Vasile Alecsandri - Peneş Curcanul

 
Vasile Alecsandri

Primii ani

Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Cozoni. După unii cercetători, anul nașterii ar putea fi1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. Și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureșean Gherman Vida.

Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din cânticelele comice.

1.    Robot pe Marte

2.   Ce să mai citim?

3. Tatăl fondator al Uniunii Europene.            

4. Colonizarea de pe Marte !

5.   Ne pregătim pentru Marte

6. Colonizarea Marte poate determina umanitatea să-și modifice ADN-ul ?

7. Cine mai urăște să poarte mască?

]Anii de formație

În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care nu a terminat-o.

În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846. Împreună cu Costache Negruzzi a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspirație pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florența.

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activității sale literare și va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcții tehnice: comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău iar în februarie 1841, Cinovnicul și modista, ambele preluate după piese străine.

Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naștere.

În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul Propășirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia scriitorului.

În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgostește și căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia Steluța și apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.

[modificare]Exilul

Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționară din Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă „revolta poeților”). La 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactată de catre Vasile Alecsandri.

După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce călătorește prin Austria și Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți pașoptiști munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.

În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași an, la Paris.

Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete comice și muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.

[modificare]Anii de maturitate
Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului 1853, pornește spre sudul Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creația sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.

În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabilește la Mircești, unde rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice.

În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în Franța pentru a primi premiul oferit de felibrii; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.

Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mircești.
[modificare]Activitate culturală

A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni.

În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.

În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.

Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.
[modificare]Alecsandri și Junimea

În 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârșitul vieții. În anul 1867 este ales membru al Societății literare române, devenită Academia Română.

Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însuflețit marea masă de oameni: Imn lui Ștefan cel Mare și Imn religios cântat la serbarea junimei academice române. În același an Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcția nouă în poezia și proza românească în care spune: „În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută, poetul <Doinelor și lăcrimioarelor>, culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura țării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “

[modificare]Opera. Evoluție și tendințe

Vasile Alecsandri tipărit pe un timbru poştal

În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine și lăcrămioare. Tot acum scrie poeziileBaba Cloanța, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deșteptarea României.

În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară; publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoș, Blestemul, Șerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași. Aceasta va fi urmată deChirița în provincie (1852), Chirița în voiagiu (1864) și Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se joacă Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă.

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține piesele Iorgu de la Sadagura, Iașii în carnaval, Peatra din casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În 1853 apare volumul Poezii poporale. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul volum de poezii originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii. În 1857 este membru al unei loji francmasonice din capitala Moldovei^{[necesită citare]}.

În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul și Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878 apare volumul Ostașii noștri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă șiOstașii noștri.

În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.

Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine și lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chirițelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea României și, de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire.

O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din pasteluri și din unele legende.

Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăiește Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism și romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele din vestul Europei.

După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură, suferă de teama de dezordine în lumea fizică și morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzația de axfisie și dorința de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voință (laGrigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în <<sfadă>>.^[1]

Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei românești o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile, transfigurate în așa zisele universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine,Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentația de a imprima acestei mișcări de emancipare o ordine, o coerență, care nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea și mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacțiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.

[modificare]Pastelurile

Alecsandri la bătrâneţe

Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.

Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri însuși, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869.

Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte nuanțe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru.

Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.

Pastelurile lui Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. Căldura pătrunde în inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii din țările calde, țăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești ale naturii.

[modificare]Autorul dramatic

În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică romantică Despot-Vodă. Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Național din București. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat dramaDespot Vodă. La Montpellier este premiat pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria națională Sânziana și Pepelea.

Începe să lucreze în 1882 la piesa Fantâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântana Blanduzieieste reprezentată la Teatrul Național din București.

Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezintă drama Ovidiu a lui Vasile Alecsandri.

În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri:

„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunilor sale literare“.

[modificare]Volume de teatru. Comedii

• Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)
• Chirița în provinție (1855)
• Chirița în voiagiu (1865)
• Chirița în balon (1875)

[modificare]Volume de poezie

• Pasteluri, 1868
• Poezii populare. Balade (Cântice bătrânești), 1852
• Poezii populare. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853
• Doine și lăcrămioare, 1853

[modificare]Proze

• Istoria unui galben
• Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența
• Iașii în 1844
• Un salon din Iași
• Românii și poezia lor
• O primblare la munți
• Borsec
• Balta-albă
• Călătorie în Africa.
• Un episod din anul 1848

[modificare]Proze din periodice

• Satire și alte poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir
• Melodiile românești
• Prietenii românilor
• Lamartine
• Alecu Russo
• Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)
• Din albumul unui bibliofil
• Vasile Porojan
• Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880)
• Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri

[modificare]Drame

• Cetatea Nemțului
• Lipitorile satelor
• Sgârcitul risipitor
• Despot Vodă, dramă istorică
• Fântâna Blanduziei
• Ovidiu

[modificare]Opere complete

• Opere complete, 1875

Peneş Curcanul

Plecat-am nouă din Vaslui, Şi cu sergentul, zece, Şi nu-i era, zău, nimănui În piept inima rece. Voioşi ca şoimul cel uşor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Ş-aveam şi pene-n frunte. Toţi dorobanţi, toţi căciulari, Români de viţă veche, Purtând opinci, suman, iţari Şi cuşma pe-o ureche. Ne dase nume de Curcani Un hâtru bun de glume, Noi am schimbat lângă Balcani Porecla în renume! Din câmp, de-acasă, de la plug Plecat-am astă-vară Ca să scăpăm de turci, de jug Sărmana, scumpa ţară. Aşa ne spuse-n graiul său Sergentul Mătrăgună, Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu, Ne-am dus cu voie bună. Oricine-n cale ne-ntâlnea Cântând în gura mare, Stătea pe loc, s-ademenea Cuprins de admirare; Apoi în treacăt ne-ntreba De mergem la vro nuntă? Noi răspundeam în hohot: "Ba, Zburăm la luptă cruntă!" "Cu zile mergeţi, dragii mei, Şi să veniţi cu zile!" Ziceau atunci bătrâni, femei, Şi preoţi, şi copile; Dar cel sergent făr' de musteţi Răcnea: "Să n-aveţi teamă, Românul are şapte vieţi În pieptu-i de aramă!" Ah! cui ar fi trecut prin gând Ş-ar fi crezut vrodată Că mulţi lipsi-vor în curând Din mândra noastră ceaţă! Priviţi! Din nouă câţi eram, Şi cu sergentul, zece, Rămas-am singur eu... şi am În piept inima rece! Crud e când intră prin stejari Năprasnica secure, De-abate toţi copacii mari Din falnica pădure! Dar vai de-a lumii neagră stea Când moartea nemiloasă Ca-n codru viu pătrunde-n ea Şi când securea-i coasă! Copii! aduceţi un ulcior De apă de sub stâncă, Să sting pojarul meu de dor Şi jalea mea adâncă. Ah! ochii-mi sunt plini de scântei Şi mult cumplit mă doare Când mă gândesc la fraţii mei, Cu toţi pieriţi în floare. Cobuz ciobanu-n Calafat Cânta voios din fluier, Iar noi jucam hora din sat, Râzând de-a bombei şuier. Deodat-o schijă de obuz Trăsnind... mânca-o-ar focul! Retează capul lui Cobuz Ş-astfel ne curmă jocul. Trei zile-n urmă am răzbit Prin Dunărea umflată, Şi nu departe-am tăbărât De Plevna blestemată. În faţa noastră se-nălţa A Griviţei redută, Balaur crunt ce-ameninţa Cu gheara-i nevăzută. Dar şi noi încă o pândeam Cum se pândeşte-o fiară Şi tot chiteam şi ne gândeam Cum să ne cadă-n gheară? Din zori în zori şi turci şi noi Zvârleam în aer plumbii Cum zvârli grăunţi de păpuşoi Ca să hrăneşti porumbii. Şi tunuri sute bubuiau... Se clătina pământul! Şi mii de bombe vâjâiau Trecând în zbor ca vântul. Şedea ascuns turcu-n ocol Ca ursu-n vizunie. Pe când trăgeam noi tot în gol, El tot în carne vie...

