marți, 23 ianuarie 2018

Povestea slujitoarei

Femeia își amintește viața pe care o avea înainte, în pasaje interesante care descriu trecerea la noul regim și diferențele principale față de trecut și societatea democratică.

Povestea slujitoarei – Margaret Atwood

Iubitorii distopiilor au citit probabil 1984, cartea lui George Orwell care este extrem de actuală în ceea ce privește posibilitățile de manipulare și control ale oamenilor. Povestea slujitoarei, cunoscută și datorită unui popular serial de televiziune se anunță un alt titlu de referință al genului. Nu la fel de complexă ca și capodopera pe care am menționat-o, Povestea slujitoarei aduce însă un viitor nu foarte îndepărtat și ia în calcul o premisă care pare fezabilă – scăderea natalității, datorată unui virus creat de oameni.

Ce să mai citim ?

Aflați știri : http://myelectronic.ro/

Ne aflăm într-o America în care urmele armelor nucleare abundă în anumite zone denumite colonii, în care sunt strămutați cei care se supun noii orânduiri, sau femeilor care nu mai pot fi utile societății, sterile datorită vârstei sau din cauze bilogice. Democrația și constituția au fost suspendate încet, aproape pe nesimțite, pornind de la un atentat asupra parlamentarilor și conducerii statului, iar locul familiilor normale a fost luat de cele formate din comandori, privilegiații regimului, soțiiile acestora, Marthele – menajerele casei și slujitoarele – femeile fertile. Slujitoarele au parte de un ciudat ritual lunar de împerechere, în care sunt ținute de mâini de soții și penetrate cu simțul datoriei de comandori, în speranța că rodul va apare.

Vezi și

Cartea ia mai degrabă forma jurnalului uneia dintre aceste slujitoare – Offred (femeile își pierd numele proprii și sunt cunoscute mai degrabă doar prin prisma Comandorului căruia îi aparțin – a lui Red – off Red). Femeia își amintește viața pe care o avea înainte, în pasaje interesante care descriu trecerea la noul regim și diferențele principale față de trecut și societatea democratică. Oamenii în general nu mai au voie să citească, iar gândurile și ideile proprii sunt înlocuite de ritualurile noii vieți – drumurile zilnice la băcăniile care mai vând doar câteva alimente, asistatul la pedepsirea celor care încalcă regulile, lipsa produselor esențiale de îngrijire pentru femei, totul sub supravegherea continuă a agenților care se află peste tot și care îndepărtează din societate pe toți cei care se abat de la reguli.

Desigur că dorințele și tentațiile bărbaților încă există, iar comandorii au un club clandestin în care retrăiesc atmosfera vieții de dinainte și se bucură de serviciile femeilor transformate în prostituate. Dacă se va reveni la un model normal de societate, sau lucrurile vor avansa și mai mult veți afla prin intermediul modului original în care se încheie cartea.

Vă recomand Povestea slujitoarei, o lectură plăcută care îți va aduce multe momente de gândire referitoare la lucrurile care par normale și ușurința cu care manipularea transformă democrația în dictatură.

Sursa : https://www.cafeacutaifas.ro/povestea-slujitoarei-margaret-atwood/

Fragment din roman:

