Gheba povestea că tatăl său avusese ghinionul să cunoască un preot pe care oamenii din sat îl porecliseră „Scai“, pentru că se lega de toată lumea. Popa Scai, profitând de naivitatea şi ignoranţa tatălui său, l-a sfătuit să facă mai multe daruri bisericii, pentru că doar aşa va ajunge în rai. Iar bărbatul a tot dat, până a sărăcit. Toată familia a avut de suferit de pe urma fanatismului religios al tatălui. De pildă, Gheba îşi amintea „tortura“ de la fiecare sărbătoare religioasă, când toţi membri familiei trebuiau să-şi petreacă nopţile în genunchi şi să facă semnul crucii cât mai mare, ca să-i vadă Hristos sau Maica Domnului. „Odată, în ajunul Paştelui, pe când eu mă chinuiam în genunchi, alături de fraţii mei, stând ca nişte popândăi, am adormit, obosit de la muncile grele la care eram supus. Deodată m-am trezit cu un pumn în cap, ca un ciocan, însoţit de glasul disperat al tatii, care-mi spune: «Nenorocitule, dacă învia Hristos şi te găsea dormind, ce făceai, că nu-ţi mai ierta păcatele, şi calea iadului te aştepta?» . Ce fel de păcate ar fi putut Hristos să-mi ierte, n-am priceput, fiindcă aveam doar câţiva anişori şi în plus, eram aşa cum spunea tata că scrie la carte, sărac şi cu trupul, şi cu duhul...“, scria matematicianul despre acele episoade tragicomice de care-şi amintea cu jenă.

Profesorul către Gheba: „Câcărează Iordache, ia vino la catedră!“ „Trebuie însă să mai ai şi un dram de noroc în viaţă şi eu pot spune că l-am avut chiar cu toptanul“ este, paradoxal, mai mult decât un simplu aforism scris de Gheba printre rânduri. În ciuda multor provocări în care viaţa sa a atârnat de un fir de aţă, de când avea câţiva ani şi până la bătrâneţe, Gheba a fost de multe ori prins de câte-o mână salvatoare.
Toată copilăria a fugit de unchiul său, de ruşine că fraţii săi mai mari îi spuseseră numai lucruri urâte despre el. Că e prostănac şi aiurit. Însă fratele mamei, Ion Lungu, care era inspector şcolar şi pasionat de matematică va fi tocmai cel care-i va pune în braţe cartea „1001 probleme şi exerciţii de matematică“ şi-l va trimite, mai târziu, să aprofundeze matematica la liceu. „Băiatul ăsta nu trebuie să rămână la vaci“, sfatul unchiului său către mama lui îl umpluse de speranţă, după ce fusese verificat de acesta la tablă, într-o zi de inspecţie. Gata, dintrodată, a uitat şi de joc, de hărţuiala cu câinii, ca şi de alte năzdrăvănii, spre uimirea fraţilor şi vecinilor. Băiatul „aiurit“ avea probleme de rezolvat. Tânărul Grigore Gheba, înainte de a pleca pe front „Pa va ga di che zo ni pa“ Ghinion însă! Părintele apropiat familiei se ţinea scai de mama sa, să-l dea la şcoala de dascăli de biserică, promiţându-i că-l va lua apoi la parohie. N-a avut încotro. Cu traista în spate şi cu un coş de paie în mână, în care avea câteva merinde, două cămăşi petice şi o pălărie prea mare pentru capul lui, a plecat să înveţe solfegiu bisericesc. L-a ştiut pe de rost până la bătrâneţe: „Pa va ga di che zo ni pa, n... să-l ia!“. A doua zi, a fugit înapoi acasă. S-a înfuriat după ce un fost coleg de şcoală primară l-a asigurat că va rămâne „tot un ţărănoi, slugă la popă, care să-i ţină căldăruşa“. Când l-au văzut pitulat prin pădurea de lângă casa lor, fraţii lui l-au luat în tărbacă. Alergau după el cu o coroană de spini, ca să-l premieze pentru onoarea pe care le-a făcut-o, fugind de la şcoală. Mama sa era dezamăgită. Tânărul Gheba se simţea vinovat, dar şi neînţeles. Dacă lui îi plăcea matematica, de ce să ajungă atunci slugă la preot? A urmat admiterea la liceu. Insistenţele unchiului său au înduplecat-o pe mama sa să-l lase la examen, convinsă că o să se facă de râs. A pus pe el câteva ţoale mai arătoase şi, încălţat cu opinci legate cu sfoară, s-a prezentat în faţa directorului Şcolii normale din Râmnicu Sărat, bun prieten de-al unchiului său. „Ce-i cu ăsta? De unde a apărut?, a râs directorul de hainele sale zdrenţuroase. S-a uitat abia după câteva întrebări mai atent la puştiul care ştia toate răspunsurile. Îl simţeam pe directorul Gherda din ce în ce mai apropiat de mine, dapt care a culminat cu o mângâiere după ultimul răspuns bun, care a fost hotărâtor pentru viitorul meu. Grigore Gheba în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ „Puiul ăsta de ţăran va rămâne elevul şcolii“ „Imediat după terminarea cu succes deplin a examinării mele, directorul a sunat cu un clopoţel, ca la tribună, şi a apărut în uşă un domn pleşuv, căruia directorul i-a spus: «Domnule contabil, să iei pe puiul ăsta de ţăran şi să-l îmbraci în uniformă şcolară, să pui pe foc tot ce e pe el şi apoi să-l aduci, să-l văd, căci va rămâne elevul şcolii mele.» Aveam impresia că visez“, povestea bărbatul care mai spunea că a avut mari dificultăţi de acomodare cu nişte ghete galbene „pe care le simţea ca pe nişte fiare legate de picioare“. Culegerile de Gheba... La şcoală, unde a fost primit fără să plătească taxe, s-a împrietenit repede cu cei mai slabi la matematică. El le făcea temele sau le furişa câte-o fiţuică la lucrările de control, iar aceştia, la rândul lor, împărţeau cu el pachetele cu mâncare primite de acasă sau ceva dulce, când ieşeau în oraş. Îi plăcea să petreacă timp în grădina publică, să asculte, în parc, fanfara militară, pentru care avea o mare slăbiciune, sau să se plimbe pe bicicletă, pe care abia o descoperise. „M-am oprit direct în anteriul popii“ Într-o zi, după ce a fugit de la internat ca să închirieze o bicicletă să se plimbe prin oraş, l-a prins directorul adjunct al şcolii, popa Roşescu, profesorul de religie, un „om extrem de sever“. „Popa Roşescu, în carne şi oase! Am făcut ochii cât gogoşile, m-am simţit ud pe dedesubt; am lovit mai întâi o bătrână care venea de la piaţă cu varză şi, parcă, atras de un magnet, m-am oprit direct în anteriul popii, după care, fulgerător, am dispărut după colţ. Am putut doar să văd cum se rostogoleau verzele pe jos“, povesteşte Gheba cu umor. Ce a urmat apoi, a rămas în istoria şcolii. Când a venit ora de religie, toată lumea aştepta să vadă ce va păţi elevul Gheba. S-a pitulat în ultima bancă, chircit ca un ghem, dar în zadar. Profesorul, care-şi rotea ochii prin clasă, ca un vultur după pradă, s-a oprit cu privirea spre el şi, pe un ton autoritar, a strigat: „Ia să vină la mine Câcărează Iordache, acela care se ascunde acolo, în fundul clasei!“. El s-a făcut că nu pricepe, doar nu era nici Câcărează, nici Iordache. Colegii săi se prăpădeau de râs. În atmosfera de râsete cu lacrimi, popa mi-a promis că nu mă va spune directorului, doar să nu mă mai prindă cu două roate în cur, că am încurcat-o rău cu el. Grigore Gheba în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ „Tu, tu, acela care te ascunzi acolo, vino repede aici, la catedră, să stăm noi de vorbă!“, a continuat profesorul care totuşi nu l-a pârât directorului pentru isprava sa. Fusese pedepsit cu un nume care i-a rămas până la finalul şcolii şi parcă era suficient. „Că mi-a zis Câcărează am mai înţeles, fiindcă aşa cum eram eu de mic şi de negru, făcut ghem acolo în fundul clasei, semănam cu o câcărează de oaie, dar de ce mi-a zis şi Iordache, n-am înţeles niciodată!“. Examenul de Bacalaureat: prins cu 5 fiţuici După trei ani, Şcoala normală din Râmnicu Sărat s-a desfiinţat, astfel că elevul Gheba a fost repartizat în clasa a patra la Călăraşi. Pentru că era printre primii trei din clasă, a beneficiat de o bursă, dar era nevoit să plătească taxele şcolare.
Toată vara a lucrat pentru vecinii din sat, „la coasă“, ca să facă rost măcar de o parte din bani. Pe 15 septembrie, când a început şcoala, s-a furişat după uşa toaletei din trenul care mergea de la Râmnicu Sărat la Călăraşi, ca să nu-l prindă controlorul, fiindcă nu avea bilet. A scăpat nevăzut. Dar, odată aşezat în banca şcolii, a rămas dezamăgit. Gheba povesteşte, în cartea sa, că orele de matematică erau ţinute de un suplinitor slab pregătit, care adesea făcea demonstraţii confuze şi multe greşeli. La una dintre ore, a îndrăznit să-i atragă atenţia asupra unui rezultat greşit, dar nu a făcut decât să intre într-un conflict cu profesorul, motiv pentru care a terminat primul trimestru cu situaţia neîncheiată la matematică. Cum ni s-au dat subiectele, eu le-am lucrat repede pe o ciornă, după care am început să scriu rezolvarea lor pe scurt, pe o fiuică, cu patru plombagine; ieşeau astfel cinci exemplare. Colegul din spate îmi şoptea că nu ştiam nimic din temele date şi era disperat. Grigore Gheba în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ După ajutor la senatorul Tătăranu Însă şi de data aceasta, a avut un dram de noroc... cu Nicolae Tătăranu (n.r. – fost general de brigadă, şeful de stat-major al Armatei 4 în Al Doilea Război Mondial)! În apropierea alegerilor parlamentare din Dumitreşti, venise şi – pe atunci – senatorul Tătăranu, care se adresa mulţimii, spunându-le oamenilor cum va ajuta pe oricine care are nevoie de ajutor. Grigore Gheba n-a pierdut ocazia şi, cu o voce tremurândă şi cu două degete ridicate în aer, i-a spus povestit despre părinţii săi săraci şi cât de mult îşi doreşte să termine şcoala. Vorbele senatorului în faţa mulţimii n-au fost ca obişnuitele promisiuni electorale. Pentru că, după câteva telefoane date de acesta unui director din Ministerul

Învăţământului, elevul Gheba a ajuns elev la şcoala din Câmpulung-Muscel. Făcea parte din clasa unui celebru autor de manuale de matematică din acea vreme, profesorul Corbeanu. „Am găsit în profesorul Corbeanu nu numai un distins matematician, dar şi un pedagog şi un om de înaltă ţinută morală. M-a încurajat şi m-a stimulat tot timpul, încheind trimestrul al patrulea cu media 10 la matematică“, spunea Grigore Gheba în cartea sa „Între viaţă şi moarte“. Nota surpriză de la Bac Şi ce moment mai bun în viaţa unui licean să-i fie verificate şi confirmate cunoştinţele decât examenele de la finalul şcolii? Lucrările aveau să se întoarcă de la Minister cu nota dată de cei mai neînduplecaţi profesori. Proba de matematică: Grigore Gheba este prins în timp ce împărţea cinci! fiţuici colegilor. Şi directorul şcolii, şi profesorul Corbeanu au aflat isprava sa, care i-au luat imedat foile de examen „goale“ şi le-au pus-o în plic, fiind convinşi că nu putea lua decât nota 1. N-au observat însă că elevul reuşise să pună, la mijlocul celor patru file, şi foile cu rezolvarea subiectelor... Spre surpriza tuturor, lucrarea sa a venit de la Minister cu nota 8. Avea termenul „promovat“ în dreptul numelui său. Ca în reclame, copiii nu sunt sfătuiţi să încerce asta la şcoală. „Din corpul meu îmi rămăseseră doar ochii care să plângă“ În toamna anului 1933, Grigore Gheba îmbracă uniforma la care visa încă de când privea cucerit la fanfarele militare care animau oraşul Râmnicu Sărat. La 21 de ani, urmează şcoala de ofiţeri în rezervă de la Bacău şi epoleţii i se schimbă, treptat, de la sublocotenent – pardon, „mândru sublocotenent“, după propriile sale aprecieri – la ofiţer. Era tânăr, înalt şi subţirel. Fiica sa, Liliana, a moştenit-o fizic pe mama sa Nu lipsea nicio sâmbătă seara de la balurile Cercului Militar din Râmnicu Sărat. Dansa şi cânta, calităţi cu care-şi va distra prietenii şi la bătrâneţe. Pe ringul de dans, întâlneşte o fată de care se îndrăgosteşte, cum se zice, ca un nebun. Pentru că – trebuie să ştiţi – Gheba nu avea nimic din tăria unui ofiţer neînfricat şi aspru. Era sentimental, enervant de romantic şi mândru de asta. „Nu ştiam ce să-i admir mai întâi“ „Am cunoscut o fată care mi-a atras imediat atenţia prin frumuseţea ei deosebită, înaltă, cu un trup armonios, cu ochi mari, negri şi păr bogat, lăsat pe spate. Avea multă eleganţă în mers, dansa cu multă pasiune, ceea ce îi scotea în evidenţă zvelteţea. Mă uitam la ea şi nu ştiam ce să-i admir mai întâi“, povestea Gheba despre fata căreia i-a cântat, în acea seară, melodia „Ramona“. Pe ea o chema Lilica Popescu. În cartea sa, Gheba se pierde în detalii dedicate primei sale iubiri. Dar şi celei de-a doua, şi a altor iubiri pe care le-a trăit mai intens decât însuşi războiul care se apropia. Angoasele îndrăgostitului, care nu primea niciun răspuns la zecile scrisori trimise prin poştă, îl împing să o ia la fugă, călare, în plin viscol, spre „dragostea mea din creierul munţilor“. Voia să-şi declare dragostea şi să le ceară, cum se cade, mâna părinţilor. Înainte de a sta în spatele catedrei, Grigore heba a trecut prin anii grei ai războiului Drama soţiei sale Cu Lilica se căsătoreşte în 1936. Părinţii ei, care aveau patru fete şi cinci băieţi, „toţi intelectuali“, le-au aranjat o nuntă cu orchestră, iar el al avut grijă ca lăutarii să cânte neapărat două melodii: „Ramona“ şi „Căsuţa nostră, cuibuşor de nebunii“. Peste doi ani, se năştea fiica lor, Liliana. Cam atât a durat şi fericirea lor. Războiul forţa tot mai tare graniţele ţării. Gheba trebuia să lupte. În plus, după căsnicie, toţi cei cinci fraţi ai soţiei sale s-au stins, unul după altul, de tumoare cerebrală. La ultimul copil, părinţii Lilicăi n-au mai rezistat şi au murit amândoi în acelaşi an. „A fost cea mai mare tragedie de familie pe care a cunoscut-o judeţul Vrancea“, scria Gheba în „Între viaţă şi moarte“. În 1941, pe peronul gării din Râmnicu Sărat, Gheba îşi ia rămas bun de la familie. Pleacă pe front, să lupte alături de trupele germane, având sentimentul vremurilor grele şi nesigure care vor urma. Eliberează 40 de prizonieri evrei din lagăr Pe câmpul de luptă, ştia că nu există dreptate decât cu arma. Totuşi, ceva nu-l lăsa să rămână indiferent în faţa crimelor comise de nazişti. În oraşul Dubăsari din Transnistria, acolo unde armata lui Hitler avea un lagăr de exterminare pentru evrei, trăieşte primul şoc al războiului. „Am văzut femei şi copii împuşcaţi, ce cădeau în gropile făcute de ei. Copiii continuau să ţipe în groapă. Călăii erau îmbrăcaţi în haine negre, cu panglici roşii la chipiu şi la veston, penru a fi cât mai fioroşi“, povestea soldatul pe care astfel de imagini îl ţineau treaz nopţile. Întorcea mereu privirea după aceşti oameni chinuiţi, aşa că, într-o zi, cu riscul de a fi omorât în faţa plutonului, îşi face pentru prima oară curaj. Un curaj nebun! Ajută un grup de patruzeci de oameni – femei, bărbaţi şi copii – să fugă, care, deşi nu ştiau, erau în drum spre locul de execuţie. Îi îmbată pe nemţii care-i închiseseră pe prizonieri în lagăr şi, la ora 12 noaptea, împreună cu sergentul său de încredere, deschide lacătele gratiilor. Oamenii au început să alerge, fericiţi, în toate părţile. A doua zi dimineaţa, nemţii s-au trezit din beţie şi în prea multă linişte. Panglicile lor roşii erau căzute în noroi. În vagonul meu aveam nouă morţi şi, în mijloc, o grămadă mare de excremente. Aveam păduchi şi în sprâncene, eram foarte murdari şi cu chipurile hidoase. Nu mai semănam a oameni. Am legat toate curelele de la pantaloni de o crăticioară, pe care am strecurat-o printre drugii de la o fereastră a vagonului şi, din mersul trenului, prindeam ceva zăpadă care ne mai potolea arşiţa. Grigore Gheba, în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ Micile bucurii de pe front şi marile temeri A continuat să se apropie cu regimentul de front. La 20 octombrie 1941, era la Cotul Donului, şi se pregătea de primul atac împotriva Armatei Roşii. Conducea tragerile de artilerie, de la observator. În luptă cu el, erau şi alţi doi fraţi de-ai săi, pe care, pentru a-i apăra „vărsam potop de foc peste inamicul aflat imediat în faţa lor“. Dacă în copilărie se hârjoneau până la nervi, în bătălie, îşi purtau de grijă permanent, vorbeau la telefon în fiecare seară să se asigure că toţi sunt încă în viaţă. Să nu credeţi că, în ciuda morţii ameninţătoare, oamenii se afundă numai în gânduri demoralizatoare şi uită să se bucure – orice ar însemna asta – de cele mai mici gesturi de omenie. Un exemplu: într-una dintre serile de „linişte“, Gheba primeşte un telefon de la unul dintre fraţii săi, Vasile, care conducea la atac o companie de mitraliere, să-i spună că făcuse nişte turte cu grâu. Avea de mers 300 de metri până la fratele său. Era înfometat. N-a putut rezista tentaţiei aşa că a pornit spre el. Soarele tocmai apunea, iar dinspre linia inamicului se vedea cum, pe coama colinei, alerga, cocârjat, ofiţerul Gheba. Focuri de armă s-au năpustit aspura lui. „Nu se poate să nu fiu lovit“ „Un foc năpraznic de mitralieră s-a abătut asupra mea, încât auzeam cum şuierau gloanţele pe la urechi şi-njurul corpului. M-am făcut una cu pământul. Am înţepenit pentru o clipă pe coama dealului; auzeam doar gloanţele cum loveau nisipul de pe lângă corp, aruncându-mi-l în ochi. Eram convins că sunt ciuruit de gloanţe, dar de spaimă credeam că nu simţeam rănile. M-am calmat şi am început să-mi pipăi corpul vorbind singur şi deodată am început să strig ca ieşit din minţi: «Nu se poate, nu se poate, nu se poate să nu fiu lovit!»“. După o oră, a reuşit să se întoarcă teafăr la observator. Soldaţii plângeau, pentru că fuseseră înştiinţaţi că ar fi fost ucis. Lesne de înţeles că nimeni n-a mai avut poftă de turte cu grâu. La 3 noiembrie 1942, Gheba cade prizonier în punga Donului. Această dată îi va rămâne în amintire, aşa cum mărturisea în cartea sa, ca o adevărată sinucidere şi un act de trădare din partea nemţilor. În rândul a peste 100.000 de oameni se instalează haosul, împinşi de un sentiment puternic de răzbunare. Cei mai mulţi se sinucid, înnebunesc sau sunt ucişi de armele sovietice. Portret de soldat: 39 de kilograme şi nicio speranţă Gheba a refuzat să-şi rupă epoleţii de pe uniforma de ofiţer, în speranţa că va scăpa „mai uşor“. A fost aruncat în bordeie sub pământ, alături de alţi colegi, aşteptând clipa morţii. A fost dus într-o piaţă plină de oameni care au aruncat cu pietre în el. Într-un marş alături de 50.000 de oameni, se târa spre lagărele din Siberia. Noaptea dormea pe zăpadă, în plin câmp. Era noiembrie 1942. A doua zi, doar cine rezista cotinua drumul. Gheba a fost prizonier în trei lagăre. Când a ajuns în ultimul, Susdold, din apropierea Moscovei, avea 39 de kilograme şi nicio speranţă că-şi va revedea familia. „Din corpul meu atletic îmi rămăseseră doar ochii care să plângă“. Îndrăgostit de medicul care i-a salvat viaţa „N-am crezut în minuni, însă am admis întotdeauna hazardul“, spunea Gheba, încercând totuşi să-şi explice revenirea sa la viaţă. Pentru că, în cel mai nesperat moment al său, mâna salvatoare a fost din întinsă, de data aceasta, de infiermiera lagărului, pe nume Marusia Anka. L-a găsit plâgând cu suspine într-o zi. Ea a fost înduioşată de suferinţa lui, pe care prizonierul i-o povestea anevoie în rusă. Femeia blondă, cu ochi albaştri, se va îngriji de-acum de „Grişa“, aşa cum îi spunea doar ea. Iar el va reuşi din nou să-şi ţină spatele drept. Tot ea îl sfătuieşte să se încrie în unitatea de voluntari formată din prizonieri români recrutaţi din lagăre, Divizia „Tudor Vladimirescu“, spunându-i că doar aşa va putea să ajungă înapoi în ţară. Pentru Gheba, hotărârea sa era lege şi procedează întocmai. Mai târziu, însă, va fi judecat aspru pentru această decizie. Mariusia era aşa de tânără şi de frumoasă, cu obrajii îmbujoraţi, iar în privire avea atâta blândeţe şi bunătate, nu-mi puteam crede ochilor, părea un vis frumos. «Grişa, să ştii că eu am să fac din tine un bărbat voinic», mi-a zis Marusia, căreia i-am mulţumit cu mâna pe inima care încă mai dădea semne de viaţă. Grigore Gheba, în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ Se întoarce în Moscova, după Marusia Anka Fără să-şi explice cum, se îndrăgosteşte de Marusia Anka, de care se simţea foarte apropiat sufleteşte. Prin tot felul de escapade, reuşeşte să o mai întâlnească la Moscova, având acordul generalului Nicolae Cambrea, de la comanda Diviziei „Tudor Vladimirescu“ şi ajutorul bunului său prietenul din divizie, Mişa Guzun, un ofiţer rus care-l ştia de îndrăgostit. Pentru Grigore Gheba, Marusia a fost un înger salvator, chiar aşa au fost cuvintele sale. Şi ea îl iubea, deşi amândoi ştiau cât de periculoasă era dragostea lor în acele vremuri. Ultima oară când s-au văzut era în amurg, doar ei doi, într-o pădure de molizi de la marginea Moscovei, unde şi-au spus vorbe de îndrăgostiţi. Matematicianul se întoarce în acest loc în anul 1988. Pe 7 iulie pleacă din Bucureşti spre Moscova sperând că o va găsi pe Marusia la adresa pe care o primise, în urmă cu 40 de ani. Însă pe strada Maxim Gorki nr. 204 nu mai locuia nimeni. Cu 320 de ruble în buzunar, a închiriat o maşină şi a mers pe malul râului Oca, la 60 de kilometri de Moscova. Alături, era pădurea de molizi, acolo unde se văzuseră ultima oară. Era intactă, aşa cum o ştia. „În rest, n-am mai recunoscut nimic“, scria Grigore Gheba care nu a mai aflat nimic despre femeia care, cândva, i-a salvat viaţa. Avansat din „trădător de ţară“ la prefect de judeţ Înapoi pe front, luptă acum împotriva nemţilor. Trece la o aruncătură de băţ pe lângă Râmnicu Sărat, însă nu poate să-şi anunţe familia că este viu, înapoi, acasă! În timpul luptelor, Grigore Gheba este de două ori acuzat de trădare. Prima oară, aşezat în scaunul din biroul de anchete al comandamentului Diviziei „Tudor Vladimirescu“, trebuie să-i recunoască enkavedistului sovietic Serper că el ar fi dat ordin ca unitatea sa să-şi facă amplasament pe un teren care putea fi văzut cu uşurinţă de inamic. Nu recunoaşte nimic. Petrece trei zile în întuneric, apoi este trimis în judecată la Curtea Marţială şi, din nou, trimis în arest. E eliberat fără nicio explicaţie şi se întoarce pe front, dar, în luptă, este rănit. Într-o zi din 1972, Grigore Gheba a mers la pescuit, îmbrăcat în costum şi cu batistă-n piept asortată Ana Pauker îl propune prefect la Râmnicu Sărat Ana Pauker, care se afla atunci la conducerea Partidului Comunist la Bucureşti, şi pe care acesta o întâlnise de câteva ori la Dizivia „Tudor Vladimirescu“, află că acesta este rănit. Îl trimite pentru tratament acasă, la spitalul din Râmnicu Sărat. Gheba reuşeşte, în sfârşit, să-şi revadă familia care-l credea pierdut de tot în Siberia. Liliana, fiica lui, învăţase cuvântul „tată“. De fapt, Ana Pauker voia ca, odată însănătoşit, Grigore Gheba să ocupe fotoliul de prefect al judeţului Râmnicu Sărat. „Imaginaţi-vă câtă ură şi invidie am putut să-mi atrag din partea lui Gheorghe Stoica, care nu mă simpatiza deloc, şi a altor nemernici când au auzit că din situaţia de trădător pe punctul de a fi împuşcat la zid, dintr-odată, am fost propulsat în funcţia de prefect de judeţ“. Gheba acceptă postul. Refuză să aresteze 84 de „legionari“ Doar că presiunile dictate de regimul comunist îl fac să scrâşnească din dinţi. Sarcinile ca prefect îl frustrează, dar tot nu are încotro şi le respectă: trebuia să plătească în natură, ca despăgurbire de război, din armistiţiul cu ruşii, cantităţi enorme de produse agricole şi industriale. Într-o zi vede cum un batalion sovietic care trecea spre front s-a oprit pe câmp unde erau patruzeci de vaci, apoi oamenii le-au împuşcat şi încărcat în camioane, iar pe ţărani i-au alungat cu puştile. Pentru că se plânge la Comisia Aliată de Control pentru aceste abuzuri, e acuzat de antisovietism. Punctul culminant e dat de Teohari Georgescu, pe atunci ministru de Interne. Gheba primeşte de la acesta o listă cu 84 de nume, majoritatea învăţători şi preoţi, pe care trebuie să-i aresteze, pe motiv că ar fi fost legionari. După o discuţie cu Ana Pauker, acesta nu reuşeşte decât să obţină o suspendare a arestării celor 84 de oameni. Grigore Gheba îşi anunţă demisia. În ceea ce priveşte comunismul implantat cu forţa de indivizi de ţeapa Anei Pauker, am înţeles că era o formă mascată a trădării de patri, drept care am refuzat să fiu membru de partid încă de când eram în dizivie şi, apoi, tot restul vieţii, suportând, cei-i drept, consecinţele. Grigore Gheba, în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ Viaţa de la zero în Bucureşti Pleacă definitiv în Bucureşti într-o noapte, la ora 2.40, împreună cu soţia şi fiica lui. E nevoit să înceapă totul de la zero. „Aş putea spune că funcţia de prefect a făcut din mine poate cel mai sărac om din judeţul Râmnicu Sărat. Îi încropeam acum fetiţei mele un culcuş – o ladă căreia îi detaşasem capacul şi ale cărei balamale începuse să le zdrăngănească...“, îşi amintea Grigore Gheba despre primii ani „de libertate“, în care a refuzat să fie membru de partid încă de când era în divizie. Este momentul când îşi reevaluează viaţa. Îşi aminteşte ce-i spusese în copilărie senatorului Tătăranu, când l-a rugat să-l ajute să-şi termine şcoala şi să înveţe matematica. Nu mai stă mult pe gânduri şi se înscrie, împreună cu soţia lui, la cursurile Facultaţii de Matematică din Bucureşti. Încă din perioada studenţiei scrie cărţi de matematică, care-i oferă o oarecare popularitate şi începe să fie solicitat de elevi pentru meditaţii. Acelaşi diagnostic de cinci ori Dar cum viaţa lui Grigore Gheba pare să fie constituită din momente în zig-zag, bucuria de a-şi cumpăra o casă pentru familia sa, de a preda cu drag matematică elevilor este umbrită de o veste proastă după o vizită la medic. De la acelaşi doctor, Arseni, de la Spitalul nr. 9, care-i operase, fără succes, cei patru fraţi ai soţiei sale. Lilica începuse să dea semne de oboseală, apoi să devină tristă şi melancolică, ca pe urmă să o chinuiescă durerile de cap. Medicul i-a spus că nu va mai rezista mult. S-a stins din viaţă după o lună, rugându-şi soţul să aibă grijă de fiica lor Liliana. La finalul cărţii sale, Grigore Gheba a adăugat un post scriptum. Nota că, pe 24 ianuarie 1993, fiica lui a murit într-un accident de maşină: „Încă o lovitură grea pentru mine, încă o dovadă că existenţa mea a fost o cumpănă între viaţă şi moarte“. Fiica sa adoptivă: „«Şoşon» m-a învăţat să-mi placă matematica“ Carmina Dragomir Gheba (în stânga), alături de Şoşon După moartea soţiei sale, viaţa lui Grigore Gheba era un calvar. Se simţea disperat ca un naufragiat, care nu mai găseşte scăpare. După un an de greutăţi şi privaţiuni, îşi revine tot în picioare. O întâlneşte pe Lucreţia, „sfioasă, ca o fetiţă“, care va schimba cu totul atmosfera apăsătoare din casa noii familii Gheba. Ea îi va tolera multe din slăbiciunile matematicianului curtenitor, îi va bate la maşină culegerile de matematică epuizate de pe rafturile librăriilor şi îi va fi sprijin atunci când va fi îndepărtat de regimul comunist, ca autor. Nu poate însă să-şi împlinească dorinţa ei cea mai mare – aceea de a avea un copil. Aşa că, la rugăminţile Lucreţiei, o adoptă, mai mult informal, pe nepoata lor, Carmina, fiica fratelui şi a cumnatei sale, Constantin şi Paula Cîrnu, de care ei erau foarte apropiaţi. Noul copil din familia Gheba Paula Cîrnu, care acum locuieşte în fosta casă a familiei Gheba îşi aminteşte că a acceptat această înfiere, mai mult pentru bucuria cumnatei sale. „Nu m-am dispensat niciodată de Carmina. Cumnata mea îşi dorea foarte mult o fiică, aşa că a apelat la mine. «Nu vreau să-ţi iau fata, vreu doar să-mi poarte numele»“, îmi spunea. Noi oricum eram două familii apropiate, astfel că am acceptat, iar Carmina s-a bucurat mereu de două perechi de părinţi care au iubit-o mult“, a explicat Paula Cîrnu pentru „Weekend Adevărul“. În clasa a VII-a, Carmina se mută la Bucureşti, la „noii“ părinţi. Mama ei, profesoară de română, îşi dorea foarte mult ca ea să urmeze liceul „Gheorghe Lazăr“ din Capilată. „Una dintre cărţile preferate ale mamei, care au marcat-o în liceu, a fost «Cişmigiu et Company», de Grigore Băjenaru, unde este descris acest liceu, astfel că şi-a dorit foarte tare ca şi eu să urmez cursurile acolo“, a explicat Carmina Dragomir-Gheba, care locuieşte în prezent în Italia. Cum era foarte dificil pentru un copil din provincie să reuşească la o şcoală aşa prestigioasă, a venit să se pregătească la Bucureşti. Relaxat, pe scaun, alături de oamenii săi cei mai dragi Vorba lui „Şoşon“: „Nu fi cap pătrat!“ În sânul familiei, Grigore Gheba nu era vreun profesor exigent sau un om apăsat de necazurile prin care trecuse de-a lungul vieţii. „Şoşon“ – porecla primită pentru că şi-a găsit, odată, căţelul alb dormind în nişte şoşoni de casă – era un om mereu vesel, extrem de optimist, care, deşi avea multe amintiri copleşitoare, prefera să se gândească mereu la partea bună a lucrurilor. Se încărca cu energia copiilor care veneau la medicaţii, pe care i-a pregătit până la finalul vieţii. Fiica sa, Carmina, a fost una dintre elevele pregătite de profesorul Gheba, însă doar în sufrageria de acasă. „Şoşon m-a învăţat să-mi placă matematica. Era extrem de răbdător când explica şi m-a învăţat să gândesc logic fiecare rezolvare. Mi-aduc aminte că, atunci când greşeam, îmi spunea: «Nu fi cap pătrat!». Şi desena un omuleţ care avea capul într-un pătrat. Iar după ce găseam soluţia, desena capul într-un triunghi. Eu îl întrebam de ce tocmai un triunghi, iar el îmi zicea că triunghiul, în special cel echilateral, are mai multe proprietăţi decât un cerc, de pildă. Că, oricum l-ai aşeza, îşi găseşte stabilitatea foarte bine“, povesteşte Carmina, care, până la urmă, a intrat cu brio la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Capitală. „Cine şi-a înşelat nevasta, hai sus!“ Şi Carmina, şi mama ei îşi amintesc că lui Grigore Gheba îi plăceau femeile frumoase. Le complimenta, le oferea flori şi o făcea într-un mod remarcabil. Soţia sa era înţelegătoare. Paula Cîrnu îşi aduce aminte de un episod cu haz petrecut în noaptea de Revolion la Predeal. „Petrecerea era în toi, iar orchestra cânta «La mulţi ani!» pentru cei născuţi în ianuarie, februarie şi tot aşa. Când am crezut că s-a încheiat cu urările, spre surprinderea tuturor din sală, orchestra a continuat altfel: «Cine şi-a înşelat nevasta, hai sus, hai sus!». Şi atunci soţia sa, ştiindu-l pe Şoşon nu prea cuminte, i-a zis «Hai puişorule, nu te ascunde, scoală, ce mai aştepţi? Ridică-te să-ţi cânte, uşă de biserică ce eşti!». Şi, în toată sala aceea plină de oameni, el a fost singurul care s-a ridicat! Toţi erau pe jos de râs“, îşi aminteşte femeia amuzată. Când s-a stins, în urma unui atac de cord, Grigore Gheba a lăsat pe biroul său de lucru o culegere neterminată. Avea 92 de ani şi dorinţa nemuritoare de a explica materia aceasta complicată de care fug cei mai mulţi elevi. Gheba, un „comerciant de culegeri“? În perioada comunistă, culegerile profesorului care a predat toată viaţa la Şcoala nr. 146 „I.G. Duca“ din Bucureşti, erau un fenomen. Peste 30 de manuale cu probleme şi exerciţii, tipărite în sute de mii, ajungând la milioane de exemplare, erau nelipsite din ghiozdanele elevilor. În anul 1975, lui Gheba îi este interzis să mai publice, primind observaţii de la Ministrul Educaţiei şi al Învăţământului de atunci, Suzana Gâdea, cum că ultima sa lucrare „nu contribuia la modernizarea matematicii“. Gheba se luptă să-şi facă dreptate şi este sprijinit de un apropiat prieten, Gogu Rădulescu, pe atunci vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Reuşeşte să găsească soluţii şi la astfel de probleme, însă imaginea sa iese şifonată din tot scandalul. „Erau nişte exerciţii de sorginte sovietică“ Poate că numele său a fost pe buzele multor elevi şi profesori în anii dinainte de ’89. Astăzi, însă, nu mai înseamnă mai nimic. Radu Gologan, coordonatorul olimpicilor naţionali la matematică, spune că, deşi a crescut cu culegerile lui Gheba, „pentru că altele nu erau“, nu a fost niciodată vreun pasionat al problemelor sale. „Învăţam, din acele exerciţii, să calculez fără greşeală expresii algebrice. Dar nu îmi dezvoltau nicicum gândirea. Erau nişte exerciţii tip, de sorginte sovietică, multiplicate. Atunci a fost o perioadă în care s-a pus accentul greşit pe problemele calculatorii şi algebra «fără greşeală», care sunt o daună a gândirii“, a explicat Radu Gologan pentru „Weekend Adevărul“, care crede că Grigore Gheba a contribuit în mare măsură la imaginea pe care matematica o are acum în şcoli. Erau probleme de acelaşi fel şii, de obicei, o temă dată de un profesor serios care era considerat bun însemna 50 de exerciţii din culegere de pe o zi pe alta. Vă daţi seama, pentru un copil de 12 ani, ce înseamnă să fie nevoit să facă aşa ceva. Radu Gologan coordonatorul olimpicilor naţionali la matematică „Soluţii-reţetă“ Matematicianul Solomon Marcus îl aprobă. El explică, totodată, că în perioada comunistă, apăruseră multe astfel de culegeri, nu numai la matematică, care pretindeau că-ţi oferă soluţia. Nu conta educaţia, crede profesorul, ci succesul reuşitei la examane. „Problemele profesorului Gheba nu-l determinau pe elev să gândească, să argumenteze, ci îl făceau să îngurgiteze soluţii-reţetă, altgoritmi, fără să priceapă la ce ajută ele“, crede Marcus, care nu l-a cunoscut personal pe Grigore Gheba. Totuşi, Solomon Marcus e de părere că, în rândul elevilor, a rămas încă acest cult al culegerilor de tip „Gheba“. „Mi s-a întâmplat ca în multe şcoli pe unde am mers, atunci când am pus elevilor întrebarea ce matematicieni români cunosc, au răspuns numaidecât: «Gheba!» Ei au confundat matematicienii care au la bază o creaţie ştiinţifică, recunoscută, cu comercianţii de culegeri de probleme“, spune Solomon Marcus care se luptă, la 90 de ani, să înlocuiască matematica învăţată macanic cu una care face apel la gândire, la logică şi la cultură.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

Citeste mai mult: adev.ro/nwqa5k

luni, 25 iulie 2016

George Bogza

George Bogza - O personalitate de la început incomodă, cu porniri iconoclaste, figură de nesupus prin vocaţie, gata să înfrunte toate tabuurile societăţii şi literaturii în care s-a format şi afirmat.

George Bogza s-a născut la 6 februarie 1908, la Blejoi lângă Ploiești, ca fiu al lui Alexandru Bogza. Acesta era fratele mai mic al lui Alexandru Bogza și fratele mai mare al lui Nicolae Bogza.

Ce să mai citim ?

A fost poet, reporter, creator al reportajului literar românesc, teoretician al avangardei, autor al câtorva din textele ei definitorii (Urmuz, Exasperarea creatoare, Reabilitarea visului), poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului la recea și solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă și consecventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii (1953), Pagini contemporane, Paznic de far), reporter al unor lumi, țări, priveliști, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, prozator al opulenței tâmpe (Înmormântări) și al plictisului exasperant provincial (O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinței de înavuțire (Cum a înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreț, de amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpați (Cartea Oltului).

Vezi și

1915-1919 – Urmează școala primară la Ploiești.

1921-1925 – Urmează Școala de Marină din Galați și Constanța.

1928 – Editează la Câmpina revista „Urmuz”. Colaborează la revistele „Unu” și „Bilete de papagal”.

1929 – Are loc debutul său editorial cu „Jurnal de sex” și „Poemul invectivă” (1933) din cauza cărora va suporta rigorile legii, chiar cu detenție, sub acuzația de „pornografie”.

1936-1937 – Călătorește în Spania și Franța, în calitate de ziarist.

1937 – Apare volumul de poezii „Ioana Maria”.

1940-1944 – Este clasat printre autorii „cosmopoliți” și „degenerați” de către regimul antonescian.

1945 – Poate din nou publica, se alătură noului regim, comunist.

1955 – Devine membru al Academiei Române și membru în Consiliul Național pentru Apărarea Păcii.

1971 – Este decorat cu titlul de Erou al Muncii Socialiste.

1978 – Primește Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor.

1993 – Pe 14 septembrie moare la Spitalul Elias.

Geo Bogza - Acel om ...

Acel om mistuit de-o mare credinţă

A fost erou, sfânt şi martir.

El n-a vorbit mulţimii despre luptă

Şi viaţa şi-a dat-o luptând.

El n-a ţinut cuvântări despre patrie

Şi patria s-a hrănit cu sângele lui.

El n-a visat să aibă statuie

Şi toţi suntem pietre în statuia lui.

Centenar:
Geo Bogza, poetul "exasperării creatoare" de Ion Pop

La 8 februarie 2008 se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Geo Bogza. S-a scris încă prea puţin, mi se pare, în orice caz la nivelul sintezelor critice aprofundate, despre opera acestui însemnat scriitor, poet înainte de toate, care face o notă aparte în peisajul literar românesc al veacului trecut.

Orion

Nici o corabie nu s-a întors vreodata
Din marile sudului sau de la capricorn
Atât de pura si eleganta fregata,
Cum se intoarce toamna Orion.

Peste paduri inverzite n-a stralucit nicicând
Lumina lui alba. Nici pe pajisti de fin.
Oceane si munti il vad primavara plecând
si cerul nu-si mai afla multa vreme stapân.

Octombrie urca din nou peste gradini
inaltele-i catarge cu vârfuri de platina
si toata iarna, apoi, corabia de lumina
Deasupra lumii uimite se clatina.

Rege al constelatiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi inghetate
Asa strabate noaptea marele Orion,
Corabie leganata în eternitate.

poezie clasică de Geo Bogza

O personalitate de la început incomodă, cu porniri iconoclaste, figură de nesupus prin vocaţie, gata să înfrunte toate tabuurile societăţii şi literaturii în care s-a format şi afirmat. Meandrele biografiei sale scriitoriceşti, în speţă deriva ei "realist-socialistă" din anii '50 ai secolului XX, de un conformism ideologic explicabil, măcar în parte, prin precedentele angajamente politice de stânga ale unui spirit justiţiar, domesticit pe parcurs şi de dresajul contextual şi de adjuvanţii unui anume confort social temporar neutralizant, nu pot fi trecute, desigur, cu vederea. Dar, aşa cum a probat-o opera posterioară a scriitorului, sub crusta convenţiilor acceptate conjunctural s-a trezit, înviorător şi fertil, duhul insumisiunii de odinioară, mai ales în acele ferme poeme-parabolă ale "paznicului de far" alarmat etic de jalnicele căderi ale unui fost ideal de libertate şi umanism şi de regimul recentei burghezii roşii, cu nimic mai prejos decât cel condamnat odinioară. Teribilismul gesticulaţiei avangardiste a tânărului de douăzeci de ani s-a găsit astfel cumva recuperat în patosul unui discurs nelipsit de o anume teatralitate, uşor narcisist în complezenţa cu care se asuma rolul de bătrân înţelept al Cetăţii, însă emoţionant şi convingător în accentele lui sapienţiale, în dicţiunea gravă, marcând un credibil reper moral într-o epocă de cedări şi compromisuri din ce în ce mai dezonorante. De sub a sa "sprânceană mereu încruntată", ochiul paznicului simbolic avertiza că stă de veghe.

Până la acest moment al "parabolelor civile", opera lui Geo Bogza fusese cumva repusă în circulaţie cu precădere în concretizările ei reportericeşti, unele majore, ce-i drept, retipărite însă cu cenzurări semnificative, căci din dintr-o scriere de referinţă precum ţări de piatră, de foc şi de pământ, din 1938, geografia basarabeană fusese amputată şi literar, rămânând întreagă doar mai târzia Carte a Oltului (1945). Opera poetică propriu-zisă, din anii avangardişti, a stat mult timp în umbră, iar când autorul s-a hotărât, în 1978, să o scoată din nou la lumină, bunăoară în culegerea Orion, textele originale au suferit schimbări semnificative... şi noua vârstă, cu exigenţele ei (auto)critice, şi factori circumstanaţiali au făcut ca ea să suporte eliminări şi retuşări însemnate, de ordinul atenuării accentelor nonconformiste, al îmblânzirii vocii, al rotunjirii asperităţilor de expresie. În Cuvântul înainte la acea antologie Bogza recunoştea, totuşi, de exemplu, că, dintre poemele de tinereţe nereluate, "excepţie ar fi putut face Poemul invectivă, singurul demn de luat în seamă, din tot ceea ce nu a fost cuprins aici , ale cărui stângace violenţe nu izbutesc să compromită fondul tragic din care a ţâşnit". Şi nu uita să-şi exprime speranţa (contrazisă, desigur, în acel moment, de cenzură), că doar paisprezece dintre acele texte ar mai trebui păstrate "la o eventuală viitoare ediţie"... N-au mai fost păstrate nici după 1989, când "invectivele" au fost doar anexate unei cărţi de dialoguri cu autorul, deşi în mai liberala Iugoslavie din 1986 ele fuseseră retipărite omagial, cu ocazia unui premiu acordat lui Geo Bogza în Macedonia...

Or, putem spune astăzi că partea cea mai expresivă pentru creaţia scriitorului o reprezintă tocmai acele texte din epoca avangardismului, iar acest spaţiu al scrisului său va trebui restituit într-o zi în integralitatea sa, dincolo de orice reticenţe de ordin estetic sau de pudorile publice. Căci, fără a subestima opera marelui reporter din atâtea texte memorabile, de la }ara de piatră la Tăbăcarii ori Cartea Oltului, un portret al "omului întreg" Geo Bogza nu poate fi realizat în adevăratele sale dimensiuni, în absenţa lor. Tot aşa cum textele ziaristului (şi ale diaristului) vor trebui repuse în circulaţie într-un ansamblu coerent şi cronologic, şi ideatic, reeditat critic, împreună cu vasta corespondenţă, încă aproape necunoscută, rămasă în arhiva sa. Aceasta, fiindcă la Geo Bogza actul trăirii şi actul scrisului nu puteau fi concepute decât osmotic, distincţia dintre poezia în sens propriu şi alte forme de expresie fiind din principiu anulată. Să ne reamintim că în înflăcăratul şi frământatul său text programatic, Exasperarea creatoare, din 1931, spunea categoric, în postură de purtător de cuvânt avangardist, că "activitatea noastră prin cerneală e o tragedie departe de orice veleităţi de a face literatură. A ne realiza în scris nu e pentru noi un ideal spre care să ne extaziem ca înspre o aureolă". Expresie a unei "exasperări" absolute, aproape fără obiect palpabil, stare de spirit exacerbată, tensiune extremă a conştiinţei şi sentimentului de a fi, scrisul era definit atunci ca act existenţial, "acţiune în panică", "un spasm şi un scrâşnet de fiecare clipă", "cu o intensitate, cu un tumult făcând ravagii".

Publicarea în 1987 a Jurnalului de copilărie şi adolescenţă, inaugurat foarte de timpuriu, în 1923, adică la vârsta de numai cincisprezece ani, a fost revelatoare pentru această precoce întâmpinare tensionată a realităţii. "Mânia", apoi, imediat, "starea de "revoltă" - "prea de revoltă" - care trecea de pe-atunci în cuvinte, promitea dezvoltări şi agravări repede confirmate, cu atât mai expresive cu cât cvasiadolescentul diarist se pregătea pentru o carieră de ofiţer de marină, deci supusă disciplinei cazone. Primul său cititor-îndrumător, un sublocotenent Lăzărescu, profesor de limba română, remarca deja la elevul său "o precocitate rea" care îi poate fi "funestă" şi o viaţă de "răzvrătit", în răspăr cu cariera militară. În 1926, trimiţându-i versuri lui Ion Vinea, îi va scrie că "pentru mine arta nouă nu este o simplă formulă, ci o formulă de viaţă". Notaţiile sale din acei ani sună deja "anarhist" ("sunt sătul şi scârbit de cuvintele societate, familie, menire, scop"). La 9 martie 1926 vizează "O împingere a realităţii dincolo de hotarele ei", "O violare a realului" - ca propoziţii din manifestul unei proiectate reviste, intitulate... Foc!. Propunându-şi să-şi facă "un ţel din POEZIE", notează cu o pagină mai încolo cuvântul intensitate, cugetă la o "poezie penetrantistă", simte o "receptivitate crescândă faţă de caricaturalul şi grotescul vieţii", vrea să "zgârie" viaţa şi se pregăteşte să "confecţioneze... câteva zeci de versuri caricaturale care, cu cât vor fi mai apoetice, cu atât îşi vor fi atins scopul".

Aria semantică a sintagmelor sale e, cum se vede, de factură expresionistă, însă în latura unui expresionism ce se desparte în chip mărturisit de cel spiritualizat al lui Blaga, căruia îi aduce "învinuirea că amestecă arta cu miturile", deci propunând, prin contrast, o poezie în care accentul e deplasat de pe estetic şi "spiritual", pe existenţial, în formulele sale cele mai tranzitive, mai directe, mai netransfigurate. Antiblagianismul lui Bogza este foarte semnificativ tocmai în măsura în care e contestată "mitizarea", miza pe simbolic şi estetic, în profitul atitudinii tipic avangardiste care privilegiază autenticitatea scrisului ca document de viaţă în expresia ei brutală, vehementă, revoltată, cu semnificative deplasări de linii ale viziunii către grotesc şi caricatural. (Câtorva dintre "optzeciştii" neoavangardişti de peste o jumătate de veac nu le va plăcea, la rândul lor, acelaşi mare poet, din raţiuni similare).

O astfel de sensibilitate "exasperată", ieşită din tiparele şi ţâţânile esteticului, este de pus, încă o dată, în relaţie contextuală cu toate acele manifestări a ceea s-a numit "trăirism", formă a unui existenţilalism ce cunoştea, la stânga sau la dreapta politică, forme de contestare a atitudinilor de distanţare faţă de realitatea concretă, puternic individualizată, dramatică, a societăţii şi subiectului uman, pe o direcţie antipozitivistă, de un antiburghezism categorial, adică nevizând în mod strict şi limitat clasa socială ca atare, ci tipul de (in)sensibilitate faţă realitatea vie, dinamică, tânără, în regimul spontaneităţii şi al sincerităţii trăirii şi împotriva convenţiilor şi "codurilor de bune maniere" acceptate. Omul concret devine obiectul de interes maxim, şi Bogza însuşi, pe când începuse să tipărească, la Câmpina, în 1928, revista Urmuz, trece repede de la "abstractismul" a ceea ce numise "Penetral", la "grotescul" cu "stridenţele" lui, în poeme şi volume şi pe care şi le doreşte "violente". Noutatea scrisului său o vede tocmai sub acest unghi. O însemnare din octombrie 1928 spune: "voi privi cele de toţi privite într-un fel nou. Peniţa îmi va sângera ca o gheară şi vârful ei va înroşi hârtia"...

Or, avem aici poate cea mai puternică expresie, în epocă, a acestei angajări existenţiale a scrisului. Poate doar Ilarie Voronca, dar cu un patos cumva mai... stilizat, reuşise să exprime cu atâta intensitate un asemenea angajament. Voindu-se "nou şi convulsiv" - cu gândul la un ciclu, Petrol de Buştenari, vorbind apoi despre "frumuseţea îngrozitoare" a acestor poeme, Bogza, care publicase între timp cele câteva compuneri din Jurnal de sex (1929, tipărite la Paris de Ilarie Voronca), se înscria perfect în aria de sensibilitate a programului tutelat de "frumuseţea convulsivă" suprarealistă, calificată astfel de un André Breton: o frumuseţe în tensiune, dramatică, mai mult programată decât practicată de Breton însuşi, dar care îşi găsea una dintre formule în scrisul, bunăoară, al lui Antonin Artaud.

"Imens monolog interior, fără nici un pic de literatură (s.n.), scris cu convingerea că în afară de mine nu îl va citi nimeni", această producţie poetică implica, aşadar, ruptura avangardistă radicală cu un public burghez, mărginit, dispreţuit şi mai apoi în termeni drastici. "Burghezirea" era pentru el, în 1930, tot una cu "moartea", în însemnări din care nu lipsea nici prezenţa detestată a unor "hidoşi burghezi" (bacovieni!), şi va veni momentul când chiar în mediul avangardist al grupării "unu" va amenda neconcesiv semnele unei anumite "îmburgheziri" a confratelui Saşa Pană. (Îl va cita, apoi, pe Georges Ribemont-Dessaignes, definind poezia în funcţie de "revolta împotriva oprimării".) Preocuparea sa din aceşti ani rămâne "poemul corosiv, poemul ultragiant", sub semnul "degusului de literatură" şi al "scârbei de orice contact cu spiritele echilibrate şi confortabile". Titlul unei scrieri de-a sa ar fi trebuit să fie În conflict cu aventura terestră, şi el a fost păstrat pentru a doua mare secţiune a Jurnalului... tipărit acum două decenii.

Atributele cu care îşi însoţeşte în aceşti ani stările de spirit sunt "turmentat", "chinuit", "răzvrătit", marcând "o sete chinuitoare de viaţa nefalsificată" - "A trăi înseamnă să te răzvrăteşti. Dacă te conformezi, eşti mort" (ianuarie 1931). Expresia cea mai adevărată a trăirii rămâne pentru el poemul, scrisul, invocate adesea patetic, cu o ardoare ce mai putuse fi întâlnită doar la Ilarie Voronca - singurul, de altfel, camarad de ideal în care crede până la capăt, după ce ceilalţi "unişti" îl excluseseră din grupare. Este vorba, însă, la el, de "viaţa aspră a scrisului", de reiterarea neîncrederii în literatură, adică în convenţional, de o depăşire a oricărei formule - de unde şi rezerva, exprimată în câteva rânduri faţă de chiar "modernismul" momentului, până la formularea unui "faliment al modernismului" în conştiinţa sa.... Obsesia unei poezii concrete, îl bântuie, una care să renunţe la orice accent de manifest exterior - "devotarea faţă de o literatură simplă, dar pulsând de viaţă" şi câştigarea unei anumite înseninări contemplative, a unui control raţional al revoltei. Nu lipseşte din această etapă a biografiei sale sufleteşti nici fiorul credinţei, ce-i drept, într-un "Dumnezeu altfel decât şi-l închipuie oamenii. Dumnezeu ca iubire a vieţii nefalsificate. Dumnezeu revoltat împotriva aşezărilor morţii. Dumnezeu subversiv"! Gândul unei viitoare activităţi literare "violent de stânga" e şi el prezent în ultimele însemnări din mai 1932, dar e notat şi interesul pentru Mircea Eliade, "creierul cel mai robust al generaţiei", pe linia, desigur, a autenticismului viziunii şi a unui ideal de împlinire intelectuală şi creatoare. "Devoţiunea faţă de tot universul" spune şi ea acum ceva important despre sensibilitatea poetului ce crede a fi depăşit faza "invectivelor". Iar înregistrarea ultimei întâlniri cu Ilarie şi Colomba Voronca e marcată elegiac, de "infinita, iremediabila tristeţe" a unei seri petrecute alături de prieteni "preocupaţi de lucruri ce depăşesc fruntea comună"... (În treacăt, făcea, într-un loc, şi această simpatic-infatuată notaţie, găsind că este "prea înalt pentru Calea Victoriei"...).

Document fundamental pentru (auto)definirea personalităţii lui Geo Bogza, Jurnalul de copilărie şi adolescenţă este astfel şi pentru întreaga mişcare românească de avangardă şi e de presupus că amintita arhivă rămasă de la el, cu alte note de jurnal şi mai ales cu o întinsă suprafaţă epistolară, va consolida această imagine atât de vie, de dinamică, de neliniştită, care se coagulează în culisele operei, tot atât de semnificative, pentru a o contura, ca opera însăşi a poetului, a autorului de manifeste, a reporterului din cele mai bune ore ale sale. Fiindcă, aşa cum am spus, între asemenea documente şi textele tipărite ca scrireri mai mult sau mai puţin finisate, există o legătură profundă, până aproape de identificare, dată fiind investiţia ontologică, tensiunea existenţială ce le alimentează deopotrivă.

Dintr-o perspectivă strict estetică, scrisul lui Bogza-avangardistul prezintă, fără îndoială, inegalităţi de relief, recunoscute de autorul însuşi, deja în Jurnal, atunci când se referă, bunăoară, la unele texte din Poemul invectivă, ce urma a fi tipărit în 1933. Versurile din Jurnal de sex, apărute acum aproape optzeci de ani, nu pot ascunde destule stângăcii, în aliajul lor, relativ strunit de prozodia încă "clasică", de cutezanţe juvenil-iconoclaste şi poetizări acceptate. Programatic "ultragiante", paginile Poemului invectivă capătă relief în primul rând prin considerarea în contextul militantismului subversiv-autenticist, radical antiestetizant, al avangardei celei mai patetic şi vehement angajate în ruptura faţă de poetica tradiţională, fie şi ea modernistă, adică înalt-modernistă, cu concretizări în opere majore precum cele ale unor Blaga, Arghezi, Ion Barbu, puşi nu o dată, alături de accentele admirative atrase de ultimii doi, sub semnificative semne de întrebare. Îndeosebi cel din urmă va fi vizat, cu precădere prin ucenicii săi ermetizanţi din posteritatea imediată a Jocului secund, acuzaţi pentru purismul lor estetic, pentru poezia lor de "cabinet", care "trişează", într-un moment de cumpănă a istoriei, când poezia era resimţită ca "murind de prea poezie". Ne-o va spune foarte ferm şi polemic manifestul Poezia pe care vrem să o facem, semnat în revista Viaţa imediată, din decembrie 1933, de Bogza şi câţiva dintre discipolii săi şi mai tineri, - Gherasim Luca, Paul Păun, Perahim. Ceea ce va apărea atunci ca exigenţă urgentă, adică întoarcerea scrisului spre dramele şi tragediile omului comun, victimă a istoriei şi a condiţiei sale biologice precare, necesara "murdărire" şi fertilizare a poeziei de către "viaţă", fusese ilustrat tocmai în acele "invective" din placheta tipărită recent, "cu amprentele digitale ale autorului" în chip de marcă a autenticităţii elementare, ce se poate dispensa, la limită, de litera scrisă.

Prin asemenea raportări, discursul (anti)poetic bogzian capătă un relief aparte tocmai prin şocul "realist" al "reportajului" ce înregistrează, aparent nemediat de vreo convenţie, faptul de viaţă brută şi brutală, îndeobşte refuzat Poeziei. În fond, însă, o nouă "convenţie" se conturează, cu coerenţa şi tiparul ei, ca suită articulată pe axa contrariantă şi negatoare a ceea ce e estimat ca antiestetic, mai precis a "evenimentului", trecut jurnalistic printre faptele diverse, şocant prin precizia şi concretul său "copiat" după realitate, făcut expresiv prin chiar înscrierea pe un fundal asimilat mental al tradiţiei culturale, pe acel depozit de convenţii mai mult sau mai puţin stilizate, poetizante, "frumoase", distilate în regim metaforico-simbolic. Or, vorba lui Voronca, "senzaţia prinsă stea în cleştele poemului", înviorează textul "ca o injecţie" de sânge nou, bruschează relativa încremenire a desenului imagistic, reamintind că realul există, viu şi puternic, sub fiecare cuvânt ori propoziţie. Tranzitivitatea discursului e contrapusă, aproape punct cu punct, medierilor transfiguratoare, încât o nouă poeticitate apare, cumva paradoxal, prin răsturnarea reperelor obişnuite ale poeticului. "Iubirea mult mai pură" invocată deja în Jurnal de sex în consecinţa unei atari reabilitări a vehemenţei senzuale interpretate ca descărcare de energii interzise comunicării lirice, poate fi resimţită astfel tocmai datorită energiei cu care se afirmă prezenţa concretului existenţial. Un Poem ultragiant devine, de fapt, expresiv prin deturnarea şocantă a retoricii poeziei erotice dinspre Femeia tradiţional idolatrizată datorită frumuseţii, purităţii ei etc., spre foarte prozaica "servitoare", căreia i se atribuie trăsături niciodată valorificate până atunci în discursul amoros, concomitent cu ostentativa, brutala respingere a "accesoriilor" care "formează frumuseţea" numitelor "fete burgheze". Tota aşa, în Poemul destrăbălatelor frumoase, "feciorii de bani gata" sunt puşi să "sărute lung" femeile care arată "pentru legi un fulminant dispreţ" şi "marea preferinţă pentru viol, asasinat, incest", într-o simetrie şocantă. "Femeia depravată", din alt poem, "vindea, cântând, sirenă ca-n basm şi epopee". Evocarea unui fapt de zoofilie stă sub titlul Prezentarea eroului legendar. Într-un Eseu, fostul cioban mioritic idealizat de tradiţionalişti e privit într-un moment de autosatisfacere erotică, în piesaj montan cu "aer tare ca într-un poem de geo bogza", cu un firesc al notaţiei gestului care anulează, practic, trivialitatea, conservând, însă, substratul polemic, nonconformist.

Ar fi să restrângem excesiv miza poemelor-invectivă dacă le-am limita la acest tip de raportări antitradiţionale şi anticonvenţionale. Poetul are în vedere şi - poate chiar în primul rând - forţarea limitelor universului considerat ca poetic, aducând în raza de interes a versului violenţele unor fapte de viaţă dintre cele mai impure şi reprobabile - crime, iubiri contra naturii, amoruri venale, în numele unei autenticităţi, ale unui realism crud al discursului, cu atât mai eficient cu cât se apropie de zone interzise deopotrivă la nivel tematic şi verbal. Cititorul "manierat" este invitat, forţat să ia act de înfăţişările sordide ale vieţii, de obicei trecute sub tăcere de lumea "civilizată", de micile-mari evenimente atroce, fapte diverse sau mai mult decât atât, izbucniri de instincte joase, revelări ale unui "plan primar" al existenţei invocat şi programatic de autorul de articole avangardiste. Într-un cuvânt, violenţele realului de obicei marginalizate ori omise capătă dreptul la expresie, tocmai în numele reabilitării trăitului, fie el şi scandalos, jignitor, prin excelenţă inestetic. Sunt gesturi de trezire, de provocare la realitate, semnale de alarmă privind dramele unei lumi ce nu trec, cel mai adesea, decât ca "fapte diverse", mai mult sau mai puţin şocante.

Poetul le recuperează aşadar, apelând la o mixtură stilistică adesea foarte expresivă, în care notaţia brută, frustă, "reportericească" a "evenimentului" cunoaşte intensificări expresioniste ale senzaţiei, îngroşări şi deplasări groteşti de linii, stridenţe calculate. Descrieri de o concreteţe frapantă, "relatări", naraţiuni reportericeşti sugerând imediateţea înregistrării faptului de viaţă, apar - cum observa în postfaţa la ediţia iugoslavă citată Alexandar Petrov - "o corecţie a esteticii turnului de fildeş şi o şcoală în care înveţi să distingi pulsul vieţii în limbă". Nota de oralitate, de relatare cumva familiară a acestor fapte greu avuabile, sporeşte senzaţia de autenticitate, precum în poeme ca La închisoarea de hoţi din Doftana, Balada tatălui denaturat, Prezentarea eroului legendar, Anica nebuna, Gheorghiţă cismarul. Inaugurala Prefaţă la un poem de dragoste mizează pe exaltarea de o brutală ardoare a "falocraţiei", dar cum observa tot criticul sârb, o asemenea "viziune nudă a lumii erotizate" capătă dimensiuni apocaliptice în tensionatul poem În anul acela vechile aşezări se zdruncinară. Geo Bogza,
poetul "exasperării creatoare"

După cum, în alte locuri, tânărul poet ştie să exploateze cu efect virtuţile schematizării accentuate, de factură senzaţional-melodramatică, în Balada ucigaşului Maruth; ori transcrierea în cod obiectual a portretului, grotesc şi el, al unei femei obsedate sexual în Efebul Gherdap provoacă moartea batozei pshihopate... Elemente ale limbajului suburban, colorează uneori, ca în Florile de mucigai argheziene - cu care "invectivele" bogziene au multe note comune, minus "estetizarea" urâtului - vin să îmbogăţească paleta stilistică. În general, în aceste producţii stângăcia reală şi cea mimată a expresiei sunt destul de greu de distins: poetul dă, în orice caz, foarte adesea impresia că manevrează conştient tipuri de exprimare jurnalistică, oral-familară, clişee poetizante puse în vecinătăţi inconfortabile cu elemente de poezie "corosivă", nelipsind nici o anume îndemânare de regizor, care îşi înscenează şi montează "reportajul". Şi mai e ceva de adăugat: condamnat pentru atentat la bunele moravuri din cauza poemelor sale, Bogza va răspunde, foarte convingător pentru noi, că "violenţa de expresie presupune o violenţă de suferinţă care exclude, de la început, orice element pornografic, pornografia implicând, în condiţia ei esenţială, satisfacţia"...

Poemul petrolifer din 1934, va desfăşura, într-un discurs de amploare whitmaniană, un fel de imn, scris o mărturisită "brutalitate", închinat "oamenilor petrolului", brutali şi ei, angajaţi într-o aventură existenţială necruţătoare, şi cu care poetul se identifică, asumându-şi atribute de "mârşăvie şi violenţă", "sperjur şi josnicie", cu un cinism afişat, sub care se disimulează o trăire intens dramatică, de un realism violent. Un expresionism cu deschidere cosmică şi atmosferă răvăşit-coşmarescă, acum mai solemn şi patetic, va caracteriza discursul situabil în aceeaşi descendenţă a marelui poet american, din Cântec de revoltă, dragoste şi moarte, datat din anii '30, dar tipărit abia în 1945. "Fecioara galbenă, rudă cu toate dezastrele dragostei" traversează aici un spaţiu halucinant, într-o atmosferă de "insomnii dureroase", unde exaltarea iubirii se asociază cu "neurastenia", "neliniştea", "agonia". Este, într-un fel, preludiul unora dintre poemele târzii ale lui Bogza, când retorica verbului şi a gesticulaţiei vor fi din nou valorificate. Până atunci, însă, avusese timp să se manifeste şi aspiraţia către o anume simplitate a discursului, anunţată în Jurnal..., concretizată în poemul Ioana Maria din 1937, unde confesiunea îndrăgostitului, reactualizează, în cadru cotidian urban, motivul peregrinării romantice, într-un stil de reportaj simplificat, cu stilizări ale gesticii, de o mai discretă solemnitate elegiacă, prin care se încearcă anamneza unor momente unice de viaţă.

Recitirea operei avangardistului Geo Bogza probează, cred, încă o dată, rezistenţa ei în timp, puterea ei de impact asupra sensibilităţii noastre de azi. Autorul Jurnalului de copilărie şi adolescenţă, al Poemului invectivă şi al atâtor altor versuri, pagini de publicistică, reportaje de mare forţă expresivă, şi-a trăit cu o rară intensitate timpul şi scrisul, iar ceea ce rămâne încă de publicat din arhiva sa îi va consolida cu siguranţă poziţia în ierarhia valorică a literaturii române din secolul XX. Un editor harnic şi competent va trebui să întreprindă cât mai curând repunerea în circuitul viu al lecturii a acestei mari şi reprezentative secvenţe a operei sale. În aşteptare, se vede destul de limpede că poeţii celei mai recente promoţii sau generaţii îi reciclează, ştiind-neştiind, "invectivele", se reîntorc cu un fel de ingenuitate spre al său "plan primar", reiau, în contexte noi şi sub accente proprii, ceva din "exasperarea creatoare" a răzvrătitului de odinioară. http://www.romlit.ro/geo_bogza_poetul_exasperrii_creatoare

Scriitorul a împărţit celula cu celebrul Berilă

Autor al volumelor „Jurnal de sex“ şi „Poemul invectivă“, avangardistul Geo Bogza a fost închis de două ori pentru „pornografie“, fiind coleg de celulă la Văcăreşti cu celebrul criminal Berilă. Printre acuzatorii lui Bogza s-a numărat Nicolae Iorga

Scriitor, jurnalist, poet, teoretician al avangardei, prahoveanul Geo Bogza (s-a născut la Blejoi, lângă Ploieşti) a avut, ca de altfel şi opera sa, un parcurs contestat şi paradoxal, care a oscilat între genialitate, nesupunere şi protest faţă de mentalităţile epocii în tinereţe, până la convenţional şi „poezie de casă“ în socialism şi dizidenţă după Revoluţie. Tânărul Geo Bogza publica în 1929, pe când avea doar 21 de ani volumul „Jurnal de sex“ care conţinea poeme foarte îndrăzneţe pentru mentalităţile epocii. „Contextul în care vin acuzaţiile este unul mai larg şi are legătură cu afirmarea extremei drepte în România în anii ’30. În publicaţiile acesteia se porneşte un «proces de presă» îndreptat împotriva pornografiei scrise, pe criterii morale greu de precizat.

După ce s-a cerut public, în mod repetat, judecarea lui Bogza pentru «Jurnal de sex», justiţia a preluat cazul, însă după trei ani de procese, Bogza a fost achitat“, spune profesorul şi scriitorul ploieştean Dan Gulea. Imediat după proces, Geo Bogza şi-a tipărit cărţi de vizită pe care scria „Geo Bogza. Achitat“. În semn de protest, în 1933, Bogza publică volumul „Poemul invectivă“ („cu amprentele digitale ale autorului“ - în interior, în stânga paginii de titlu, acestea sunt chiar reproduse), unanim apreciată ca un manifest ironic şi sarcastic împotriva tabuurilor, clişeelor şi conformismului şi un gest de revoltă al scriitorului avangardist la adresa poeziei comune, uşoare. Poemul a declanşat o adevărată campanie îndreptată împotriva scriitorului pentru „atentat la bunele moravuri” şi „pornografie”. „Printre «moraliştii de serviciu», acuzatorii lui Bogza, s-au numărat, din păcate, marele Nicolae Iorga, Octavian Goga şi Alexandru Brătescu-Voineşti, oameni cu vederi de dreapta şi extremă dreapta, xenofobi, naţionalişti, membri ai Academiei“, mai spune Dan Gulea. Şi alţi tineri artişti ai vremii au fost „victime ale timpului şi mentalităţilor“, Lovinescu, Max Blecher, Gherasim Luca. Bogza scria în apărarea sa: „Cartea mea nu este sub nicio formă pornografie, dar este un atentat de un milion de ori mai periculos împotriva ordinei şi a liniştii confortabile a lumii“.

Este arestat şi ajunge în închisoarea Văcăreşti în 1934, dar şi în 1937 (pentru şase zile), tot în urma unei campanii a „moralităţii“ şi tot pentru „Poemul invectivă“. În timpul primei detenţii de la Văcăreşti, Bogza a trimis din închisoare articole pentru revista „Vremea“, în care descrie, cu mult talent şi lux de amănunte, viaţa din închisoare. Şi în 1937 scrie pentru ziarul Tempo reportaje despre „colegii“ săi de celulă din Văcăreşti, pe care îi numea „vedete ale Codului Penal“. Printre ei s-ar fi aflat şi celebrul Berilă, unul dintre cei mai mari criminali ai epocii, care a ucis cu sânge rece, în 1936, şase persoane din Galaţi, printre care şi un copil. În perioada 1940-1944, Bogza este catalogat de regimul antonescian ca un autor „cosmopolit” şi „degenerat”.

Trecerea de partea comuniştilor În mod inexplicabil pentru – până atunci - revoltatul Bogza, în 1945, scriitorul se alătură regimului comunist. În 1955 devine membru al Academiei Române şi membru în Consiliul Naţional pentru Apărarea Păcii, iar în 1971 este decorat cu titlul de Erou al Muncii Socialiste. Şi, pe cât de reuşită a fost opera de tinereţe, poemele, jurnalele şi reportajele care au scandalizat literatura interbelică, pe atât de dezamăgitoare a fost catalogată opera de maturitate, „Cartea Oltului“, devenită literatură obligatorie în şcoli, sau „Meridiane sovietice“. „Din păcate, personalitatea şi opera sa avangardistă sunt grevate de versurile dedicate Elenei (Ceauşescu), întoarcerea către regimul comunist sau, după Revoluţie – Bogza a murit în 1993, faptul că a «pozat» în dizident“, mai spune profesorul ploieştean Dan Gulea.

Citeste mai mult: adev.ro/nxdnga

joi, 26 octombrie 2017

luni, 25 iulie 2016

Geo Bogza - Acel om ...

Centenar:Geo Bogza, poetul "exasperării creatoare" de Ion Pop

Orion

Centenar:
Geo Bogza, poetul "exasperării creatoare" de Ion Pop