Ţinteş era dibaci tunar, Căci toate-a lui ghiulele Loveau turcescul furnicar, Ducând moartea cu ele. Dar într-o zi veni din fort Un glonte, numai unul, Şi bietul Ţinteş căzu mort, Îmbrăţişându-şi tunul. Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad Erau în sentinele. Fierbea văzduhul ca un iad De bombe, de şrapnele. În zori găsit-am pe-amândoi Tăiaţi de iatagane, Alăture c-un moviloi De leşuri musulmane. Sărmanii! bine s-au luptat Cu litfa cea păgână Şi chiar murind ei n-au lăsat Să cadă-arma din mână. Dar ce folos, ceaţa scădea! Ş-acuma rămăsese Cinci numai, cinci flăcăi din ea, Şi cu sergentul, şese!... Veni şi ziua de asalt, Cea zi de sânge udă! Părea tot omul mai înalt Faţă cu moartea crudă. Sergentul nostru, pui de zmeu, Ne zise-aste cuvinte: "Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu, Copii, tot înainte!" Făcând trei cruci, noi am răspuns: "Amin! şi Doamne-ajută!" Apoi la fugă am împuns Spre-a turcilor redută. Alelei! Doamne, cum zburau Voinicii toţi cu mine! Şi cum la şanţuri alergau Cu scări şi cu faşine! Iată-ne-ajunşi!... încă un pas. "Ura!-nainte, ura!..." Dar mulţi rămân fără de glas. Le-nchide moartea gura! Reduta-n noi repede-un foc Cât nu-1 încape gândul. Un şir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rândul. Burcel în şant moare zdrobind O tidvă păgânească. Şoimu-n redan cade răcnind: "Moldova să trăiască!" Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii, Se zvârcolesc în sânge; Nici unul însă, dragi copii, Nici unul nu se plânge. Atunci viteazul căpitan, Cu-o largă brazdă-n frunte, Strigă voios: "Cine-i Curcan, Să fie şoim de munte!" Cu steagu-n mâini, el sprintenel Viu suie-o scară-naltă. Eu cu sergentul după el Sărim delaolaltă. Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum, Prin mii de baionete, Urcăm, luptăm... iată-ne-acum Sus, sus, la parapete. "Allah! Allah!" turcii răcnesc, Sărind pe noi o sută. Noi punem steagul românesc Pe crâncena redută. Ura! măreţ se-naltă-n vânt Stindardul României! Noi însă zacem la pământ, Căzuţi pradă urgiei! Sergentul moare şuierând Pe turci în risipire, Iar căpitanul admirând Stindardu-n fâlfâire! Şi eu, când ochii am închis, Când mi-am luat osânda: "Ah! pot să mor de-acum, am zis A noastră e izbânda!" Apoi, când iarăşi m-am trezit Din noaptea cea amară, Colea pe răni eu am găsit "Virtutea militară"!... Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept Această mână ruptă, Să-mi vindec rănile din piept, Iar să mă-ntorc la luptă, Căci nu-i mai scump nimică azi Pe lumea pământească Decât un nume de viteaz Şi moartea vitejească!

Sergentul de Vasile Alecsandri

Pe drumul de costise ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicind în gindul lui:
"Mai lunga-mi pare calea acum la-ntors acasa...
As vrea să zbor, si rana din pulpa nu mă lasa!"
Si bietul om, slab, palid, avind sumanul rupt
Si o camesa rupta bucati pe dedesupt,
Pasea tragind piciorul încet, dar pe-a lui fata
Zbura ca o lumina de glorie mareata,
Si-n ochii lui de vulturi adinci, vioi si mari
Trecea lucioase umbre de eroi legendari.

Opinca-i era sparta, căciula desfundata,
Dar fruntea lui de raze parea incoronata.
Calica-i era haina, dar straluceau pe ea
Si crucea "Sfintul Gheorghe" si a "Romaniei Stea".
Romanul venea singur pe drumul plin de soare,
Când iata ca aude fanfare sunatoare
Si vede nu departre în fata lui venind
Un corp de oaste mindra în aur stralucind.
Erau trei batalione de garda-mparateasca
Mergând voiios la Plevna cu dor s-o cucereasca.

In frunte-i colonelul semet, pe calu-i pag,
La bravii sai tovarasi privea ades cu drag,
Si inima în pieptu-i batea cu foc, desteapta,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i asteapta.
Deodat' el da cu ochii de sarbedul roman
Ce stase-n loc la umbra, sub un stejar batrân,
Si mult se minuneaza, si nici ca-i vine-a crede
Când crucea "Sfintul Gheorghe" pe sinul lui o vede.
S-opreste regimentul, iar bravul colonel
Se-nchina la drumetul, s-apropie de el.

Si-i zice cu blindeta: "De unde vii straine?"
"Vin tocmai de la Plevna." "Cum e acolo?" "Bine."
"Dar aste decoratii cum, cine ti le-au dat?"
"Chiar domnitorul nostru s-al vostru imparat."
"Dar pentru care fapte?" "Stiu eu?... Cica drept plata
Ca am luat eu steagul redutei... si pe data
Cu el, strapunsi de glonturi, ne-am prabusit în sant..."
"Dar ce rang ai voinice?" "Am rang... de dorobant!"
Atunci colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, da un ordin... Pe loc, tot regimentul
Se-nsira, poarta arma, saluta cu onor
Romanul care pleaca tragind a lui picior.

ALEXANDRU LAPUSNEANU

Daca voi nu Ma vreti, Eu va vreau!

Mareste imaginea.

In nuvela istorica "Alexandru Lapusneanul" scrisa de Costache Negruzzi, intalnim o replica, devenita intre timp foarte cunoscuta, anume: "Daca voi nu ma vreti eu va vreau". Este rostita de catre personajul ce da numele nuvelei, caruia i se spusese ca poporul nu il vrea, avand intentia de a-si recapata tronul pierdut din cauza tradarii boierilor.

