Sprijin bănesc de la guvernatorul BNR, Eugeniu Caranda
La data la care se năştea Mihai Eminescu, 15 ianuarie 1850, românii trăiau împrăştiaţi în mai multe provincii supuse imperiilor înconjurătoare: Banatul, Bucovina şi Transilvania erau sub Imperiul Habsburgic, Basarabia sub Imperiul Rus, Valahia şi Moldova sub Imperiul Otoman. Prin studiile liceale de la Cernăuţi, Eminescu a putut să ia contact cu marea cultură germană, dar şi cu redeşteptarea culturii române prin profesorul său Aron Pumnul. În acei ani, tinerii studenţi români din afara ţării erau susţinuţi financiar de la Bucureşti, şi chiar Eminescu a beneficiat de un astfel de sprijin pentru studiile sale neîncheiate de la Viena.
În anii în care a activat, Eminescu a pus la punct planul „Daciei Mari”, proiectul de reunire a tuturor românilor într-un singur stat. Iar Eminescu a luptat pentru acest ideal nu doar prin cuvântul scris, ci şi implicându-se direct în această confruntare. La sfârşitul secolului al XIX-lea, lupta naţională a românilor era stipendiată de oameni ca Eugeniu Carada, guvernatorul Băncii Naţionale, o eminenţă cenuşie a timpului a cărui activitate nu a fost nici până acum pe deplin elucidată.
Fondurile ajungeau la studenţii români din Imperiu prin preoţii ortodocşi
Fondurile plecau de la Bucureşti spre studenţi prin intermediul preoţilor ortodocşi din comunităţi, fără să existe bănuieli că banii s-ar fi pierdut pe drum. Tot preoţii erau cei care dădeau recomandări pentru viitorii studenţi şi de prea puţine ori au greşit. Iar când liberalul Dimitrie A. Sturdza s-a folosit într-o campanie electorală de subiectul banilor acordaţi românilor de pretutindeni aproape că a dispărut din viaţa politică a ţării, numele său devenind sinonim cu trădarea idealului naţional.
Eminescu a umblat în tinereţea sa mulţi ani prin Transilvania unde avea legături cu societatea ASTRA şi cu Nicolae Densuşianu – cel care avea să ajungă membru al Academiei Române şi unul dintre cei mai de seamă istorici români.
Peregrinările lui Eminescu de la Blaj la Sibiu şi Alba Iulia l-au pus în contact direct cu situaţia românilor din Transilvania, i-au creat o imagine asupra stării de lucruri şi i-au înlesnit contacte directe cu liderii românilor transilvăneni pe care avea să le folosească ulterior.
Urmărit de spionajul austriac
În toată această luptă Eminescu a fost implicat direct în calitatea sa de membru al Societăţii Carpaţii, o asociaţie a studenţilor români din provinciile aflate sub stăpânire străină. Într-o notă informativă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Ernst von Mayr, către ministrul Casei Imperiale şi ministrul de Externe din Viena se raporta că „Societatea Carpaţii" a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, înaintea căreia a avut loc o consfătuire secretă. Austriecii aveau cel mai probabil un agent infiltrat în "Societatea Carpaţii", capabil să transmită informaţii precise despre activităţile organizaţiei, de vreme ce ambasadorul afirma că deţine informaţii "dintr-o sursă sigură".
Şedinţa secretă a "Societăţii Carpaţii" a convenit asupra continuării luptei împotriva Monarhiei Austro-Ungare, recomandându-se membrilor cea mai mare discreţie. La această şedinţă, Mihai Eminescu a propus ca studenţilor transilvăneni de la Bucureşti să li se încredinţeze sarcina de a duce o propagandă activă în timpul vacanţelor în favoarea unirii cu România - proiectul "Daciei Mari".
Redăm în rândurile următoare conţinutul acestei note informative:
Bucureşti, 7 iunie 1882
Înalt prea cinstite Conte,
"Societatea Carpaţii" a ţinut pe 4 iunie o şedinţă publică, precedată de o consfătuire secretă.
Referitor la aceasta am primit de la o sursă de încredere următoarele date: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică.
S-a căzut de acord asupra continuării luptei împotriva Monarhiei Austro-Ungare, totuşi, nu în spiritul unei "România iridenta". Membrilor li s-a recomandat cea mai mare prevedere.
Eminescu, redactorul şef al ziarului "Timpul", a făcut propunerea ca studenţilor transilvăneni de naţiune română care umblă pe la şcolile de aici pentru învăţătură să li se încredinţeze pe timpul vacanţei lor acasă ca să lucreze pentru pregătirea publicului în favoarea unei Dacii Mari.
Redactorul adjunct Secăreanu de la "România Liberă" a dat citire mai multor scrisori trimise lui din Transilvania care arătau că românii de acolo îi aşteaptă pe fraţii lor cu braţele deschise.
O scrisoare trimisă de Bădescu, inspector şcolar din Neamţ, către un jurnalist pe nume Miron spune că situaţia din jurul Năsăudului este favorabilă.
Primiţi Excelenţă expresia profundului meu respect.
