Mihai Eminescu, un luptator pentru drepturile romanilor de pretutindeni
15 ianuarie, de ziua nasterii poetului Mihai Eminescu, Ziua Culturii Nationale a Romaniei - "La Steaua" lui Eminescu
Versul eminescian rascoleste sufletul omului de tot ce are mai inalt, mai bun si mai frumos, rostirea lui devine o sarbatoare pentru fiecare dintre romani, iar autorului i se cuvine respectul tuturor. Destinul sau pilduitor este surprins magistral de N. Iorga in cateva cuvinte: "A sarbatori pe Eminescu, aceasta cuprinde datoria de a trai o viata ca a lui: viata unui om care nu s-a vandut nimanui, care nu s-a folosit nici de munca, nici de sprijinul altuia, care s-a oferit jertfa intreaga pentru poporul sau. Aceasta inseamna acceptarea, fara un cuvant de protestare, a muceniciei absolute".
Exegetii afirma ca lirica eminesciana in intregime este dominata de meditatia profunda asupra existentei, de lumea ideilor si de natura vie, de retrospectiva istoriei lumii, de perspectivele cosmice. Din acest registru creator face parte si poezia "La steaua", aparuta la 1 decembrie 1886, in revista "Convorbiri literare", dupa ce a cunoscut mai multe versiuni. Ulterior a devenit tinta preocuparilor pentru numerosi cercetatori interesati de izvoarele de inspiratie ale acestei poezii si de preocuparile stiintifice ale marelui Eminescu.
Vezi și
Romania traiește , încă , din inertia bogățiilor create in Epoca Comunistă
Europa privită din viitor
Hrana vie
Planurile in derulare sunt o munca in progres, veche de sute de ani
Duda a pus mâna pe Casa Regală
Nu poti multiplica bogatia divizand-o !
Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg
În vremea monarhiei, taranii romani reprezentau 90% din populatie si nu aveau drept de vot.
Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL
Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul
Fii propriul tău nutriționist
Maya ramane o civilizatie misterioasa
Slăbești daca esti motivat
Serbet de ciocolata
Medicament retras - folosit în diabet
Brexit-ul - Spaima Europei
Virusul Misterios
Sistemele solare - apă caldă
Aparitia starii de insolventa
TRUMP ESTE PRESEDINTE
Despre islamizarea Europei. O publicăm integral. Și fără comentarii.
Tavalugul Marelui Razboi - Globaliyarea - Asasinii Economici
Motivul cosmic in opera lui Eminescu este frecvent si abordat in diferite forme privind si starile sufletesti, in mai toate etapele creatiei sale, sub multiple inrauriri populare si culte, ca la toti poetii romantici.
O sublima tratare a unui moment psihologic, prin si cu material astral il ofera cunoscuta creatie meditativa "La steaua", expresie poetica desavarsita a unei gandiri mistuite de marile ei intrebari. Meditatia "La steaua" dezbate o tema filozofica a vietii umane, fiind construita pe un paralelism ce se distinge printr-o sugestiva corespondenta intre imagini care implica cele doua elemente tematice: imensele distante cosmice masurate in ani-lumina, a imaginii stelei ce dainuie dupa ce-a pierit si iubirea pierduta care se resimte cu intensitatea inceputului.
Primul termen al comparatiei, cel astral, are o dezvoltare larga in trei strofe, in timp ce starea sufleteasca se concentreaza doar intr-o singura strofa, cea din final, menita ca o concluzie: "La steaua care-a rasarit; E-o cale atat de lunga; Ca mii de ani i-au trebuit; Luminii sa ne-ajunga.; Poate de mult s-a stins in drum; In departari albastre.; Iar raza ei abia acum; Luci vederii noastre.; Icoana stelei ce-a murit; Incet pe cer se suie; Era pe cand nu s-a zarit.; Azi o vedem, si nu e". Poetul utilizeaza magistral cunostintele astronomice cu privire la viteza luminii in timp.
Ceea ce impresioneaza la marele poet este insistenta asupra motivului cosmic formulat de el insusi, in termeni artistici: lumina unor stele ce s-au stins de mult calatoreste inca prin univers, incat raza ajunge la ochiul omului intr-un timp in care steaua ce-a revarsat-o nu mai exista.
In mod similar marea dragoste pierduta stapaneste inca sufletul marelui indragostit, prin profunzimea sentimentului, desi femeia iubita a disparut din viata lui: "Tot astfel cand al nostru dor; Pieri in noapte-adanca, ; Lumina stinsului amor; Ne urmareste inca". Se sugereaza si aici comparatia dintre iubita si lumea stelara; o dragoste puternica si pura are frumusetea si stralucirea stelelor.
Ultima strofa cu caracter axiomatic se alcatuieste din cateva metafore de mare sugestie: "al nostru dor" pentru profunzimea sentimentului, "noapte-adanca" pentru zadarnicia vietii, "lumina stinsului amor" pentru marea dragoste pierduta, ce urmareste inca sufletul de indragostit.
Prin continutul de idei si sentimente, prin comparatia intre cele doua motive tematice, poezia "La steaua" este o meditatie care largeste aria comparatiilor cosmice din opera eminesciana.
Viata si opera lui Mihai Eminescu constituie o intreaga literatura vesnic vie din care s-au inspirat multe generatii de carturari si la care se vor adauga noi si noi pagini in timpurile viitoare.