Privind din perspectiva vietii crestine, a realitatilor acesteia, constatam ca aceeasi replica, poate fi rostita de catre Dumnezeu, desigur, cu nuantarile de rigoare, atunci cand ne intoarcem privirea de la El, atunci cand El nu mai stapaneste intru noi.

Pe Dumnezeu il tradam prin pacat, punand in locul Sau, idoli de tot felul, provenind din lumea creata. Astfel, El nu ne mai este Stapan, pentru ca nu mai facem voia Sa. Ne lasam insa stapaniti de pacat si de patimi, ca porniri irationale. De aceea, Dumnezeu poarta o lupta continua pentru a redobandi "tronul” care i se cuvine de drept, locul nostru cel mai de taina, anume inima.

Nu intamplator Mantuitorul a spus ca "Nu am venit sa aduc pace, ci sabie!”. Miza acestei lupte dintre diavol si Dumnezeu este inima fiecarui om.

Nu putem sa vorbim de calea omului catre Dumnezeu fara a vorbi, mai intai, de calea lui Dumnezeu catre inima omului. Daca Dumnezeu nu ni s-ar fi descoperit, cunoasterea Sa ar fi fost cu neputinta. Deoarece Dumnezeu este insa Treime de Persoane, iese din Sine, fiind Iubire. El se impartaseste astfel tuturor creaturilor si, cu atat mai mult omului, menit sa fie preot al intregii creatii.

Dar pentru ca omul sa poata sfinti creatia trebuie ca mai intai sa se sfintesca pe sine. Iar sfintirea omului nu este posibila fara ca Duhul Sfant sa salasluiasca in om, fara ca Dumnezeu sa se odihneasca intru el.

Calea lui Dumnezeu catre inima omului nu este una violenta. El niciodata nu se impune. Dumnezeu nu "da buzna”. Ba chiar aceasta prezenta discreta a Sa, trece la unii dintre semenii nostri drept absenta a lui Dumnezeu.

Paul Evdochimov vorbind despre iubirea nebuna a lui Dumnezeu pentru om, dimpreuna cu nepatrunsul sau respect fata de libertatea umana, aduce drept marturie cuvantul Sfantului Nicolae Cabasila: “Dumnezeu se arata, dezvaluindu-Si iubirea… Respins, el asteapta la usa… Pentru tot binele pe care ni l-a facut, El nu ne cere, in schimbul stergerii datoriei, decit iubirea”.

Tot Evdochimov afirma despre crestin ca este "un ins mizerabil, dar el stie ca exista Cineva si mai mizerabil, acest Cersetor de iubire care sta la poarta inimii: “Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, eu voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).”

Aceasta cale se intemeiaza pe jertfa. Hristos Insusi afirma: "Am venit ca sa va slujesc”. El S-a Intrupat, a Murit si a Inviat, pentru ca si omul sa poata muri si invia intru El. S-a Inaltat la Ceruri, pentru ca firea omeneasca sa fie purtata in "sanurile Tatalui”.

In acest sens, in Hristos, firea omeneasca a parcurs acel abis dintre Pogorarea la iad si Inaltarea la Cer. Acestea sunt cele doua extreme pe care le pot cunoaste existentele rationale create. Intre ele se afla, calea cea mai lunga in plan duhovnicesc, cea de la iad la cer, de la osanda la slava vesnica. Este de netrecut de catre omul singur. Numai impreuna cu Hristos percurgerea aceastei cai, in mod paradoxal, ni se poate parea usoara. El ne spune: "Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine, caci Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara“ (Matei 11:28-30).

Prin Taina Sfantului Botez ne imbracam intru Hristos. El isi face acum inceputul salasluirii intru noi ca membri ai Trupului Sau ( ai Bisericii). Hristos aduce insa cu Sine, Sfanta Treime. De aceea, spunem, ca Botezul ne face partasi modului de viata Treimic. Modul de viata eclezial se intemeiaza pe modul de viata Treimic, adica pe comuniunea in iubire cu Dumnezeu si cu semenii, pe care o desavarsim prin participarea constanta la celelalte Sfinte Taine si Ierurgii din Biserica.

Nu este putin lucru ca Dumnezeu "sa ne vrea”. Dovada concreta a acestui lucru este faptul ca existam. In Biserica, insa, aflam si "ce vrea” Dumnezeu de la noi: sa ne cantam permanent in rugaciune, bucuria de a fi, iar in inimile noastre, El sa ramana pentru eternitate, "Cel dorit”.