“Cand a venit din nou noaptea Ceremoniei, la doua sau trei saptamani dupa aceea, am descoperit ca lucrurile se schimbasera. Simteam o stanjeneala care nu existase pana atunci. Inainte vazusem asta ca pe o indatorire, o indatorire neplacuta care trebuia indeplinita cat mai repede, ca sa scap de ea. Oteleste-te, imi spunea mama inaintea unor examene pe care nu voiam sa le dau sau cand trebuia sa inot in apa rece. La vremea aceea nu ma gandisem prea mult la intelesul frazei, dar avea ceva de-a face cu un metal, cu o armura, iar asta aveam sa fac, aveam sa ma otelesc. Urma sa ma prefac ca nu sunt acolo, ca nu sunt prezenta in carne si oase.
Aceasta stare de absenta, de existenta in afara trupului, fusese valabila si pentru Comandant, acum stiu asta. Probabil ca se gandea la alte lucruri tot timpul cat era cu mine - cu noi - pentru ca Serena Joy era si ea prezenta in noptile acelea. Poate ca se gandea la ceea ce facuse in timpul zilei, la jocul de golf sau la ceea ce mancase la cina. Desi participa cu detasare la actul sexual, acesta trebuia sa fi fost ca un gest automat, ca si cum s-ar fi scarpinat.
Dar in noaptea aceea, prima dupa ce intre noi incepuse acest nou aranjament, indiferent ce-o fi insemnat el - nu-i pot da un nume - mi-a fost jena de el. In primul rand, am simtit ca el chiar se uita la mine, iar asta nu mi-a placut. Becurile erau aprinse, ca de obicei, de vreme ce Serena evita intotdeauna orice lucru care ar fi putut crea o aura de romantism sau de erotism, oricat de mica: lumina cruda se revarsa din tavan, in ciuda baldachinului. Era ca si cum m-as fi aflat pe o masa de operatie, iluminata din plin; ca si cum as fi fost pe o scena.”

“Povestea Slujitoarei” de Margaret Atwood

Este prima întâlnire cu Margaret Atwood, despre care am aflat că este din Canada, scriitoare și critic literar de limbă engleză.

Povestea Slujitoarei (The Handmaid’ Tal) a fost publicată în 1985 și a câștigat premiul Arthur C. Clarke, premiu acordat celui mai bun roman științifico – fantastic publicat în Regatul Unit al Marii Britanii.

Povestea Slujitoarei de Margaret Atwood prezintă America sub conducerea unui nou regim politic sub denumirea de Galaad, o lume nouă, total schimbată, o distopie. Acțiunea romanului are loc în orașul Cambridge la începutul anilor 2000. Acest regim presupunea interzicerea multor lucruri de bază și avea ca scop spălarea creierelor oamenilor.

Autoarea Margaret Atwood compară regimul Galaadului cu regimul comunist din România:

România, de exemplu, a anticipat Galaadul în anii optzeci, interzicând toate metodele anticoncepționale, obligând populația feminină să treacă prin controale obligatorii pentru depistarea unei sarcini și condiționând promovările și creșterile salariale de fertilitatea persoanei respective.

Principalele victime ale regimului au fost femeile, le-a fost interzis dreptul la muncă și accesul la bani, după care au fost împarțite în categorii – Soții, Marthe, Slujitoare, Mătuși, Econoneveste. Barbații erau încadrați în Comandanți, Agenți sau Îngeri. Iar cei care nu corespundeau, atât femei, cât și bărbați erau trimiși în Colonii, unde moartea era singură.

Toate femeile iși pierd identitatea, slujitoarele purtând nume precum Offred sau Ofwarren, nume ce indică proprietarul acelei femei. Slujitoarele sunt tinere cu potențial fertil, este sunt repartizate în familii avute care nu au copii, unde au rolul de a servi Comandantului un uter fertil. Slujitoarele nu au voie să fumeze, să citească, nu au dreptul să folosească cremă de mâini și sunt obligate să manânce regulat.

Mătușile sunt fete-bătrâne, necăsatorite sau văduve ce invață slujitoarele cum să se poarte în memirea lor. Marthele sunt servitoarele familiilor bogate. Femeile se deosebesc prin culorile uniformelor cu care sunt îmbrăcate.

Povestea este extrasă din jurnalul unei slujitoare – Offred, despre care aflăm că este o tânără în vârsta de 33 de ani ce a fost smulsă de lângă familia ei, și-a pierdut soțul și fetița, pentru a ajunge în casa Comandantului ei unde trebuie să iși ducă la bun sfârșit menirea de a rămâne însârcinată și de a renunța la drepturile de mamă.