La aniversarea zilei de nastere a poetului, fiecare vorbitor al graiului sau ar trebui sa-si innobileze cugetul cu un gand pios si cu rostirea unui vers al lui Mihai Eminescu.
Prof. Titela Iancu, Bucuresti, Romania
RUGACIUNEA UNUI DAC
Mihai Eminescu - Rugăciunea Unui Dac
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.
Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!
Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!
Biografiile lui Mihai Eminescu oscilează între osanale şi critică vehementă, este fie un înger al romantismului întârziat, cântăreţ din liră sub clar de lună , fie precursor al extremismului şi cumva, prin tot felul de răsuciri abile ale logicii, responsabil pentru multe din dezastrele României.
Există în schimb foarte puţine studii serioase, bazate pe surse de arhivă care să elucideze viaţa lui Mihai Eminescu. De cele mai multe ori avem parte de interpretări ale interpretărilor, nu scăpăm niciodată de referirile la opera sa poetică într-o bibliografie care se îngroaşă de la an la an – mărturie a importanţei acestui nume pentru cultura românească. Înjurat sau adulat, Eminescu încă reprezintă un punct de reper, pe care, repet, îl cunoaştem foarte puţin. Activitatea politică a lui Mihai Eminescu este cunoscută mai mult prin intermediul articolelor publicate de el în ziarul „Timpul”, însă se ştiu puţine detalii cu privire la acţiunile sale.
Sprijin bănesc de la guvernatorul BNR, Eugeniu Caranda
La data la care se năştea Mihai Eminescu, 15 ianuarie 1850, românii trăiau împrăştiaţi în mai multe provincii supuse imperiilor înconjurătoare: Banatul, Bucovina şi Transilvania erau sub Imperiul Habsburgic, Basarabia sub Imperiul Rus, Valahia şi Moldova sub Imperiul Otoman. Prin studiile liceale de la Cernăuţi, Eminescu a putut să ia contact cu marea cultură germană, dar şi cu redeşteptarea culturii române prin profesorul său Aron Pumnul. În acei ani, tinerii studenţi români din afara ţării erau susţinuţi financiar de la Bucureşti, şi chiar Eminescu a beneficiat de un astfel de sprijin pentru studiile sale neîncheiate de la Viena.
În anii în care a activat, Eminescu a pus la punct planul „Daciei Mari”, proiectul de reunire a tuturor românilor într-un singur stat. Iar Eminescu a luptat pentru acest ideal nu doar prin cuvântul scris, ci şi implicându-se direct în această confruntare. La sfârşitul secolului al XIX-lea, lupta naţională a românilor era stipendiată de oameni ca Eugeniu Carada, guvernatorul Băncii Naţionale, o eminenţă cenuşie a timpului a cărui activitate nu a fost nici până acum pe deplin elucidată.
Fondurile ajungeau la studenţii români din Imperiu prin preoţii ortodocşi
Fondurile plecau de la Bucureşti spre studenţi prin intermediul preoţilor ortodocşi din comunităţi, fără să existe bănuieli că banii s-ar fi pierdut pe drum. Tot preoţii erau cei care dădeau recomandări pentru viitorii studenţi şi de prea puţine ori au greşit. Iar când liberalul Dimitrie A. Sturdza s-a folosit într-o campanie electorală de subiectul banilor acordaţi românilor de pretutindeni aproape că a dispărut din viaţa politică a ţării, numele său devenind sinonim cu trădarea idealului naţional.
Eminescu a umblat în tinereţea sa mulţi ani prin Transilvania unde avea legături cu societatea ASTRA şi cu Nicolae Densuşianu – cel care avea să ajungă membru al Academiei Române şi unul dintre cei mai de seamă istorici români.
Peregrinările lui Eminescu de la Blaj la Sibiu şi Alba Iulia l-au pus în contact direct cu situaţia românilor din Transilvania, i-au creat o imagine asupra stării de lucruri şi i-au înlesnit contacte directe cu liderii românilor transilvăneni pe care avea să le folosească ulterior.
Cum l-au “îmbolnăvit” SERVICIILE SECRETE pe marele POET NAŢIONAL
Urmărit de spionajul austriac
În toată această luptă Eminescu a fost implicat direct în calitatea sa de membru al Societăţii Carpaţii, o asociaţie a studenţilor români din provinciile aflate sub stăpânire străină. Într-o notă informativă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Ernst von Mayr, către ministrul Casei Imperiale şi ministrul de Externe din Viena se raporta că „Societatea Carpaţii" a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, înaintea căreia a avut loc o consfătuire secretă. Austriecii aveau cel mai probabil un agent infiltrat în "Societatea Carpaţii", capabil să transmită informaţii precise despre activităţile organizaţiei, de vreme ce ambasadorul afirma că deţine informaţii "dintr-o sursă sigură".
Şedinţa secretă a "Societăţii Carpaţii" a convenit asupra continuării luptei împotriva Monarhiei Austro-Ungare, recomandându-se membrilor cea mai mare discreţie. La această şedinţă, Mihai Eminescu a propus ca studenţilor transilvăneni de la Bucureşti să li se încredinţeze sarcina de a duce o propagandă activă în timpul vacanţelor în favoarea unirii cu România - proiectul "Daciei Mari".
Redăm în rândurile următoare conţinutul acestei note informative:
Bucureşti, 7 iunie 1882
Înalt prea cinstite Conte,
"Societatea Carpaţii" a ţinut pe 4 iunie o şedinţă publică, precedată de o consfătuire secretă.
Referitor la aceasta am primit de la o sursă de încredere următoarele date: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică.