Radu Alexandru

Din „Letopisetul...” lui Grigore Ureche, scriitorul a preluat evenimentele majore ale domniei lui Lapusneanu, opinia defavorabila a marii boierimi asupra domnitorului si cateva din replicile devenite emblematice pentru caracterizarea acestuia(ex: „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu...”).Totusi, autorul recurge la cateva licente istorice, modificand unele date reale in scopuri artistice: astfel, vornicul Motoc nu mai traia in momentul revenirii lui Lapusneanu la tronul Moldovei; alaturi de el, fusesera executati la Liov in Polonia si boierii Spancioc si Stroici. Un motiv pentru care scriitorul pastreaza personajele din spatiul istoriei este incercarea de a echilibra termenii unui conflict in care domnitorul domina cu autoritate. 

Alexandru Lapusneanul - Daca voi nu ma vreti, eu va vreu, Ai sa dai sama, doamna, Capul lui Motoc vrem, De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu

Sub motoul „Daca voi nu vreti, eu va vreu...”, Costache Negruzzi relateaza episodul venirii lui Alexandru in Moldova, hotarat sa ocupe tronul tarii. Aceiasi boieri care-l tradasera in prima domnie venisera acum sa-l intampine aproape de granita. Desi acestia incearca sa-l convinga sa renunte la tron, domnitorul nu se lasa induplecat si isi mentine decizia luata. Dupa o discutie cu vornicul Motoc, Lapusneanu decide sa il crute, pentru ca ii va fi folositor. Al doilea capitol incepe cu inscaunarea fostului stolnic Petre, care nu intampinase nici o piedica. Prima masura pe care o ia este aceea de a arde toate cetatile Moldovei in afara de Hotin, cu scopul de a starpi „cuiburile feudalitatii”, apoi trece la pedepsirea aspra a boierilor. Inspaimantata de cruzimile comise de sotul ei, doamna Ruxandra il roaga sa inceteze cu omorurile, dar acesta se enerveaza cumplit si ii promite ca ii va da „un leac de frica”. 

Punctul culminant incepe odata cu al treilea capitol. Lapusneanu participa impreuna cu numerosi boieri la slujba de la Mitropolie, unde domnitorul isi cere iertare pentru sangele varsat si ii invita pe toti „sa ospateze impreuna”. La curte, spre sfarsitul ospatului , la un semn slujitorii sai omoara toti boierii. Multimea adunata la portile curtii domnesti cere „capul lui Motoc”. Voda il da pe mana norodului care il linseaza. Incepe apoi sa puna capetele celor ucisi in forma de piramida si o cheama pe domnita Ruxandra care lesina la vederea grozaviei. 

Deznodamantul coincide cu ultimul capitol. Timp de patru ani Lapusneanu nu mai ucide pe nimeni, dar nascoceste tot felul de schingiuri. Fiind bolnav, cere mitropolitului Teofan sa-l calugareasca. Trezindu-se din starea de inconstienta si vazandu-se imbracat in rasa de calugar, se enerveaza si ii ameninta cu moartea pe toti. Doamna Ruxandra accepta sa ii puna otrava sotului ei in bautura. Domnitorul se stinge din viata in chinuri groaznice si este inmormantat la manastirea Slatina. 

Insusirile care contureaza imaginea personajului sunt evidentiate printr-o diversitate de procedee. Caracterizarea directa facuta de autor este realizata prin expresii ca „aceasta desantata cuvantare”, „a-si dezvalui uratul caracter”, „dorul lui cel tiranic”, „vorbele tiranului”, dar acestea sunt putine, caci stilul naratorului se caracterizeaza, in general, prin obiectivitate. Alteori caracterizarea directa este facuta de alte personaje: „bunul meu domn”, „viteazul meu sot”(doamna Ruxandra), „crud si cumplit este omul acesta" (Teofan) , „Eu sunt Spancioc, a carui avere ai jafuit-o, lasandu-i femeia si copiii sa cerseasca pe la usile crestinilor.”, „Nu-mi voi strica vitejescul junghi in sangele cel pangarit a unui tiran ca tine”(Stroici). Cele mai multe dintre trasaturile de caracter sunt evidentiate prin gesturi, prin mimica, prin felul de a vorbi. Gesturile si mimica sunt puse in evidenta printr-o serie de expresii ca: „silindu-se a vorbi”, „ochii scanteiaraca un fulger”, „ochii lui hojma clipeau”, „azvarli cu manie”, „raspunse cu sange rece”, „mana lui se rezema pe junghiul din cingatoarea sa” etc. Toate acestea scot in relief ipocrizia si mania, capacitatea de disimulare si dorinta de a se razbuna, insusiri prezentate nuantat si convingator. 

