La 8 februarie 2008 se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Geo Bogza. S-a scris încă prea puţin, mi se pare, în orice caz la nivelul sintezelor critice aprofundate, despre opera acestui însemnat scriitor, poet înainte de toate, care face o notă aparte în peisajul literar românesc al veacului trecut.
O personalitate de la început incomodă, cu porniri iconoclaste, figură de nesupus prin vocaţie, gata să înfrunte toate tabuurile societăţii şi literaturii în care s-a format şi afirmat. Meandrele biografiei sale scriitoriceşti, în speţă deriva ei "realist-socialistă" din anii '50 ai secolului XX, de un conformism ideologic explicabil, măcar în parte, prin precedentele angajamente politice de stânga ale unui spirit justiţiar, domesticit pe parcurs şi de dresajul contextual şi de adjuvanţii unui anume confort social temporar neutralizant, nu pot fi trecute, desigur, cu vederea. Dar, aşa cum a probat-o opera posterioară a scriitorului, sub crusta convenţiilor acceptate conjunctural s-a trezit, înviorător şi fertil, duhul insumisiunii de odinioară, mai ales în acele ferme poeme-parabolă ale "paznicului de far" alarmat etic de jalnicele căderi ale unui fost ideal de libertate şi umanism şi de regimul recentei burghezii roşii, cu nimic mai prejos decât cel condamnat odinioară. Teribilismul gesticulaţiei avangardiste a tânărului de douăzeci de ani s-a găsit astfel cumva recuperat în patosul unui discurs nelipsit de o anume teatralitate, uşor narcisist în complezenţa cu care se asuma rolul de bătrân înţelept al Cetăţii, însă emoţionant şi convingător în accentele lui sapienţiale, în dicţiunea gravă, marcând un credibil reper moral într-o epocă de cedări şi compromisuri din ce în ce mai dezonorante. De sub a sa "sprânceană mereu încruntată", ochiul paznicului simbolic avertiza că stă de veghe.
Până la acest moment al "parabolelor civile", opera lui Geo Bogza fusese cumva repusă în circulaţie cu precădere în concretizările ei reportericeşti, unele majore, ce-i drept, retipărite însă cu cenzurări semnificative, căci din dintr-o scriere de referinţă precum ţări de piatră, de foc şi de pământ, din 1938, geografia basarabeană fusese amputată şi literar, rămânând întreagă doar mai târzia Carte a Oltului (1945). Opera poetică propriu-zisă, din anii avangardişti, a stat mult timp în umbră, iar când autorul s-a hotărât, în 1978, să o scoată din nou la lumină, bunăoară în culegerea Orion, textele originale au suferit schimbări semnificative... şi noua vârstă, cu exigenţele ei (auto)critice, şi factori circumstanaţiali au făcut ca ea să suporte eliminări şi retuşări însemnate, de ordinul atenuării accentelor nonconformiste, al îmblânzirii vocii, al rotunjirii asperităţilor de expresie. În Cuvântul înainte la acea antologie Bogza recunoştea, totuşi, de exemplu, că, dintre poemele de tinereţe nereluate, "excepţie ar fi putut face Poemul invectivă, singurul demn de luat în seamă, din tot ceea ce nu a fost cuprins aici , ale cărui stângace violenţe nu izbutesc să compromită fondul tragic din care a ţâşnit". Şi nu uita să-şi exprime speranţa (contrazisă, desigur, în acel moment, de cenzură), că doar paisprezece dintre acele texte ar mai trebui păstrate "la o eventuală viitoare ediţie"... N-au mai fost păstrate nici după 1989, când "invectivele" au fost doar anexate unei cărţi de dialoguri cu autorul, deşi în mai liberala Iugoslavie din 1986 ele fuseseră retipărite omagial, cu ocazia unui premiu acordat lui Geo Bogza în Macedonia...