S-a căzut de acord asupra continuării luptei împotriva Monarhiei Austro-Ungare, totuşi, nu în spiritul unei "România iridenta". Membrilor li s-a recomandat cea mai mare prevedere.
Eminescu, redactorul şef al ziarului "Timpul", a făcut propunerea ca studenţilor transilvăneni de naţiune română care umblă pe la şcolile de aici pentru învăţătură să li se încredinţeze pe timpul vacanţei lor acasă ca să lucreze pentru pregătirea publicului în favoarea unei Dacii Mari.
Redactorul adjunct Secăreanu de la "România Liberă" a dat citire mai multor scrisori trimise lui din Transilvania care arătau că românii de acolo îi aşteaptă pe fraţii lor cu braţele deschise.
O scrisoare trimisă de Bădescu, inspector şcolar din Neamţ, către un jurnalist pe nume Miron spune că situaţia din jurul Năsăudului este favorabilă.
Primiţi Excelenţă expresia profundului meu respect.
Bucureşti, 7 iunie 1882
Baron von Mayr
Despre o consfătuire secretă a "Societăţii Carpaţii"
(notă în baza paginii 1: Excelenţei Sale Domnului Conte Kalnoky; Biroul de Informaţii)
(Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)
Marea politică
Anul 1882, de când datează acest raport, precedă cu puţin momentul aderării României la Tripla Alianţă constituită de Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Insistenţele regelui Carol I pentru aderarea la acest tratat erau cumva contra naturi: România se alia cu Austro-Ungaria, obligându-se ca la nivel oficial să nu mai susţină revendicările românilor din Transilvania. Şi totuşi, aceste legături au continuat, iar în Transilvania românii au declanşat Mişcarea Memorandistă pentru a obţine, cât de cât, drepturi politice. Unirea din 1918 nu ar fi fost posibilă fără activitatea jurnalistică şi politică a lui Mihai Eminescu, de la a cărei naştere s-au împlinit 160 de ani..
George Damian
Intre 1858 si 1866, urmeaza cu intermitente scoala la Cernauti. Termina clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi dupa care face 2 clase de gimnaziu. Paraseste scoala in 1863, revine ca privatist in 1865 si pleaca din nou in 1866. Intre timp, e angajat ca functionar la diverse institutii din Botosani (la tribunal si primarie) sau pribegeste cu trupa Tardini-Vladicescu.
1866 este anul primelor manifestari literare ale lui Eminescu. In ianuarie moare profesorul de limba romana Aron Pumnul si elevii scot o brosura, "Lacramioarele invataceilor gimnazisti" , in care apare si poezia "La mormantul lui Aron Pumnul" semnata M.Eminoviciu. La 25 februarie/9 martie pe stil nou debuteaza in revista "Familia", din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-as avea". Iosif Vulcan ii schimba numele in Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet si, mai tarziu, si de alti membri ai familiei sale. In acelasi an ii mai apar in "Familia" inca 5 poezii.
Din 1866 pana in 1869, pribegeste pe traseul Cernauti-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucuresti. De fapt, sunt ani de cunoastere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor si a realitatilor romanesti. A intentionat sa-si continue studiile, dar nu-si realizeaza proiectul. Ajunge sufleor si copist de roluri in trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor si copist la Teatrul National unde il cunoaste pe I.L.Caragiale. Continua sa publice in "Familie", scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman "Geniu pustiu", ramase in manuscris; face traduceri din germana.
Intre 1869 si 1862 este student la Viena. Urmeaza ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie si Drept, dar audiaza si cursuri de la alte facultati. Activeaza in randul societatilor studentesti, se imprieteneste cu Ioan Slavici; o cunoaste la Viena pe Veronica Micle; incepe colaborarea la "Convorbiri Literare"; debuteaza ca publicist in ziarul "Albina" din Pesta. Apar primele semne ala bolii lui.
Intre 1872 si 1874 este student ordinar la Berlin. Junimea ii acorda o bursa cu conditia sa-si ia doctoratul in filozofie. Urmeaza cu regularitate doua semestre, dar nu se prezinta la examene. Se intoarce in tara, traind la Iasi intre 1874-1877 E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor , revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui, redactor la ziarul " Curierul de Iasi ". Continua sa publice in " Convorbiri Literare". Devine bun prieten cu Ion Creanga pe care il introduce la Junimea. Situatia lui materiala este nesigura; are necazuri in familie ; este indragostit de Veronica Micle.
In 1877 se muta la Bucuresti, unde pana in 1883 este redactor, apoi redactor-sef la ziarul "Timpul"desfasoara o activitate publicistica exceptionala, care-i ruineaza insa sanatatea. Acum scrie marile lui poeme ( Scrisorile, Luceafarul etc.).In iunie 1883, surmenat, poetul se imbolnaveste grav, fiind internat la spitalul doctorului Sutu, apoi la un institut pe langa Viena. In decembrie ii apare volumul " Poezii" , cu o prefata si cu texte selectate de Titu Maiorescu ( e singurul volum tiparit in timpul vietii lui Eminescu).Anii dintre 1883-1889 sunt ani de boala, cu reveniri si recaderi din ce in ce mai dese. Practic, nu scrie nimic sau foarte putin.