Aceleasi insusiri, dar si altele, ca hotarirea neabatuta, tandretea simulata, ura si dusmania, dispretul si rautatea sunt exteorizate prin felul sau de a vorbi. El vorbeste ca un intelept, in baza experientei acumulate, in proverbe si pilde: „Lupul parul schimba, iar naravul ba”, „nu toate paserile ce zboara se mananca”, „sunt alti trantoride care trebuie curatit stupul” etc. Atunci cand face, ipocrit, parada de cucernicie si vorbeste in biserica, isi coloreaza discursul cu ziceri din sfanta scriptura: „Bate-voi pastorul si se vor imprastia oile”, „Sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine”, „Sa ne ierte noua gresalele, precum iertam si noi gresitilor nostri”. Cand isi iese din fire, isi manifesta impulsivitatea si agresivitatea prin vorbe dure sau prin invective, de obicei folosite in vocativ: „esti un talhar si un vanzator”, „pocitanii”, „boaite”, „boaita fatarnica”, „cateaua asta”, „muiere nesocotita” etc. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fina observatie a gesturilor, a mimicii se dezvaluie toata miscarea psihologica a viitorului tiran inca din primul capitol. 

Scena dialogata a intalnirii dintre Alexandru Lapusneanul, venit sa urce pe tronul Moldovei pentru a doua oara, si solia de boieri contureaza conflictul puternic dintre domn si boierii tradatori, evidentiind trasatura fundamentala a domnitorului: vointa neclintita de a domni ca un autocrator, impunandu-si ferm autoritatea tiranica. Lapusneanul ii primeste protocolar si rezervat „silindu-se a zambi”. Replicile arata siguranta de sine si atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe dusmanii sai sa-si dezvaluie ostilitatea si intentiile adevarate: „Am auzit, urma Alexandru, de bantuirile tarii si am venit sa o mantui; stiu ca tara ma asteapta cu bucurie”. Ultima parte a replicii este scanteia care declanseaza raspunsul invaluit in viclenie al lui Motoc si raspunsul dur, ferm, autoritar, intr-o izbucnire de furie si ura abia stapanita a Lapusneanului, exprimat in replici scurte, taioase, care pun in lumina impulsivitatea, omul violent, politicianul fara scrupule, neingaduitor in infruntarea cu boierii. Replicile au ramas memorabile, capatand valoare de sentinta: „Daca voi nu vreti, eu va vreau,... si daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc pre voi, si voi merge si cu voia ori fara voia voastra”. 

In partea a treia, Lapusneanul, isi va regiza cu mare rigurozitate miscarile: „Dupa ce a ascultat sfanta slujba, s-a coborat din strana, s-a inchinat pe la icoane, si , apropiindu-se de racla sf. Ioan cel Nou, s-a aplecat cu mare smerenie, si a sarutat moastele sfantului”. Este momentul in care personajul se domina magistral, fiind un stapan al artei disimularii. El este un excelent actor, dovedind inteligenta, tact, un echilibru interior desavarsit. Alexandru foloseste, in scopul castigarii increderii totale a boierilor ce-l urau si se temeau de el, argumente hotaratoare: nu numai gesturile, miscarile, expresia fetei, dar mai ales extrase din Biblie anume alese. Scena uciderii boierilor, a dialogului dintre Lapusneanul si Motoc, „retrasi langa fereastra”, capata viata intr-un tablou plin de miscare ce se deruleaza parca aievea. Cinismul lui voda ? „El radea”, si groaza lui Motoc care se silea „a rade ca sa placa stapanului” , simtind „parul zburlindu-i-se pe cap si dintii sai clantanind” sporesc dramatismul. Luciditatea, sangele rece, tonul sarcastic in fata scenei sangeroase la care asista, comportamentul dispretuitor si cinic fata de Motoc, pierit de groaza, dezvaluie un om diabolic. 

Lapusneanul are placerea sadica de a chinui sufletul vornicului ticalos care-l tradase si de care acum nu mai avea nevoie. El se leapada de el, potolind astfel multimea „burzuluita”, fara sa clipeasca. Domnitorul este inzestrat cu o mare mobilitate a sentimentelor. In scena finala a bolii si a otravirii sale, personajul traieste cu intensitate atat umilinta cat si revolta impotriva celor care l-au calugarit, apoi groaza in fata mortii. Nici chiar atitudinea binevoitoare fata de doamna Ruxandra nu este constanta, ci dureaza doar pana cand aceasta ii aminteste de crimele savarsite: „Lapusneanul, posomorandu-se, desfacu bratele: Ruxandra cazu la picioarele lui”. Mai mult decat atat, atunci cand doamna insista sa inceteze varsarea de sange, devine impulsiv si violent prin limbaj si prin gesturi: „Muiere nesocotita! Striga Lapusneanul sarind drept in picioare, si mana lui, prin deprindere, se razama pe junghiul din cingatoarea sa”. Totusi, el stie sa-si si stapaneasca aceste impulsuri, modificandu-si comportamentul, fie pentru a-i induce in eroare pe ceilalti, fie pentru a-si ascunde adevaratele intentii: „dar indata stapanindu-se, se apleca, ridicind pre Ruxandra de jos:  „Doamna mea, ii zise, sa nu-ti mai scape din gura astfel de vorbe nebune, ca, zau, nu stiu ce se poate intampla”. 