Or, putem spune astăzi că partea cea mai expresivă pentru creaţia scriitorului o reprezintă tocmai acele texte din epoca avangardismului, iar acest spaţiu al scrisului său va trebui restituit într-o zi în integralitatea sa, dincolo de orice reticenţe de ordin estetic sau de pudorile publice. Căci, fără a subestima opera marelui reporter din atâtea texte memorabile, de la }ara de piatră la Tăbăcarii ori Cartea Oltului, un portret al "omului întreg" Geo Bogza nu poate fi realizat în adevăratele sale dimensiuni, în absenţa lor. Tot aşa cum textele ziaristului (şi ale diaristului) vor trebui repuse în circulaţie într-un ansamblu coerent şi cronologic, şi ideatic, reeditat critic, împreună cu vasta corespondenţă, încă aproape necunoscută, rămasă în arhiva sa. Aceasta, fiindcă la Geo Bogza actul trăirii şi actul scrisului nu puteau fi concepute decât osmotic, distincţia dintre poezia în sens propriu şi alte forme de expresie fiind din principiu anulată. Să ne reamintim că în înflăcăratul şi frământatul său text programatic, Exasperarea creatoare, din 1931, spunea categoric, în postură de purtător de cuvânt avangardist, că "activitatea noastră prin cerneală e o tragedie departe de orice veleităţi de a face literatură. A ne realiza în scris nu e pentru noi un ideal spre care să ne extaziem ca înspre o aureolă". Expresie a unei "exasperări" absolute, aproape fără obiect palpabil, stare de spirit exacerbată, tensiune extremă a conştiinţei şi sentimentului de a fi, scrisul era definit atunci ca act existenţial, "acţiune în panică", "un spasm şi un scrâşnet de fiecare clipă", "cu o intensitate, cu un tumult făcând ravagii".
Publicarea în 1987 a Jurnalului de copilărie şi adolescenţă, inaugurat foarte de timpuriu, în 1923, adică la vârsta de numai cincisprezece ani, a fost revelatoare pentru această precoce întâmpinare tensionată a realităţii. "Mânia", apoi, imediat, "starea de "revoltă" - "prea de revoltă" - care trecea de pe-atunci în cuvinte, promitea dezvoltări şi agravări repede confirmate, cu atât mai expresive cu cât cvasiadolescentul diarist se pregătea pentru o carieră de ofiţer de marină, deci supusă disciplinei cazone. Primul său cititor-îndrumător, un sublocotenent Lăzărescu, profesor de limba română, remarca deja la elevul său "o precocitate rea" care îi poate fi "funestă" şi o viaţă de "răzvrătit", în răspăr cu cariera militară. În 1926, trimiţându-i versuri lui Ion Vinea, îi va scrie că "pentru mine arta nouă nu este o simplă formulă, ci o formulă de viaţă". Notaţiile sale din acei ani sună deja "anarhist" ("sunt sătul şi scârbit de cuvintele societate, familie, menire, scop"). La 9 martie 1926 vizează "O împingere a realităţii dincolo de hotarele ei", "O violare a realului" - ca propoziţii din manifestul unei proiectate reviste, intitulate... Foc!. Propunându-şi să-şi facă "un ţel din POEZIE", notează cu o pagină mai încolo cuvântul intensitate, cugetă la o "poezie penetrantistă", simte o "receptivitate crescândă faţă de caricaturalul şi grotescul vieţii", vrea să "zgârie" viaţa şi se pregăteşte să "confecţioneze... câteva zeci de versuri caricaturale care, cu cât vor fi mai apoetice, cu atât îşi vor fi atins scopul".
Aria semantică a sintagmelor sale e, cum se vede, de factură expresionistă, însă în latura unui expresionism ce se desparte în chip mărturisit de cel spiritualizat al lui Blaga, căruia îi aduce "învinuirea că amestecă arta cu miturile", deci propunând, prin contrast, o poezie în care accentul e deplasat de pe estetic şi "spiritual", pe existenţial, în formulele sale cele mai tranzitive, mai directe, mai netransfigurate. Antiblagianismul lui Bogza este foarte semnificativ tocmai în măsura în care e contestată "mitizarea", miza pe simbolic şi estetic, în profitul atitudinii tipic avangardiste care privilegiază autenticitatea scrisului ca document de viaţă în expresia ei brutală, vehementă, revoltată, cu semnificative deplasări de linii ale viziunii către grotesc şi caricatural. (Câtorva dintre "optzeciştii" neoavangardişti de peste o jumătate de veac nu le va plăcea, la rândul lor, acelaşi mare poet, din raţiuni similare).
O astfel de sensibilitate "exasperată", ieşită din tiparele şi ţâţânile esteticului, este de pus, încă o dată, în relaţie contextuală cu toate acele manifestări a ceea s-a numit "trăirism", formă a unui existenţilalism ce cunoştea, la stânga sau la dreapta politică, forme de contestare a atitudinilor de distanţare faţă de realitatea concretă, puternic individualizată, dramatică, a societăţii şi subiectului uman, pe o direcţie antipozitivistă, de un antiburghezism categorial, adică nevizând în mod strict şi limitat clasa socială ca atare, ci tipul de (in)sensibilitate faţă realitatea vie, dinamică, tânără, în regimul spontaneităţii şi al sincerităţii trăirii şi împotriva convenţiilor şi "codurilor de bune maniere" acceptate. Omul concret devine obiectul de interes maxim, şi Bogza însuşi, pe când începuse să tipărească, la Câmpina, în 1928, revista Urmuz, trece repede de la "abstractismul" a ceea ce numise "Penetral", la "grotescul" cu "stridenţele" lui, în poeme şi volume şi pe care şi le doreşte "violente". Noutatea scrisului său o vede tocmai sub acest unghi. O însemnare din octombrie 1928 spune: "voi privi cele de toţi privite într-un fel nou. Peniţa îmi va sângera ca o gheară şi vârful ei va înroşi hârtia"...
Or, avem aici poate cea mai puternică expresie, în epocă, a acestei angajări existenţiale a scrisului. Poate doar Ilarie Voronca, dar cu un patos cumva mai... stilizat, reuşise să exprime cu atâta intensitate un asemenea angajament. Voindu-se "nou şi convulsiv" - cu gândul la un ciclu, Petrol de Buştenari, vorbind apoi despre "frumuseţea îngrozitoare" a acestor poeme, Bogza, care publicase între timp cele câteva compuneri din Jurnal de sex (1929, tipărite la Paris de Ilarie Voronca), se înscria perfect în aria de sensibilitate a programului tutelat de "frumuseţea convulsivă" suprarealistă, calificată astfel de un André Breton: o frumuseţe în tensiune, dramatică, mai mult programată decât practicată de Breton însuşi, dar care îşi găsea una dintre formule în scrisul, bunăoară, al lui Antonin Artaud.
"Imens monolog interior, fără nici un pic de literatură (s.n.), scris cu convingerea că în afară de mine nu îl va citi nimeni", această producţie poetică implica, aşadar, ruptura avangardistă radicală cu un public burghez, mărginit, dispreţuit şi mai apoi în termeni drastici. "Burghezirea" era pentru el, în 1930, tot una cu "moartea", în însemnări din care nu lipsea nici prezenţa detestată a unor "hidoşi burghezi" (bacovieni!), şi va veni momentul când chiar în mediul avangardist al grupării "unu" va amenda neconcesiv semnele unei anumite "îmburgheziri" a confratelui Saşa Pană. (Îl va cita, apoi, pe Georges Ribemont-Dessaignes, definind poezia în funcţie de "revolta împotriva oprimării".) Preocuparea sa din aceşti ani rămâne "poemul corosiv, poemul ultragiant", sub semnul "degusului de literatură" şi al "scârbei de orice contact cu spiritele echilibrate şi confortabile". Titlul unei scrieri de-a sa ar fi trebuit să fie În conflict cu aventura terestră, şi el a fost păstrat pentru a doua mare secţiune a Jurnalului... tipărit acum două decenii.
Atributele cu care îşi însoţeşte în aceşti ani stările de spirit sunt "turmentat", "chinuit", "răzvrătit", marcând "o sete chinuitoare de viaţa nefalsificată" - "A trăi înseamnă să te răzvrăteşti. Dacă te conformezi, eşti mort" (ianuarie 1931). Expresia cea mai adevărată a trăirii rămâne pentru el poemul, scrisul, invocate adesea patetic, cu o ardoare ce mai putuse fi întâlnită doar la Ilarie Voronca - singurul, de altfel, camarad de ideal în care crede până la capăt, după ce ceilalţi "unişti" îl excluseseră din grupare. Este vorba, însă, la el, de "viaţa aspră a scrisului", de reiterarea neîncrederii în literatură, adică în convenţional, de o depăşire a oricărei formule - de unde şi rezerva, exprimată în câteva rânduri faţă de chiar "modernismul" momentului, până la formularea unui "faliment al modernismului" în conştiinţa sa.... Obsesia unei poezii concrete, îl bântuie, una care să renunţe la orice accent de manifest exterior - "devotarea faţă de o literatură simplă, dar pulsând de viaţă" şi câştigarea unei anumite înseninări contemplative, a unui control raţional al revoltei. Nu lipseşte din această etapă a biografiei sale sufleteşti nici fiorul credinţei, ce-i drept, într-un "Dumnezeu altfel decât şi-l închipuie oamenii. Dumnezeu ca iubire a vieţii nefalsificate. Dumnezeu revoltat împotriva aşezărilor morţii. Dumnezeu subversiv"! Gândul unei viitoare activităţi literare "violent de stânga" e şi el prezent în ultimele însemnări din mai 1932, dar e notat şi interesul pentru Mircea Eliade, "creierul cel mai robust al generaţiei", pe linia, desigur, a autenticismului viziunii şi a unui ideal de împlinire intelectuală şi creatoare. "Devoţiunea faţă de tot universul" spune şi ea acum ceva important despre sensibilitatea poetului ce crede a fi depăşit faza "invectivelor". Iar înregistrarea ultimei întâlniri cu Ilarie şi Colomba Voronca e marcată elegiac, de "infinita, iremediabila tristeţe" a unei seri petrecute alături de prieteni "preocupaţi de lucruri ce depăşesc fruntea comună"... (În treacăt, făcea, într-un loc, şi această simpatic-infatuată notaţie, găsind că este "prea înalt pentru Calea Victoriei"...).
Document fundamental pentru (auto)definirea personalităţii lui Geo Bogza, Jurnalul de copilărie şi adolescenţă este astfel şi pentru întreaga mişcare românească de avangardă şi e de presupus că amintita arhivă rămasă de la el, cu alte note de jurnal şi mai ales cu o întinsă suprafaţă epistolară, va consolida această imagine atât de vie, de dinamică, de neliniştită, care se coagulează în culisele operei, tot atât de semnificative, pentru a o contura, ca opera însăşi a poetului, a autorului de manifeste, a reporterului din cele mai bune ore ale sale. Fiindcă, aşa cum am spus, între asemenea documente şi textele tipărite ca scrireri mai mult sau mai puţin finisate, există o legătură profundă, până aproape de identificare, dată fiind investiţia ontologică, tensiunea existenţială ce le alimentează deopotrivă.
Dintr-o perspectivă strict estetică, scrisul lui Bogza-avangardistul prezintă, fără îndoială, inegalităţi de relief, recunoscute de autorul însuşi, deja în Jurnal, atunci când se referă, bunăoară, la unele texte din Poemul invectivă, ce urma a fi tipărit în 1933. Versurile din Jurnal de sex, apărute acum aproape optzeci de ani, nu pot ascunde destule stângăcii, în aliajul lor, relativ strunit de prozodia încă "clasică", de cutezanţe juvenil-iconoclaste şi poetizări acceptate. Programatic "ultragiante", paginile Poemului invectivă capătă relief în primul rând prin considerarea în contextul militantismului subversiv-autenticist, radical antiestetizant, al avangardei celei mai patetic şi vehement angajate în ruptura faţă de poetica tradiţională, fie şi ea modernistă, adică înalt-modernistă, cu concretizări în opere majore precum cele ale unor Blaga, Arghezi, Ion Barbu, puşi nu o dată, alături de accentele admirative atrase de ultimii doi, sub semnificative semne de întrebare. Îndeosebi cel din urmă va fi vizat, cu precădere prin ucenicii săi ermetizanţi din posteritatea imediată a Jocului secund, acuzaţi pentru purismul lor estetic, pentru poezia lor de "cabinet", care "trişează", într-un moment de cumpănă a istoriei, când poezia era resimţită ca "murind de prea poezie". Ne-o va spune foarte ferm şi polemic manifestul Poezia pe care vrem să o facem, semnat în revista Viaţa imediată, din decembrie 1933, de Bogza şi câţiva dintre discipolii săi şi mai tineri, - Gherasim Luca, Paul Păun, Perahim. Ceea ce va apărea atunci ca exigenţă urgentă, adică întoarcerea scrisului spre dramele şi tragediile omului comun, victimă a istoriei şi a condiţiei sale biologice precare, necesara "murdărire" şi fertilizare a poeziei de către "viaţă", fusese ilustrat tocmai în acele "invective" din placheta tipărită recent, "cu amprentele digitale ale autorului" în chip de marcă a autenticităţii elementare, ce se poate dispensa, la limită, de litera scrisă.
Prin asemenea raportări, discursul (anti)poetic bogzian capătă un relief aparte tocmai prin şocul "realist" al "reportajului" ce înregistrează, aparent nemediat de vreo convenţie, faptul de viaţă brută şi brutală, îndeobşte refuzat Poeziei. În fond, însă, o nouă "convenţie" se conturează, cu coerenţa şi tiparul ei, ca suită articulată pe axa contrariantă şi negatoare a ceea ce e estimat ca antiestetic, mai precis a "evenimentului", trecut jurnalistic printre faptele diverse, şocant prin precizia şi concretul său "copiat" după realitate, făcut expresiv prin chiar înscrierea pe un fundal asimilat mental al tradiţiei culturale, pe acel depozit de convenţii mai mult sau mai puţin stilizate, poetizante, "frumoase", distilate în regim metaforico-simbolic. Or, vorba lui Voronca, "senzaţia prinsă stea în cleştele poemului", înviorează textul "ca o injecţie" de sânge nou, bruschează relativa încremenire a desenului imagistic, reamintind că realul există, viu şi puternic, sub fiecare cuvânt ori propoziţie. Tranzitivitatea discursului e contrapusă, aproape punct cu punct, medierilor transfiguratoare, încât o nouă poeticitate apare, cumva paradoxal, prin răsturnarea reperelor obişnuite ale poeticului. "Iubirea mult mai pură" invocată deja în Jurnal de sex în consecinţa unei atari reabilitări a vehemenţei senzuale interpretate ca descărcare de energii interzise comunicării lirice, poate fi resimţită astfel tocmai datorită energiei cu care se afirmă prezenţa concretului existenţial. Un Poem ultragiant devine, de fapt, expresiv prin deturnarea şocantă a retoricii poeziei erotice dinspre Femeia tradiţional idolatrizată datorită frumuseţii, purităţii ei etc., spre foarte prozaica "servitoare", căreia i se atribuie trăsături niciodată valorificate până atunci în discursul amoros, concomitent cu ostentativa, brutala respingere a "accesoriilor" care "formează frumuseţea" numitelor "fete burgheze". Tota aşa, în Poemul destrăbălatelor frumoase, "feciorii de bani gata" sunt puşi să "sărute lung" femeile care arată "pentru legi un fulminant dispreţ" şi "marea preferinţă pentru viol, asasinat, incest", într-o simetrie şocantă. "Femeia depravată", din alt poem, "vindea, cântând, sirenă ca-n basm şi epopee". Evocarea unui fapt de zoofilie stă sub titlul Prezentarea eroului legendar. Într-un Eseu, fostul cioban mioritic idealizat de tradiţionalişti e privit într-un moment de autosatisfacere erotică, în piesaj montan cu "aer tare ca într-un poem de geo bogza", cu un firesc al notaţiei gestului care anulează, practic, trivialitatea, conservând, însă, substratul polemic, nonconformist.
Ar fi să restrângem excesiv miza poemelor-invectivă dacă le-am limita la acest tip de raportări antitradiţionale şi anticonvenţionale. Poetul are în vedere şi - poate chiar în primul rând - forţarea limitelor universului considerat ca poetic, aducând în raza de interes a versului violenţele unor fapte de viaţă dintre cele mai impure şi reprobabile - crime, iubiri contra naturii, amoruri venale, în numele unei autenticităţi, ale unui realism crud al discursului, cu atât mai eficient cu cât se apropie de zone interzise deopotrivă la nivel tematic şi verbal. Cititorul "manierat" este invitat, forţat să ia act de înfăţişările sordide ale vieţii, de obicei trecute sub tăcere de lumea "civilizată", de micile-mari evenimente atroce, fapte diverse sau mai mult decât atât, izbucniri de instincte joase, revelări ale unui "plan primar" al existenţei invocat şi programatic de autorul de articole avangardiste. Într-un cuvânt, violenţele realului de obicei marginalizate ori omise capătă dreptul la expresie, tocmai în numele reabilitării trăitului, fie el şi scandalos, jignitor, prin excelenţă inestetic. Sunt gesturi de trezire, de provocare la realitate, semnale de alarmă privind dramele unei lumi ce nu trec, cel mai adesea, decât ca "fapte diverse", mai mult sau mai puţin şocante.
Poetul le recuperează aşadar, apelând la o mixtură stilistică adesea foarte expresivă, în care notaţia brută, frustă, "reportericească" a "evenimentului" cunoaşte intensificări expresioniste ale senzaţiei, îngroşări şi deplasări groteşti de linii, stridenţe calculate. Descrieri de o concreteţe frapantă, "relatări", naraţiuni reportericeşti sugerând imediateţea înregistrării faptului de viaţă, apar - cum observa în postfaţa la ediţia iugoslavă citată Alexandar Petrov - "o corecţie a esteticii turnului de fildeş şi o şcoală în care înveţi să distingi pulsul vieţii în limbă". Nota de oralitate, de relatare cumva familiară a acestor fapte greu avuabile, sporeşte senzaţia de autenticitate, precum în poeme ca La închisoarea de hoţi din Doftana, Balada tatălui denaturat, Prezentarea eroului legendar, Anica nebuna, Gheorghiţă cismarul. Inaugurala Prefaţă la un poem de dragoste mizează pe exaltarea de o brutală ardoare a "falocraţiei", dar cum observa tot criticul sârb, o asemenea "viziune nudă a lumii erotizate" capătă dimensiuni apocaliptice în tensionatul poem În anul acela vechile aşezări se zdruncinară. Geo Bogza,
poetul "exasperării creatoare"
După cum, în alte locuri, tânărul poet ştie să exploateze cu efect virtuţile schematizării accentuate, de factură senzaţional-melodramatică, în Balada ucigaşului Maruth; ori transcrierea în cod obiectual a portretului, grotesc şi el, al unei femei obsedate sexual în Efebul Gherdap provoacă moartea batozei pshihopate... Elemente ale limbajului suburban, colorează uneori, ca în Florile de mucigai argheziene - cu care "invectivele" bogziene au multe note comune, minus "estetizarea" urâtului - vin să îmbogăţească paleta stilistică. În general, în aceste producţii stângăcia reală şi cea mimată a expresiei sunt destul de greu de distins: poetul dă, în orice caz, foarte adesea impresia că manevrează conştient tipuri de exprimare jurnalistică, oral-familară, clişee poetizante puse în vecinătăţi inconfortabile cu elemente de poezie "corosivă", nelipsind nici o anume îndemânare de regizor, care îşi înscenează şi montează "reportajul". Şi mai e ceva de adăugat: condamnat pentru atentat la bunele moravuri din cauza poemelor sale, Bogza va răspunde, foarte convingător pentru noi, că "violenţa de expresie presupune o violenţă de suferinţă care exclude, de la început, orice element pornografic, pornografia implicând, în condiţia ei esenţială, satisfacţia"...
Poemul petrolifer din 1934, va desfăşura, într-un discurs de amploare whitmaniană, un fel de imn, scris o mărturisită "brutalitate", închinat "oamenilor petrolului", brutali şi ei, angajaţi într-o aventură existenţială necruţătoare, şi cu care poetul se identifică, asumându-şi atribute de "mârşăvie şi violenţă", "sperjur şi josnicie", cu un cinism afişat, sub care se disimulează o trăire intens dramatică, de un realism violent. Un expresionism cu deschidere cosmică şi atmosferă răvăşit-coşmarescă, acum mai solemn şi patetic, va caracteriza discursul situabil în aceeaşi descendenţă a marelui poet american, din Cântec de revoltă, dragoste şi moarte, datat din anii '30, dar tipărit abia în 1945. "Fecioara galbenă, rudă cu toate dezastrele dragostei" traversează aici un spaţiu halucinant, într-o atmosferă de "insomnii dureroase", unde exaltarea iubirii se asociază cu "neurastenia", "neliniştea", "agonia". Este, într-un fel, preludiul unora dintre poemele târzii ale lui Bogza, când retorica verbului şi a gesticulaţiei vor fi din nou valorificate. Până atunci, însă, avusese timp să se manifeste şi aspiraţia către o anume simplitate a discursului, anunţată în Jurnal..., concretizată în poemul Ioana Maria din 1937, unde confesiunea îndrăgostitului, reactualizează, în cadru cotidian urban, motivul peregrinării romantice, într-un stil de reportaj simplificat, cu stilizări ale gesticii, de o mai discretă solemnitate elegiacă, prin care se încearcă anamneza unor momente unice de viaţă.
Recitirea operei avangardistului Geo Bogza probează, cred, încă o dată, rezistenţa ei în timp, puterea ei de impact asupra sensibilităţii noastre de azi. Autorul Jurnalului de copilărie şi adolescenţă, al Poemului invectivă şi al atâtor altor versuri, pagini de publicistică, reportaje de mare forţă expresivă, şi-a trăit cu o rară intensitate timpul şi scrisul, iar ceea ce rămâne încă de publicat din arhiva sa îi va consolida cu siguranţă poziţia în ierarhia valorică a literaturii române din secolul XX. Un editor harnic şi competent va trebui să întreprindă cât mai curând repunerea în circuitul viu al lecturii a acestei mari şi reprezentative secvenţe a operei sale. În aşteptare, se vede destul de limpede că poeţii celei mai recente promoţii sau generaţii îi reciclează, ştiind-neştiind, "invectivele", se reîntorc cu un fel de ingenuitate spre al său "plan primar", reiau, în contexte noi şi sub accente proprii, ceva din "exasperarea creatoare" a răzvrătitului de odinioară.
http://www.romlit.ro/geo_bogza_poetul_exasperrii_creatoare