Mihai Eminescu se stinge din viata la 15 iunie 1889 ( 15 iunie, in zori- ora 3 ) in casa de sanatate a doctorului Sutu.E inmormantat la Bucuresti, in cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Scoala Normala de Institutori.In " Viata lui Mihai Eminescu" ( 1932), G Calinescu a scris aceste emotionate cuvinte despre moartea poetului : " Astfel se stinse in al optulea lustru de viata cel mai mare poet, pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata , poate, pamantul romanesc. Ape vor seca in albie si peste locul ingroparii sale va rasarii padure sau cetate, si cate o stea va vesteji pe cer in departari , pana cand acest pamant sa-si stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale "...
Cariera:
Intre 1858 si 1866 frecventeaza cu intermitente scoala din Cernauti. In 1866, cand invatatorul sau Aron Pumnul a murit, acesta a scris poemul “La mormantul lui Aron Pumnul”, semnat cu numele sau real Mihail Eminovici. In martie 1866 debuteaza ca poet in revista lui Iosif Vulcan cu poezia „Daca as avea”. Apare sub numele de Mihai Eminescu, nume ales de Iosif Vulcan.
Din 1866 si pana in 1869 lucreaza ca functionar si ca secretar. Face traduceri din limba germana si continua sa scrie poezii. In 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Cara
giale, apoi a lucrat la Teatrul National. Aici il cunoaste pe I.L.Caragiale.
Sunt publicate de catre Iosif Vulcan poeziile lui Eminescu „La o artistă şi „Amorul unei marmure”, care sunt republicate apoi în „Familia” in numerele din august, septembrie si octombrie. In timp ce studia dreptul si filosofia la Viena intre anii 1869 si 1872 o cunoaste aici pe Veronica Micle, singura femeie care a reusit sa-i cucereasca inima. Tot in aceasta perioada i se manifesta primele semne ale bolii.
Datorita unei burse oferita de „Junimea” studiaza la Berlin intre 1872 şi 1874. in 1974 se reintoarce in Romania unde incepe sa lucreze ca director al Balantariei Centrale, ca profesor suplinitor, ca inspector scolar si ca editor la un ziar din Iasi. Devine prieten cu Ion Creanga, unul dintre cei mai mari scriitori romani. In aceasta perioada are mari dificultati financiare, dar se si indragosteste deVeronica Micle.
In 1877 se muta la Bucuresti unde devine editor-sef la ziarul “Timpul”. Aici isi desfasoara o cariera jurnalistica exceptionala, scriind cele mai bune poezii ale sale: “Scrisorile” si “Luceafarul”.
Intre timp, sanatatea sa se deterioreaza foarte mult. In 1883 devine si mai bolnav, fiind suferind de sifilis. Este spitalizat la sanatoriul doctorului Sutu si apoi intr-un alt spital langa Viena. Moare pe 15 iunie 1889 la Bucuresti, in sanatoriul doctorului Sutu, lasand in urma cea mai mare mostenire de cultura pe care cineva o putea lasa poporului roman.
De ce ne place Mihai Eminescu?
Mihai Eminescu ne place deoarece este cel mai mare poet al tuturor timpurilor care a lasat in urma sa cea mai mare mostenire de cultura pe care cineva o putea lasa poporului roman vreodata. Deasemenea, ne plac poeziile sale care ascund dragostea puternica pe care i-a purtat-o Veronicai Micle.
De ce este Mihai Eminescu faimos?
Mihai Eminescu este faimos deoarece el a fost si va ramane un geniu in poezia romaneasca. Toate operele sale au contribuit la cultura Romaniei, astfel el devenind cel mai mare poet din toate timpurile. Desemenea, este faimos si datorita relatiei sale amoroase cu frumoasa si controversata poeta Veronica Micle.
Pe scurt despre Mihai Eminescu:
Nume: Mihail Eminovici
Locul nasterii: Ipotesti
Data nasterii: 15 ianuarie 1850
Locul mortii: Bucuresti
Data mortii: 15 iunie 1889
Parinti: Tatal Gheorghe Eminovici si mama Raluca Eminovici
Frati / Surori: Zece frati: Serban, Niculae, Iorgu, Ruxandra, Ilie, Maria, Aglae, Harieta, Matei, Vasile
Nationalitate: Romana
Porecle: Mihai Eminescu
Sot: Necasatorit
Copii: Nu a avut copii
Ocupatie: Poet, jurnalist
Studii: Scoala primara ortodoxa orientala, Gimnaziul la Cernauti, Liceul german din Cernauti, Facultatea de Filozofie si Drept de la Viena
Printre multele sale poezii amintim :
• Adio
• Afara-i toamnă
• Amorul unei marmure
• Atat de fragedă...
• Calin
• Cand amintirile...
• Cand insusi glasul
• Ce e amorul?
• Ce te legeni?...
• Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie
• Copii eram noi amandoi
• Craiasa din povesti
• Criticilor mei
• Cu maine zilele-ti adaogi...
• Cugetarile sarmanului Dionis
• De cate ori, iubito...
• De ce in al meu suflet
• De ce nu-mi vii
• De-as avea
• De-or trece anii...
• Departe sunt de tine...
• Despartire
• Diana
• Din noaptea...
• Din strainatate
• Din valurile vremii...
• Doina
• Dorinta
• Egipetul
• Epigonii
• Fat-Frumos din tei
• Fiind baiet paduri cutreieram
• Floare albastra
• Foaia vestedă
• Freamăt de codru
• Glossa
• Iar cand voi fi pamant
• Iubind in taina...
• Împarat şi proletar
• Inger de paza
• Inger si demon
• Junii corupti
• Kamadeva
• La Bucovina
• La mijloc de codru...