Ipocrit, ironic si insinuant, profitand de credulitatea si naivitatea sotiei, Lapusneanu ii promite incetarea uciderilor si un leac de frica. Pentru acest tiran insetat de sange, rugamintea doamnei Ruxandra si promisiunea lui sunt prilejul cel mai nimerit de a-si pune in aplicare planul diabolic croit dinainte. Lapusneanul este apreciat drept un erou romantic, prin calitati de exceptie si defecte extreme, construit pe baza antitezei romantice (Lapusneanul- Ruxandra), prin observatia atenta a psihologiei personajului, prin trasaturile puternice de erou exceptional, ale carui fapte sunt impresionante prin cruzime, perfidie, setea si placerea razbunarii. Eroul este un „damnat romantic, osandit de Providenta sa verse sange si sa nazuie dupa mantuire”, adica incearca sa „sece” demonul care sta ascuns in el pentru a putea fi mantuit. 

Cea de-a doua domnie reprezinta o suma de imprejurari, situatii si actiuni de exceptie: confruntarea verbala cu solia domneasca, controversa cu Ruxandra, scena discursului din biserica, scena masacrarii boierilor la ospat, linsarea lui Motoc, groaza domnitei Ruxandra la vederea piramidei din capete umane, moartea tragica a domnului. G. Calinescu subliniaza insa si veridicitatea eroului, lasand sa se inteleaga faptul ca viziunea artistica a lui Negruzzi nu e omogena: „Lapusneanul apare ca orice om viu si intreg”, incat „echilibrul intre conventia romantica si realitatea individului e minunea creatiei lui Negruzzi”. 

Cei mai multi comentatori ai operei, impresionati de uciderea premeditata a celor 47 de boieri si de linsarea lui Motoc de catre gloata furibunda, acte sangeroase, la care domnitorul asistase impasibil, l-au integrat categoriei sadicului. Insa, nemaiavand incredere in marii boieri din jurul tronului, Lapusneanul premediteaza razbunarea impotriva tuturor vinovatilor. Asadar, sadismul lui nu este mai putin o pornire instinctuala, cat o atitudine politica, izvorata din exasperare si dirijata cu scopul de a-i extermina pe tradatori si pe rivalii sai. De aceea, aceasta nuvela „este o opera de semnificatie si valoare universala” , dorinta de putere politica absoluta fiind prezenta dintotdeauna in constiinta umana. In Scrisoarea a XIX , intitulata Ochire retrospectiva, Negruzzi ii recunoaste voievodului meritul de a fi incercat sa lupte impotriva factiunilor boieresti rivale, dar ii reproseaza mijloacele alese (tortura si asasinatul politic) , firea cruda si despotica, incapacitatea de a face din popor un aliat de nadejde al actiunilor sale: „Alexandru va sparge cuibul si va strivi acest furnicar de intruganti ce facea si desfacea domnii [...]. El retezase trunchiul, dar odraslele lui cresteau si nu era el omul care sa stie a le seca, punandu-le stavila pre insusi poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecata de cruda, si el de tiran...”. 

Dupa cum se observa, Costache Negruzzi creeaza un personaj complex in persoana lui Alexandru Lapusneanul nu numai prin insusirile sale, ci si prin diversitatea modalitatilor de caracterizare folosite. Protagonistul nuvelei „e disimulat, blazat, cunoscator al slabiciunilor umane, hotarat si rabdator”(G. Calinescu). Aceste insusiri desemneaza un personaj cu o oarecare complexitate psihologica care poate „juca roluri tragice de o oarecare itindere in timp si ne pot emotiona...”, avand in vedere si faptul ca el este un estet al grotescului. Cruzimea sa atinge rafinamentul atunci cand ridica „o piramida din capete randuite dupa rang”. 

Manolescu afirma ca: „Autorul insista pe cruzimea maladiva, pe detaliile fizice care-i exprima instinctualitatea primara. [...] Portretul indica fixatie si primitivitate, nu un suflet complicat contradictoriu”. Totusi trebuie avut in vedere faptul ca atitudinea si insusirile sale, comportamentul sau au la baza unele motivatii de ordin istoric si psihologic, iar defectele mentionate ce-l definesc in esenta nu exclud unele calitati cum ar fi: luciditatea, abilitatea politica, nu tolereaza opozitia boierilor. 