Povestea Slujitoarei este o carte minunată ce prezintă nenumărate aspecte ale vieții prin prisma unui regim politic totalitar iar Margaret Atwood o scriitoare fantastică ce nu putea oferi un deznodământ mai puternic decât aceasta.

https://booknation.ro/recenzie-povestea-slujitoarei-de-margaret-atwood-2/

Am citit în trecut romane scrise de Margaret Atwood care mi-au plăcut, altele care mi s-au părut ok și mai puține care nu m-au impresionat. Așteptam așadar momentul să citesc cartea pentru care este cunoscută autoarea și-anume Povestea slujitoarei, un roman ce sper eu că este de interes atât pentru femei, cât și pentru bărbați (dacă una din părți nu înțelege mesajul e cam rău). Mă așteptam să aibă o forță năucitoare și a avut.

Probabil că știți că Povestea slujitoarei e un fel de distopie (zic un fel pentru că nu mi se pare că e prea îndepărtată de realitate, dacă observăm ce s-a întâmplat în trecut și continuă să se întâmple în prezent, numai că sub alte forme) în care femeile și-au pierdut libertatea și sunt nevoite să facă ceea ce li se spune, fără a avea nicio opinie. Mai exact, sunt împărțite pe categorii. Cele fertile sunt trimise la anumite familii pentru a naște copii, cele care nu au această însușire de cele mai multe ori sunt trimise la moarte.

Offred este una din femeile fertile ce ajunge la un Comandant și Nevasta lui pentru a-i ajuta să aibe un moștenitor. L-a pierdut pe soțul ei și pe fiica sa pentru că era la a doua căsătorie, ceea ce nu era permis în acest sistem. Îndepărtați erau și oamenii cu alte orientări, doctorii ce au săvârșit avorturi și bineînțeles, puținele persoane care aveau curajul să înfrunte puterea (fie ei bărbați sau femei). O lume tragică și nefericită aș zice, una care m-a îngrozit și mi-a dat de gândit deoarece nu mi se pare imposibil să ajungem într-un sistem asemănător, echilibrul în care ne aflăm ( în unele țări, că în altele situația e la fel de gravă) este fragil și nesigur.

Ce am reținut:

1. Că deși Offred era prinsă în acest sistem și sacrificase anumite lucruri pentru a supraviețui, gândurile ei încă rămâneau la familia sa, la momentele fericite alături de ei, la libertatea pe care nu o prețuise suficient. Fiica ei e pierdută cine știe pe unde, făcând cine știe ce, soțul ei poate fi mort sau torturat, mama sa e în colonii, acolo unde chiar și cei puternici mor rapid. Speranța o face să creadă că la un moment dat îi va revedea, că ei vor fi bine și pot reveni la normal, la iubire, libertate și fericire.

2. Atunci când ajungi într-un sistem al groazei, violența ajunge să fie ceva obișnuit. Majoritatea oamenilor trec pe lângă zidul unde sunt atârnați oamenii ce au încălcat vreo regulă fără să arunce măcar o privire. Se obișnuiește ca o victimă-bărbat să fie aruncată femeilor pentru a fi pedepsit pentru fapta sa, dacă femeile nu îl lovesc, nu îl chinuie pot fi ele noile ținte, în același timp nu știi dacă cel în care dai este cunoscut, poate soțul, fiul tău. Violența este obligatorie, dacă nu, moartea va fi. Scena asta nu e de uitat.

3. Ai zice că într-o lume în care bărbații au puterea, măcar aceștia ar fi fericiți. Mie nu mi s-a părut că sunt. Dacă nu respectă regulile, pedepsele sunt la fel de crunte. În plus,trebuie să execute mecanic ritualul sexului, la care participă slujitoarea și nevasta ( ca martor incomod, foarte ciudată imaginea).

4. În fiecare societate dusă la extrem va exista întotdeauna o portiță unde regulile nu se respectă. Cei care au puterea vor ști întotdeauna cum să nu respecte ceea ce au spus.

5. Deși aș recomanda cartea oricui datorită subiectului și stilului în care a fost scrisă, nu pot să nu observ că Margaret Atwood întotdeauna face ca personajul feminin principal să fie atrasă de fiecare bărbat care iese în scenă. Chiar dacă nu are nicio legătură cu respectivul, tot îi trece un gând legat de un chip frumos, un trup frumos, un gest, o atracție. Nu mă încântă chestia asta, nu mi se pare realistă. În Povestea slujitoarei aș înțelege totuși de ce a ales să menționeze această atracție fizică, o reacție bănuiesc normală într-o societate cu atât de multe interdicții născută dintr-o societate destul de deschisă la minte.

6. Religia e importantă în acest roman, sistemul clădit aici este format din doi piloni: religie și politică. Ambele greșite, însă ambele puternice. De ținut minte această idee, mai ales în contextul actual.

7. M-am gândit că presiunea pusă asupra femeilor fertile de a face copii pentru familia Comandantului, cu pedepse aspre în cazul în care sarcina nu e dusă la capăt sau copilul nu e sănătos, aduce cu presiunea actuală de a face copii dacă ai trecut de o anumită vârstă. Și în roman, și în România lui 2016 a face copii e un fel de obligație. Iar dacă nu îi ai, nu ești completă, nu ți-ai atins scopul. Cred că e clar că nu sunt de acord.

După cum puteți observa, multe discuții pot începe de la această carte și de aceea cred că trebuie citită, înțeleasă și reținută. Sunt suficienți oameni care nu discriminează în funție de sexul persoanei, însă, din păcate, există și tabăra cealaltă, cu violență, abuzuri, nedreptățire. Povestea slujitoarei nu este o carte ce trebuie să devină realitate. Fiecare dintre noi poate acționa astfel încât să nu fie așa.

Hoțul de cărți

Hoțul de cărți, de Markus Zusak

În copilărie tot auzeam poveşti despre München şi Viena din timpul războiul, când părinţii mei erau copii. Două dintre poveştile spuse de mama m-au marcat. Prima era despre bombardarea Münchenului şi a cerului în flăcări, despre cum totul devenise roşu. A doua era despre ce văzuse ea…

Ce să mai citim ?

Când mi-am amintit de aceste două poveşti mi-am dorit să le includ într-o carte mai mică, după cum spuneam. Dar rezultatul a fost Hoţul de cărţi, care a ajuns să însemne mult mai mult pentru mine decât mi-aş fi putut imagina vreodată. Indiferent ce s-ar spune despre carte, de bine sau de rău, eu ştiu că este ce am putut da mai bun din mine, şi nu cred că un scriitor poate să-şi ceară sieşi mai mult de atât.

Vezi și

Am crezut, cred, și voi crede mereu că Holocaustul este unul dintre cele mai dureroase subiecte despre care se poate vorbi. Fără vreo umbră de îndoială, ura nebună a lui Hitler a distrus atâtea vieți încât amintirea lor rămâne mereu vie pentru cei care-au reușit să-i supraviețuiască. Tocmai de aceea este extrem de important ca această perioadă neagră a istoriei omenirii să nu fie nicicând uitată, pentru a nu se permite vreodată unui alt scelerat mânat de frustrare și de dorința de putere să-și dezlănțuie setea de sânge.

Cred cu tărie că una din cele mai bune modalități de-a ne asigura, ca oameni, că o perioadă din trecutul nostru este ținută minte e ficțiunea. Cu toate că există istoria, cu datele, cifrele, statisticile, locurile și numele sale, având un plus de așa-numită obiectivitate, ficțiunea are marele avantaj de a se folosi de cuvinte întocmai cum pictorii se folosesc de culori, pentru a transmite emoții privitorilor.

Astăzi am terminat probabil cel mai emoționant roman despre Holocaust pe care l-am citit vreodată, și pe care voi încerca prin aceste rânduri să vi-l recomand cât mai convingător. Este vorba de cartea lui Markus Zusak, Hoțul de cărți.

Romanul spune povestea micii Liesel Meminger, o fetiță germană trimisă împreună cu fratele ei să locuiască la o familie adoptivă, atunci când tatăl îi este închis, acuzat fiind că ar fi comunist. Fratele fetei moare pe drum, iar la mormântul său, Liesel găsește o carte, Manualul groparului, ce cuprinde, bineînțeles, instrucțiuni pentru îngroparea celor trecuți dincolo. Tatăl ei adoptiv, Hans Hubermann, acordeonist și zugrav, va fi cel care o va deprinde pe mica Liesel cu tainele cititului, îndeletnicire care-o va fascina într-atât pe copilă, încât își va face un obicei din a fura cărți de la incendierile de volume interzise organizate de naziști, din casa soției primarului din Molching, micul oraș german în care este plasată acțiunea, și de oriunde mai apucă. Lucrurile se complică atunci când Max Vandenburg, un tânăr boxer evreu, fiul unui camarad de front al lui Hubermann, este nevoit să se ascundă de teroarea nazistă în pivnița acestuia, spre disperarea întregii familii, care se confruntă dintr-o dată cu problema dificilă pusă de adăpostirea dușmanului numărul unu al Reich-ului hitlerist.

Ceea ce face acest roman să fie cu adevărat remarcabil este felul în care e spusă povestea: totul este privit prin ochii Morții. Da, Moartea, personajul cu coasa (care, apropo, nu are coasă), un narator surprinzător de cald, și chiar amuzant ocazional. Prin ochii Morții este urmărită evoluția lui Liesel, relația ei aparte cu cărțile și cuvintele, deprinderea insultelor colorate de la dura Rosa, mama ei adoptivă, prietenia ei cu Max, de care o leagă dragostea pentru lectură și coșmarurile recurente, escapadele la furat alături de Rudy Steiner cel ciolănos, blond, cu ochi albaștri, obsedat de Jesse Owens (afro-americanul medaliat cu aur la Olimpiada din vremea lui Hitler), un ideal al naziștilor care nu înțelege nazismul, calitatea ei de unică supraviețuitoare a bombardamentelor de pe strada ei, ce poartă, ca o glumă a sorții, numele Raiului în germană, Himmel.

Cartea e tributul cald adus de către autor puterii cuvintelor de a schimba destine, de a modela caractere. O poveste cu mesaj extraordinar de pozitiv, în ciuda perioadei sumbre în care se petrece. Și tocmai acest mesaj este miezul cald al romanului: curajul, puterea de sacrificiu, altruismul, fac din oameni simpli adevărați eroi. Eroi ale căror povești merită spuse. Chiar și de Moarte, o Moarte care în finalul apoteotic al romanului se declară „bântuită de oameni.”

Zece stele din cinci pentru o carte cu adevărat memorabilă, o poveste plină de viață, cu toate ale ei, spusă de Moarte. de Alex Szollo

În această zi de sărbătoare eu mi-am ales ca fel principal de mâncare o carte și am citit. Aproape toată ziua. O carte pe care probabil nu am să o uit niciodată și pe care cred că o voi reciti cândva. Hoțul de cărți. O carte extraordinară, o poveste care te impresionează și te emoționează peste măsură.

„Este anul 1939. Germania nazistă. Ţara îşi ţine răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, şi va deveni chiar mai ocupată. Liesel Meminger şi fratele ei mai mic sunt duşi de catre mama lor să locuiască cu o familie socială în afara oraşului München. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub şoapta unui singur cuvânt nefamiliar – Kommunist -, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băieţelului şi o observă pe Liesel. Va fi prima dintre multe întâlniri apropiate. Lângă mormântul fratelui ei, viaţa lui Liesel se schimbă atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns parţial în zăpadă. Este Manualul Groparului, lăsat acolo din greşeală, şi este prima ei carte furată. Astfel începe o poveste despre dragostea de cărţi şi de cuvinte, pe măsură ce Liesel învaţă să citeasca cu ajutorul tatălui ei adoptiv, care cânta la acordeon. În curând, va fura cărţi de la incendierile de cărţi organizate de nazişti, din biblioteca soţiei primarului, şi de oriunde le mai putea găsi. Hoţul de cărţi este o poveste despre puterea cuvintelor de a creea lumi.”

Povestea lui Liesel ne este împărtășită nouă chiar de către Moarte. Da, vocea naratoarei este cea a Morții care se crede uneori maestrul păpușar și care cutreieră în lung și în lat adunând suflete.
În momentul în care Liesel ajunge în noua sa casă viața îi devine o necunoscută. Ea se atașează foarte mult de tatăl ei adoptiv, Hans Huberman, un om blând și bun, care își ajută fiica să descopere lumea cuvintelor pe care le va folosi mai apoi pentru a-și scrie singură povestea.
Liesel ajunge să fure cărți de oriunde se poate, pentru că dorința ei de a ști, de a învăța este incontrolabilă. Se hrănește cu cuvinte, cu povești.

Ar fi atât de multe de povestit despre această carte, însă în cazul în care nu ați apucat să vedeți filmul omonim, nu vreau să vă stric plăcerea de a o lectura și de a simți emoția aceea care vă va copleși cu siguranță.
Hoțul de cărți este o carte pe care o citești repede, cu toate că la prima vedere cele 570 de pagini te sperie puțin, dar o citești repede pentru că nu îi poți da drumul. Trebuie să-i afli povestea lui Liesel. Și vei tremura alături de ea și vei zâmbi pentru ea, pentru că îți va cuceri inima încă de la început. Nu este o carte ușoară. Este extrem de profundă, iar subiectul este unul despre care noi știm mai mult sau mai puțin doar din cărțile de istorie sau din documentare. A fost o perioadă neagră în Germania și în lumea întreagă, iar povestea de față ne arată una dintre fețele acestei perioade.

Cartea poate fi găsită aici http://www.leadermag.com/cumpara/hotul-de-carti-7610460, iar înainte de a încheia las și câteva fragmente:

„Undeva în toată zăpada, putea să-și vadă inima frântă în două. Fiecare jumătate strălucea și bătea sub tot acel alb.”

„În total, deținea paisprezece cărți, însă a înțeles că povestea ei era alcătuită în mare parte din zece dintre ele. Din acele zece, șase erau furate, una apăruse pe masa din bucătărie, două fuseseră făcute pentru ea de un evreu ascuns și alta îi fusese adusă de o după-amiază cu haină galbenă.”

„O definiție pe care nu o veți găsi în dicționar – A nu pleca: un act de încredere și iubire descifrat deseori de copii.”

„El era nebunul care se pictase în negru și învinsese lumea. Ea era hoțul de cărți fără cuvinte. Aveți încredere în mine, cuvintele urmau să vină, și când vor fi sosit, Liesel le va ține în mână ca pe niște nori și le va presăra ca pe o ploaie.”

„Poate o persoană să fure fericire? Sau este doar o altă interioară și infernală festă omenească?”

„Nu, se gândi Liesel în timp ce mergea. Inima mea este cea obosită.” O inimă de treisprezece ani nu ar trebui să se simtă astfel.”

„Probabil că este corect să spun că, în toți anii în care Hitler a fost la conducere, nici o persoană nu a fost capabilă să-l servească pe Führer la fel de bine ca mine. Un om nu are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc și posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit în momentul potrivit. Consecințele acestui lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment al lor și în cel mai rău. Văd urâțenia și frumusețea lor și mă întreb cum poate ceva să fie în două feluri în același timp.”

„Cuvintele. De ce trebuiau să existe? Fără ele, nu ar mai fi nimic din toate astea. În lipsa cuvintelor, Fuhrerul nu era nimic. Nu ar fi prizionieri care șchiopătează, nevoia de consolare sau de trucuri cu vorbe care să ne facă să ne simțim mai bine. La ce sunt bune cuvintele?”

Sursa : http://momenteinviata.ro/hotul-de-carti-de-markus-zusak/

Hollywood Action movies 2016

The Book Thief 2013 - 720p Full English