• La moartea principelui Stirbey
• La mormantul lui Aron Pumnul
• La steaua
• Lacul
• Lasa-ti lumea...
• Luceafarul
• Mai am un singur dor
• Manusa
• Melancolie
• Misterele noptii
• Mortua est!
• Nu ma intelegi
• Noaptea.
• Scrisoarea I
• Scrisoarea II
• Scrisoarea III
• Scrisoarea IV
• Scrisoarea V.
| Misterele Nasterii Si Mortii Lui Mihai Eminescu |  |
Mihail Eminovici cunoscut de intreaga lume ca Mihai Eminescu s-a nascut pe 15 ianuarie 1850 la Ipotesti si a decedat pe 15 iunie 1889 la Bucuresti.
In ceea ce priveste data nasterii lui Mihai Eminescu au existat dintotdeauna discutii deoarece el si-a trecut data nasterii ca fiind 20 noiembrie 1849 insa in toate actele de la gimnaziul din Cernauti unde poetula studiat apare ca s-a nascut pe 14 decembrie 1849.
In lucrarile lui Titu Maiorescu apare ca Eminescu s-a nascut pe 15 ianuarie 1850 la Botosani iar aceasta data apare in mai multe documente, precum si in arhivele Bisericii Domneasca din Botosani. Sora mai mare a poetului a confirmat aceasta data insa a mai declarat si ca locul nasterii nu este Botosani
ci Ipotesti. Asa cum data nasterii lui Mihai Eminescu este un mister, la fel este si data mortii sale cum dealtfel si cauza mortii sale este inca un motiv de discutie.
Se pare ca Mihai Eminescu a inceput sa publice mai multe scrieri ale sale in care comenta actiunile politice ale tarii din acele vremuri, iar comentariile sale au deranjat in nenumarate randuri politicienii vremii deoarece in mare parte ceea ce Eminescu afirma era adevarat si astfel le distrugea imaginea si activitatea politica.
Pentru a-l impiedica sa mai scrie, acestia l-au inchis in anul 1883 pentru o vreme in spital insa apoi l-au eliberat. In vara aceluiasi an Eminescu a continuat sa scrie despre politicieni si situatia tarii, iar sub pretextul ca boala lui s-a dezlantuit, l-au inchis din nou in sanatoriul doctorului Sutu dandui-se diagnosticul psihoza maniaco-depresiva. De aici el a fost trimis la sanatoriul Ober-Dobling din Viena insa a revenit in tara la inmormantarea tatalui sau si apoi a fost internat pentru o vreme la spitalul Sf. Spiridon din Botosani. Convins de Veronica Micle, Eminescu s-a mutat la Bucuresti unde a fost internat initial la Spitalul Marcuta dupa acre a fost mutat la Sanatoriul Caritas.
Moartea poetului a survenit in curtea sanatoriului atunci cand a fost lovit cu o caramida in cap de catre un pacient. Nu este clar daca poetul a decedat pe 14 iunie 1889 sau 15 iunie 1889. Cert este insa faptul ca Eminescu a fost inmormantat la cimitirul Bellu la umbra unui tei.
In ceea ce priveste data nasterii lui Mihai Eminescu au existat dintotdeauna discutii deoarece el si-a trecut data nasterii ca fiind 20 noiembrie 1849 insa in toate actele de la gimnaziul din Cernauti unde poetula studiat apare ca s-a nascut pe 14 decembrie 1849.
In lucrarile lui Titu Maiorescu apare ca Eminescu s-a nascut pe 15 ianuarie 1850 la Botosani iar aceasta data apare in mai multe documente, precum si in arhivele Bisericii Domneasca din Botosani. Sora mai mare a poetului a confirmat aceasta data insa a mai declarat si ca locul nasterii nu este Botosani
ci Ipotesti. Asa cum data nasterii lui Mihai Eminescu este un mister, la fel este si data mortii sale cum dealtfel si cauza mortii sale este inca un motiv de discutie.
Se pare ca Mihai Eminescu a inceput sa publice mai multe scrieri ale sale in care comenta actiunile politice ale tarii din acele vremuri, iar comentariile sale au deranjat in nenumarate randuri politicienii vremii deoarece in mare parte ceea ce Eminescu afirma era adevarat si astfel le distrugea imaginea si activitatea politica.
Pentru a-l impiedica sa mai scrie, acestia l-au inchis in anul 1883 pentru o vreme in spital insa apoi l-au eliberat. In vara aceluiasi an Eminescu a continuat sa scrie despre politicieni si situatia tarii, iar sub pretextul ca boala lui s-a dezlantuit, l-au inchis din nou in sanatoriul doctorului Sutu dandui-se diagnosticul psihoza maniaco-depresiva. De aici el a fost trimis la sanatoriul Ober-Dobling din Viena insa a revenit in tara la inmormantarea tatalui sau si apoi a fost internat pentru o vreme la spitalul Sf. Spiridon din Botosani. Convins de Veronica Micle, Eminescu s-a mutat la Bucuresti unde a fost internat initial la Spitalul Marcuta dupa acre a fost mutat la Sanatoriul Caritas.
Moartea poetului a survenit in curtea sanatoriului atunci cand a fost lovit cu o caramida in cap de catre un pacient. Nu este clar daca poetul a decedat pe 14 iunie 1889 sau 15 iunie 1889. Cert este insa faptul ca Eminescu a fost inmormantat la cimitirul Bellu la umbra unui tei.