Alexandru Lapusneanul

de Costache Negruzzi

Negruzzi este creatorul nuvelei istorice romanesti. Nuvela Alexandru Lapusneanul a fost publicata in primul numar al revistei Dacia Literara in anul 1840. Nuvela lui Negruzzi este o capodopera, o culme neintrecuta pana in prezent.

Adevar si fictiune: in scrierea acestei nuvele Negruzzi s-a inspirat din scieri vechi, mai ales din cronica lui Grigore Ureche. De aici a luat informatia despre intoarcerea lui Lapusneanul impotriva dorintei marilor boieri si episodul uciderii celor 47 de boieri. Cercetarile recente pun in lumina faptul ca Lapusneanul nici nu a fost un domn atat de crud; in realiate nici nu au omorat 47 de boieri si ca mai aspra era sotia sa. Vinovat de acesta deformare este insa cronicarul Ureche. Important insa este, ca pornind de la sumare date istorice, Negruzzi -prin talentul si imaginatia sa- a reusit sa creeze o fictiune credibila.

Nuvela infatiseaza intamplari din a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanul. Este o perioada framantata, tensionata din istoria Moldovei, din cauza luptelor pentru putere.

Structura nuvelei: nuvela este alcatuita din patru parti, fiecare avand un moto semnificativ.

1. Daca voi nu ma vreti, eu va vreu! - ilustreaza hotararea lui Lapusneanul de a ocupa tronul impotriva dorintei marilor boieri

2. Ai sa dai sama, doamna! - sunt cuvintele rostite de vaduva unui boier si adresate doamnei Ruxandra, ca o amenintare pentru crimele infaptuite de sotul ei

3. Capul lui Motoc vrem! - exprima nemultumirea poporului din cauza numeroaselor dari si din cauza asupririi boieresti

4. De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu! - sunt cuvintele lui Lapusneanul, care, revenit la realitate, ii ameninta pe cei care voiau sa-l calugareasca.

Nuvela are o compozitie echilibrata si a fost asemanata cu a celor patru acte ale unei drame. Astfel expozitia o reprezinta sosirea lui Lapusneanul in Moldova, intriga: actiunile domnitorului indreptate impotriva marilor boieri, punctul culminant: uciderea celor 47 de boieri si a lui Motoc, iar deznodamantul este moartea lui Lapusneanul.

Alexandru Lapusneanul este un personaj complex, alcatuit din lumini si umbre, asemenea oamenilor adevarati. Cruzimea domnitorului este motivata istoric si psihologic: el ii pedepseste pe marii boieri, care isi doreau puterea si pentru ca il tradasera in prima domnie. Scopul politicii sale este centralizarea puterii in mainile domnitorului impotriva tendintelor marii boierimi. Cuvintele lui Lapusneanul sunt memorabile, exprimand hotarare si o vointa de fier.

Chiar de la inceput domnitorul dovedeste vederi progresiste, inaintate, raspunzand boierilor: Voi mulgeti laptele tarii, dar a venit vremea sa mulg si eu pre voi!

Pentru a se razbuna, domnitorul se preface, simuleaza impacarea cu marii boieri. De asemenea si-l apropie pe Motoc. Totusi violenta si cruzimea lui depasesc la un moment dat limitele normalului in scena uciderii boierilor si a alcatuirii piramidei de capete. In caracterizarea personajului Negruzzi noteaza gesturi, mimica, comportarea, replica: -Bine ati venit boieri, zise Lapusneanul, silindu-se a zambi…; …raspunse Lapusneanul, a carui ochi scanteiara ca un fulger…

Si celelalte personaje sunt bine caracterizate (siretenia mitropolitului, care ii sugereaza doamnei Ruxandra sa-si otraveasca sotul, fara ca el sa se implice).

Pentru prima oara in literatura romana Negruzzi caracterizeaza personajul colectiv: multimea adunata sub zidurile palatului.

Din punct de vedere istoric, scopul politicii sale era sporirea autoritatii domnitorului prin limitarea puterii marii boierimi, iar psihologic, el isi pierduse increderea in boierii de care fusese tradat in prima domnie. Scriitori si criticii litarari au apreciat in diferite epoci si moduri aspectul psihologic al lui Alexandru Lapusneanu. Liviu Leonte constata la erou „o inclinatie diabolica , sadica, spre teroare, o dorinta bolnavicioasa de a vedea sange curgand”. Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici „sufletul unui bolnav ce-si afla alinarea unei suferinte tainice numai la vederea si auzul suferintei altora”.