Cosbuc cunoscuse greul muncii de pe ogoare. Exista, de altfel, dupa cum s-a putut observa în baladele si idilele sale, o realitate umana a satului, diferentiata si sub aspect moral si economic. Dispretul fata de omul bogat din Dusmancele sau Numai una, capata glas de mânie, devine incendiar în alte poezii.
Poet militant, Cosbuc a facut adesea din versurile sale o arma de lupta împotriva exploatarii, atât în Ardealul subjugat imperiului habsburgic, cât si în România burghezo-mosiereasca.
Poezia Ex ossibus ultor exprima încrederea poetului în triumful cauzei iobagimii ardelene. Legenda spune ca un împarat tânar a facut dreptate, smulgând de la tirani averile si puterea. Tiranii coalizati l-au ucis si l-au îngropat într-o padure îndepartata, interzicând poporului sa-l jeleasca. Dar un fulger alb arata groapa tainuita si o prevestire spune ca din o seminte se va ridica razbunatorul, ex ossibus ultor: "Iesi-va mortul împarat, /Si-n iadul lor, de-unde-au plecat, /S-or prabusi tiranii iarasi ". Nu este exclus ca poetul sa se fi gândit la Horea _________, adica împaratul tânar.
Într-un gazel, Lupta vietii, Cosbuc îsi facuse un catehism al activitatii, condamnând plânsul si lipsa de ideal. El întelegea sa lupte nu numai pentru el, dar pentru întreaga colectivitate:" O lupta-i viata; deci te lupta /Cu dragoste de ea, cu dor. Pe seama cui ? Esti un nemernic /Când n-ai un tel hotarâtor. /Tu ai pe-ai tai! De n-ai pe nimeni; /Te lupti pe seama tuturor. ".
Un astfel de exemplu de lupta "pe seama tuturor " este poemul Noi vrem pamânt!, scris cu ocazia rascoalelor taranesti din 1894 si publicat în revista "Vatra". Unica prin violenta acuzarii, poezia exprima raspicat atitudinea scriitorului în problema taraneasca. În poezia lui, Cosbuc vorbeste despre un taran "flamând si gol, far' adapost", saracit, umilit si batjocorit de stapânirea ciocoiasca, poetul exprimând totodata uriasa forta pe care o reprezinta masele asuprite.
În prima strofa, mizeria în care se zbatea taranimea "flamânda" si "goala" este raportata la un singur exponent al ei, "scuipat" si "batut" de ciocoi, folosit ca vita de povara. Apoi revolta se generalizeaza, "eu" devine "noi", pentru ca revendicarea "noi vrem pamânt" sa se repete de câteva ori pâna la sfârsit. Prin gura taranilor razvratiti, Cosbuc demasca orânduirea silnica burghezo-mosiereasca, statul constituit ca instrument de exploatare si opresiune în mâinile celor tari: "Ati pus cu totii juramânt /Sa n-avem drepturi si cuvânt; /Batai si chinuri, când tipam, /Obezi si lant, când ne miscam, /Si plumb, când istoviti strigam /Ca vrem pamânt".
Glasul obijduitilor trece de la expunerea obiectiva a situatiei intolerabile la invocarea umanitatii: "Voi ce-aveti îngropat aici? /Voi grâu? Dar noi stramosi si tati, /Noi mame si surori si frati! /În laturi venetici !/Pamântul nostru-i scump si sfânt, /Ca el ni-e leagan si mormânt, /Cu sânge cald l-am aparat, /Si câte ape l-au udat /Sînt numai lacrimi ce-am varsat /Noi vrem pamânt ".
Pamântul se identifica cu tara, cu istoria ei, udata cu sânge de taran si cu lacrimi de suferinta. Aceasta este ideea ce motiveaza si amenintarea prevestitoare de inevitabila rasturnare a ordinii sociale, mânia robilor ce nu mai pot rabda: "Când nu vom mai putea rabda, /Când foamea ne va rascula, /Hristosi sa fiti, nu veti scapa /Nici în mormânt!".
Patetica, rascolitoare prin mesajul ei, poezia a devenit populara prin rapida ei raspindire, ea a întretinut o stare de spirit ce a facut explozie în istoria razvratirilor taranesti, cu pojarul întins al anului 1907. Rasunetul acestui manifest clocotitor de ura împotriva tiraniei a fost, de altfel, mondial. El a strabatut, tradus în diferite limbi, Franta, Belgia, Spania, agitând taranimea asuprita de pretutindeni.
În Doina, tonul e mai potolit si la prima vedere s-ar parea ca poetul vrea doar sa explice semnificatia acestui cântec al poporului. Dar, ca în poezia populara, în Doina lui Cosbuc este plânsul "unui neam întreg". Personificata cu chip de copila, ea întâmpina pe fete în faptul serii, la izvor, si le învata ce e iubirea; mângâie înstrainarea flacaului plecat la oaste, alina durerea plugarului "slabit de-amar si frânt"; ea naste poezie din farmecul amurgurilor, din zgomot de pâraie; asculta glas de codru si spune muntilor durerea "prin jalnice cântari "; ea blestema si strânge "în codru, noaptea, sub brazi, pe lânga foc ...", "pribegi de bir si claca ".
O singura data se bucura doina, atiunci când haiducii, fârtatii ei, razbuna suferintele îndurate de popor din partea exploatatorilor: "Grabit, când prind ei pusca, /Scoti plumbii de la brâu; /Iar când ochesc, cu hohot /Tu râzi, caci plumbii moi /S-au dus în piept de-a dreptul /Spurcatului ciocoi ".
Ura împotriva ciocoilor ramâne laitmotivul poeziei de revolta sociala la Cosbuc.
În poezia Hora, publicata în "Samanatorul " în 1902, flacaul care joaca nu are decât o singura ciuda, pe ciocoi. De aceea îsi exprima dorinta de a se rafui cu el: "M-a plesnit si ieri cu biciul, /Ici gramad-as vrea sa-l pui /Jos pe podini ca ariciul, /Si sa-i joc, ca azi la nunta, /Care sârba-i mai marunta /Pe spinarea lui !".
Moartea lui Fulger
George Coşbuc
În goana roibului un sol,
Cu frîu-n dinţi şi capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
Şi zările de-abia-l cuprind
Şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.
El duce regelui răspuns,
Din tabără. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurînd de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atîta semn de la război,
Şi-a fost de-ajuns!
Pe Fulger mort ! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braţ hain !
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar ros de sînge-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.
Sărmanul crai ! Cînd l-a văzut
Şi cînd de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături şi-a rămas
Cu pumnii strînşi, fără de glas,
Ca un pierdut.
Să-i moară Fulger ? Poţi sfărîma
Şi pe-un voinic ce cuteza
Să-nalţe dreapta lui de fer
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mişeii, dacă pier
Cei buni aşa ?
Dar mîne va mai fi pămînt ?
Mai fi-vor toate cîte sunt ?
Cînd n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu soare sfînt ?
Dar doamnă ! Suflet pustiit !
Cu părul alb şi despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blăstema,
Şi tot palatul plin era
De plîns cumplit.
La stat şi umblet slabă ce-i !
Topiţi sunt ochii viorei
De-atîta văiet nentrerupt,
Şi graiul stins şi-obrazul supt
Şi tot veştmîntul doamnei rupt
De mîna ei.
"-De dorul cui şi de-al cui drag,
Să-mi plîngă sufletul pribeag,
Întreaga noaptea nedormind,
Că s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind !
Nu-l dau din braţe nimănui !
Închideţi-mă-n groapa lui -
Mă laşi tu, Fulgere, să mor ?
Îţi laşi părinţii-n plîns şi dor ?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o du-i !"
Ah, mamă, tu ! Ce slabă eşti !
N-ai glas de vifor să jeleşti;
N-ai mîni de fer, ca fer să frîngi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plîngi,
Nu eşti de foc, la piept să-l strîngi,
Să-l încălzeşti !
Şi tu, cel spre bătăi aprins,
Acum eşti potolit şi stins !
N-auzi nici trîmbiţele-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi
Rîdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.
Pe piept colac de grîu de-un an
Şi-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ţi-am făcut
În dreapta cea fără temut,
Şi-n mîna care poartă scut
Ţi-au pus un ban.
Cu făclioara pe-unde treci,
Dai zare negrelor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vama peste rîu.
Merinde ai colac de grîu
Pe-un drum de veci.
Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii [î]ntreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Cînd vei fi dus.
Miraţi şi de răsuflet goi,
Văzîndu-ţi chipul de război
Să steie îngerii-nlemnit;
Şi orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit !...
Iar cînd a fost la-nmormîntat
Toti morţii parcă s-au sculat
Să-si plîngă pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor
Venit să plîngă pe-un fecior
De împărat !
Şi popi, şirag, cădelniţînd
Ceteau ectenii de comind -
Şi clopote, şi plîns şi vai,
Şi-oştenii-n şir, şi pas de cai
Şi sfetnici şi feciori de crai
Şi nat de rînd.
Şi mă-sa biata ! Cum gemea
Şi blăstema şi se izbea
Să sară-n groapă:"-L-au închis
Pe veci ! Mi-a fost şi mie scris
Să mă deştept plîngînd din vis,
Din lumea mea !
Ce urmă lasă şoimii-n zbor ?
Ce urmă peştii-n apa lor ?
Să fii cît munţii de voinic,
Ori cît un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic !
Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
Părere-i tot dacă socoţi -
De mori tîrziu ori mori curînd,
De mori sătul, ori mori flămînd,
Totuna e ! Şi rînd pe rînd
Ne ducem toţi !
Eu vreau cu Fulger să rămîn !
Ah, Dumnezeu nedrept stăpîn,
M-a duşmănit trăind mereu
Şi-a pizmuit norocul meu !
E un păgîn şi Dumnezeu,
E un păgîn.
De ce să cred în el de-acum ?
În faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormînt !
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfînt !
Credinţa-i val, iubirea vînt
Şi viaţa fum !"
Şi-a fost minune ce spunea !
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, şi sta-ngrozit.
Şi-atunci un sfetnic a venit
Şi-n faţa doamnei s-a oprit
Privind la ea.
Un sfînt de-al cărui chip te temi,
Abia te-aude cînd îl chemi:
batrîn ca vremea, stîlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas.
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.
Şi sprijin pe toiag cătînd
Şi-ncet cu mîna ridicînd
Sprîncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
"-Nepoată dragă ! De-n zadar
Te văd plîngînd.
De cum te zbuciumi, tu te stingi
Şi inima din noi o frîngi -
Ne doare c-a fost scris aşa,
Ne dori mai rău, cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plîngi.
Pe cer cînd soarele-i apus,
De ce să plîngi privind în sus ?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pămîntul pe-unde treci !
El nu e mort ! Trăieşte-n veci,
E numai dus.
N-am cap şi chip pe toţi să-i spui,
Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui ?
Că de copil eu m-am luptat
În rînd cu Volbura-mpărat
Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
Ca ţara lui.
Ce oameni ! Ce sunt cei de-acum !
Şi toţi s-au dus pe acelaşi drum.
Ei şi-au plinit chemarea lor
Şi i-am văzut murind uşor;
N-a fost nici unul plîngător
Că viaţa-i fum.
Zici fum ? O, nu-i adevărat.
Război e de viteji purtat !
Viaţa-i datorie grea
Şi laşii se-ngrozesc de ea
Să aibă tot cei laşi ar vrea
Pe neluptat.
De ce să-ntrebi viaţa ce-i ?
Aşa se-ntreabă cei mişei.
Cei buni n-au vreme de gîndit
La moarte şi la tînguit,
Căci plînsu-i de nebuni scornit
Şi de femei !
Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta !
Şi-a morţii lege n-o căta !
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi ?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi ?
Dar ştiu un lucru mai presus
De toate cîte ţi le-am spus:
Credinţa-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Şi mîine nu-s !
Şi-oricît de-amărîţi să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce vieţile le-a dat !
O fi viaţa chin răbdat,
Dar una ştiu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim !"
Ea n-a mai plîns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Şi n-a mai înţeles ce-a zis
Şi nu vedea cum au închis
Sicriul alb - era un vis
Şi ea-l trăia.
Senini de plînset ochii ei,
Vedea bărbaţi, vedea femei,
Cu spaimă multă-n jur privea.
Din mult nimic nu-nţelegea;
Şi să muncea să ştie, ce-i ?
Şi nu putea.
I-a fulgerat deodată-n gînd
Să rîdă, căci vedea plîngînd
O lume-ntreagă-n rugăciuni.
"În faţa unei gropi s-aduni
Atîta lume de nebuni !
Să mori rîzînd..."
Şi clopotele-n limba lor
Plîngeau cu glas tînguitor;
Şi-adînc din bubuitul frînt
Al bulgărilor de pămînt,
Vorbea un glas, un cîntec sfînt
Şi nălţător.
"-Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun, cînd le-nţelegi !
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea !
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea !"
El Zorab
La pasa vine un arab,
Cu ochii stinsi, cu graiul slab.
- " Sunt, pasa, neam de beduin,
Si de la Bab-el-Mandeb vin
Să vând pe El-Zorab.
Arabii toti rasar din cort,
Să-mi vada roibul, când îl port
Si-l joc în frâu si-l las la trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Si nu l-as da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Si de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!
Ai mei pierduti sunt, pasă, toti;
O, mântuie-i, de vrei, că poti!
Da-mi bani pe cal! Ca sunt sarac!
Da-mi bani! Daca-l gasesti pe plac,
Da-mi numai cât socoti!"
El poarta calul, dând ocol,
In trap grabit, în pas domol,
Si ochii pasei mari s-aprind;
Carunta-i barba netezind
Sta mut, de suflet gol.
- "O mie de techini primesti?"
- "O, pasa, cât de darnic esti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ti răsplătească Dumnezeu,
Asa cum îmi plătesti!"
Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, miia de techini -
De-acum, de-acum ei sunt scapati,
De-acum vor fi si ei bogati,
N'or cere la straini!
Nu vor trai sub cort în fum,
Nu-i vor cersi copiii'n drum,
Nevasta lui se va'ntrema;
Si vor avea si ei ce da
Saracilor de-acum! -
El stringe banii mai cu foc,
Si pleaca, beat de mult noroc,
Si-alearga dus de-un singur gând,
Deodata însa, tremurînd,
Se-ntoarce, sta pe loc.
Se uita lung la bani, si pal
Se clatina, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveste drept;
Cu pasii rari, cu fruntea'n piept,
S'apropie de cal.
Cuprinde gâtul lui plângând
Si-n aspra-i coama îngropând
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspina trist. Odorul meu,
Tu stii ca eu te vând!
Copiii mei nu s'or juca
Mai mult cu frunze'n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor;
De-acum smochini, din mâna lor,
Ei n'or avea cui da!
Ei nu vor mai iesi cu drag
Să'ntinda mâinile din prag.
Să-i iau cu mine'n sea pe rând!
Ei nu vor mai iesi râzând
In calea mea sirag!
Copiii mei cum să-i îmbun?
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va'ntreba de El-Zorab?
Va râde'ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!
Raira, tu nevasta mea
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmându-te la pas,
Nici în genunchi la al tau glas
El nu va mai cadea!
Pe-Ardun al tau, pe Ben-Ardun
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui soim usor,
Ca să-ti impuste soimu'n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!
Nu vei zâmbi, cum salta'n vânt
Ardun al tau în alb vestmânt;
Si ca să simti sosirea lui,
Mai mult de-acum tu n'o să pui
Urechea la pământ!
O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum tii tu narile'n pământ
Si coada ta fuior în vânt,
In zbor de rândunea!
Cum mesteci spuma alba'n frâu,
Cum joci al coamei galben râu,
Cum iei pamântul în galop
Si cum te-asterni ca un potop
De trasnete'n pustiu!
Stia pustiul de noi doi
Si zarea se'ngrozea de noi -
Si tu de-acum al cui vei fi?
Si cine te va mai scuti
De vânturi si de ploi?
Nu vor grai cu tine blând
Te-or injura cu toti pe rând
Si te vor bate-odorul meu
Si te-or purta si mult si greu;
Lasa-te-vor flămând!
Si te vor duce la razboi,
Să mori tu cel crescut de noi!...
Ia-ti banii pasa! Sunt sarac
Dar fără cal eu ce să fac;
Da-mi calul înapoi!"
Se'ncrunta pasa!: "Esti nebun?
Voiesti pe ianiceri să-i pun
Să te dea câinilor? Asa!
E calul meu, si n'astepta
De doua ori să-ti spun!"
- "Al tau? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i; eu ori tu?
De dreapta cui asculta el,
Din leu turbat facându-l miel?
Al tau? O pasa, nu!
Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inima! Tu poti să ai
Mai vrednici si mai mândri cai,
Dar eu, stapâne, eu?
Intreaga mila ta o cer!
Alah e drept si-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Ca mă rapesti si mă despoi,
M'arunci pe drum să pier.
Si lumea te va blestema,
Ca-i blastem faptuirea ta!
Voi merge, pasa, să cersesc,
Dar mila voastra n'o primesc -
Ce bine-mi poti tu da?"
Da pasa semn. - "Să-l dezbracati
Si binele în vergi i-l dati!"
Sar eunucii, vin, îl prind -
Să-ntoarce arabul rasarind
Cu ochii înghetati.
El scoate galben un pumnal,
Si-un val de sânge, rosu val
De sânge cald a izvorît
Din nobil-încomatul gât,
Si cade mortul cal.
Sta pasa beat, cu ochi topiti,
Se trag spahiii'ncremeniti,
Si-arabul, în genunchi plecat,
Saruta sângele'nchegat
Pe ochii'nghetati.
Să'ntoarce apoi cu ochi păgâni
Si-arunca fierul crunt din mâni:
- "Te-or razbuna copiii mei!
Si-acum mă taie, dacă vrei,
Si-aruncă-mă la câni!"
In expunerea sentintei de la Inalta Curte se arata ca prima instanta a respins exceptia inadmisibilitatii actiunii invocate de minister ca fiind neintemeiata, ”avand in vedere ca adresa emisa de ministerul parat arata expres ca acesta nu recunoaste oficial decat actele de studii emise pentru finalizarea unor programe de studii care au respectat legislatia in vigoare la momentul derularii lor, consecinta acestei adrese fiind refuzul ITM de a emite actul administrativ de numire in functia publica de inspector de munca a reclamantei, producand efecte juridice (…)” si a respins si contestatia reclamantei.