Ce nu ştiaţi despre prezenţa lui Eminescu în Dobrogea
„În anul 1882, după ce definitivează Luceafărul, îşi ia o vacanţă şi în iulie va sta în Constanţa în hotel d’Angleterre. Era perioada în care s-a inaugurat hotelul Carol I, unde a fost primită presa din zonă şi din Bucureşti şi când se face o puternică propagandă pentru turismul românesc la malul Mării Negre. Cred că este prima campanie de acest gen şi la care Eminescu se alătură grupului de jurnalişti. După care se plimbă prin Dobrogea, vreo 15 zile. Fratele lui, Matei Eminovici, era militar la garnizoana din Brăila şi i-a dat un docar (şaretă-n.r.) cu care s-a plimbat prin Dobrogea şi ajunge la Peştera Sfântului Andrei. De acolo, Eminescu transmite informaţii către ziarul Timpul din zona actualei comune Ion Corvin, Cuzgan cum se numea atunci. În amintirea şederii lui la Peştera Sf. Andrei, în 1922, se organizează serbări câmpeneşti foarte ample. Oficialităţile dobrogene vor să creştineze perechile de concubini şi se strâng într-o duminică vreo 40 de perechi şi se fac nunţi oficiale şi se botează toţi copiii rezultaţi din aceste relaţii. Este o sărbătoare foarte mare, un soi de nuntă în codru, care este consemnată de presă prin reportaje superbe de la faţa locului, în 5 septembrie 1922. Constantin Sari a organizat eveni-mentul şi era redactor la ziarul Dobrogea Jună. În amintirea ei se pune o cruce la Izvorul Mihai Eminescu de la Peştera Sf. Andrei, la câteva sute de metri mai la vale de izvorul Sf. Andrei.
Ar trebui reînviată tradiţia aceasta de a face nunţi oficiale. Oamenii aceia nu aveau bani să-şi organizeze propriile eve-nimente şi atunci erau organizate de către ofi-cialităţile locale”.
Toate aceste frumoase amintiri legate de pre-zenţa lui Mihai Eminescu la Constanţa se pot găsi în cartea lui Nicolae Georgescu „Cercul strâmt. Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu”, editată în anul 1995 de Editura Floare Albastră.
„Separat, am oferit un studiu legat de prezenţa lui Eminescu în Dobrogea călugărilor de la Peştera Sf. Andrei. Aveţi mari legături cu Eminescu şi aveţi datoria să-l omagiaţi şi să-l cunoaşteţi şi mai adânc, iar această tradiţie a nunţilor în codru v-ar onora”.
Eminescu și culisele unui asasinat politic
Știrea va fi confirmată de Timpul peste trei zile, “Unul dintre redactorii acestei foi a încetat a mai lua parte la redacțiune, atins fiind în mod subit de o gravă boală”, așa suna. Deci, este un anunț de destituire, nu mai face parte din redacție. Există însă un consens în epocă: un om atins de nebunie nu mai are voie sa facă parte din nici o funcție publică, or Mihai Eminescu avea o funcție publică foarte importantă, fusese în 1881-1882 redactorul-șef al ziarului Timpul, care era organul oficial al Partidului Conservator. Iar Maiorescu spune clar atunci când se organizează Partidul Conservator: “Cei zece capi ai lui, și al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.
Eminescu a fost o victimă politică
Eminescu a avut șase ani la rând de luptă pentru a reveni în atenție, nu a avut nici pe departe paralizie generală, cum s-a spus, n-a avut sifilis. A fost după aceea arestat. Eminescu a fost arestat de Poliția Română de opt ori! In diverse contexte: a fost luat din teatre, de pe stradă, din berării. După ce se îndrăgostește și vine de la Viena în București, este trimis la Iași. Pe urmele lui la Iași a fost trimis șeful Poliției Române, Radu Mihail. Eminescu era urmărit în primul rând de agenții austro-ungari, sunt rapoartele lor găsite în arhivă, apoi de agenți români. Era un om foarte incomod prin activitatea lui ziaristică.” (Sursa)P.S. O carte foarte bună despre sfârșitul tragic al lui Eminescu este cea a lui Theodor Codreanu, Eminescu – Drama sacrificării, disponibilă gratuit în format pdf.
Vezi și:
Jurnalul National: Domnule Nicolae Georgescu, sunteti un eminescolog recunoscut. Vorbiti-ne despre descoperirile facute de dumneavoastra in domeniu.
