Se afișează postările cu eticheta Teste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Teste. Afișați toate postările

vineri, 12 martie 2021

Modele de subiecte Evaluare Națională


În perioada 29-31 martie, elevii de clasa a VIII-a vor avea simularea Evaluării Naționale, iar examenul propriu-zis va fi în perioada 22-25 iunie.

Modele de subiecte EVALUARE NAȚIONALĂ 2021, clasa a VIII-a: Toate testele de antrenament și baremele la Română și Matematică

Modele de subiecte Evaluare Națională 2021: Ministerul Educației a pus la dispoziția elevilor de clasa a VIII-a care se pregătesc pentru examenul de Evaluare Națională 2021 modele de subiecte, de tipul testelor de antrenament și baremele de corectare, în mai multe seturi de pregătire la Română și Matematică. Modele de subiecte Evaluare Națională 2021: Ministerul Educației a pus la dispoziția elevilor de clasa a VIII-a care se pregătesc pentru examenul de Evaluare Națională 2021 modele de subiecte, de tipul testelor de antrenament și baremele de corectare, în mai multe seturi de pregătire la Română și Matematică  Programele pentru examen au fost actualizate la începutul anului, iar subiectele vor fi stabilite ținând cont de conținuturile prevăzute în acestea.  În ianuarie 2021, ministerul a publicat și noi modele de subiecte pentru examenul de Evaluare Națională. Sunt tipuri de subiecte concepute pe modelul testărilor internaționale.  

CALENDAR Simulare Evaluare Naţională 2021, pentru elevii clasei a VIII-a:

29 martie 2021: Limba şi literatura română
30 martie 2021: Matematică
31 martie 2021: Limba şi literatura maternă (pentru elevii aparţinând minorităţilor naţionale care au urmat cursurile gimnaziale în limba maternă)

CALENDAR Evaluare Națională pentru absolvenții clasei a VIII-a 2020-2021:

7 – 11 iunie 2021 – Înscrierea la evaluarea națională
22 iunie 2021 – Limba și literatura română, probă scrisă
24 iunie 2021 – Matematică, probă scrisă
25 iunie 2021 – Limba și literatura maternă, probă scrisă
29 iunie 2021 (până la ora 14:00) – Afișarea rezultatelor înaintea contestațiilor
29 iunie 2021 (ora 16:00 – ora 19:00) – 30 iunie 2021 (ora 8:00 – ora 12:00) – Depunerea contestațiilor
30 iunie – 4 iulie 2021 – Soluționarea contestațiilor
4 iulie 2021 – Afișarea rezultatelor finale după soluționarea contestațiilor

Materialul va fi completat pe măsură ce ministerul publică și alte teste/bareme.

sursă: rocnee.eu (Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație)

Vezi Sursa AICI  


EVALUARE NAȚIONALĂ 2021: Noile modele de subiecte pentru examen, publicate de Ministerul Educației. Care sunt cerințele

CALENDAR Evaluare Națională pentru absolvenții clasei a VIII-a, în anul școlar 2020-2021:

  • 7 – 11 iunie 2021 – Înscrierea la evaluarea națională
  • 22 iunie 2021 – Limba și literatura română, probă scrisă
  • 24 iunie 2021 – Matematică, probă scrisă
  • 25 iunie 2021 – Limba și literatura maternă, probă scrisă
  • 29 iunie 2021 (până la ora 14:00) – Afișarea rezultatelor înaintea contestațiilor
  • 29 iunie 2021 (ora 16:00 – ora 19:00) – 30 iunie 2021 (ora 8:00 – ora 12:00) – Depunerea contestațiilor
  • 30 iunie – 4 iulie 2021 – Soluționarea contestațiilor
  • 4 iulie 2021 – Afișarea rezultatelor finale după soluționarea contestațiilor

Ministerul Educației a publicat noi modele de subiecte pentru examenul de Evaluare Națională de anul viitor. Sunt tipuri de subiecte concepute pe modelul testărilor internaționale. 

Noile modele de subiecte pentru Evaluarea Națională vin cu modificări mai ales ale cerințelor la Limba și literatura română, potivit edupedu.ro.

Elevii de clasa a VIII-a din Alba și din țară susțin miercuri a doua probă în cadrul Evaluării Naționale 2020. Au două ore la dispoziție pentru a rezolva subiectele la Matematică, iar media la acest examen va conta 80% pentru admiterea la liceu.

Subiectele de la examenul de matematică din această dimineață au devenit publice. Absolvenții claselor a VIII-a au la dispoziție 2 ore pentru a rezolva subiectele la matematică. Amintim că din programa de examen a fost eliminată anul acesta materia de pe semestrul al II-lea, deși școlile au fost închise pe 11 martie, după ce elevii parcurseseră 2 luni din acest semestru.


15 iunie: Limba şi literatura română – probă scrisă
17 iunie: Matematică – probă scrisă
18 iunie: Limba şi literatura maternă – probă scrisă
22 iunie: afişarea rezultatelor înaintea contestațiilor (până la ora 14:00)
22-23 iunie: depunerea contestațiilor (22 iunie: între orele 16:00 – 19:00; 23 iunie – între orele 8.00-12.00)
23-26 iunie: soluționarea contestațiilor
27 iunie: afișarea rezultatelor final





joi, 26 octombrie 2017

Matematicianul Grigore Gheba

Când am pus elevilor întrebarea 
ce matematicieni români cunosc, 
au răspuns numaidecât: «Gheba!» 


PORTRET Grigore Gheba, matematicianul care ne-a chinuit în anii de şcoală
Culegerile sale de probleme şi exerciţii la matematică le-au dat dureri de cap multor elevi. Pe alţii, dimpotrivă, i-au luminat. Oricum, „matematica de Gheba“ a făcut istorie şi s-a răspândit în bibliotecile a milioane de români. Printr-o serie de poveşti, pregătite de „Weekend Adevărul“, redăm viaţa lui Grigore Gheba (1912-2004): a) matematicianul, b) prizonierul de război şi c) curtenitorul.

Vezi și

  1. Schema de tratament pentru cazurile ușoare de Covid-19

  2. Romania traiește , încă ,  din inertia bogățiilor create in Epoca Comunistă

  3. Scara de valori a societății romanești 

  4. Europa privită din viitor

  5. Hrana vie

  6. Planurile in derulare sunt o munca in progres,  veche de sute de ani  

  7. Destinatii uimitoare pe glob

  8. Miracolul japonez- Drum reconstruit în patru zile

  9. Primarul care nu frură

  10. Duda a pus mâna pe Casa Regală

  11. Nu poti multiplica bogatia divizand-o !  

  12. Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg

  13. O Nouă Republică

  14.    A fi patriot nu e un merit, e o datorie.! 

  15. În vremea monarhiei, taranii romani reprezentau 90% din populatie si nu aveau drept de vot.

  16. Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL

  17. Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste

  18. Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul

  19. Fii propriul tău nutriționist

  20. Maya ramane o civilizatie misterioasa

  21. Slăbești daca esti motivat

  22. Serbet de ciocolata

  23. Set medical Covid necesar acasă

  24. Medicament retras - folosit în diabet

  25. Brexit-ul - Spaima Europei

  26. Virusul Misterios

  27. Inamicul numărul unu al acumulatorilor 

  28. Sistemele solare - apă caldă

  29. Economisirea energiei electrice

  30.  Hoțul de cărți

  31. Aparitia starii de insolventa

  32. TRUMP ESTE PRESEDINTE

  33. Microbii din organismul uman

  34. Despre islamizarea Europei. O publicăm integral.  Și fără comentarii. 

  35. „Naţiunea este mai importantă ca Libertatea !”

  36. Masca ce omoară virusul     O veste de Covid  

  37. Primul an de viaţă - Alocatia pentru copil  

  38. Tavalugul Marelui Razboi - Globaliyarea - Asasinii Economici



Grigore Gheba, matematicianul luat prizonier de ruşi. 
Geniul a fost sa... Despre Grigore Gheba s-a spus, popular, că ar fi scos la tablă toţi elevii din ţară, după anii ’50. Atunci apăruseră pe piaţă primele sale culegeri cu probleme şi exerciţii de matematică pentru gimnaziu, care au cunoscut un succes fenomenal. Când profesorii de matematică intrau la ore cu cartea la subsuori, penru cei mai mulţi elevi semnalul era clar; nu scăpau de cea mai mare frică a lor – „Scoateţi o foaie de hârtie!“. „Dacă nu ştiai să rezolvi problemele lui Gheba, nu treceai clasa!“, îşi amintesc mulţi dintre foştii elevi care au învăţat matematica „după Gheba“. Pentru unii, nivelul ridicat de dificultate al unor exerciţii a sădit riduri de încruntare pe feţe. Alţii îşi amintesc cu nostalgie de temele lungi, din culegerile sale, sau de satisfacţia explozivă când „le dădeau“ problemele. 

Astăzi, unii matematicieni critică modelul „Gheba“, care a căutat să ofere soluţii şi probleme „reţetă“, în locul unor exemple care să le stimuleze elevilor gândirea logică. Culegerile de Gheba sunt, acum, foarte puţin folosite spre deloc. Dacă viaţa lui Grigore Gheba ar fi prinsă într-un triunghi echilateral, forma sa geometrică preferată, „pentru că are stabilitate“, cele trei laturi ar trebui neapărat să fie: matematica, disciplina care l-a făcut celebru şi pe care a predat-o elevilor până la 90 de ani; anii războiului, din care a ieşit teafăr, deşi a fost prins de ruşi şi condamnat de două ori la moarte; şi femeile, „cea mai mare slăbiciune din viaţa mea“. Despre cum era Grigore Gheba în copilărie, care au fost cele mai mari provocări ca general de armată în război şi apoi ca autor în perioada comunistă, dar şi cum era îndrăgitul „Şoşon“ în afara catedrei au povestit, pentru „Weekend Adevărul“ , fiica sa adoptivă, Carmina Dragomir-Gheba, şi cumnata lui, Paula Cîrnu. Am ales, de asemenea, din cele peste 30 de cărţi semnate de Grigore Gheba, una singură care să nu conţină cifre şi probleme complicate. O autobiografie sinceră, descrisă „Între viaţă şi moarte“, pentru că, în acest interval închis, viaţa sa chiar e ca o ecuaţie dificilă cu mai multe necunoscute. Grigore Gheba a venit pe lume pe 15 august 1912, în casa părintească, ultima de la marginea satului Poieniţa, din comuna vrânceană Dumitreşti. Departe de el însă gândul că ziua naşterii sale ar fi fost vreo sărbătoare în familie, mai mult decât semnificaţia datei în calendar. Gheba nu şi-a închipuit că ar fi fost un copil prea dorit, aşa cum mărturisea în cartea sa autobiografică, „Între viaţă şi moarte“, fiind al cincilea băiat – în total au fost şapte fraţi – dintr-o familie tare nevoiaşă şi, unde mai pui, cu un tată bolnav, suferind mai degrabă „de-o manie fără leac“. Şi totuşi, încă din copilărie, prezenţa lui era poate cel mai des simţită în sânul familiei. Dintre toţi copiii, „Grigoraş“, aşa cum îl alinta mama sa, era cel mai năzdrăvan. Ţâncul „uscat ca iasca“, cu picioarele pline de zgârieturi şi cu crăpături în tălpi, era tot timpul în râcă cu fraţii săi mai mari, care nu conteneau să-l ocărască şi să-l lovească pentru năzbâtiile sale sau, alteori, aşa, fără niciun motiv. 

Purta numai hainele rămase de la ei, nişte zdrenţe lălâi, şi opinci legate cu sfoară în picioare – singurele încălţări pe care le-a avut până... hăt, la liceu. Grigore Gheba a continuat să-i înveţe pe copii matematica şi după ce a ieşit la pensie Fotografii: Arhiva personală Paula Cîrnu „Zgândăream toţi câinii satului“ Când nu se ţinea de şotii, purta pe umeri responsabilitatea oricărui copil crescut la ţară. Trebuia să meargă cu vaca la păscut, apoi să adune vreascuri din pădurea care începea unde se termina casa sa, să culeagă corcoduşe şi ierburi, pentru animale. Apoi, vlăguit de muncă, pleca la şcoală. „Casa noastră era ultima din marginea satului şi, în drumul meu spre şcoală, cale de trei kilometri, treceam în mare viteză de-a lungul gardurilor şi, cu un băţ, le făceam să ţăcănească ca o mitralieră, astfel că zgândăream toţi câinii satului. Nu mă mulţumeam cu atât, mă opream şi la stână, pentru a mă lupta cu dulăii, împreună cu un alt coleg, o altă puşlama, care, oricum, nu mă întrecea în năzdrăvănii“, povestea Grigore Gheba în cartea sa, scrisă în 1993, când avea 81 de ani. Război împotriva beţişoarelor de socotit Intrarea la şcoală i-a adus multe necazuri. Pentru că era curios şi punea multe întrebări, învăţase de la fraţii mai mari, încă dinainte de şcoală, primele operaţii de aritmetică. În clasa întâi, nu avea niciodată la el beţişoare pentru socotit – deja depăşise episodul adunărilor şi scăderilor – şi nici tăbliţa, pe care o făcea mereu zob. De aceea, pentru „indisciplina“ sa, primea, în locul unei teme stufoase, câte-o bătaie zdravănă de la învăţătorul său. Cum nu bătaia e model de educaţie, elevul Gheba nu s-a învăţat minte uşor. Ba chiar îşi pusese în gând să ducă un război împotriva tuturor tăbliţelor din clasă şi beţişoarelor de socotit. Ori de câte ori îşi vedea colegii că se dau pe gheaţă, le dădea ghionturi şi ei cădeau pe spate peste ghiozdane. „Nu mică îmi era satisfacţia când auzeam cum le trozneau tăbliţele în ghiozdane în contact cu gheaţa...“, îşi amintea matematicianul. Însă, din acest război infantil, tocmai el era cât pe aici să fie singurul înfrânt. Odată, nesătul de ghiduşii, a furat beţele unei colege, pe care le-a înlocuit cu nişte vreascuri adunate de pe jos. „Numai tu, derbedeule, puteai să faci pozna!“, a strigat spre el învăţătorul atunci când a văzut ce avea fiecare elev pe bancă. A primit încă o bătaie zdravănă, apoi învăţătorul l-a scos afară, dezbrăcat. Era mijlocul iernii. Multe din vrăjile şi vedeniiile tatălui mi-au făcut viaţa amară, pentru că de multe ori ţipam în somn, speriat de focul iadului şi de cazanele cu smoală, cerând disperat ajutorul mamei, care mă liniştea cu mângâierea ei plină de duioşie. Aş dori să se ştie că numai dorina pătimaşă de a-i da satisfacţie mamei a fost primul imbold spre cariera mea ştiinţifică şi numai după aceea mândria mea personală. Fără această năzuinţă şi fără suportul ei moral, poate n-aş fi fost atât de perseverent. Grigore Gheba în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ La şapte ani, la un pas de moarte „Am răcit cumplit şi am fost la un pas de moarte“, povesteşte profesorul care, din cauza unei pneumonii, a fost nevoit să întrerupă şcoala trei luni. Salvarea lui a fost, ca în multe alte dăţi, mama sa, Maria Gheba. Femeia şi-a vândut portul naţional ca să-i cumpere medicamente, să-l ducă la un medic şi să-i ia, pentru a nu ştiu câta oară, o altă tăbliţă. A spart-o şi pe aceasta, dar, până la urmă, câte nu i se iartă unui copil? Întoarcerea sa la şcoală l-a îmbunat pe învăţător, care, văzându-l slab şi pricăjit, a început să-l încurajeze, mai ales că se remarca printre elevii cei mai pricepuţi la calcule. Iar Gheba devenea un elev din ce în ce mai ascultător şi mai harnic: „Grija mamei, cât am fost bolnav, mi-a schimbat parcă firea, odată cu clasa a doua primară. Am început treptat să intru în râdul elevilor sârguincioşi şi să mă apuce pasiunea pentru aritmetică; zi şi noapte rezolvam tot felul de exerciţii şi probleme, chiar de la fraţii mei mai mari. De multe ori, mama mă găsea noaptea târziu, învăţând la lumina de la vatra sobei“. „Dacă învia Hristos şi te găsea dormind?“ Dacă, pentru el, mama era o femeie „vie, bună şi blândă, ca nicio altă fiinţă de pe pământ“, tatăl său fusese un om „violent, egoist şi foarte habotnic“. Gheba povestea că tatăl său avusese ghinionul să cunoască un preot pe care oamenii din sat îl porecliseră „Scai“, pentru că se lega de toată lumea. Popa Scai, profitând de naivitatea şi ignoranţa tatălui său, l-a sfătuit să facă mai multe daruri bisericii, pentru că doar aşa va ajunge în rai. Iar bărbatul a tot dat, până a sărăcit. Toată familia a avut de suferit de pe urma fanatismului religios al tatălui. De pildă, Gheba îşi amintea „tortura“ de la fiecare sărbătoare religioasă, când toţi membri familiei trebuiau să-şi petreacă nopţile în genunchi şi să facă semnul crucii cât mai mare, ca să-i vadă Hristos sau Maica Domnului. „Odată, în ajunul Paştelui, pe când eu mă chinuiam în genunchi, alături de fraţii mei, stând ca nişte popândăi, am adormit, obosit de la muncile grele la care eram supus. Deodată m-am trezit cu un pumn în cap, ca un ciocan, însoţit de glasul disperat al tatii, care-mi spune: «Nenorocitule, dacă învia Hristos şi te găsea dormind, ce făceai, că nu-ţi mai ierta păcatele, şi calea iadului te aştepta?» . Ce fel de păcate ar fi putut Hristos să-mi ierte, n-am priceput, fiindcă aveam doar câţiva anişori şi în plus, eram aşa cum spunea tata că scrie la carte, sărac şi cu trupul, şi cu duhul...“, scria matematicianul despre acele episoade tragicomice de care-şi amintea cu jenă. 

Profesorul către Gheba: „Câcărează Iordache, ia vino la catedră!“ „Trebuie însă să mai ai şi un dram de noroc în viaţă şi eu pot spune că l-am avut chiar cu toptanul“ este, paradoxal, mai mult decât un simplu aforism scris de Gheba printre rânduri. În ciuda multor provocări în care viaţa sa a atârnat de un fir de aţă, de când avea câţiva ani şi până la bătrâneţe, Gheba a fost de multe ori prins de câte-o mână salvatoare. 
Toată copilăria a fugit de unchiul său, de ruşine că fraţii săi mai mari îi spuseseră numai lucruri urâte despre el. Că e prostănac şi aiurit. Însă fratele mamei, Ion Lungu, care era inspector şcolar şi pasionat de matematică va fi tocmai cel care-i va pune în braţe cartea „1001 probleme şi exerciţii de matematică“ şi-l va trimite, mai târziu, să aprofundeze matematica la liceu. „Băiatul ăsta nu trebuie să rămână la vaci“, sfatul unchiului său către mama lui îl umpluse de speranţă, după ce fusese verificat de acesta la tablă, într-o zi de inspecţie. Gata, dintrodată, a uitat şi de joc, de hărţuiala cu câinii, ca şi de alte năzdrăvănii, spre uimirea fraţilor şi vecinilor. Băiatul „aiurit“ avea probleme de rezolvat. Tânărul Grigore Gheba, înainte de a pleca pe front „Pa va ga di che zo ni pa“ Ghinion însă! Părintele apropiat familiei se ţinea scai de mama sa, să-l dea la şcoala de dascăli de biserică, promiţându-i că-l va lua apoi la parohie. N-a avut încotro. Cu traista în spate şi cu un coş de paie în mână, în care avea câteva merinde, două cămăşi petice şi o pălărie prea mare pentru capul lui, a plecat să înveţe solfegiu bisericesc. L-a ştiut pe de rost până la bătrâneţe: „Pa va ga di che zo ni pa, n... să-l ia!“. A doua zi, a fugit înapoi acasă. S-a înfuriat după ce un fost coleg de şcoală primară l-a asigurat că va rămâne „tot un ţărănoi, slugă la popă, care să-i ţină căldăruşa“. Când l-au văzut pitulat prin pădurea de lângă casa lor, fraţii lui l-au luat în tărbacă. Alergau după el cu o coroană de spini, ca să-l premieze pentru onoarea pe care le-a făcut-o, fugind de la şcoală. Mama sa era dezamăgită. Tânărul Gheba se simţea vinovat, dar şi neînţeles. Dacă lui îi plăcea matematica, de ce să ajungă atunci slugă la preot? A urmat admiterea la liceu. Insistenţele unchiului său au înduplecat-o pe mama sa să-l lase la examen, convinsă că o să se facă de râs. A pus pe el câteva ţoale mai arătoase şi, încălţat cu opinci legate cu sfoară, s-a prezentat în faţa directorului Şcolii normale din Râmnicu Sărat, bun prieten de-al unchiului său. „Ce-i cu ăsta? De unde a apărut?, a râs directorul de hainele sale zdrenţuroase. S-a uitat abia după câteva întrebări mai atent la puştiul care ştia toate răspunsurile. Îl simţeam pe directorul Gherda din ce în ce mai apropiat de mine, dapt care a culminat cu o mângâiere după ultimul răspuns bun, care a fost hotărâtor pentru viitorul meu. Grigore Gheba în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ „Puiul ăsta de ţăran va rămâne elevul şcolii“ „Imediat după terminarea cu succes deplin a examinării mele, directorul a sunat cu un clopoţel, ca la tribună, şi a apărut în uşă un domn pleşuv, căruia directorul i-a spus: «Domnule contabil, să iei pe puiul ăsta de ţăran şi să-l îmbraci în uniformă şcolară, să pui pe foc tot ce e pe el şi apoi să-l aduci, să-l văd, căci va rămâne elevul şcolii mele.» Aveam impresia că visez“, povestea bărbatul care mai spunea că a avut mari dificultăţi de acomodare cu nişte ghete galbene „pe care le simţea ca pe nişte fiare legate de picioare“. Culegerile de Gheba... La şcoală, unde a fost primit fără să plătească taxe, s-a împrietenit repede cu cei mai slabi la matematică. El le făcea temele sau le furişa câte-o fiţuică la lucrările de control, iar aceştia, la rândul lor, împărţeau cu el pachetele cu mâncare primite de acasă sau ceva dulce, când ieşeau în oraş. Îi plăcea să petreacă timp în grădina publică, să asculte, în parc, fanfara militară, pentru care avea o mare slăbiciune, sau să se plimbe pe bicicletă, pe care abia o descoperise. „M-am oprit direct în anteriul popii“ Într-o zi, după ce a fugit de la internat ca să închirieze o bicicletă să se plimbe prin oraş, l-a prins directorul adjunct al şcolii, popa Roşescu, profesorul de religie, un „om extrem de sever“. „Popa Roşescu, în carne şi oase! Am făcut ochii cât gogoşile, m-am simţit ud pe dedesubt; am lovit mai întâi o bătrână care venea de la piaţă cu varză şi, parcă, atras de un magnet, m-am oprit direct în anteriul popii, după care, fulgerător, am dispărut după colţ. Am putut doar să văd cum se rostogoleau verzele pe jos“, povesteşte Gheba cu umor. Ce a urmat apoi, a rămas în istoria şcolii. Când a venit ora de religie, toată lumea aştepta să vadă ce va păţi elevul Gheba. S-a pitulat în ultima bancă, chircit ca un ghem, dar în zadar. Profesorul, care-şi rotea ochii prin clasă, ca un vultur după pradă, s-a oprit cu privirea spre el şi, pe un ton autoritar, a strigat: „Ia să vină la mine Câcărează Iordache, acela care se ascunde acolo, în fundul clasei!“. El s-a făcut că nu pricepe, doar nu era nici Câcărează, nici Iordache. Colegii săi se prăpădeau de râs. În atmosfera de râsete cu lacrimi, popa mi-a promis că nu mă va spune directorului, doar să nu mă mai prindă cu două roate în cur, că am încurcat-o rău cu el. Grigore Gheba în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ „Tu, tu, acela care te ascunzi acolo, vino repede aici, la catedră, să stăm noi de vorbă!“, a continuat profesorul care totuşi nu l-a pârât directorului pentru isprava sa. Fusese pedepsit cu un nume care i-a rămas până la finalul şcolii şi parcă era suficient. „Că mi-a zis Câcărează am mai înţeles, fiindcă aşa cum eram eu de mic şi de negru, făcut ghem acolo în fundul clasei, semănam cu o câcărează de oaie, dar de ce mi-a zis şi Iordache, n-am înţeles niciodată!“. Examenul de Bacalaureat: prins cu 5 fiţuici După trei ani, Şcoala normală din Râmnicu Sărat s-a desfiinţat, astfel că elevul Gheba a fost repartizat în clasa a patra la Călăraşi. Pentru că era printre primii trei din clasă, a beneficiat de o bursă, dar era nevoit să plătească taxele şcolare. 
Toată vara a lucrat pentru vecinii din sat, „la coasă“, ca să facă rost măcar de o parte din bani. Pe 15 septembrie, când a început şcoala, s-a furişat după uşa toaletei din trenul care mergea de la Râmnicu Sărat la Călăraşi, ca să nu-l prindă controlorul, fiindcă nu avea bilet. A scăpat nevăzut. Dar, odată aşezat în banca şcolii, a rămas dezamăgit. Gheba povesteşte, în cartea sa, că orele de matematică erau ţinute de un suplinitor slab pregătit, care adesea făcea demonstraţii confuze şi multe greşeli. La una dintre ore, a îndrăznit să-i atragă atenţia asupra unui rezultat greşit, dar nu a făcut decât să intre într-un conflict cu profesorul, motiv pentru care a terminat primul trimestru cu situaţia neîncheiată la matematică. Cum ni s-au dat subiectele, eu le-am lucrat repede pe o ciornă, după care am început să scriu rezolvarea lor pe scurt, pe o fiuică, cu patru plombagine; ieşeau astfel cinci exemplare. Colegul din spate îmi şoptea că nu ştiam nimic din temele date şi era disperat. Grigore Gheba în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ După ajutor la senatorul Tătăranu Însă şi de data aceasta, a avut un dram de noroc... cu Nicolae Tătăranu (n.r. – fost general de brigadă, şeful de stat-major al Armatei 4 în Al Doilea Război Mondial)! În apropierea alegerilor parlamentare din Dumitreşti, venise şi – pe atunci – senatorul Tătăranu, care se adresa mulţimii, spunându-le oamenilor cum va ajuta pe oricine care are nevoie de ajutor. Grigore Gheba n-a pierdut ocazia şi, cu o voce tremurândă şi cu două degete ridicate în aer, i-a spus povestit despre părinţii săi săraci şi cât de mult îşi doreşte să termine şcoala. Vorbele senatorului în faţa mulţimii n-au fost ca obişnuitele promisiuni electorale. Pentru că, după câteva telefoane date de acesta unui director din Ministerul 

Învăţământului, elevul Gheba a ajuns elev la şcoala din Câmpulung-Muscel. Făcea parte din clasa unui celebru autor de manuale de matematică din acea vreme, profesorul Corbeanu. „Am găsit în profesorul Corbeanu nu numai un distins matematician, dar şi un pedagog şi un om de înaltă ţinută morală. M-a încurajat şi m-a stimulat tot timpul, încheind trimestrul al patrulea cu media 10 la matematică“, spunea Grigore Gheba în cartea sa „Între viaţă şi moarte“. Nota surpriză de la Bac Şi ce moment mai bun în viaţa unui licean să-i fie verificate şi confirmate cunoştinţele decât examenele de la finalul şcolii? Lucrările aveau să se întoarcă de la Minister cu nota dată de cei mai neînduplecaţi profesori. Proba de matematică: Grigore Gheba este prins în timp ce împărţea cinci! fiţuici colegilor. Şi directorul şcolii, şi profesorul Corbeanu au aflat isprava sa, care i-au luat imedat foile de examen „goale“ şi le-au pus-o în plic, fiind convinşi că nu putea lua decât nota 1. N-au observat însă că elevul reuşise să pună, la mijlocul celor patru file, şi foile cu rezolvarea subiectelor... Spre surpriza tuturor, lucrarea sa a venit de la Minister cu nota 8. Avea termenul „promovat“ în dreptul numelui său. Ca în reclame, copiii nu sunt sfătuiţi să încerce asta la şcoală. „Din corpul meu îmi rămăseseră doar ochii care să plângă“ În toamna anului 1933, Grigore Gheba îmbracă uniforma la care visa încă de când privea cucerit la fanfarele militare care animau oraşul Râmnicu Sărat. La 21 de ani, urmează şcoala de ofiţeri în rezervă de la Bacău şi epoleţii i se schimbă, treptat, de la sublocotenent – pardon, „mândru sublocotenent“, după propriile sale aprecieri – la ofiţer. Era tânăr, înalt şi subţirel. Fiica sa, Liliana, a moştenit-o fizic pe mama sa Nu lipsea nicio sâmbătă seara de la balurile Cercului Militar din Râmnicu Sărat. Dansa şi cânta, calităţi cu care-şi va distra prietenii şi la bătrâneţe. Pe ringul de dans, întâlneşte o fată de care se îndrăgosteşte, cum se zice, ca un nebun. Pentru că – trebuie să ştiţi – Gheba nu avea nimic din tăria unui ofiţer neînfricat şi aspru. Era sentimental, enervant de romantic şi mândru de asta. „Nu ştiam ce să-i admir mai întâi“ „Am cunoscut o fată care mi-a atras imediat atenţia prin frumuseţea ei deosebită, înaltă, cu un trup armonios, cu ochi mari, negri şi păr bogat, lăsat pe spate. Avea multă eleganţă în mers, dansa cu multă pasiune, ceea ce îi scotea în evidenţă zvelteţea. Mă uitam la ea şi nu ştiam ce să-i admir mai întâi“, povestea Gheba despre fata căreia i-a cântat, în acea seară, melodia „Ramona“. Pe ea o chema Lilica Popescu. În cartea sa, Gheba se pierde în detalii dedicate primei sale iubiri. Dar şi celei de-a doua, şi a altor iubiri pe care le-a trăit mai intens decât însuşi războiul care se apropia. Angoasele îndrăgostitului, care nu primea niciun răspuns la zecile scrisori trimise prin poştă, îl împing să o ia la fugă, călare, în plin viscol, spre „dragostea mea din creierul munţilor“. Voia să-şi declare dragostea şi să le ceară, cum se cade, mâna părinţilor. Înainte de a sta în spatele catedrei, Grigore heba a trecut prin anii grei ai războiului Drama soţiei sale Cu Lilica se căsătoreşte în 1936. Părinţii ei, care aveau patru fete şi cinci băieţi, „toţi intelectuali“, le-au aranjat o nuntă cu orchestră, iar el al avut grijă ca lăutarii să cânte neapărat două melodii: „Ramona“ şi „Căsuţa nostră, cuibuşor de nebunii“. Peste doi ani, se năştea fiica lor, Liliana. Cam atât a durat şi fericirea lor. Războiul forţa tot mai tare graniţele ţării. Gheba trebuia să lupte. În plus, după căsnicie, toţi cei cinci fraţi ai soţiei sale s-au stins, unul după altul, de tumoare cerebrală. La ultimul copil, părinţii Lilicăi n-au mai rezistat şi au murit amândoi în acelaşi an. „A fost cea mai mare tragedie de familie pe care a cunoscut-o judeţul Vrancea“, scria Gheba în „Între viaţă şi moarte“. În 1941, pe peronul gării din Râmnicu Sărat, Gheba îşi ia rămas bun de la familie. Pleacă pe front, să lupte alături de trupele germane, având sentimentul vremurilor grele şi nesigure care vor urma. Eliberează 40 de prizonieri evrei din lagăr Pe câmpul de luptă, ştia că nu există dreptate decât cu arma. Totuşi, ceva nu-l lăsa să rămână indiferent în faţa crimelor comise de nazişti. În oraşul Dubăsari din Transnistria, acolo unde armata lui Hitler avea un lagăr de exterminare pentru evrei, trăieşte primul şoc al războiului. „Am văzut femei şi copii împuşcaţi, ce cădeau în gropile făcute de ei. Copiii continuau să ţipe în groapă. Călăii erau îmbrăcaţi în haine negre, cu panglici roşii la chipiu şi la veston, penru a fi cât mai fioroşi“, povestea soldatul pe care astfel de imagini îl ţineau treaz nopţile. Întorcea mereu privirea după aceşti oameni chinuiţi, aşa că, într-o zi, cu riscul de a fi omorât în faţa plutonului, îşi face pentru prima oară curaj. Un curaj nebun! Ajută un grup de patruzeci de oameni – femei, bărbaţi şi copii – să fugă, care, deşi nu ştiau, erau în drum spre locul de execuţie. Îi îmbată pe nemţii care-i închiseseră pe prizonieri în lagăr şi, la ora 12 noaptea, împreună cu sergentul său de încredere, deschide lacătele gratiilor. Oamenii au început să alerge, fericiţi, în toate părţile. A doua zi dimineaţa, nemţii s-au trezit din beţie şi în prea multă linişte. Panglicile lor roşii erau căzute în noroi. În vagonul meu aveam nouă morţi şi, în mijloc, o grămadă mare de excremente. Aveam păduchi şi în sprâncene, eram foarte murdari şi cu chipurile hidoase. Nu mai semănam a oameni. Am legat toate curelele de la pantaloni de o crăticioară, pe care am strecurat-o printre drugii de la o fereastră a vagonului şi, din mersul trenului, prindeam ceva zăpadă care ne mai potolea arşiţa. Grigore Gheba, în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ Micile bucurii de pe front şi marile temeri A continuat să se apropie cu regimentul de front. La 20 octombrie 1941, era la Cotul Donului, şi se pregătea de primul atac împotriva Armatei Roşii. Conducea tragerile de artilerie, de la observator. În luptă cu el, erau şi alţi doi fraţi de-ai săi, pe care, pentru a-i apăra „vărsam potop de foc peste inamicul aflat imediat în faţa lor“. Dacă în copilărie se hârjoneau până la nervi, în bătălie, îşi purtau de grijă permanent, vorbeau la telefon în fiecare seară să se asigure că toţi sunt încă în viaţă. Să nu credeţi că, în ciuda morţii ameninţătoare, oamenii se afundă numai în gânduri demoralizatoare şi uită să se bucure – orice ar însemna asta – de cele mai mici gesturi de omenie. Un exemplu: într-una dintre serile de „linişte“, Gheba primeşte un telefon de la unul dintre fraţii săi, Vasile, care conducea la atac o companie de mitraliere, să-i spună că făcuse nişte turte cu grâu. Avea de mers 300 de metri până la fratele său. Era înfometat. N-a putut rezista tentaţiei aşa că a pornit spre el. Soarele tocmai apunea, iar dinspre linia inamicului se vedea cum, pe coama colinei, alerga, cocârjat, ofiţerul Gheba. Focuri de armă s-au năpustit aspura lui. „Nu se poate să nu fiu lovit“ „Un foc năpraznic de mitralieră s-a abătut asupra mea, încât auzeam cum şuierau gloanţele pe la urechi şi-njurul corpului. M-am făcut una cu pământul. Am înţepenit pentru o clipă pe coama dealului; auzeam doar gloanţele cum loveau nisipul de pe lângă corp, aruncându-mi-l în ochi. Eram convins că sunt ciuruit de gloanţe, dar de spaimă credeam că nu simţeam rănile. M-am calmat şi am început să-mi pipăi corpul vorbind singur şi deodată am început să strig ca ieşit din minţi: «Nu se poate, nu se poate, nu se poate să nu fiu lovit!»“. După o oră, a reuşit să se întoarcă teafăr la observator. Soldaţii plângeau, pentru că fuseseră înştiinţaţi că ar fi fost ucis. Lesne de înţeles că nimeni n-a mai avut poftă de turte cu grâu. La 3 noiembrie 1942, Gheba cade prizonier în punga Donului. Această dată îi va rămâne în amintire, aşa cum mărturisea în cartea sa, ca o adevărată sinucidere şi un act de trădare din partea nemţilor. În rândul a peste 100.000 de oameni se instalează haosul, împinşi de un sentiment puternic de răzbunare. Cei mai mulţi se sinucid, înnebunesc sau sunt ucişi de armele sovietice. Portret de soldat: 39 de kilograme şi nicio speranţă Gheba a refuzat să-şi rupă epoleţii de pe uniforma de ofiţer, în speranţa că va scăpa „mai uşor“. A fost aruncat în bordeie sub pământ, alături de alţi colegi, aşteptând clipa morţii. A fost dus într-o piaţă plină de oameni care au aruncat cu pietre în el. Într-un marş alături de 50.000 de oameni, se târa spre lagărele din Siberia. Noaptea dormea pe zăpadă, în plin câmp. Era noiembrie 1942. A doua zi, doar cine rezista cotinua drumul. Gheba a fost prizonier în trei lagăre. Când a ajuns în ultimul, Susdold, din apropierea Moscovei, avea 39 de kilograme şi nicio speranţă că-şi va revedea familia. „Din corpul meu atletic îmi rămăseseră doar ochii care să plângă“. Îndrăgostit de medicul care i-a salvat viaţa „N-am crezut în minuni, însă am admis întotdeauna hazardul“, spunea Gheba, încercând totuşi să-şi explice revenirea sa la viaţă. Pentru că, în cel mai nesperat moment al său, mâna salvatoare a fost din întinsă, de data aceasta, de infiermiera lagărului, pe nume Marusia Anka. L-a găsit plâgând cu suspine într-o zi. Ea a fost înduioşată de suferinţa lui, pe care prizonierul i-o povestea anevoie în rusă. Femeia blondă, cu ochi albaştri, se va îngriji de-acum de „Grişa“, aşa cum îi spunea doar ea. Iar el va reuşi din nou să-şi ţină spatele drept. Tot ea îl sfătuieşte să se încrie în unitatea de voluntari formată din prizonieri români recrutaţi din lagăre, Divizia „Tudor Vladimirescu“, spunându-i că doar aşa va putea să ajungă înapoi în ţară. Pentru Gheba, hotărârea sa era lege şi procedează întocmai. Mai târziu, însă, va fi judecat aspru pentru această decizie. Mariusia era aşa de tânără şi de frumoasă, cu obrajii îmbujoraţi, iar în privire avea atâta blândeţe şi bunătate, nu-mi puteam crede ochilor, părea un vis frumos. «Grişa, să ştii că eu am să fac din tine un bărbat voinic», mi-a zis Marusia, căreia i-am mulţumit cu mâna pe inima care încă mai dădea semne de viaţă. Grigore Gheba, în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ Se întoarce în Moscova, după Marusia Anka Fără să-şi explice cum, se îndrăgosteşte de Marusia Anka, de care se simţea foarte apropiat sufleteşte. Prin tot felul de escapade, reuşeşte să o mai întâlnească la Moscova, având acordul generalului Nicolae Cambrea, de la comanda Diviziei „Tudor Vladimirescu“ şi ajutorul bunului său prietenul din divizie, Mişa Guzun, un ofiţer rus care-l ştia de îndrăgostit. Pentru Grigore Gheba, Marusia a fost un înger salvator, chiar aşa au fost cuvintele sale. Şi ea îl iubea, deşi amândoi ştiau cât de periculoasă era dragostea lor în acele vremuri. Ultima oară când s-au văzut era în amurg, doar ei doi, într-o pădure de molizi de la marginea Moscovei, unde şi-au spus vorbe de îndrăgostiţi. Matematicianul se întoarce în acest loc în anul 1988. Pe 7 iulie pleacă din Bucureşti spre Moscova sperând că o va găsi pe Marusia la adresa pe care o primise, în urmă cu 40 de ani. Însă pe strada Maxim Gorki nr. 204 nu mai locuia nimeni. Cu 320 de ruble în buzunar, a închiriat o maşină şi a mers pe malul râului Oca, la 60 de kilometri de Moscova. Alături, era pădurea de molizi, acolo unde se văzuseră ultima oară. Era intactă, aşa cum o ştia. „În rest, n-am mai recunoscut nimic“, scria Grigore Gheba care nu a mai aflat nimic despre femeia care, cândva, i-a salvat viaţa. Avansat din „trădător de ţară“ la prefect de judeţ Înapoi pe front, luptă acum împotriva nemţilor. Trece la o aruncătură de băţ pe lângă Râmnicu Sărat, însă nu poate să-şi anunţe familia că este viu, înapoi, acasă! În timpul luptelor, Grigore Gheba este de două ori acuzat de trădare. Prima oară, aşezat în scaunul din biroul de anchete al comandamentului Diviziei „Tudor Vladimirescu“, trebuie să-i recunoască enkavedistului sovietic Serper că el ar fi dat ordin ca unitatea sa să-şi facă amplasament pe un teren care putea fi văzut cu uşurinţă de inamic. Nu recunoaşte nimic. Petrece trei zile în întuneric, apoi este trimis în judecată la Curtea Marţială şi, din nou, trimis în arest. E eliberat fără nicio explicaţie şi se întoarce pe front, dar, în luptă, este rănit. Într-o zi din 1972, Grigore Gheba a mers la pescuit, îmbrăcat în costum şi cu batistă-n piept asortată Ana Pauker îl propune prefect la Râmnicu Sărat Ana Pauker, care se afla atunci la conducerea Partidului Comunist la Bucureşti, şi pe care acesta o întâlnise de câteva ori la Dizivia „Tudor Vladimirescu“, află că acesta este rănit. Îl trimite pentru tratament acasă, la spitalul din Râmnicu Sărat. Gheba reuşeşte, în sfârşit, să-şi revadă familia care-l credea pierdut de tot în Siberia. Liliana, fiica lui, învăţase cuvântul „tată“. De fapt, Ana Pauker voia ca, odată însănătoşit, Grigore Gheba să ocupe fotoliul de prefect al judeţului Râmnicu Sărat. „Imaginaţi-vă câtă ură şi invidie am putut să-mi atrag din partea lui Gheorghe Stoica, care nu mă simpatiza deloc, şi a altor nemernici când au auzit că din situaţia de trădător pe punctul de a fi împuşcat la zid, dintr-odată, am fost propulsat în funcţia de prefect de judeţ“. Gheba acceptă postul. Refuză să aresteze 84 de „legionari“ Doar că presiunile dictate de regimul comunist îl fac să scrâşnească din dinţi. Sarcinile ca prefect îl frustrează, dar tot nu are încotro şi le respectă: trebuia să plătească în natură, ca despăgurbire de război, din armistiţiul cu ruşii, cantităţi enorme de produse agricole şi industriale. Într-o zi vede cum un batalion sovietic care trecea spre front s-a oprit pe câmp unde erau patruzeci de vaci, apoi oamenii le-au împuşcat şi încărcat în camioane, iar pe ţărani i-au alungat cu puştile. Pentru că se plânge la Comisia Aliată de Control pentru aceste abuzuri, e acuzat de antisovietism. Punctul culminant e dat de Teohari Georgescu, pe atunci ministru de Interne. Gheba primeşte de la acesta o listă cu 84 de nume, majoritatea învăţători şi preoţi, pe care trebuie să-i aresteze, pe motiv că ar fi fost legionari. După o discuţie cu Ana Pauker, acesta nu reuşeşte decât să obţină o suspendare a arestării celor 84 de oameni. Grigore Gheba îşi anunţă demisia. În ceea ce priveşte comunismul implantat cu forţa de indivizi de ţeapa Anei Pauker, am înţeles că era o formă mascată a trădării de patri, drept care am refuzat să fiu membru de partid încă de când eram în dizivie şi, apoi, tot restul vieţii, suportând, cei-i drept, consecinţele. Grigore Gheba, în cartea sa, „Între viaţă şi moarte“ Viaţa de la zero în Bucureşti Pleacă definitiv în Bucureşti într-o noapte, la ora 2.40, împreună cu soţia şi fiica lui. E nevoit să înceapă totul de la zero. „Aş putea spune că funcţia de prefect a făcut din mine poate cel mai sărac om din judeţul Râmnicu Sărat. Îi încropeam acum fetiţei mele un culcuş – o ladă căreia îi detaşasem capacul şi ale cărei balamale începuse să le zdrăngănească...“, îşi amintea Grigore Gheba despre primii ani „de libertate“, în care a refuzat să fie membru de partid încă de când era în divizie. Este momentul când îşi reevaluează viaţa. Îşi aminteşte ce-i spusese în copilărie senatorului Tătăranu, când l-a rugat să-l ajute să-şi termine şcoala şi să înveţe matematica. Nu mai stă mult pe gânduri şi se înscrie, împreună cu soţia lui, la cursurile Facultaţii de Matematică din Bucureşti. Încă din perioada studenţiei scrie cărţi de matematică, care-i oferă o oarecare popularitate şi începe să fie solicitat de elevi pentru meditaţii. Acelaşi diagnostic de cinci ori Dar cum viaţa lui Grigore Gheba pare să fie constituită din momente în zig-zag, bucuria de a-şi cumpăra o casă pentru familia sa, de a preda cu drag matematică elevilor este umbrită de o veste proastă după o vizită la medic. De la acelaşi doctor, Arseni, de la Spitalul nr. 9, care-i operase, fără succes, cei patru fraţi ai soţiei sale. Lilica începuse să dea semne de oboseală, apoi să devină tristă şi melancolică, ca pe urmă să o chinuiescă durerile de cap. Medicul i-a spus că nu va mai rezista mult. S-a stins din viaţă după o lună, rugându-şi soţul să aibă grijă de fiica lor Liliana. La finalul cărţii sale, Grigore Gheba a adăugat un post scriptum. Nota că, pe 24 ianuarie 1993, fiica lui a murit într-un accident de maşină: „Încă o lovitură grea pentru mine, încă o dovadă că existenţa mea a fost o cumpănă între viaţă şi moarte“. Fiica sa adoptivă: „«Şoşon» m-a învăţat să-mi placă matematica“ Carmina Dragomir Gheba (în stânga), alături de Şoşon După moartea soţiei sale, viaţa lui Grigore Gheba era un calvar. Se simţea disperat ca un naufragiat, care nu mai găseşte scăpare. După un an de greutăţi şi privaţiuni, îşi revine tot în picioare. O întâlneşte pe Lucreţia, „sfioasă, ca o fetiţă“, care va schimba cu totul atmosfera apăsătoare din casa noii familii Gheba. Ea îi va tolera multe din slăbiciunile matematicianului curtenitor, îi va bate la maşină culegerile de matematică epuizate de pe rafturile librăriilor şi îi va fi sprijin atunci când va fi îndepărtat de regimul comunist, ca autor. Nu poate însă să-şi împlinească dorinţa ei cea mai mare – aceea de a avea un copil. Aşa că, la rugăminţile Lucreţiei, o adoptă, mai mult informal, pe nepoata lor, Carmina, fiica fratelui şi a cumnatei sale, Constantin şi Paula Cîrnu, de care ei erau foarte apropiaţi. Noul copil din familia Gheba Paula Cîrnu, care acum locuieşte în fosta casă a familiei Gheba îşi aminteşte că a acceptat această înfiere, mai mult pentru bucuria cumnatei sale. „Nu m-am dispensat niciodată de Carmina. Cumnata mea îşi dorea foarte mult o fiică, aşa că a apelat la mine. «Nu vreau să-ţi iau fata, vreu doar să-mi poarte numele»“, îmi spunea. Noi oricum eram două familii apropiate, astfel că am acceptat, iar Carmina s-a bucurat mereu de două perechi de părinţi care au iubit-o mult“, a explicat Paula Cîrnu pentru „Weekend Adevărul“. În clasa a VII-a, Carmina se mută la Bucureşti, la „noii“ părinţi. Mama ei, profesoară de română, îşi dorea foarte mult ca ea să urmeze liceul „Gheorghe Lazăr“ din Capilată. „Una dintre cărţile preferate ale mamei, care au marcat-o în liceu, a fost «Cişmigiu et Company», de Grigore Băjenaru, unde este descris acest liceu, astfel că şi-a dorit foarte tare ca şi eu să urmez cursurile acolo“, a explicat Carmina Dragomir-Gheba, care locuieşte în prezent în Italia. Cum era foarte dificil pentru un copil din provincie să reuşească la o şcoală aşa prestigioasă, a venit să se pregătească la Bucureşti. Relaxat, pe scaun, alături de oamenii săi cei mai dragi Vorba lui „Şoşon“: „Nu fi cap pătrat!“ În sânul familiei, Grigore Gheba nu era vreun profesor exigent sau un om apăsat de necazurile prin care trecuse de-a lungul vieţii. „Şoşon“ – porecla primită pentru că şi-a găsit, odată, căţelul alb dormind în nişte şoşoni de casă – era un om mereu vesel, extrem de optimist, care, deşi avea multe amintiri copleşitoare, prefera să se gândească mereu la partea bună a lucrurilor. Se încărca cu energia copiilor care veneau la medicaţii, pe care i-a pregătit până la finalul vieţii. Fiica sa, Carmina, a fost una dintre elevele pregătite de profesorul Gheba, însă doar în sufrageria de acasă. „Şoşon m-a învăţat să-mi placă matematica. Era extrem de răbdător când explica şi m-a învăţat să gândesc logic fiecare rezolvare. Mi-aduc aminte că, atunci când greşeam, îmi spunea: «Nu fi cap pătrat!». Şi desena un omuleţ care avea capul într-un pătrat. Iar după ce găseam soluţia, desena capul într-un triunghi. Eu îl întrebam de ce tocmai un triunghi, iar el îmi zicea că triunghiul, în special cel echilateral, are mai multe proprietăţi decât un cerc, de pildă. Că, oricum l-ai aşeza, îşi găseşte stabilitatea foarte bine“, povesteşte Carmina, care, până la urmă, a intrat cu brio la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Capitală. „Cine şi-a înşelat nevasta, hai sus!“ Şi Carmina, şi mama ei îşi amintesc că lui Grigore Gheba îi plăceau femeile frumoase. Le complimenta, le oferea flori şi o făcea într-un mod remarcabil. Soţia sa era înţelegătoare. Paula Cîrnu îşi aduce aminte de un episod cu haz petrecut în noaptea de Revolion la Predeal. „Petrecerea era în toi, iar orchestra cânta «La mulţi ani!» pentru cei născuţi în ianuarie, februarie şi tot aşa. Când am crezut că s-a încheiat cu urările, spre surprinderea tuturor din sală, orchestra a continuat altfel: «Cine şi-a înşelat nevasta, hai sus, hai sus!». Şi atunci soţia sa, ştiindu-l pe Şoşon nu prea cuminte, i-a zis «Hai puişorule, nu te ascunde, scoală, ce mai aştepţi? Ridică-te să-ţi cânte, uşă de biserică ce eşti!». Şi, în toată sala aceea plină de oameni, el a fost singurul care s-a ridicat! Toţi erau pe jos de râs“, îşi aminteşte femeia amuzată. Când s-a stins, în urma unui atac de cord, Grigore Gheba a lăsat pe biroul său de lucru o culegere neterminată. Avea 92 de ani şi dorinţa nemuritoare de a explica materia aceasta complicată de care fug cei mai mulţi elevi. Gheba, un „comerciant de culegeri“? În perioada comunistă, culegerile profesorului care a predat toată viaţa la Şcoala nr. 146 „I.G. Duca“ din Bucureşti, erau un fenomen. Peste 30 de manuale cu probleme şi exerciţii, tipărite în sute de mii, ajungând la milioane de exemplare, erau nelipsite din ghiozdanele elevilor. În anul 1975, lui Gheba îi este interzis să mai publice, primind observaţii de la Ministrul Educaţiei şi al Învăţământului de atunci, Suzana Gâdea, cum că ultima sa lucrare „nu contribuia la modernizarea matematicii“. Gheba se luptă să-şi facă dreptate şi este sprijinit de un apropiat prieten, Gogu Rădulescu, pe atunci vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Reuşeşte să găsească soluţii şi la astfel de probleme, însă imaginea sa iese şifonată din tot scandalul. „Erau nişte exerciţii de sorginte sovietică“ Poate că numele său a fost pe buzele multor elevi şi profesori în anii dinainte de ’89. Astăzi, însă, nu mai înseamnă mai nimic. Radu Gologan, coordonatorul olimpicilor naţionali la matematică, spune că, deşi a crescut cu culegerile lui Gheba, „pentru că altele nu erau“, nu a fost niciodată vreun pasionat al problemelor sale. „Învăţam, din acele exerciţii, să calculez fără greşeală expresii algebrice. Dar nu îmi dezvoltau nicicum gândirea. Erau nişte exerciţii tip, de sorginte sovietică, multiplicate. Atunci a fost o perioadă în care s-a pus accentul greşit pe problemele calculatorii şi algebra «fără greşeală», care sunt o daună a gândirii“, a explicat Radu Gologan pentru „Weekend Adevărul“, care crede că Grigore Gheba a contribuit în mare măsură la imaginea pe care matematica o are acum în şcoli. Erau probleme de acelaşi fel şii, de obicei, o temă dată de un profesor serios care era considerat bun însemna 50 de exerciţii din culegere de pe o zi pe alta. Vă daţi seama, pentru un copil de 12 ani, ce înseamnă să fie nevoit să facă aşa ceva. Radu Gologan coordonatorul olimpicilor naţionali la matematică „Soluţii-reţetă“ Matematicianul Solomon Marcus îl aprobă. El explică, totodată, că în perioada comunistă, apăruseră multe astfel de culegeri, nu numai la matematică, care pretindeau că-ţi oferă soluţia. Nu conta educaţia, crede profesorul, ci succesul reuşitei la examane. „Problemele profesorului Gheba nu-l determinau pe elev să gândească, să argumenteze, ci îl făceau să îngurgiteze soluţii-reţetă, altgoritmi, fără să priceapă la ce ajută ele“, crede Marcus, care nu l-a cunoscut personal pe Grigore Gheba. Totuşi, Solomon Marcus e de părere că, în rândul elevilor, a rămas încă acest cult al culegerilor de tip „Gheba“. „Mi s-a întâmplat ca în multe şcoli pe unde am mers, atunci când am pus elevilor întrebarea ce matematicieni români cunosc, au răspuns numaidecât: «Gheba!» Ei au confundat matematicienii care au la bază o creaţie ştiinţifică, recunoscută, cu comercianţii de culegeri de probleme“, spune Solomon Marcus care se luptă, la 90 de ani, să înlocuiască matematica învăţată macanic cu una care face apel la gândire, la logică şi la cultură. 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

Citeste mai mult: adev.ro/nwqa5k

joi, 7 mai 2015

Istoria Statului si Dreptului - Teme de Examen









Florin Negoiţă – Istoria dreptului (note de curs)

Obiective

Disciplina îşi propune: să contribuie la cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a evoluţiei dreptului autohton şi a interdependenţei acestuia cu dreptul contemporan în plan european; la cunoaşterea specificului normelor, instituţiilor şi concepţiilor juridice ale poporului român din cele mai vechi timpuri şi până astăzi.

Vezi și

  1. Schema de tratament pentru cazurile ușoare de Covid-19

  2. Romania traiește , încă ,  din inertia bogățiilor create in Epoca Comunistă

  3. Scara de valori a societății romanești 

  4. Europa privită din viitor

  5. Hrana vie

  6. Planurile in derulare sunt o munca in progres,  veche de sute de ani  

  7. Destinatii uimitoare pe glob

  8. Miracolul japonez- Drum reconstruit în patru zile

  9. Primarul care nu frură

  10. Duda a pus mâna pe Casa Regală

  11. Nu poti multiplica bogatia divizand-o !  

  12. Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg

  13. O Nouă Republică

  14.    A fi patriot nu e un merit, e o datorie.! 

  15. În vremea monarhiei, taranii romani reprezentau 90% din populatie si nu aveau drept de vot.

  16. Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL

  17. Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste

  18. Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul

  19. Fii propriul tău nutriționist

  20. Maya ramane o civilizatie misterioasa

  21. Slăbești daca esti motivat

  22. Serbet de ciocolata

  23. Set medical Covid necesar acasă

  24. Medicament retras - folosit în diabet

  25. Brexit-ul - Spaima Europei

  26. Virusul Misterios

  27. Inamicul numărul unu al acumulatorilor 

  28. Sistemele solare - apă caldă

  29. Economisirea energiei electrice

  30.  Hoțul de cărți

  31. Aparitia starii de insolventa

  32. TRUMP ESTE PRESEDINTE

  33. Microbii din organismul uman

  34. Despre islamizarea Europei. O publicăm integral.  Și fără comentarii. 

  35. „Naţiunea este mai importantă ca Libertatea !”

  36. Masca ce omoară virusul     O veste de Covid  

  37. Primul an de viaţă - Alocatia pentru copil  

  38. Tavalugul Marelui Razboi - Globaliyarea - Asasinii Economici



Evoluţia dreptului trebuie studiată pentru că natura non facit saltus şi în dezvoltarea istorică a societăţii totdeauna o instituţie are rădăcini adânci în instituţiile trecute. De aceea, viitorul jurist trebuie să studieze şi istoria dreptului, şi nu numai istoria dreptului, dar şi istoria în general. A cunoaşte o instituţie juridică, fără a cunoaşte împrejurările istorice din care a ieşit este un non sens. „Fără istoria dreptului... nu poţi înţelege instituţiile... A studia o instituţie fără a o studia istoriceşte în trecut, ... este a ne reduce la un studiu care poate să aibă oarecare însemnătate practică, care nu formează mintea adevăratului jurist.” (M. Djuvara,Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura ALL, 1995, p. 101).

Studiul istoriei dreptului românesc în cadrul disciplinei Introducere în istoria dreptului este de o importanţă cardinală, ce poate fi ilustrată din mai multe puncte de vedere. 

1. Mai întâi, pentru că este vorba de istoria poporului nostru şi, în mod deosebit, de problema fundamentală a istoriei noastre, respectiv etnogeneza poporului român şi, în acest cadru, a dreptului, ca fenomen de suprastructură, împletindu-se organic cu viaţa social-economică şi, mai ales, cu cea politică. 

2. În al doilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică a instituţiilor de drept nu pot fi înţelese în toată plenitudinea şi temeinicia lor aceste instituţii. 

3. În al treilea rând, studiul istoriei dreptului românesc relevă în mare măsură specificul naţional al acestui drept, acea „notă cu precădere”, cum spunea Călinescu în eseul Specificul naţional

Cercetarea dreptului impune folosirea atât a metodei istorice, cât şi a metodei comparate. 


Periodizarea istoriei dreptului românesc 

1. Dreptul monarhiei dacice, care cuprinde perioada de la formarea statului dac centralizat, culminând cu perioada regelui Burebista şi a lui Decebal, până la cucerirea Daciei de către romani (106). 

2. Dualismul juridic în Dacia – provincie a imperiului roman (106-271/274). 

3. Dreptul feudal, care cuprinde perioada fărâmiţării feudale, respectiv de la retragerea aureliană până la formarea statelor române centralizate şi în care are loc procesul de formare a Legii ţării (Ius Valachicum – vechiul drept cutumiar – agrar), şi perioada monarhiei centralizate, de la formarea statelor româneşti până la revoluţia din 1821, în care se săvârşeşte dreptul cutumiar român (Ius Valachicum) şi apar primele legiuri scrise. 

4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada de la revoluţiile burgheze din 1821 şi 1848 până în anul 1947, un rol important în răspândirea relaţiilor şi noilor instituţii capitaliste avându-l Regulamentele Organice. 

5. Dreptul socialist, care cuprinde perioada 30 decembrie 1947-22 decembrie 1989.

După 23 august 1944 s-au parcurs 2 etape : 

1) etapa 23 august 1944 - 30 decembrie 1947, în care, prin măsurile politice adoptate, s-a pregătit terenul pentru trecerea la instaurarea dictaturii comuniste; 

2) etapa 30 decembrie 1947 - 22 decembrie 1989 – etapa dictaturii comuniste . 

6. Dreptul de tranziţie, după 22 decembrie 1989. 


I. STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC 

Etnogeneza poporului român poate fi înţeleasă mai uşor prin analiza elementelor fundamentale ale organizării politice şi ale instituţiilor juridice în mod cronologic. Studierea lor este absolut necesară pentru înţelegerea unor particularităţi şi caracteristici speci-fice ale acestora. 


Instituţii juridice la geto-daci 

Deşi documentaţia referitoare la instituţiile juridice la geto-daci este destul de săracă, totuşi, datorită scriitorilor antici, latini şi greci, şi datelor oferite de arheologie, ne putem forma o idee generală despre problema pusă în discuţie.

Privitor la premisele organizării politice şi juridice în epoca antică menţionăm existenţa şi pe teritoriul patriei noastre a paleoliticului, mezoliticului şi neoliticului. Subliniem doar că, pe parcursul epocii neolitice, procesul trecerii de la matriarhat la patriarhat a cunoscut un traseu cu trei etape importante: 

Etapa I, în care tatăl şi soţul (bărbatul) ocupă un loc subordonat în cadrul familiei matriliniare. 

Etapa II, în care are loc creşterea treptată a importanţei economice a bărbatului şi a participării sale la viaţa de familie. 

Etapa III, în care se instaurează patriarhatul. 

Nomele de drept consfinţite de opinia publică a tribului aveau o dublă sarcină: 

a) prevenirea oricăror încălcări prin mijloace pasive, prin simpla prezenţă; 

b) intervenţia activă, când normele erau încălcate, când un individ sau mai mulţi primejduiau siguranţa tuturor. 

Aşa cum subliniază Vladimir Hanga, în Istoria dreptului românesc, Drept cutumiar, „paralel cu apariţia şi consolidarea statului are loc procesul de formare şi dezvoltare cutumiară a instituţiilor juridice, deoarece cutuma a constituit prima şi cea mai importantă formă de manifestare a regulilor de drept”. 


II. DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA-PROVINCIE ROMANĂ 

1. Sistemele de drept din Dacia romană
 

Dreptul roman pe teritoriul Daciei şi izvoarele sale 

Aplicarea dreptului roman în Dacia priveşte acele norme de drept aplicabile cetăţenilor romani rezidenţi aici, peregrinilor din această provincie, precum şi aşa numitul Jus gentium, ce reglementa raporturile dintre cetăţeni şi peregrini. 

Ca izvoare de drept, prioritate aveau pentru cetăţenii romani rezidenţi – normele dreptului aplicabile pe întreg teritoriul imperiului, iar pentru celelalte categorii de locuitori ai Daciei – cele mai importante izvoare de drept erau constituţiile imperiale şi edictele guvernatorilor. 

Edictele guvernatorilor constituiau o modalitate de aplicare a normelor juridice romane în condiţiile adaptării lor la necesităţile locale şi imediate. Edictul avea două părţi:

a) dispoziţiile referitoare la dreptul roman, aplicabile cetăţenilor romani rezidenţi în provincie; 

b) edictul provincial (norme de drept local). 

Constituţiile imperiale puteau fi: a) edicte imperiale; b) mandate. 

Dreptul roman s-a aplicat în raporturile dintre cetăţeni; în mare parte, însă, în acest domeniu, s-au elaborat norme juridice noi prin edictele guvernatorilor din provincie, care statuau condiţiile în care va fi condusă provincia; evident, se ţinea seama de constituţiile imperiale, valabile pentru întreg imperiul, şi de mandatele imperiale, în care se precizau instrucţiuni pentru guvernatorii provinciali. 

În raporturile dintre băştinaşi, s-a aplicat dreptul autohton (cutuma locală) şi nici nu se putea altfel, întrucât romanii tratau diferenţiat populaţia, în funcţie de cetăţenie şi statut juridic. 


Capacitatea juridică a persoanelor 

Înainte de edictul împăratului Caracalla, locuitorii liberi din Dacia erau împărţiţi în trei categorii: 
a) cetăţenii romani; 
b) latinii; 
c) peregrinii. 


III. APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC 

Influenţele creştinismului asupra dreptului cutumiar românesc

În însăşi esenţa dreptului cutumiar românesc trebuie căutate şi evidenţiate preceptele creştine. În consecinţă, este insuficient a vorbi doar despre influenţele creştinismului asupra dreptului cutumiar românesc. 

Dreptul cutumiar românesc, care este, în afara oricărei discuţii, o „evanghelie a adevărului”, aşază preceptele creştine la temelia principalelor instituţii de drept. Menţionăm, în acest sens, următoarele aspecte: 

1. Dispariţia oricărei urme de poligamie în cadrul familiei daco-romane şi româneşti; statornicirea acesteia potrivit canoanelor bisericii constituie o dovadă certă a prezenţei elementului creştin în fundamentarea căsătoriei şi familiei. 

2. Spiritul de solidaritate la nivelul obştii şi păstrarea îndelungată a primatului dreptului de proprietate devălmaşă sunt strâns legate de preceptele creştine, chiar dacă proprietatea devălmaşă a existat şi anterior creştinismului. 

3. Procedura de judecată, sistemul probator în mod deosebit sunt strict înrâurite de preceptele şi credinţa creştină. 

4. De la înscăunarea domnitorului şi legitimitatea de necontestat a acestuia, ca provenind de la divinitate, până la exercitarea prerogativelor sale absolute şi respectarea conştientă a poruncilor sale în rândul maselor, preceptele creştine au fundamentat întreaga instituţie fundamentală şi centrală a dreptului românesc.

5. În existenţa statelor româneşti, biserica a fost reazem de nădejde al statelor, iar acestea au organizat biserica pentru a le servi interesele. A existat o îmbinare fundamentală între aceste două instituţii de importanţă vitală pentru poporul român.


IV. FORMAREA STATELOR ROMÂNEŞTI INDEPENDENTE. SISTEMUL NORMATIV VICINAL 

Organizată în obşti teritoriale vicinale sau săteşti, populaţia autohtonă, romanizată, în plin proces de formare a poporului şi a limbii române, şi-a fundamentat existenţa socială pe un sistem normativ elementar. La baza lui, în lipsa unei autorităţi statale care să edicteze norme juridice şi să asigure aplicarea lor, a stat obiceiul juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice şi din normele dreptului roman provincial (dreptul roman vulgar). În privinţa genezei suprastructurii juridice a comunităţilor vicinale româneşti au existat multe controverse în literatura de specialitate, conturându-se diferite teorii cu privire la această problemă: teoria originii trace a dreptului cutumiar românesc, teoria originii latine şi teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc.


V. LEGEA ŢĂRII (IUS VALACHICUM) 

Conceptul de lege şi dreptate 


Existenţa obştilor în cadrul Ţărilor Româneşti a determinat şi menţinerea normelor tradiţionale după care ele funcţionau, întărite prin autoritatea aparatului politic, acestea devenind în timp norme juridice. Ele au fost completate cu norme juridice noi. Constantin Noica preciza că aceste norme au fost denumite de români „lege”, cu înţelesul de norme nescrise, provenind din latinescul „religio”, adică a lega pe dinăuntru, prin credinţă şi conştiinţă, ceea ce la romani era „mos” (obicei). 

Această caracteristică a „legii româneşti” s-a format în perioada îndelungată în care normele constitutive în cadrul obştei săteşti au fost respectate datorită consensului din cadrul colectivităţii. 

La romani, lex însemna numai lege scrisă, întrucât deriva de la latinescul legere (a citi). Ea era impusă printr-o constrângere exterioară colectivităţii, aceea a aparatului politic. 

Legea scrisă a început să fie numită lege, o dată cu apariţia pravilelor-coduri de lege scrise începând cu secolul XVII, când a fost necesar să se deosebească dreptul nescris de cel scris, denumirea primului fiind aceea de obicei. 

Un alt sens pe care îl are legea la români este acela de credinţă religioasă, creştină, ortodoxă. Legea creştină a influienţat conţinutul moral al conştiinţei românilor încă din perioada etnogenezei. Astfel, când au apărut legile bisericeşti-nomocanoanele, românii le-au denumit „legea dumnezeiască” sau „legea lui Dumnezeu”.

Instituţia „ oamenilor buni şi bătrâni” a fost păstrată şi cultivată la români. „Oamenii buni şi bătrâni” erau aceia care, prin comportamentul lor, dovedeau calităţile corespunzătoare şi de aceea erau chemaţi să judece conduita şi faptele semenilor. Astfel, în concepţia românească, dreptatea însemna şi echitate. 

Conştiinţa juridică a timpului cuprindea, pe lângă moştenirea daco-romană, şi unele principii rezultate din influenţa bizantină şi morala creştină.


Caracteristicile lui ius valachicum (legea ţării) 

A. Este unitar din punct de vedere geografic, fiind comun tuturor românilor. 

B. Este unitar din punct de vedere social: nu au existat în trecutul nostru un drept ţărănesc, cu caracter colectivist, şi un drept nou, cu caracter individualist.

C. Este, în principal, un drept cu caracter rural, un drept agrar al oamenilor legaţi de pământ, de hotar, de moşie. 

Termenul de „hotărâre” provine, de altfel, de la cuvântul „hotar”, ceea ce dovedeşte că cele mai multe procese se rezumau la fixarea hotarelor. De aici, prin extensiune, deciziunile se numesc hotărâri (judecătoreşti, politice etc.) iar „moşia”, etimologic, provine de la proprietatea moştenită de la moş. 

D. Este complet şi complex, reuşind să reglementeze principalele relaţii sociale statornicite la nivelul societăţii. Dreptul obişnuielnic era format dintr-un sistem de norme de conduită şi convieţuire socială, cuprinzând atât norme de drept public, privind organizarea societăţii şi conducerea acesteia în general, cât şi norme de drept privat, privind proprietatea, moştenirea, familia etc. (problemele particulare ale oamenilor). 

E. Este elastic şi receptiv la cerinţele realităţii, ale condiţiilor economico-sociale, chiar dacă obştea continuă să-şi păstreze dreptul ei superior de proprietate (proprietate devălmaşă); se nasc instituţii noi care se referă la posibilitatea de ieşire din indiviziune prin respectarea dreptului de protimisis (preferinţa de cumpărare-răscumpărare). Statutul juridic al persoanelor se diferenţiază în funcţie de avere; justiţia se oficializează ca urmare a dezvoltării statelor feudale româneşti. Dar „arhaismele juridice” româneşti se regăsesc şi în noile reglementări, născute după apariţia statului. 

F. Originalitatea vechiului drept românesc rezultă din modul de viaţă al strămoşilor noştri, organizaţi în obşti teritoriale, în formaţiuni politice cu caracter prestatal. Originalitatea obştii, a cnezatului, voievodatului, a ţărilor constituie începutul dreptului public al Ţărilor Române. Cu privire la acest aspect, Nicolae Iorga arăta: „...S-ar putea spune că, din trunchi, s-a scurs seva juridică, astfel cum se scurge răşina dintr-un brad, care puţin câte puţin a ajuns să capete forme stabile, tocmai de aceea acest drept popular n-a rămas niciodată fără perspective de noi dezvoltări.” 

G. Rezistenţa şi trăinicia obiceiului pământului sunt asemenea rezistenţei şi trăiniciei celorlalte instituţii politico-juridice româneşti, cnezate, voievodate, scaune. 


VI. INSTITUŢIA DOMNIEI 

Domnia-instituţie centrală a dreptului cutumiar
 

Gruparea formaţiunilor prestatale în diferite ţări feudale, unitare sub aspect politic şi juridic, s-a realizat în jurul voievodului întemeietor, care a devenit voievod şi a luat titlul de domn. 

În limba slavă, voievod înseamnă conducător de oaste, dar pentru că funcţia implica mult mai multe aspecte decât cele reliefate de sintagma de mare voievod, s-a impus conceptul de domn, provenit din limba latină, care însemna stăpân al ţării, în detrimentul celui de voievod, deşi acesta din urmă era puternic împământenit în spiritualitatea noastră. Dovadă este că, în Transilvania, el s-a păstrat încă multă vreme, deşi regii maghiari au încercat să impună pe cel de principe, iar domnii au continuat să-şi spună multă vreme tot voievozi, chiar şi după constituirea Ţărilor Române. Prin complexitatea sa, prin importanţa sa, domnia este instituţia centrală a dreptului cutumiar. 

Domnia este o instituţia originală şi autohtonă, atributele sale derivând din procesul natural şi unic de formare a statelor feudale româneşti. 

Instituţionalizarea puterii politice în Ţările Române, adică formarea statelor feudale româneşti, a fost legată, mai întâi, de unele personalităţi de circumstanţă, care aveau la început doar legitimitate obştească şi nicidecum un aparat care să le supravieţuiască. Aşadar, puterea politică instituţionalizată – nucleul politic statal – nu s-a disociat de persoana guvernanţilor. Statul în sine se confunda la început cu persoana domnitorului. La înscăunare, domnul se încorona. Spre finele secolului al XVI-lea, coroana a fost înlocuită cu cuca (termen din limba turcă - căciulă înaltă împodobită cu pene de struţ). 


Caracteristicile domniei 

a) În Ţările Române domnia a fost absolutistă. Domnul era stăpânitor, lipsit de un organ de control; însă, aşa cum afirma A.D. Xenopol, domnia nu a fost despotică, obiceiul pământului relativizându-i atributele, mărginindu-i potenţele prin sfatul domnesc şi adunarea stărilor. 

b) Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în plenitudinea sa. 

c) Chiar şi în situaţia în care Ţările Române au devenit vasale prin omagiile şi fidelităţile faţă de puterile mai mari, ele nu au devenit ţări vasale de drept; aşadar, vasalitatea era nominală. Vasalitatea purta asupra persoanei domnului şi nu a domniei, în general. Acte oficiale privind vreun tratat semnat în acest sens nu au existat. Unii istorici consideră data stabilirii regimului de vasalitate anul 1462, când Vlad Ţepeş a fost înlocuit cu Radu cel Frumos, iar pentru Moldova, anul 1456, când Petru Aron şi Adunarea Ţării au acceptat condiţiile impuse de Mahomed al II-lea Cuceritorul. 

În realitate şi strict juridic, păcile negociate s-au concretizat în alianţe inegale, Ţările Române căpătând, potrivit dreptului musulman, regimul juridic ahd (acest regim se referea la teritoriile duşmane ce urmau să fie atacate în vederea instaurării regimului musulman, adică urmau a fi conduse de emiri musulmani). 

Aşadar, regimul juridic ahd era un regim intermediar, turcii mulţumindu-se cu plata haraciului ca semn de supunere a locuitorilor respectivi. Se menţinea instituţia principilor locali din familiile domnitoare, care conduceau forţele armate locale, dar aceştia erau obligaţi să colaboreze militar cu turcii. Ei rămâneau însă subiecte de drept internaţional în sensul cel mai exact al sintagmei. Acest regim a fost valabil până la instaurarea regimului turco-fanariot (1711 în Moldova şi 1716 în Ţările Române).


Procesul (procedura de judecată) 

Termenul de „proces" din limba română provine din latinescul processus, ce desemna activitatea de înaintare, progres, activitate progresivă. Deşi, la început, în dreptul roman a fost folosit termenul de judicium, prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul de processus s-a generalizat, desemnând ceea ce înţelegem astăzi prin proces, adică o activitate desfăşurată de organe judiciare, anume desemnate, cu participarea părţilor, în conformitate cu legea, în scopul rezolvării pricinilor de natură civilă, al identificării, tragerii la răspundere penală şi pedepsirii celor care se fac vinovaţi de comiterea unor infracţiuni. 


VII. INFRACŢIUNI ŞI PEDEPSE ÎN FEUDALISM 

În dreptul penal medieval, infracţiunea era considerată fapta apreciată ca periculoasă de către reprezentanţii puterii politice; de aceea, ea era sancţionată de către organele publice cu pedeapsă. Între infracţiune şi pedeapsă legătura era indisolubilă, dreptul penal medieval fiind de orientare socială. 

În general, pedepsele se caracterizau prin următoarele trăsături: 

a) urmăreau intimidarea; 

b) nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica sancţiuni şi „peste pravilă"; 

c) cumulul pedepselor era îngăduit; 

d) erau inegale, deoarece pentru aceeaşi faptă ele puteau diferi în raport cu poziţia socială a celui vinovat; 

e) cele mai multe pedepse erau lăsate de lege „la voia judecătorului"; 

f) aduceau venituri domnului şi dregătorilor care judecau; 

g) răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală, dar urme ale „vendetei" se întâlnesc în câteva regiuni, îngăduindu-se însă şi răscumpărarea (compoziţia voluntară). 

Evoluţia reglementărilor penale, în general, poate fi evidenţiată sub 3 mari aspecte:

1. Identificarea unor anumite categorii de fapte care, prin esenţa lor, sunt îndreptate împotriva unor valori umane fundamentale şi au un pericol social sporit prin urmările lor. 

2. Problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea unor astfel de fapte şi procedura acestei activităţi judiciare. 

3. Pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte. 

În acest cadru, menţionăm următoarele categorii de infracţiuni: 

I. Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului: Înalta trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleşug şi hainie; Lesmajestate; Osluhul; Călpuzenia. 

II. Infracţiuni contra vieţii: Omorul, „moarte de om" sau „ucidere"; Patricidul. 

III. Infracţiuni contra proprietăţii: Furtul; Tâlhăria; Încălcarea hotarelor; Incendierea caselor şi holdelor, prin „punerea de foc”. 

IV. Infracţiuni contra integrităţii corporale: În această categorie intrau rănirile simple cu palma sau cu toiagul, precum, şi sluţirile de orice fel. 

V. Infracţiuni împotriva normelor de convieţuire socială (împotriva moralei): Răpirea de fată sau de femeie; Seducţia; Sodomia; Curvia sau desfrânarea; Incestul; Defăimarea. 

VI. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei: Vicleşugul sau înşelăciunea; Neascultarea; Jurământul mincinos, „mărturia strâmbă" sau „limba strâmbă”; Vrăjitoria. 

VII. Infracţiuni îndreptate împotriva religiei: Erezia; Apostazia; Ierosilia. 

În istoria medievală a poporului român se cunosc două forme de răspundere penală colectivă: 
a) răspunderea solidară a obştii; 
b) răspunderea familială. 


VIII. IDEILE POLITICO-JURIDICE ÎN FEUDALISM 

Începuturile ştiinţei dreptului
 

În ceea ce priveşte ştiinţa dreptului, între cele trei facultăţi ale Universităţii din Cluj, înfiinţate în 1581, se număra, la sfârşitul secolului al XVI-lea, şi o Facultate de drept; alte institute de învăţământ superior în care se predau cursuri cu profil juridic s-au înfiinţat ulterior la Oradea, Sibiu şi Braşov. În bibliotecile particulare se aflau, de asemenea, numeroase cărţi de drept, între care predominau cele de drept roman. 

Identitatea obiceiurilor juridice, circulaţia largă a principalelor monumente scrise ale dreptului românesc în toate provinciile locuite de români şi existenţa unei puternice conştiinţe a unităţii naţionale, promovată de strânsele legături economice şi culturale între cele două versante ale Carpaţilor şi fundamentate teoretic de marii cărturari ai vremii, au făcut ca ideologia politico-juridică să fie unitară pe tot cuprinsul pământului românesc şi să constituie un factor activ în acţiunile comune ce vor duce, o dată cu redeşteptarea naţională, la construirea unui edificiu politico-instituţional unic.


Codificări ale unor norme de drept 

Dezvoltarea economiei, a producţiei de mărfuri şi a schimbului, precum şi prefacerile din domeniul relaţiilor sociale au impus schimbări în domeniul suprastructurii, printre care şi în domeniul instituţiilor juridice. Vechile reglementări nu mai corespundeau, iar obiceiurile juridice, diversificate, neprecise şi deseori necunoscute de cei chemaţi să le aplice, mai ales când aceştia erau străini, reclamau şi ele noi reglementări pe plan juridic. Menţionăm în acest sens:

1. Capetele de porunci (1714 Muntenia) 

2. Codul lui Mihai Fotino (1765 Muntenia) 

3. Manualul de legi (Pravilniceasca condică) 

4. Pandectele lui Toma Carra (1806 Moldova) 

5. Sobornicescul hrisov (Moldova 1785) 

6. Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814 - Moldova) 

7. Codul civil al lui Scarlat Calimach (1717 - Moldova) 

8. Legiuirea Caragea (1818 - Muntenia) 


IX. REGULAMENTELE ORGANICE 

Organizarea centrală, în conformitate cu principiul separării puterilor în stat. 
Adunarea obştească ordinară. Compunere şi activitate 


În Valahia (Muntenia) Obişnuita Obştească Adunare se compunea din 42 de membri, iar aceea a Moldovei din 35 de membri. În adunări erau membri de drept, datorită funcţiunii pe care o deţineau, mitropoliţi şi episcopi. Ceilalţi deputaţi erau aleşi dintre boieri, iar corpul electoral era alcătuit numai din boieri, după cum arată art.45 şi art.46 din Regulamentul Organic al Valahiei, ca şi art. 48 şi 49 din Regulamentul Organic al Moldovei. Alegătorii deputaţi de judeţe erau boierii şi feciorii de boieri, în vârstă de cel puţin de 25 ani, proprietari de moşie şi domiciliaţi în judeţul respectiv. Preşedintele adunării era Mitropolitul ţării.

Membrii erau: 
1) episcopii; 
2) 20 de boieri de treapta I în Muntenia şi 6 de treapta I şi a II-a în Moldova, în vârstă de 30 de ani, pământeni sau împământeniţi, după vechiul obicei şi aleşi numai în capitală de semenii lor; 
3) 19 deputaţi ai judeţelor în Muntenia (câte unul de judeţ şi unul al Craiovei), 16 în Moldova, boieri proprietari, feciori de boieri, în vârstă cel puţin de 30 de ani.

Adunarea îşi constituia biroul alegând dintre membrii săi doi secretari şi doi secretari supleanţi. Miniştrii nu puteau fi membri ai adunării. Deputaţii puteau fi numiţi în orice alte slujbe ale statului, fără să-şi piardă mandatul. 

Domnul avea iniţiativa legilor, el trimitea Adunării proiectele de legi prin pitac domnesc (art.48 lit.e) Regulamentul Organic al Valahiei) sau ţidula domnească în Moldova (art.51 lit.a). 

Proiectele de lege se votau în întregime sau cu modificări, Adunarea putând să respingă proiectul. Hotărârile Obişnuitei Obşteşti Adunări nu aveau însă putere de lege decât prin întărirea domnului (sancţionare), care rămânea liber de a le întări, fără arătarea de motive (art.49 Regulamentul Organic al Valahiei şi art.51 lit.a. Regulamentul Organic al Moldovei). Amendamentele la diverse articole trebuia să fie sprijinite de cel puţin 6 membri ai Adunării (art.48 lit.b) Regulamentul Organic al Valahiei şi art.51 lit.b. Regulamentul Organic al Moldovei). 

Adunarea avea dreptul să atragă atenţiunea domnului prin anaforale asupra chestiunilor de interes obştesc, asupra nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor, putea să le facă cunoscute celor două Curţi. Sintetizând atribuţiile Adunării obşteşti, am putea reliefa cea dintâi atribuţie, şi anume aceea de a aviza proiectele de legi care se trimeteau spre dezbatere de Domn, prin mesaj contrasemnat de secretarul statului. Legile se votau cu majoritate absolută. Rezultatul votului era comunicat Domnului prin adresă semnată de toţi deputaţii care participaseră la şedinţă. Nici o lege nu putea intra în vigoare fără sancţiune domnească. Adunarea nu avea iniţiativa legilor. Ea putea numai să exprime domnului, deziderate. Adunarea era aleasă pe 5 ani. Domnul putea să o dizolve, raportând celor două Curţi motivele dizolvării şi cerându-le autorizaţia de a realege o nouă adunare, ceea ce era, evident, o încălcare a autonomiei ţării, pe care tratatele o consacraseră. 

Domnul era obligat să convoace Adunarea în fiecare an la 1 decembrie. Sesiunea ordinară era de două luni, iar domnul o putea prelungi. La începutul fiecărei sesiuni se cita „ofisul domnesc" de deschidere; se numea apoi comisia pentru cercetarea titlurilor deputaţilor aleşi, se fixa numărul şedinţelor pe săptămână, se alegeau comisiunile: financiară, administrativă, bisericească, judecătorească. În fine, Adunarea răspundea ofisului domnesc de deschidere. 

Pentru validarea dezbaterilor, prezenţa a 2/3 din numărul membrilor Adunării era necesară. Dreptul recunoscut adunărilor de „a se tângui celor două Curţi” era însă o uşă deschisă, mai ales Rusiei, pentru a interveni în afacerile noastre, întreţinea intrigile din interiorul clasei conducătoare şi slăbea autoritatea domnească.

Alegerea domnului era încredinţată Adunării Extraordinare, compusă din mitropolit (preşedinte), episcopi (3 în Muntenia, 2 în Moldova); 50 de boieri de rangul I în Muntenia şi 45 în Moldova, luaţi din arhondologie în ordine ierarhică, de la vel ban la vel cămaraş, de la vel logofăt la vel agă, născuţi români şi locuitori în ţară; 73 de boieri de treapta a II-a, de la clucer la comis în Muntenia, 30 de la agă la ban în Moldova, feciori de boieri şi proprietari de moşii; 36 deputaţi ai judeţelor – boieri proprietari în Muntenia; 32 de boieri proprietari, feciori de boieri în Moldova, 27 de deputaţi ai isnafurilor orăşeneşti în Muntenia, 21 în Moldova. 


Domnia 

Prin Regulamentele Organice, alegerea domnilor se făcea în fiecare principat de către Obşteasca Adunare Extraordinară, având în Muntenia 190 de membri (art.2), iar în Moldova 132 de membri (art.2 şi 3). Prezenţa a 3/4 din membrii Adunării era necesară pentru a se putea proceda la alegerea domnului. Înainte de a păşi la alegere, deputaţii depuneau următorul jurământ: „Jur că la alegerea ce voi face nu voi fi amăgit de vreun interes în parte, sau de vreo îmbulzire străină, nici de vreo altă cugetare, ci de binele şi fericirea obştei îmi va fi cel dintâi scop". Domnul se alegea la primul tur de scrutin dacă întrunea 2/3 din voturi sau cu majoritate simplă din cei zece candidaţi, mai favorizaţi, în caz de balotaj. După alegere se făceau în aceeaşi şedinţă un arz către Poartă, cerându-se confirmarea domniei, cât şi o notă oficială de informaţiune către Curtea proteguitoare. Ambele adrese se iscăleau de toţi membrii Adunării (art.42 Regulamentul Organic al Valahiei), care se dizolva imediat. 

Domnul era uns la Curtea Veche din Bucureşti, la Sf. Nicolae din Iaşi şi jura pe evanghelie „în numele Prea Sfintei şi nedespărţitei Treimi", de a păzi cu sfinţenie atât legile, cât şi aşezămintele Principatului, după Regulamentul statornicit. Domnul era ales pe viaţă, el putea fi destituit de Curţile suzerană şi protectoare, în urma unei anchete. Putea abdica, dar abdicarea trebuia primită de cele două curţi. La orice vacanţă de domnie, puterea domnească era imediat exercitată de Vremelnica Ocârmuire a caimacanilor. Candidaţii la domnie trebuia să aibă vârsta de cel puţin 40 de ani împliniţi, să fie dintr-o familie boierească a cărei notabilitate „să se suie cel puţin la moşul său”. Caimacamii prezidau alegerile; votarea candidaţilor se făcea cu bile. După numirea în scaun a Domnului, caimacamii trebuia să dea socoteală domnului şi Obişnuitei Obşteşti Adunări. După confirmare, domnul depunea jurământul cerut de art.44 Regulamentul Organic al Valahiei şi art. 48 Regulamentul Organic al Moldovei. Domnul avea dreptul de iniţiativă legislativă. Trimitea prevederile de legi cu pitacuri domneşti (art. 39 Regulamentul Organic al Valahiei), în terminologia modernă, mesaje. Adunarea avea dreptul de a aproba proiectul, a-l modifica sau a-l respinge. După ce era votat, proiectul se supunea Domnului spre intrare (art. 40 Regulamentul Organic al Valahiei), care echivala cu sancţionarea. Dacă refuza întărirea, domnul putea să trimită proiectul Adunării spre o nouă chibzuinţă. Dacă îl sancţiona, dădea ordin de executare, ceea ce echivala cu promulgarea. Sub noua aşezare, Domnul nu mai avea drept decât la lista civilă, care era fixată la 1,2 milioane pe an (art. 65 Regulamentul Organic al Valahiei) şi 800.000 lei (art. 74 Regulamentul Organic al Moldovei).


Organele puterii executive 

Miniştrii. Prin noua organizare, întâlnim pentru prima dată numele de miniştri (art.46, art.147-150 Regulamentul Organic al Valahiei). În sistemul regulamentar, domnul numea şi revoca pe colaboratorii săi, fără să ţină seama de alte considerente decât acelea care-l interesau pe el. Miniştrii nu puteau urmări o altă politică decât aceea a domnitorului, care da directivele şi impulsurile necesare. 

Miniştrii nefăcând parte din Adunare, aceasta nu le putea da vot de blam, putea însă prin anaforale adresate către domn să „arate” reaua administraţie, marile nedreptăţi înfăptuite de anumiţi miniştri; Adunarea avea posibilitatea legală de a comunica aceste „arătări” şi celor două Curţi, care puteau ordona o anchetă, al cărei rezultat putea fi destituirea domnului, cum s-a întâmplat în 1841 cu domnitorul 
Alexandru Ghica. După Regulamentul Organic al Valahiei, miniştrii erau: Ministrul Trebilor din Lăuntru sau Marele Vornic, Ministrul Finanţelor sau Vistierul, Marele Postelnic sau Secretarul de Stat, Logofătul sau Ministrul dreptăţii, Logofătul (ministrul) trebilor bisericeşti, Spătarul sau Ministrul oştirii (art.149 Regulamentul Organic al Valahiei). 


Literatura istorico-juridică şi aprecierile asupra Regulamentelor Organice 

Jurişti, istorici şi cercetători ştiinţifici s-au aplecat de-a lungul timpului asupra Regulamentelor Organice şi a contextului intern şi internaţional din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Opiniile lor au fost diferite în privinţa rolului şi însemnătăţii Regulamentelor Organice, a cauzelor şi consecinţelor adoptării acestor acte de importanţă majoră pentru viaţa politică, economică şi juridică a Principatelor Române. Unii le-au tratat drept „constituţie", alţii drept „lege fundamentală", iar o a treia categorie le-a etichetat drept „cod de legi". În fine, a mai fost şi o a patra categorie, care n-au tras o linie clară şi fermă între constituţie, lege fundamentală şi cod de legi, îmbinând elemente fie din prima şi a doua categorie, fie din a doua şi a treia. 

Astfel, ideea de constituţie a Regulamentelor Organice o întâlnim la istoricii Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, N. Bălcescu şi juriştii Andrei Rădulescu, Paul Negulescu, C. Dissescu, A. Iorgovan. 

„Regulamentul Organic înmănunchează atribute de lege juridică fundamentală atunci când se ocupă de problema organizării de stat ...", subliniază Dumitru D.Firoiu. Acest atribut este susţinut de juriştii Ion Deleanu, Tudor Drăganu, Liviu P. Marcu, Cristian Ionescu etc. şi de istoricii Vlad Georgescu, Emil Cernea, Emil Molcuţ. 
Atributul de „Cod de legi" este susţinut de istoricii A.D.Xenopol, Gh.I.Brătianu, I.C.Filitti, V.Şotropa, de K.Marx, Septimiu Albani etc. 

În fine, o serie de personalităţi care cumulează pregătirea juridică cu cea de istoric găsesc trăsături comune fie de constituţie şi lege fundamentală, fie de lege fundamentală şi cod de legi. Remarcăm, în acest cadru, pe Dumitru Firoiu, Antonie Iorgovan, C.Dissescu, Ion Deleanu, Emil Cernea şi Emil Molcuţ. 

Regulamentele Organice prefaţează organizarea viitoarelor structuri ale statului român modern. Ele reprezintă o verigă în tranziţia de la feudalism la capitalism, un proces în care aportul elementului autohton la elaborarea Regulamentelor Organice este evident şi pregnant. În linii generale, Regulamentele Organice au oferit un câmp larg de afirmare a relaţiilor capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus bazele unor noi relaţii ce au determinat schimbări de mentalitate, au reuşit să creeze cadrul ideologic şi instituţional necesar formării statului naţional român modern. 


X. DREPTUL ROMÂN ÎN ETAPA 1859-1866 

Legislaţia cu caracter reformator a lui Alexandru Ioan Cuza 

Reforma agrară
 

Prin art.1 al Legii se dispunea că ţăranii sunt şi rămân proprietari pe loturile pe care le foloseau. În baza acestei legi, „sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care aceştia le stăpâneau. În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clăcăşiei (dijma, podvezile, zilele de meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în termen de 15 ani, prin sume repartizate anual. 

După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile moşierilor (aproximativ 2/3) au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin care s-au deschis largi perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră. 


Reforma electorală 

Noul aşezământ electoral, pe care Adunarea de la vremea respectivă nu a vrut să-l dezbată, a fost aprobat prin plebiscit. Legea electorală din 1864 a menţinut censul pe avere, condiţia de 25 ani împliniţi şi prevedea că alegătorii sunt fie primari, fie direcţi. Erau incluşi în categoria alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100 lei în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi patentarii, până la clasa a V-a inclusiv. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct. Erau alegători direcţi cei ce aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă, venit ce se putea dovedi prin biletele de plata impozitului sau în alt chip. Puteau fi alegători direcţi, fără a justifica venitul de 100 de galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctori şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţi, ingineri, arhitecţi, cei ce aveau diplome recunoscute de guvern sau erau conducătorii unor instituţii. 

Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani. 

S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii alegători îşi exercitau drepturile în comunele tribale, iar alţii în comunele rurale (colegii de oraşe şi colegii de judeţe). 

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa, au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală. 

Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit, în linii generale, sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celei mai moderne legislaţii în materie, introducându-se norme şi instituţii juridice dintre cele mai evoluate. Opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. În acelaşi timp, ea a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii, a stimulat înflorirea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare, la însuşirea tehnicii juridice în toate nuanţele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activităţii teoretice şi practicii juridice. 


Codul civil 

Codul nostru civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării, el s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, dar după abdicarea lui Cuza a fost republicat sub titlul de Codul civil român. Nu este o copie fidelă, ci o adaptare a codului francez, ţinându-se seama de condiţiile şi tradiţiile juridice ale ţării noastre. Codul a înlocuit legiuirile lui Caragea şi Calimach, păstrând unele reglementări din acestea cu privire la relaţiile personale şi de familie. 

La elaborarea Codului civil român s-a avut în vedere şi doctrina juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea Codului civil francez s-au constatat unele deficienţe ţinând de tehnica redactării sau de unele contradicţii între articolele sale. 

Codul civil din 1865 are următoarea structură: 
– Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu; 
– Cartea I despre persoane; 
– Cartea a II-a despre lucruri; 
– Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii; 
– Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi abrogarea altor legiuiri mai vechi. 

Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un preambul, din trei cărţi şi din dispoziţiile finale. 


Codul penal 

Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare până în anul 1937. Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian din anul 1851 şi, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810. 

Structura Codului penal din 1865 este următoarea: 

– Dispoziţii preliminarii; 
– Cartea I – Despre pedepse şi efectele lor; 
– Cartea a II-a – Despre crime şi delicte în special şi despre pedepsele lor; 
– Cartea a III-a – Contravenţiuni poliţieneşti şi pedepsele lor. 

Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezentau. 


Codul de procedură civilă 

Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare o dată cu Codul civil român, la 1 decembrie 1865. Procedura civilă s-a bucurat de o atenţie specială, atenţie manifestată atât pe planul propriu-zis al reglementării juridice, cât şi pe cel al doctrinei. Teoreticienii, ca şi practicienii dreptului porneau de la concepţia că normele de procedură civilă sunt acelea care dau viaţă întregului drept privat. 

Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt: dreptul procesual al Cantonului Geneva, Codul de procedură civilă francez, unele dispoziţii din legea belgiană cu privire la executarea silită şi unele norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi. 

Materia Codului este împărţită în şapte cărţi: 
I. Procedura înaintea judecătoriilor de plasă; 
II. Tribunalele judeţene; 
III. Curţile de apel; 
IV. Arbitrii; 
V. Executarea silită; 
VI. Forme de procedură; 
VII. Dispoziţii generale. 


Codul de procedură penală 

Codul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat concomitent cu Codul penal şi a avut ca model Codul de instrucţie criminală francez (adoptat la 1808).

Codul este compus din două mari părţi: 

– Dispoziţii preliminare; 
– Cartea I – Despre poliţia judiciară – reglementa descoperirea, urmărirea şi instrucţia infracţiunilor; 
– Cartea a II-a – Despre judecată şi judecarea proceselor în faţa instanţelor penale: judecătorii, tribunale, Curţile cu juraţi, Curtea de casaţie. 

Aşadar, procesul penal cuprindea două faze: cea premergătoare judecăţii (descoperirea, urmărirea şi instrucţia) şi cea a judecăţii. 

Codul prevedea ca instanţe de judecată: judecătoriile de plasă, tribunalele de judeţ, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ca şi în materia procedurii civile, judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate subprefecţilor care administrau plasa respectivă. 


XI. DREPTUL ROMÂN ÎNTRE 1866 ŞI 1918 

Dreptul constituţional
 

Între 1859 şi 1918, în România au avut aplicabilitate trei acte constituţionale: Convenţia de la Paris din 7 august 1858, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864 şi Constituţia din 1866, modificată de mai multe ori. Până la ultimul război mondial, două modificări au fost mai importante: în 1879 s-a modificat art. 7, prevăzându-se posibilitatea naturalizării tuturor străinilor, indiferent de religie, cu precizarea că numai românii şi cei naturalizaţi români puteau dobândi imobile rurale în România, iar în 1884 modificarea făcută a avut loc după proclamarea ţării ca regat, aici interesând, în principal, schimbările aduse în regimul electoral. 

Prevederile constituţionale au fost concretizate în detaliu pe calea legilor ordinare. 


Organele centrale ale statului român (structura şi formarea lor) 

Parlamentul a fost organizat, prin dispoziţiile Convenţiei de la Paris, ca organ unicameral, prevăzându-se câte o Adunare Electivă pentru fiecare Principat, aleasă pe şapte ani prin vot bazat pe un cens de avere foarte ridicat, care a făcut ca Adunările Elective să fie organele marilor proprietari, ale negustorilor şi industriaşilor bogaţi. 

Conflictul care s-a născut între domn şi asemenea adunări elective, conflict ce reflecta, de fapt, o realitate obiectivă – lupta dintre elementele adepte ale progresului şi cele retrograde – nu s-a putut rezolva decât prin lovitura de stat din mai 1864. 

Inovaţiile Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris au constat în organizarea bicamerală a parlamentului şi într-o oarecare lărgire a corpului electoral, fără a se fi introdus votul universal, egal, direct şi secret. 
Cele două camere ale Parlamentului au fost: 

Adunarea Electivă, compusă din deputaţi aleşi prin scrutin de două grade, corpul electoral fiind împărţit, după avere, în alegători primari – ce alegeau indirect – şi alegători direcţi, fiind cunoscuţi şi alegători direcţi cu dispensă de cens, mai ales dintre intelectuali. 

Adunarea Ponderatoare, compusă din: membri de drept şi membri numiţi (art. 7 şi 8 din Statutul dezvoltător); din cei 64 membri numiţi, 31 erau numiţi de domn din rândul unor persoane suspuse în societate şi în stat, restul fiind numiţi din rândul consiliilor judeţene, câte unul din fiecare judeţ, din cele trei propuneri făcute de fiecare judeţ. 

Corpul ponderator a fost conceput de Cuza ca un organ permanent, care-şi reînnoia componenţa la anumite intervale de timp (Statutul dezvoltător a stabilit că la fiecare doi ani se reînnoia 1/3 din numărul membrilor acestui organ, iar în art. XVIII din Modificaţiunile îndeplinătoare Statutului, în preambulul Statutului s-a stabilit că reînnoirea se făcea din trei în trei ani pentru o doime a lui). 

Dispoziţiunile Statutului dezvoltător au rămas în vigoare până la Constituţia din 1866, care a prevăzut în art. 31 că: „Toate puterile statului emană de la naţiune care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune...”. 

Legiuitorul constituţional din 1866 a optat tot pentru organizarea bicamerală a parlamentului (art. 32). Conform Constituţiei din 1866 şi dispoziţiilor Legii electorale din 30 iulie 1866, sistemul electoral se baza pe votul censitar, al censului de avere, în principal. 

Şeful statului. Regimul parlamentar se caracteriza şi prin existenţa unui şef de stat - organ unipersonal, ales sau ereditar - ale cărui atribuţii erau limitativ consacrate în textele constituţionale şi care se bucura de anumite privilegii. 

Între 1859 şi 1918 au fost cunoscute, în România, şi alegerea şi realegerea în funcţia de şef al statului, ultima fiind cea mai lungă ca durată. 

Convenţia de la Paris a stabilit (art. 3), între organele învestite cu „puterile publice”, şi Domnitorul (Hospodarul), ales pe viaţă de către Adunarea Electivă (art. 10), moldovean sau muntean, în vârstă de cel puţin 35 de ani, cu un venit funciar public timp de 10 ani, sau să fi fost membru al Adunării, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.

Constituţia din 1866 a instituit monarhia ereditară (art. 82), pe principiul masculinităţii şi primogeniturii din familia Hohenzollen, pe care a declarat-o irevocabilă (puterea pe viaţă - ereditară) şi inviolabilă (iresponsabilitatea monarhului pentru actele făcute în timpul exercitării atribuţiilor, dusă chiar până la iresponsabilitatea pentru actele personale). Constituţia a mai reglementat: locotenenţa domnească, pentru caz de vacanţă a tronului, şi regenţa, instituită atunci când succesorul la tron era minor, sau monarhul se afla în imposibilitatea de a domni din motive mai ales de boală.

Miniştrii şi guvernul. Toate actele constituţionale ale României din etapa de care ne ocupăm l-au declarat pe şeful statului iresponsabil şi au stabilit că acesta îşi exercită atribuţiile sale de ordin administrativ-executiv cu ajutorul miniştrilor, declaraţi răspunzători pentru actele monarhului, pe care le-au contrasemnat (Convenţia de la Paris în art. 14-15; Constituţia din 1866 în art. 92 şi 93). 

Miniştrii erau titulari ai departamentelor - ministerelor, care nu se înfiinţau decât prin lege. 


XII. DREPTUL ROMÂN ÎNTRE 1918 ŞI 1938

Dreptul constituţional
 

O primă problemă care s-a impus după primul război mondial a fost aceea a integrării organice a provinciilor unite cu România în cadrul statului naţional unitar român. 
Actele Marii Uniri au fost confirmate de organele competente ale statului român, recunoscându-se, astfel, valoarea lor politică şi juridică, precum şi hotărârile cuprinse în ele. La 9 aprilie 1918, a fost elaborat Decretul relativ la unirea Basarabiei cu România, la 13 decembrie 1918 Decretul nr. 3631 pentru unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi româneşti din Ungaria cu România şi la 19 decembrie 1918 Decretul nr.3774 relativ la unirea Bucovinei cu România. Totodată, au fost elaborate decrete pentru organizarea Transilvaniei (13 decembrie 1918) şi Bucovinei (19 decembrie 1918), provinciile unite trimiţându-şi miniştri fără portofoliu în Consiliul de Miniştri de la Bucureşti. A fost vorba, desigur, de o organizare temporară a provinciilor unite cu România, menită să faciliteze integrarea lor în cadrul statului român. 

Activitatea acestor organe s-a desfăşurat în limitele dispoziţiilor Decretului, din 13 decembrie 1918, pentru organizarea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi româneşti din Ungaria cu România, care a stabilit că: „Vor rămâne însă în administraţia guvernului regal afacerile străine, armata, căile ferate, poştele, telegrafele, telefoanele, circulaţia funciară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului” (art.3). 

Transilvania a avut, pentru această perioadă de tranziţie, ca organe proprii: 
a) Marele Sfat Naţional – organ reprezentativ – parlamentar, care a fost ales de Marea Adunare Naţională şi care, a doua zi după Unire, s-a întrunit şi a aprobat, între altele, lista celor 15 membri numiţi şefi de resoarte ai celui de-al doilea organ de conducere: 
b) Consiliul Dirigent – organul executiv cu competenţă administrativă. 

În „Monitorul Oficial” din 29 martie 1923 (nr.282) a fost publicat actul constituţional care, după unii cercetători, a fost o nouă constituţie a României, în timp ce după alţii a fost ultima şi cea mai importantă modificare a Constituţiei României din 1866. 

Raliindu-ne celor ce au susţinut şi susţin că ne-am aflat în faţa ultimei şi celei mai importante modificări a Constituţiei României din 1866, numim actul din 23 martie 1923 Constituţia României modificată în 1923; istoricul Alex. Lăpedatu, vorbind despre I.C.Brătianu, cu referire la această constituţie, spunea următoarele: „Constituţia din 1923 nu a fost şi nu va putea fi concepţia şi în linia politicii sale de continuitate (este vorba de I.I.C. Brătianu – n.n.), o constituţie nouă, cum ar fi vrut unii să o facă, ci vechea constituţie a ţării, pe temeiul căreia s-a desfăşurat viaţa politică românească de la 1866 încoace, constituţie care trebuia numai adaptată acum la 1923, pe aceleaşi principii fundamentale, la noile împrejurări şi necesităţi ale României întregite; vom încerca să motivăm opţiunea noastră. Mai întâi, în conţinutul ei, Constituţia modificată în 1923 include 138 de articole, mai multe cu 10 ca cea din 1866 (128), din acestea, cea din 1923 are doar 7 articole noi, 25 de articole reformulate şi cu adaosuri, în timp ce 76 de articole au rămas nemodificate”. Trebuie să reţinem faptul că momentul istoric al elaborării Constituţiei modificate în 1923 nu a diferit în esenţă de situaţia existentă anterior în România, sub imperiul Constituţiei din 1866, ci a fost doar o altă treaptă, superioară în dezvoltarea societăţii româneşti. Nu este mai puţin adevărat că în 1923 trebuia să fie înscrise în Constituţie noile realităţi. Aşa se explică faptul că art.1 al Constituţiei din 1866, prin care s-a consacrat că statul român este un stat indivizibil, a fost reformulat în 1923 în concordanţă cu realităţile istorice (realizarea României Mari) şi s-a stabilit constituţional că „Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil”. 


Organele centrale ale statului 

Parlamentul. Prin reforma constituţională din 1917-1918 nu s-au adus modificări celor două camere: Adunarea deputaţilor şi Senatul. A fost abolit sistemul votului cenzitar şi s-a stabilit că Adunarea deputaţilor se alege de către cetăţenii români majori, prin vot obştesc obligatoriu, egal, direct şi secret şi pe baza reprezentării proporţionale, iar Senatul se compunea din senatori aleşi de cetăţenii români de la vârsta de 40 de ani împliniţi şi din senatori de drept (moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, cu drept de vot deliberativ numai de la împlinirea vârstei de 25 ani; mitropolitul şi episcopii eparhioţi).

În punerea în aplicare a dispoziţiilor Constituţiei modificate în 1923 cu privire la exerciţiul dreptului de vot, a fost elaborată Legea electorală din 1926, care, prin dispoziţiile ei, a golit şi mai mult votul universal de conţinutul său real. A servit în mod nemijlocit acestui scop crearea prin legea suscitată, a acelei prime electorale, potrivit căreia partidul ce întrunea în alegeri 40% din voturi primea jumătate din numărul locurilor din Adunarea deputaţilor, iar restul de jumătate se împărţea între toate partidele, inclusiv partidul majoritar, care au obţinut minimum 8% din voturi pe ţară, în raport cu procentul de voturi obţinut; în felul acesta, partidul ce obţinea o majoritate relativă în alegeri (40% din voturi) ajungea să obţină cel puţin 70% din mandatele de deputaţi, în timp ce toate celelalte partide, care obţinuseră 60% din voturi, nu luau decât 30% din locurile de deputat.

Şeful statului. După primul război mondial nu s-a schimbat statutul juridic al monarhiei. De menţionat sunt instituirea regenţei în perioada 1927-1930 şi apoi „restauraţia” din iunie 1930 – aducerea lui Carol al II-lea ca rege al României (deşi acesta renunţase la calitatea de prinţ moştenitor). De la început, Carol al II-lea şi-a dat în vileag veleităţile de dictator, fapt ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să spună, în auzul celor prezenţi, în ziua depunerii jurământului la Cameră de către noul rege, următoarea: „Părerea mea este că astăzi amurgul se lasă asupra vieţii de partid”. Evenimentele au confirmat aceste cuvinte ale marelui profesor. 

Miniştrii şi guvernul. Înlocuirea regulii regimului parlamentar, după care parlamentul „face guvernul”, cu practica, consacrată încă dinaintea primului război mondial, potrivit căreia guvernul „face parlamentul”, a fost constant aplicată şi în această perioadă. 

De asemenea, în această perioadă a avut loc ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în viaţa parlamentară a României: guvernul care a organizat alegerile parlamentare din decembrie 1937 nu a reuşit să le şi câştige. Partidul Naţional Liberal – partid de guvernământ –, şi nici un alt partid politic burghez, nu a reuşit să obţină cele 40% din voturi pentru a fi declarat, aşa cum stabilise Legea electorală din 1926, partid de guvernământ şi însărcinat cu formarea guvernului. 


XIII. DREPTUL ROMÂN ÎN ETAPA 6 SEPTEMBRIE 1940 — 23 AUGUST 1944

Dreptul constituţional 


Elementele noi, proprii acestei perioade de dictatură, au fost aduse prin decretele-lege din septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat Constituţia din 1938, de acum guvernarea ţării făcându-se fără o constituţie, şi a fost dizolvat parlamentul; legiferarea s-a concretizat în decrete-legi – operă a dictatorului. 

Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi duci), prin Decretul-lege nr. 3053, din 5 septembrie 1940, s-a creat instituţia Conducătorului statului, „cu depline puteri în conducerea statului român” (art. 1), căruia funcţionarii publici îi jurau „credinţă şi supunere”. 

Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea miniştrilor şi a subsecretarilor de stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri, iar de la Decretul regal nr. 3067, din 6 septembrie 1940, acest drept a fost asumat de către Conducătorul statului. 

De la 14 septembrie 1940, România a fost decretată „stat naţional-legionar” (art. 1), mişcarea legionară „singura mişcare recunoscută în noul stat” (art. 2), iar generalul Ion Antonescu, „Conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar” (art. 3). 

Regimul dictatorial din acea perioadă s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniile legislativ şi executiv. Conducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenit apoi şi Mareşal al României, era unicul legiuitor al statului şi se ocupa, totodată, şi de executarea legilor, era şeful guvernului şi al aparatului administrativ, decidea direcţiile politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere. 

Monarhia, cu toate că i-au fost reduse atribuţiile, a avut, totuşi, o anumită participare la conducerea statului. Între atribuţiile regelui a figurat şi numirea „primului ministru, însărcinat cu depline puteri”.


XIV. DREPTUL ROMÂN DUPĂ 23 AUGUST 1944 

Dreptul constituţional
 

Analiza trebuie să înceapă cu Decretul constituţional nr.1623 din 31 august 1944, cu toate că acest decret nu a fost primul act normativ al guvernului instalat la 23 august 1944, în urma răsturnării dictaturii militaro-antonesciene. 

Acest decret constituţional a avut o importanţă capitală pentru regimul constituţional instaurat în România. Prin el a fost repusă în vigoare Constituţia din 1866 a României, cu toate modificările ce i-au fost aduse ulterior, inclusiv Constituţia modificată în 1923. 

Dispoziţiile art. I din Decretul constituţional nr.1626/1944 au prevăzut că: „Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 29 martie 1923”; prin aceste dispoziţii au fost expres repuse în vigoare titlul II din Constituţia din 1866 – despre drepturile românilor (art.5-10; art.5-32 din Constituţia modificată în 1923), iar dispoziţiile art. II din decretul constituţional analizat, prin care s-a stabilit că: „Sub rezerva celor cuprinse în art. III şi VI, puterile statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923”, au repus în vigoare prevederile titlului III din Constituţia din 1866 şi din Constituţia modificată în 1923, mai puţin dispoziţiile art.38-81 din Constituţia din 1866, respectiv art.42-75 din cea modificată în 1923 – referitoare la parlament – şi cele din art.32-34 (respectiv 34-38) – privitoare la exerciţiul activităţii legislative; cu privire la inamovibilitatea magistraţilor, s-a stabilit, prin art. IV al decretului constituţional 1626/1944, că: „O lege specială va statornici 
condiţiile în care magistraţii sunt inamovibili”, alin. 2 din acest articol statuând că „juriul rămâne desfiinţat”. 

Apreciem, de altfel, că şi restul dispoziţiilor cuprinse în Constituţia României din 1866 şi în Constituţia României modificată în 1923 au fost repuse în vigoare. 

În fine, sunt de menţionat, în legătură cu cuprinsul decretului constituţional pe care-l analizăm, dispoziţiile art. V, care au abrogat actele normative din septembrie 1940, prin care preşedintele Consiliului de Miniştri fusese învestit cu depline puteri şi prin care au fost fixate prerogativele regale. 

Prin art. III al decretului respectiv s-a statuat că: „Un decret dat în urma hotărârii Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională”. 

În acelaşi timp, lichidarea inamovibilităţii magistraţilor, aşa cum a stabilit art. IV al acestui decret, a marcat primul pas spre subordonarea organelor activităţii judecătoreşti celorlalte organe ale statului. Pe aceeaşi linie s-a situat şi elaborarea Decretului-lege nr.1849/1944 prin care s-a stabilit că: „Legi speciale vor prevedea condiţiile în care vor putea fi urmăriţi şi sancţionaţi toţi acei care în orice calitate şi sub orice formă au contribuit la dezastrul ţării, în special în legătură cu războiul purtat împotriva Naţiunilor Unite. Aceste legi vor putea prevedea şi măsuri pentru urmărirea averilor lor”; acest articol unic al decretului suscitat se adăuga la finele art. IV din Decretul constituţional nr.1626/1944, devenind normă constituţională. 

Decretul-lege nr.1849/1944 constituia un act normativ impus României, fiind consecinţa semnării la 12 septembrie 1944, la Moscova, a Convenţiei de armistiţiu între guvernul român, pe de o parte, şi guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte (în realitate, numai cu Uniunea Sovietică), care în art.14 a prevăzut că: „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandant Aliat (sovietic), la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război”. Decretându-se că judecarea acestor persoane era „un imperativ internaţional” (concepţie formulată de Aliaţi încă din timpul celui de-al doilea război mondial), s-a stabilit ca judecarea şi condamnarea lor să nu revină instanţelor de drept comun, ci unor tribunale speciale. 
Cadrul constituţional instituit prin Decretul constituţional nr.1626/1944 a fost folosit de toate forţele sociale şi politice din ţară (cu excepţia celor de orientare net fascistă). 


XV. DREPTUL ROMÂN ÎN PERIOADA 1944-1989 

Noile condiţii politice şi social-economice, precum şi conjunctura internaţională după 23 august 1944 au făcut ca România să rămână singură în faţa ofensivei sovietice. Părăsită de aliaţii tradiţionali şi devenită monedă de schimb în tratativele de pace şi Conferinţa de la Paris, România a suferit o serie de transformări începând cu 6 martie 1945, când a fost instaurat guvernul dr. Petru Groza, „guvern hotărât să rămână neclintit la postul său, pentru a continua şi desăvârşi opera constructivă începută la 6 martie 1945”, aşa cum se arăta într-un comunicat conform cu punctul de vedere exprimat de Partidul Comunist.

În cadrul Frontului Naţional Democrat, rolul principal îl avea PCR, partid ce număra, în 1944, 1.000 de membri. Frontul Naţional Democrat şi-a asigurat colaborarea unei importante fracţiuni a burgheziei liberale, condusă de Gh. Tătărăscu, şi a grupării naţionalist-ţărăniste conduse de Anton Alexandrescu. 

După ce în februarie 1945, din iniţiativa PCR, Frontul Plugarilor a lansat lozinca ocupării cu forţa a pământurilor moşiereşti de către ţărani, la 23 martie 1945, în baza legii pentru înfăptuirea reformei agrare, au fost expropriate 1.468.946 ha, teren aparţinând elementelor fasciste şi celor ce au colaborat cu Germania nazistă, criminalilor de război şi celor vinovaţi de dezastrul ţării; de asemenea, au fost expropriate terenurile agricole ce depăşeau suprafaţa de 50 ha aparţinând moşierilor. Un număr de peste 400.000 de familii ţărăneşti fără pământ şi-au întemeiat gospodării, iar alte aproximativ 500.000 şi-au întărit puterea economică, în detrimentul marilor proprietari şi în condiţiile în care Constituţia din 1923 era valabilă şi decreta în art.16 că este inviolabilă şi că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauze de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire”(Ioan Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile române, 1995). 

Conferinţa Naţională a PCR din 16-21 octombrie 1945 şi alegerile din 19 noiembrie 1946 vor schimba raportul de forţe în România. Acordul de colaborare şi participare comună în alegeri al partidelor istorice conduse de Gh. Tătărăscu (PNL) şi Anton Alexandrescu (PNŢ) va face ca PCR, mai întâi cu Partidul Social Democrat, apoi cu Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular, apoi cu PNL şi PNŢ, să constituie, la 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democrate (BPD). Schimbările direcţionate de la Moscova aveau să culmineze prin alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, la care au participat 7 milioane de cetăţeni români, alegeri în care forţele având în frunte PCR au obţinut o „victorie categorică” asupra „partidelor istorice” conduse de I. Maniu şi Gh. Brătianu, victorie care compromitea şi trimitea în uitare aceste partide. 

Ca rezultat al alegerilor, PCR şi aliaţii săi au obţinut 378 de mandate în parlament din totalul de 414. 

După ce, în ianuarie 1946, în PNŢ s-a produs o nouă sciziune, prin plecarea grupării dr. Nicolae Lupu, care a constituit Partidul Ţărănesc-Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi în special preşedintele său, Iuliu Maniu, au depus mari eforturi pentru a opri sovietizarea României şi a apăra valorile naţionale, dar contextul intern şi internaţional, era nefavorabil acestor obiective. După alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, ofensiva împotriva Partidului Naţional Ţărănesc s-a intensificat, culminând cu arestarea unui grup de fruntaşi conduşi de Ion Mihalache, N. Penescu, N. Carandino şi alţii ca urmare a capcanei de la Tămădău. 

Conducătorii PNŢ, văzându-se izolaţi, au părăsit activitatea politică propriu-zisă, sperând zadarnic într-un ajutor extern. În iulie 1947, în speranţa constituirii unui guvern în exil, fără a-şi da seama de cursa ce li s-a întins, un grup de conducători ai PNŢ încearcă să fugă peste graniţă. Ca urmare a acestei acţiuni, care încălca legile ţării, PNŢ a fost dizolvat, cei „vinovaţi” fiind judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, ani în care foarte puţini au rezistat anchetelor securităţii. La 29 iulie 1947, Partidul Naţional Ţărănesc a fost dizolvat, conducătorii săi arestaţi, acestora intentându-li-se un proces politic, încheiat cu grele condamnări. I. Maniu, Gr. Niculescu-Buzeşti, V. Rădulescu-Pogoneanu, C. Vişoianu şi alţi conducători ţărănişti au fost arestaţi şi apoi judecaţi în cadrul unor procese sumare, fiind condamnaţi la 25 de ani de temniţă grea şi chiar la temniţă grea pe viaţă. Principalii lideri politici naţional-ţărănişti şi-au sfârşit viaţa în închisoare: Iuliu Maniu la Aiud în 1953, iar Ion Mihalache la Râmnicu-Sărat, în 1963. 

În acelaşi timp, Partidul Naţional Liberal, nemaiavând sprijin în rândurile foştilor săi aderenţi, şi-a încetat activitatea. Gruparea liberală condusă de Gh. Tătărăscu, care colaborase cu forţele din guvern atâta timp cât acesta nu atinsese direct interesele burgheziei, a început să se opună schimbărilor iniţiate de către PCR, transformându-se într-un centru de raliere a grupărilor burgheze ostile noului regim şi acţionând în direcţia întoarcerii României pe drumul interbelic. 

În împrejurări interne şi externe profund nefavorabile, la 6 noiembrie 1947, Parlamentul a dat un vot de neîncredere activităţii desfăşurate de gruparea tătărăsciană şi, ca urmare, reprezentanţii săi au fost alungaţi din guvern. Această acţiune a marcat o schimbare radicală în caracterul puterii de stat şi a creat condiţiile loviturii de stat de la 30 decembrie 1947. Prin Legea nr. 363/1947 a fost abolită monarhia şi proclamată Republicii Populare Române. 

Au fost abrogate normele constituţionale existente (art. 2), urmând ca o Adunare constituantă să elaboreze o nouă constituţie (art.5). 

În privinţa organelor centrale ale statului, Legea a stabilit că activitatea legislativă urma să fie exercitată de Adunarea deputaţilor, până la dizolvarea ei şi formarea Adunării constituante (art.4), iar activitatea executivă a fost încredinţată unui Prezidiu al Republicii, compus din cinci membri, aleşi cu majoritate de voturi de Adunarea deputaţilor, „dintre personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale ale Republicii Populare Române” (art. 6). 
Promulgarea legilor aparţinea Consiliului de Miniştri (art. 9). 

Prin Legea nr. 364/1947 au fost numiţi cei cinci membri ai Prezidiului Republicii Populare Române: C.I. Parhon, M. Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. Stere şi Ioan Niculi. 


XVI. DREPTUL ROMÂN DUPĂ 22 DECEMBRIE 1989 

Constituţia din 1991
 

Alegerile din mai 1990 au adus noi instituţii: Parlamentul şi Preşedinţia României. „Constituţia din anul 1991 apare nu numai ca o expresie a voinţei Adunării Constituante, ci şi ca o consecinţă şi încununare a evoluţiilor inaugurate de Revoluţia din decembrie 1989” (Ioan Muraru, Drept Parlamentar).

Constituţia adoptată prin referendum, la 8 decembrie 1991, prezintă în primele 14 articole „ Principiile generale”. Titlul I precizează: „Drepturile, libertăţile fundamentale şi îndatoririle fundamentale”; art. 40 menţionează „dreptul la grevă”, art. 41 „protecţia proprietăţii private”, art. 30, „libertatea de exprimare”, art. 48, „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”. 

Constituţia României, în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, aduce pentru prima dată în istoria românilor o instituţie occidentală – „Avocatul Poporului” (art. 55-57), dar şi Consiliul Legislativ şi Curtea Constituţională. 
În titlul III, „Autorităţile publice”, sunt menţionate: 1. Parlamentul; 2. Preşedintele; 3. Guvernul. 

Privitor la Parlament sunt menţionate modul de organizare şi funcţionare, statutul deputaţilor şi senatorilor, legiferarea, adoptarea legilor şi hotărârilor. 

Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003. 

Adaptată condiţiilor începutului de secol XXI, contextului integrării României în structurile europene şi euroatlantice, noua formă, revizuită, a Constituţiei, marchează un pas important pe linia înfăptuirii acestor obiective naţionale fundamentale, a dezvoltării în continuare a democraţiei şi perfecţionării instituţiilor sale, a conso-lidării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a afirmării statului de drept, democratic şi social.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 
1. Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005 
2. Titu Georgescu, Istoria românilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000 
3. Dumitru V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Cluj-Napoca, 2004 
4. Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 2003 
5. Colectiv, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti,1980 
6. Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003 
7. Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Ars Dacondi, Bucureşti, 2003. 
8. Mihai Ruja, Horea Oprean, Istoria dreptului românesc, Editura Servo-Sat, 2002. 
9. Vladimir Hanga, Mari legiuitori al lumii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

Aria şi volumul

  Metodă de calcul