Bucureşti, 7 iunie 1882
Baron von Mayr
Despre o consfătuire secretă a "Societăţii Carpaţii"
(notă în baza paginii 1: Excelenţei Sale Domnului Conte Kalnoky; Biroul de Informaţii)
(Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)
Marea politică
Anul 1882, de când datează acest raport, precedă cu puţin momentul aderării României la Tripla Alianţă constituită de Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Insistenţele regelui Carol I pentru aderarea la acest tratat erau cumva contra naturi: România se alia cu Austro-Ungaria, obligându-se ca la nivel oficial să nu mai susţină revendicările românilor din Transilvania. Şi totuşi, aceste legături au continuat, iar în Transilvania românii au declanşat Mişcarea Memorandistă pentru a obţine, cât de cât, drepturi politice. Unirea din 1918 nu ar fi fost posibilă fără activitatea jurnalistică şi politică a lui Mihai Eminescu, de la a cărei naştere s-au împlinit 160 de ani..
George Damian
Mihai Eminescu – împăratul şi proletarul românilor
15 ianuarie 2014 la 12:50
S-a născut în ziua de 15 ianuarie 1850 la Botoşani şi este
considerat, pe bună dreptate, cel mai mare poet român. Critici literari
ai străinătăţii au spus despre el că, dacă ar fi scris într-o limbă de
circulaţie internaţională, ar fi fost cel mai mare poet al întregii
lumi. Geniul său vizionar nu a trecut neobservat, fiind remarcat chiar
şi de către oamenii de ştiinţă: în poezia „La steaua”, poetul surprinde
una dintre importantele legităţi ale spaţiului sideral, pe care mult mai
târziu fizicienii şi astronomii aveau să o definească prin noţiunea de
„ani-lumină”, utilizată în măsurarea imenselor distanţe astronomice.
Aşadar, Eminescu poate fi considerat pe bună dreptate un împărat al gândirii avangardiste!
Obişnuit să scruteze Universul, s-a aplecat deopotrivă şi asupra vieţii
pământene, surprinzând şi criticând în versurile sale orânduirea
socială strâmbă, inechităţile existente, decadenţa şi corupţia
conducătorilor politici ai vremii, punându-i în comparaţii cu glorioşii
înaintaşi ai neamului. Asemenea unui veritabil proletar!
S-a stins din viaţă prematur, la 15 iunie 1889, pe când avea doar 39 de
ani. Cu toate că de-a lungul timpului s-a încercat eclipsarea,
scufundarea într-un con de umbră ori chiar denigrarea sa, astăzi, la 164
de ani de la naştere, Mihai Eminescu este tot la fel de actual prin
opera literară pe care ne-a lăsat-o.
Redăm în continuare poemul „Împărat şi proletar” publicat în revista „Convorbiri literare” din 1 decembrie1874:
„Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.
Ah! - zise unul - spuneţi că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.
Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.
Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surâd.
În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă -
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.
Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,
A statelor greoaie care trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.
Şi flotele puternice ş-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.
Religia - o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...
Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea -
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.
Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;
Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,
Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân'.
De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?
De ce boala şi moartea să fie partea voastră,
Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă
Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-amuri?
De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?
Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.
Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.
Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă,
Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:
Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug.
Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,
Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine,
Copilelor pătate mizeria-n ruşine...
Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri!
De lege n-au nevoie - virtutea e uşoară
Când ai ce-ţi trebuieşte... Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare,
Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi.
Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!
Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!
Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice,
Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfecţiei umane şi ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor!
Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă,
Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până şi urma sclavă
Celor ce le urmează pân' la al lumii fund!
Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere,
O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât -
Să fie un vis numai, să fie o părere,
Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârşit.
Zidiţi din dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean.
O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi
Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias';
Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbareţ,
Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ,
Formele se schimbară, dar răul a rămas.
Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le şoptesc ades,
Plăcerile egale egal vor fi-mpărţite,
Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite
Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des.
Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă,
Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit.
Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creşte tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească,
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe malurile Senei, în faeton de gală,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;
Poporul loc îi face tăcut şi umilit.
Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,
Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,
Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,
Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută.
Mărirea-i e în taină legată de aceşti.
Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfăşoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.
Şi el - el vârful mândru al celor ce apasă -
Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut.
De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.
Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt -
Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru, Paris - al lui mormânt.
Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare,
Suiţi pe baricade de bulgări de granit,
Se mişc batalioane a plebei proletare,
Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,
Şi clopote de-alarmă răsună răguşit.
Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ,
Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară
Şi sânii lor acopăr - e ură şi turbare
În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi.
O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate
Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate;
Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Scânteie marea lină, şi placele ei sure
Se mişc una pe alta ca pături de cristal
Prin lunce prăvălite; din tainica pădure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.
Pe undele încete îşi mişcă legănate
Corăbii învechite scheletele de lemn;
Trecând încet ca umbre - ţin pânzele umflate
În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate,
Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.
Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat
Al salciei pletoase - şi-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării
A zefirului nopţii şi sună cadenţat.
Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârna uscată -
Moşneagul rege Lear.
Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:
"În orice om o lume îşi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;
În orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian?
Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,
În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.
Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viaţă
Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă -
Faţa - căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.
În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,
Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om -
În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,
Dorinţi nemărginite plantând într-un atom.
Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte
Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi."
Alexandru-Daniel Voicu