Nicolae Georgescu: Ca bibliotecar la Academia Romana, prima descoperire facuta de mine, care m-a obsedat si pe care am verificat-o cativa ani prin toata presa timpului si in toate documentele de arhiva pe care le-am avut la dispozitie, a fost importanta zilei de 28 iunie 1883 in viata lui Mihai Eminescu. Aici lumea noteaza lapidar ca in aceasta zi Eminescu a innebunit si au urmat sase ani de calvar, de chin, de incercari de a reveni in viata culturala, asa-numitii ani negri din viata lui Eminescu. Ei bine, aceasta zi de 28 iunie 1883 este o zi importanta a istoriei si politicii Romaniei moderne. In aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu Romania timp de 48 de ore, Germania ameninta cu razboiul, prin Bismark, care trimite o telegrama lui Carol I. Societatea Carpatii este desfiintata in aceeasi zi, a fost expulzat din tara Emil Galli, directorul ziarului L’Independance Roumaine, care a creat scandalul diplomatic ce sta la baza tuturor aceste evenimente, a fost expulzat Zamfir C. Arbore, au fost devastate sediile unor societati nationale, s-a pornit proces ardelenilor. In aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Noi tinem minte dintre toate aceste evenimente doar ca a innebunit Eminescu. Nebunia lui Eminescu nu mai este accident privit in seria evenimentelor petrecute in acea zi, si cand stii despre acest tratat secret de alianta, intelegi mult mai bine sorgintea nebuniei lui. Ce voia acest tratat? Ca Romania sa se orienteze politic spre Austro-Ungaria in primul rand. Cu alte cuvinte, Romania nu mai putea sa-si revendice Ardealul. Acest tratat, care a fost semnat in septembrie 1883, muta lupta ardelenilor in Ardeal. Bucurestiul era de 10 ani dominat cultural de ardeleni, care, pe langa cultura, stiinta si administratie, ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor care erau asupriti de unguri… Or, tratatul le interzice brusc sa protesteze in Bucuresti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici fuge din Bucuresti in 1883 si intemeiaza Tribuna (1884), in jurul ei se organizeaza primele lupte pentru Ardeal. Si timp de 10 ani se va desfasura Miscarea memorandista, incheiata, dupa cum se stie, la 1894 cu procesul bine cunoscut. Ziua de 28 iunie este deci ziua mutarii luptei lor in Ardeal. Conditia semnarii tratatului era deci amortirea vocii pentru Ardeal in Bucuresti. "Directiva de sus" s-a reverberat in diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.
Declararea? In sensul ca nu era cu adevarat nebun?
Iata cum este cu aceasta declarare. Stirea despre boala lui Eminescu apare in ziarul Romanul cu care Eminescu polemiza, la 29 iunie, ziarele sunt antedatate, deci chiar la 28 aparea ziarul de la 29 iunie. "Aflam ca Domnul Mihai Eminescu…" Stirea va fi confirmata de Timpul peste trei zile, "Unul dintre redactorii acestei foi a incetat a mai lua parte la redactiune, atins fiind in mod subit de o grava boala", asa suna. Deci, este un anunt de destituire, nu mai face parte din redactie. Exista insa un consens in epoca: un om atins de nebunie nu mai are voie sa faca parte din nici o functie publica, or Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta, fusese in 1881-1882 redactorul-sef al ziarului Timpul, care era organul oficial al Partidului Conservator. Iar Maiorescu spune clar atunci cand se organizeaza Partidul Conservator: "Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul".
Se poate spune ca Eminescu a fost o victima politica?
Fara nici o indoiala. Eminescu a avut sase ani la rand de lupta pentru a reveni in atentie, nu a avut nici pe departe paralizie generala cum s-a spus, n-a avut sifilis. A fost dupa aceea arestat. Eminescu a fost arestat de Politia Romana de opt ori! In diverse contexte: a fost luat din teatre, de pe strada, din berarii. Dupa ce se indragosteste si vine de la Viena in Bucuresti, este trimis la Iasi. Pe urmele lui la Iasi a fost trimis seful Politiei Romane, Radu Mihail. Eminescu era urmarit in primul rand de agentii austro-ungari, sunt rapoartele lor gasite in arhiva, apoi de agenti romani. Era un om foarte incomod prin activitatea lui ziaristica.
La steaua
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem şi nu e.
Tot astfel, când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem şi nu e.
Tot astfel, când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
Mihai Eminescu
Mihai Eminescu – împăratul şi proletarul românilor
S-a născut în ziua de 15 ianuarie 1850 la Botoşani şi este
considerat, pe bună dreptate, cel mai mare poet român. Critici literari
ai străinătăţii au spus despre el că, dacă ar fi scris într-o limbă de
circulaţie internaţională, ar fi fost cel mai mare poet al întregii
lumi. Geniul său vizionar nu a trecut neobservat, fiind remarcat chiar
şi de către oamenii de ştiinţă: în poezia „La steaua”, poetul surprinde
una dintre importantele legităţi ale spaţiului sideral, pe care mult mai
târziu fizicienii şi astronomii aveau să o definească prin noţiunea de
„ani-lumină”, utilizată în măsurarea imenselor distanţe astronomice.
Aşadar, Eminescu poate fi considerat pe bună dreptate un împărat al gândirii avangardiste!
Obişnuit să scruteze Universul, s-a aplecat deopotrivă şi asupra vieţii pământene, surprinzând şi criticând în versurile sale orânduirea socială strâmbă, inechităţile existente, decadenţa şi corupţia conducătorilor politici ai vremii, punându-i în comparaţii cu glorioşii înaintaşi ai neamului. Asemenea unui veritabil proletar!
S-a stins din viaţă prematur, la 15 iunie 1889, pe când avea doar 39 de ani. Cu toate că de-a lungul timpului s-a încercat eclipsarea, scufundarea într-un con de umbră ori chiar denigrarea sa, astăzi, la 164 de ani de la naştere, Mihai Eminescu este tot la fel de actual prin opera literară pe care ne-a lăsat-o.
Redăm în continuare poemul „Împărat şi proletar” publicat în revista „Convorbiri literare” din 1 decembrie1874:
„Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.
Ah! - zise unul - spuneţi că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.
Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.
Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surâd.
În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă -
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.
Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,
A statelor greoaie care trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.
Şi flotele puternice ş-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.
Religia - o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...
Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea -
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.
Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;
Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,
Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân'.
De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?
De ce boala şi moartea să fie partea voastră,
Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă
Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-amuri?
De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?
Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.
Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.
Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă,
Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:
Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug.
Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,
Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine,
Copilelor pătate mizeria-n ruşine...
Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri!
De lege n-au nevoie - virtutea e uşoară
Când ai ce-ţi trebuieşte... Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare,
Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi.
Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!
Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!
Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice,
Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfecţiei umane şi ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor!
Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă,
Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până şi urma sclavă
Celor ce le urmează pân' la al lumii fund!
Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere,
O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât -
Să fie un vis numai, să fie o părere,
Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârşit.
Zidiţi din dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean.
O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi
Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias';
Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbareţ,
Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ,
Formele se schimbară, dar răul a rămas.
Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le şoptesc ades,
Plăcerile egale egal vor fi-mpărţite,
Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite
Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des.
Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă,
Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit.
Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creşte tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească,
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe malurile Senei, în faeton de gală,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;
Poporul loc îi face tăcut şi umilit.
Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,
Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,
Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,
Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută.
Mărirea-i e în taină legată de aceşti.
Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfăşoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.
Şi el - el vârful mândru al celor ce apasă -
Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut.
De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.
Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt -
Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru, Paris - al lui mormânt.
Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare,
Suiţi pe baricade de bulgări de granit,
Se mişc batalioane a plebei proletare,
Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,
Şi clopote de-alarmă răsună răguşit.
Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ,
Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară
Şi sânii lor acopăr - e ură şi turbare
În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi.
O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate
Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate;
Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Scânteie marea lină, şi placele ei sure
Se mişc una pe alta ca pături de cristal
Prin lunce prăvălite; din tainica pădure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.
Pe undele încete îşi mişcă legănate
Corăbii învechite scheletele de lemn;
Trecând încet ca umbre - ţin pânzele umflate
În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate,
Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.
Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat
Al salciei pletoase - şi-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării
A zefirului nopţii şi sună cadenţat.
Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârna uscată -
Moşneagul rege Lear.
Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:
"În orice om o lume îşi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;
În orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian?
Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,
În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.
Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viaţă
Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă -
Faţa - căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.
În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,
Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om -
În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,
Dorinţi nemărginite plantând într-un atom.
Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte
Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi."
Alexandru-Daniel Voicu
Obişnuit să scruteze Universul, s-a aplecat deopotrivă şi asupra vieţii pământene, surprinzând şi criticând în versurile sale orânduirea socială strâmbă, inechităţile existente, decadenţa şi corupţia conducătorilor politici ai vremii, punându-i în comparaţii cu glorioşii înaintaşi ai neamului. Asemenea unui veritabil proletar!
S-a stins din viaţă prematur, la 15 iunie 1889, pe când avea doar 39 de ani. Cu toate că de-a lungul timpului s-a încercat eclipsarea, scufundarea într-un con de umbră ori chiar denigrarea sa, astăzi, la 164 de ani de la naştere, Mihai Eminescu este tot la fel de actual prin opera literară pe care ne-a lăsat-o.
Redăm în continuare poemul „Împărat şi proletar” publicat în revista „Convorbiri literare” din 1 decembrie1874:
„Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.
Ah! - zise unul - spuneţi că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.
Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.
Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surâd.
În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă -
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.
Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,
A statelor greoaie care trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.
Şi flotele puternice ş-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.
Religia - o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...
Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea -
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.
Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;
Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,
Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân'.
De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?
De ce boala şi moartea să fie partea voastră,
Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă
Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-amuri?
De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?
Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.
Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.
Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă,
Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:
Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug.
Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,
Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine,
Copilelor pătate mizeria-n ruşine...
Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri!
De lege n-au nevoie - virtutea e uşoară
Când ai ce-ţi trebuieşte... Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare,
Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi.
Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!
Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!
Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice,
Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfecţiei umane şi ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor!
Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă,
Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până şi urma sclavă
Celor ce le urmează pân' la al lumii fund!
Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere,
O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât -
Să fie un vis numai, să fie o părere,
Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârşit.
Zidiţi din dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean.
O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi
Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias';
Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbareţ,
Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ,
Formele se schimbară, dar răul a rămas.
Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le şoptesc ades,
Plăcerile egale egal vor fi-mpărţite,
Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite
Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des.
Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă,
Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit.
Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creşte tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească,
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe malurile Senei, în faeton de gală,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;
Poporul loc îi face tăcut şi umilit.
Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,
Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,
Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,
Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută.
Mărirea-i e în taină legată de aceşti.
Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfăşoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.
Şi el - el vârful mândru al celor ce apasă -
Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut.
De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.
Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt -
Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru, Paris - al lui mormânt.
Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare,
Suiţi pe baricade de bulgări de granit,
Se mişc batalioane a plebei proletare,
Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,
Şi clopote de-alarmă răsună răguşit.
Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ,
Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară
Şi sânii lor acopăr - e ură şi turbare
În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi.
O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate
Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate;
Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Scânteie marea lină, şi placele ei sure
Se mişc una pe alta ca pături de cristal
Prin lunce prăvălite; din tainica pădure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.
Pe undele încete îşi mişcă legănate
Corăbii învechite scheletele de lemn;
Trecând încet ca umbre - ţin pânzele umflate
În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate,
Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.
Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat
Al salciei pletoase - şi-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării
A zefirului nopţii şi sună cadenţat.
Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârna uscată -
Moşneagul rege Lear.
Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:
"În orice om o lume îşi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;
În orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian?
Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,
În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.
Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viaţă
Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă -
Faţa - căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.
În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,
Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om -
În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,
Dorinţi nemărginite plantând într-un atom.
Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte
Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi."
Alexandru-Daniel Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu