Bac și Învățătură

duminică, 3 februarie 2013

Octavian Goga - Poezii

Poeziile d-lui Octavian Goga au avut darul să deștepte o deosebită luare-aminte a publicului român. Mai toate ziarele și revistele noastre le-au consacrat dări de seamă amănunțite, și unele din ele văd în apariția noului volum „evenimentul literar" al anului din urmă. Efectul produs asupra marelui număr de cetitori credem că provine mai întîi din forma frumoasă în care autorul a știut să exprime cuprinsul „patriotic" al multora din versurile sale. In adevăr, emoțiunile ce le simte și ce ni le transmite tînărul poet sunt izvorîte din viața națională a acelei părți a României în care s-a născut și în mijlocul căreia a trăit, din viața românilor transilvăneni în faza ei de astăzi, caracterizată prin lupta împotriva tendințelor de asuprire etnică predomnitoare în statul lor.

Ce e drept, patriotismul, ca element de acțiune politică, nu este materie de artă, orcîte abateri s-au comis și se mai comit în contra unei regule așa de simple. Mai ales cei ce n-au destul talent literar caută să-și acopere lipsa prin provocarea unor dispoziții sufletești foarte importante în alte priviri, dar nu în cele estetice. Cu toate acestea, patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendință politică, un simțimînt adevărat și adînc, și întrucît este astfel, poate fi, în certe împrejurări, născător dc poezie. Și în asemenea împrejurări excepționale ne pare a se afla autorul nostru cînd, într-o parte a poeziilor sale, reprezentă și rezumă iubirea și ura, durerile și speranțele unui neam amenințat în existența sa.

„La noi sunt codri verzi de brad

Și cîmpuri de mătasă ;

La noi atîția fluturi sunt

Și-atîta jale-n casă ;

Privighetori din alte țări

Vin doina să ne-asculte ;

La noi sunt cîntece și flori

Și lacrimi multe, multe,

Pe boltă sus e mai aprins

La noi bătrînul soare,

De cînd pe plaiurile noastre

Nu pentru noi răsare...

La noi de jale povestesc

A codrilor desișuri,

Și jale duce Murășul

Și duc tustrele Crișuri."

Așa ne spun cele dintîi strofe ale poeziei Noi, iar în Oltul se personifică amintirea trecutului și răzbunarea viitorului, tot cu prilejul unei ape curgătoare, care atrage cu atît mai tare pe poet cu cît valurile ei se duc spre țărmurile binecuvîntate ale României libere.

Vezi și

„De mult, în vremi mai mari la suflet,

Erai și tu haiduc, moșnege,

Cînd domni vicleni jurau pe spadă

Să sfarme sfînta noastră lege :

Tu, frate plînsetelor noastre

Și razvrătirii noastre frate,

Urlai tăriilor amarul

Mîniei tale-nfricoșate.

Slăvite fărmituri a vremii,

De mult v-am îngropat văleatul...

Neputincios pari și tu astăzi —

Te-a-ncins cu lanțuri,.împăratul,

Ca unda ta strivită, gemem

Și noi, tovarășii tăi buni.

Dar de ne-om prăpădi cu toții,

Tu, Oltule, să ne răzbuni !

Să verși, păgîn, potop de apă

Pe șesul holdelor de aur ;

Să piară glia care poartă înstrăinatul nost tezaur ;

Țărîna trupurilor noastre

S-o scurmi de unde ne-ngroparâ

Și să-ți aduni apele toate,

Să ne mutăm în altă țară !"

Dar unde se vede arta scriitorului nu este în patriotismul simțit, ci în manifestarea lui mănținută în dreapta măsură a frumosului. D.e., strofa citată mai sus nu întrebuințează vorbe exagerate „în contra tiranilor barbari", ci zice numai :

„Neputincios pari și tu astăzi —

Te-a-ncins cu lanțuri împăratul,"

și cu cît expresia e mai măsurată, cu atît impresia e mai adîncă. Vechiul adevăr : prin strigăte violente se risipește emoțiunea și dispare, prin vorba stăpînită se păstrează și crește. Și, poate, cea mai frumoasa. strofă a mult admiratei poezii este aceea în care o priveliște descrisă ne încîntă în afară de nota specială a patriotismului :

„La sînul tău vin în amurguri

Sfioase fetele fecioare,

Și dimineața vin neveste

Cu șorțul prins de cingătoare.

Și vin păstori cu gluga albă,

Din fluier povestindu-și dorul,

Și cîte cîntece și lacrimi

Nu duce valul, călătorul..."

Numeam mai sus „excepționale" împrejurârile în cari patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei d-lui Goga și-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada sta în aducerea și descrierea unor figuri obișnuite din viața poporului, cari însă cîștigă deodată — pe lîngă valoarea și menirea lor normalâ — o însemnătate, am putea zice o iluminare și strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decît din aprinderea luptei întru apărarca patrimoniului național. Românul din regatul maghiar vede în preotul său nu numai un propovăduitor al religiei, ci mai ales un apostol al naționalității ; în învățătorul și în învățătoarea sa („sfielnica, bălaia dascăliță") pe strejari cari îi păstreaza. comoara limbei și a istoriei românești ca o armă de apărare ; în plugarul, cu tăria și hărnicia lui, în deosebire de tîrgovețul părtaș al unei admimstrații dușmane, o garanție a existenței sale etnice ; în lăutarul șl cîntărețul de la sat, în opoziție cu cel înstrăinat din oraș, pe omul ce-i însuflețește și-i răspîndește cîntecele naționale. Pe cînd la noi, în regatul român, nici preotul, nici învățătorul nu au misiunea specială de a apăra neamul în contra vreunei stăpîniri vrăjmașe, nici între plugar și tîrgoveț, între cîntărețul de la sat și cel de la oraș nu există contrast în privlnța dezvohârii naționale ; și nici lăutarul nu mai este păstrătorul exclusiv al cîntecelor populare. Și acum înțelegem și simțim împreuna cu poetul cînd zice :

CÎNTĂREȚILOR DE LA ORAȘ

Voi n-aveți flori, nici cîntece, nici fluturi,

Căci soarele în țara voastră moare.

Voi în deșert cerșiți pe-a voastră strună

Din cerul sfînt o rază să coboare.

E frig la voi și moartă-i strălucirea

Cetăților cu turnul de aramă,

Bieți cîntâreți cu aripile frînte :

În alte zări cuvîntul meu vă cheamă...

Să piară umbra zidurilor negre

Ce-ntuneca. cîntarea noastră sfîntă,

Curatul chip al farmecilor flrii

Să scînteie cînd glasul nost' cuvîntă,

Căci dumnezeul neamurilor toate,

Subt strălucirea mîndrei bolți albastre,

În codri verzi și-n negrele ogoare

A semănat nădejdea vieții noastre..."

Mai accesibilă gustului obștesc va fi — în înțelesul celor arătate în rîndurile precedente — înfățișarea preotului și a plugarului ca figuri patriotice. Apostol îl și numește poetul pe bătrînul popă, care „de cîrjă sprijinit răsare la portiță":

„Moșneag albit de zile negre,

Așa îl pomenise satul,

Pe pieptârelul lui de lînă

Purtînd un ban de la-mpăratul.

Domol în mijloc se așează,

Și sprijinind încet toiagul,

Clipind din genele cărunte

Începe-a povesti moșneagul...

Întreg norodul ia aminte

Și-ascultă jalnica poveste.

Și fusul se oprește-n mîna

Înduioșatelor neveste,

Moșnegii toți fărîmă lacrimi

Cu genele tremurătoare,

Aprinși feciorn stîng praseaua

Cuțitului din cingătoare.

Din cetățuia strălucirii

Coboară razele de lună

Și pe argintul cărunteței

Din aur împlctesc cunună. —

Cuvine-se hirotonirea

Cu harul ceriurilor ție,

Drept vestitorule apostol

Al unei vremi ce va sa. vie."

Și în poezia Plugaru ne zice:

„La voi aleargă totdeauna

Truditu-mi suflet să se-nchine,

Voi singuri străjuiți altarul

Nădejdii mele de mai bine.

Cînd doarme plugul pe rotile,

În pacea serilor de toamnă

La voi coboară Cosinzeana,

A visurilor noastră doamnă.

Vin crai cu argintate coifuri

Și-n aur zînele bălaie —

Atîta strălucire-ncape

în bordeiașul vost' de paie.

Frați buni ai frunzelor din codru,

Copîi ai mîndrei bolțl albastre,

Sfințiți cu lacrimi și sudoare

Țărîna plaiurilor noastre !

Din casa voastră, unde-n umbră

Plîng doinele și rîde hora

Va străluci odată vremii

Norocul nost' al tuturora."

Și așa de firesc și de puternic este aici simțimîntul poetului, încît el înalță și nobilitează figuri și expresii cari în alte împrejurări s-ar împotrivi la orce mcercare de poezie în limba românească. Un lăutar poate fi poetic de la sine, și ce simpatie duioasa. deșteaptă Barbu Lâutaru în cîntecelul lui Alecsandri ! Dar un lăutar țigan cu numele Nicolae, în prescurtare Laie — care-ți aduce aminte de țigan de laie — și încă un lăutar țigan Laie, căruia îi lipsește un ochi : o asemenea figurâ cu asemenea însușiri și cu asemenea metehne ar părea imposibilă într-o poezie sentimentală. Și totuș, ascukați cum știe să ne povestească autorul :

LA GROAPA LUI LAIE

Am venit să-ți spun o vorbă,

Azi, cînd pleci în țăn maî bune,

Niculae, Laie Chioru,

Cîntăreț din patru 'strune.

Du-l cu tine meșteșugul

Care ne-ntărea soboru,

Meștere a nouă sate,

Lăutare Laie Chioru !

Unde nori-și țin popasul,

In lăcaș de mărgărint,

Șade Domnul cu Sîmpetru

La o masă de argint.

Tu să-ți pleci ușor genunchii

Și ușor să-ți pleci grumazul,

Și pe umerii vioarei

Tu să-ți lași domol obrazul.

Și să cînți un cîntec,

Laie, Cum se cîntă-n sat la noi

Cînd se tînguie ciobanul

După turma lui de oi.

Povesti-va atunci struna înălțimilor albastre

Vremea lungă cîtă jale

Scris-a-n sufletele noastre.

S-ar întuneca pămîntul

C-ar veni, veni, țigane,

Toate stelele s-asculte

Glasul strunei nâzdrăvane.

Blînd zîmbire-ar

Milostivul, lar din geana lui de-argint

Lacrămi-ar cădea-n adîncul Norilor de mărgârint.

Ni s-ar stinge-atunci necazul

Ce de mult ne petrecea :

Între stelele de pazâ

Am avea și noi o stea !"

Cînd suntem mișcați de puterea unui limbagiu poetic care e în stare să dea cetățenia literarî și unor nume proprii așa de familiare; cînd mai cetim strofe ca acestea:

„Domol purcede glas de schije

De la clopotnița dm deal,

Să povestească lumii jalea înstrăinatului Ardeal",

„Și cîtor cîntece la joc

Țineam cu glasul meu ison,

De cîte ori am spus povestea

Lui Alisandru Machidon !

Și ca un cîntec, cum s-a stins

Frumoasa mea copilărie

Și dragostea de două veri

Cu fata popii Irimie",

ne aducem aminte de farmecul poeziilor lui Eminescu, în care pentru întîia oară s-a ivit această particularitate ca un criteriu de măiestrie Umbistică. Am citat atîtea exemple din volumul de care ne ocupăm pentru a lămuri precît ne este cu putință ccle zise despre elementul „patriotic" al multora din poeziile d-lul Goga, despre simțimîntul de care sunt purtate și despre forma în care sunt plăsmuite. Ceea ce ne întărește impresia că în tînârul autor avem un poet dintre cei chemați și aleși este și alt șir de poezii, care n-au a face cu patriotismul, ci sunt din veșnicul tezaur al emoțiunilor omenești, poeziile de veseiîe, de amor, de întristare intimă. Puținele exemple ce le mai adăogăm pentru a întregi caracterizarea noului scriitor le începem cu unul din „cîntecele" sale;

„Măi crîșmare Niculae,

Ce mai zici de lumea asta ?

Dumnezeu să-ți ție vinu

Și norocu și nevasta,!

Cum mai umblă tîrgurile ?

Ți-i cam acru vinul, vere,

Dar ți-e harnică nevasta,

Arz-o focul de muiere !

Bea și tu cu mine astăzi,

Că eu beau să-mi stîmpăr doru.

Parcă-i alta lumea, vere,

Cînd ne zice Laie Chioru.

Laie Chioru — bată-l Domnu !

— El nu vede toate celc ;

Din lăută două știe :

Una-i dor și alta-i jele,

Cînd de dor ne zice Laie,

Tremură cupa pe masă ;

Cînd de jele cîntă Laie,

Zboară cupa pe fereastrâ.

Și-aș aprinde-atuncea satu,

Să-l văd parâ vîlvătaie...

Ochii vineți foc să-i arzâ,

Măi crîșmare Niculae."

Dacă am adus ca exemplu și această poezie, este anume pentru veselia ei zburdalnică, exprimată în forma cea mai potrivită și ca vorbă, și ca ritm, și ca licență de rime („masă — fereastră", „cele — jele", terminate însă cu biruitoarea împărechere „vîlvătaie — Niculae"). Firește că asemenea versuri, avînd puterea sugestlvă a cîntecelor noastre populare cu minunata „frunză-verde", din care saltă adeseori aceeaș voie bunâ și îndrăzneală, nu sunt pe placul celor deprinși cu unele mievrerii (Miévreie (fr.) — dulcegărie.) moderne, și aici cuvîntul franțuzit este poate singur la locul lui, nici al celor stăpîniți de paradigmele clasicismului străin învățat la școală. Dar poezia noastră n-are a face cu efeminarea scrierilor decadente, precum n-are a face cu vreo tradiție de regule înțepenite ; ea este de-a drcptul izvorîtă din cîntecele populare și avînd aici o accentuare de cuvinte mult mai variată decît are, d. e., limba francezâ cu perpetua intonare a silabei din urmă, a devenit mai pronunțată în ritmul ei și mai liberă în rimele ei. Așa este și așa trebuie să rămîie, păstrîndu-și aerul de sănătate și de vigoare și ferindu-se de parada cu un exotism neadaptabil. Nota populară este cu atît mai bine venită în poeziile d-lui Goga cu cît autorul se arată, de altminteri, înzestrat cu acea cultură generală mai înaltă, care distingea și pe Eminescu și a cărei lipsă se simte din îngustimea de vederi și din prematura lîncezire a unora din poeții cei mai lăudați ai literaturei noastre actuale. Ca să mai dăm un exemplu de poezie glumeață, reproducem pe cea mai scurtă, cu următoarele două strofe ușoare :

„Lună, lună, stea vicleană,

Neam de fire de vădanâ,

De ce dorurile mele

Spusu-le-ai la stele ?

Stelele sus călătoare,

Fete mari clevetitoare,

Mi-au spus vîntului oftatul

Și mă știe satul."

Le-am citat și pe acestea, mai ales fiindcă vin de la un poet transilvănean și-l deosebesc de unii din compatrioții săi, al căror stil este adeseori greoi și pedant. Un ultim exemplu, și am terminat multele, poate prea multele citații :

TOAMNA

Văl de brumă arglnție

Smălțuitu-mi-a grădina,

Firelor de tămîiță

Li se uscă rădăcina.

Peste creștet de dumbravă

Norii suri își poartă plumbul,

Cu podoaba zdrențuită

Tremură pe cîmp porumbul.

Și cum de la miazânoapte

Vine vîntul fără milă,

De pe vîrful șurei noastre

Smulge-n zbor cîte-o șindrilă.

De vifornița pâgînă

Se-ndoiesc nucii, bătrînii,

Plînge-un pui de ciocîrlie

Sus pe cumpăna fîntînii.

Îl ascult și simt subt gene

Cum o lacrimă-mi învie :

— Ni se-aseamănă povestea,

Pui golaș de ciocîrlie."

Pe cînd la poeziile vesele autorul lasâ expresiilor frîul mai liber, la cele triste, ca și la cele patriotice, este mai cumpătat în manifestare. Căci de nota tristeței și de nota patriotismului s-a cam abuzat în literatura noastră. Cei ce rîvnesc la muze cred câ trebuie să para. numai-decît melancolici și dezamăgiți, și, privind veselia ca ceva inferior, vor să arate cu orce preț suferințe sentimentale și dureri patriotice. De aici multâ simulare și declamație. în aceste împrejurări exuberanța d-lui Goga la veselie este o reacțiune salutară, iar înfrînarea la tristețe, un merit deosebit : credinciosul, în sfiala lui, se teme de profanarea celor sfinte. Dacă din testamentul lui Năsturel-Herescu, în puterea căruia suntem chemați a da astăzi premiul pe anul 1906, se constată că răposatul întru fericire fondator avea mai cu seamă „în vedere scrieri de pură literaturâ română, în proză și în versuri, precum poeme, drame și comedii serioase — mai ales subiecte naționale — și orce alte opere de înaltă literatură", atunci Academia Română în cazul de față nu-și poate îndeplini mai bine datoria de a executa voința testatorului și misiunea de a încuraja literatura română decît acordînd pentru acest an premiul Năsturel-Herescu volumului de poezii al d-lui Octavian Goga.

Fevruarie, 1906

________________________

1) Raport cetit în Academia Română pentru acordarea unui premiu (1906)

Titu Maiorescu, Critice, vol. II. (București: Minerva, 1906), pp. 393-406.

Titu Maiorescu, Critice, vol. II. (București: Editura pentru literatură, 1967), pp. 458-468.

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Jocurile din copilarie !

Cele mai frumoase clipe din viata. !

“ An tan te ! ”.

Asa incepea unul din jocurile care au disparut din activitatea copiilor de azi, dar care ne-au cladit personalitatea noastra. Stiu ca toti le-ati jucat si mai mult ca sigur le-ati uitat.

Pe vremea cand nu aveam Playstation, Xbox, Wii, Gamecube, Playstation Portable si altele, parca era mai vesela viata de copil. Ieseam, ne jucam, ne certam, spargeam, plangeam, radeam.. Nu cred ca voi avea vreodata aceleasi senzatii despre un joc pe care l-am jucat pe calculator, fata de senzatiile legate de jocurile din copilarie. Timpul era asa de scurt si ideile atat de multe, incat nu stiam cu care sa incepem si cu care sa terminam. Printre chemarile la masa, de la geamul bucatariei, reuseam sa ne consumam energia cu fel de fel de jocuri si joculete. Voi incerca sa fac o lista cat mai lunga cu acestea, pe care le-am trait si eu, dar si cu cele pe care mi le-au povestit prietenii.

Lipa Lipa (portofelul)

Cand parintii ne cumparau coperti de cauciuc (plastic) pentru caiete, acestea nu rezistau prea mult deoarece fetele luau semnul de carte si isi faceau inelul Arabelei(un film cehoslovac Arabela) care iti indeplinea toate dorintele, iar baietii faceau Lipa (folosind pamant ud, mai fin, il presau si il inveleau in coperta de caiet/manual sub forma unui portofel). Cu lipa se arunca de la o linie (aprox. 3 m) la un cadran cu numerede la 1 la 10. Cel care atingea o valoare cat mai mare castiga (de obicei se paria pe surprize Turbo).

Castelul

Va mai amintiti cat tipau vecinii cand le loveati masinile cu mingea incercand sa ii prindeti pe adversarii de la castel?

Jocul era foarte incitant: se formau doua tabere, se cautau 7 (sau 9) pietre de dimensiuni diferite, se forma castelul suprapunand pietrele, incepand cu cea mai mare jos, iar o echipa incerca cu cate un om pe rand, sa darame castelul cu o minge de fotbal, de la o distanta de cativa metri. In clipa in care mingea atingea castelul, echipase imprastia in toate directiile, printre toate Daciile din parcare, iar cealalta echipa trebuia sa ii loveasca cu mingea pentru a-i elimina. Cei alergati trebuiau sa revina la castel (fara a fi prinsi) si sa repuna pietrele una peste alta pentru a castiga.

Tara tara vrem ostasi!

Nu am inteles niciodata ce ma atragea la acest joc dar aveam o placere nebuna cand spargeam randurile adversare. Ideea jocului era foarte simpla: Copii formau doua randuri fata in fata strigand pe rand “ Tara, Tara vrem Ostasi!” si din randul opus un copil tasnea incercand sa rupa apararea din fata. Daca nu reusea intra in randul adversarilor, schimband tabara. Daca avea noroc si spargea randul de ostasi, isi putea alege unul din cei doi despartiti si se intorcea cu acesta in tabara lui.

Vezi și

Fata Ascunselea

Am auzit fel de fel de denumiri dar jocul era acelasi (piua, plimba ursu, pititea, ultimul plimba ursul, stai acolo usturoi ca stai bine pe butoi). Imi amintesc, dar nu inteleg, de ce trebuia sa scuipam la perete cand gaseam pe cate unul ascuns pe sub o masina sau prin tufisuri. Cand cel de la perete ii gasea pe toti cei ascunsi, se punea pe numarat cel care fusese vazut primul. Daca nu gasea niciunul, se repeta jocul. Stiu ca mereu ne certam intre noi, ba ca nu a numarat corect cel de la perete, ba ca altii se ascundeau prea aproape ba ca altii aratau cu degetul unde ne piteam.

Cornete

As vrea sa scriu No Comment aici, dar nu pot. Joaca cu cornetele a fost, cel putin pentru mine, cel mai atractiv joc. Rupeam nenumarate caiete, reviste, ziare, umpleam cu cornete balcoane, bucatarii, perdele, curti, cautam tevi de plastic prin vecini, prin depozite. Era un haos cand incepeam sa ne suflam unul pe altul. Cei avansati aveau cate doua, trei, chiar patru tevi lipite intre ele cu scotch, gata incarcate cu cate un cornet pe teava. Singura diferenta era ca masinile nu alergau printre blocuri, cum alearga azi. Eram regii stradutelor, stapanii cartierelor, spaima bucatareselor cu geamul deschis.

Sotronul

Era o tehnica sa gasesti o pietricica sau o bucata de geam spart si tocit, pentru a arunca perfect la numar. Din cate imi amintesc, aruncai la un numar, parcurgeai sotron-ul (topaind ba pe un picior, ba pe amundoua), iar la intoarcere te aplecai si luai pietricica ca sa poti termina cursa complet.

O alta versiune a sotronului era melcul, in care trebuia sa topai pe un picior de la inceput pana in centru, fara sa calci pe alte linii sau sa asezi celalalt picior jos.

Biscuitele (sau frunza)

Asta da joc energic! Tot un joc pe doua echipe, in care un grup trebuia sa faca tot posibilul (sa impinga sau sa traga) pentru ca jucatorii adversi sa nu parcurga totbiscuitele desenat pe asfalt.

Matele Incurcate

Ideea era foarte haioasa. Copii trebuiau sa se imbarlige cat mai mult posibil, iar un alt copil trebuia sa ii dezlege (un fel de twister romanesc).

1,2,3 La Perete Stai!

Un joc foarte competitiv in care un grup de copii trebuiau sa se intreaca pana la perete, limitati de un alt copil care statea cu spatele la ei si striga “ 1,2,3 la perete stai!”. Ideea era sa parcurgi cat mai mult in timpul in care acel copil striga. In clip in care auzeai “Stai!” trebuia sa ingheti in pozitia in care te prindea cel de la perete. Cel care ajungea primul castiga.

Verde Stop!

Va mai amintiti buzunarele pline de frunze? Mai stiti de ce? Ne provocam mereu cu expresia “Verde Stop!” si cel in cauza trebuia sa aiba verde pe el sau frunze in buzunar. Jocul avea si capcane, daca se striga “ Verde Stop pe Nemiscatelea!” nu aveai timp sa te repezi pe un gard sa rupi o frunza verde. Premiile variau de la un pupic la o surpriza turbo, la orice ne trecea prin cap.

Magarusul

Jocul era mai mult pentru baieti. Erau de ajuns trei copii si o minge de fotbal. Scopul jocului era sa alergi magarusul cat mai mult. Conditia era sa sutezi mingea catre ceilalti dintr-o singura atingere. Dupa o prima atingere magarusul putea sa se repeada sa ii fure mingea celui vizat. Daca reusea, faceau schimb intre ei si jocul reincepea.

Ratele si vanatorii

Ce placerea aveam sa fiu vanator! Taberele erau impartite intre vanatori (care stateau in extreme) si rate (care erau in centru, intre vanatori). Ideea era sa nimeresti cu mingea toate ratele si apoi sa se faca schimb de echipe (un fel de dodge ball american).

Print si cersetor

Alt joc de baieti in care se desena un cadran din mai multe zone notate cu functii pe scara ierarhica: cersetor, cetatean, boier, mosier, print. Jucatorii trageau la sorti, prima oara, pozitiile de joc si incercau sa se elimine jucand tenis de picior de la unul la altul. Daca mingea atingea de doua ori un sector, acel jucator era eliminat si cei din pozitiile inferioare ii ocupau teritoriul. Jocul se termina cand ramanea un singur jucator pe teren, anume printul.

Coarda (Elasticul)

Un joc dedicat fetelor, care aveau o rutina extraordinara cand sareau coarda. Scopul jocului era sa parcurga un numar de pasi exacti fara a se incurca deloc. O versiune mai dificila a corzii era elasticul. Erau necesare doua persoane care tineau elasticul in diferite pozitii iar o a treia persoana trebuia sa sara printre acele pozitii fara a se impiedica.

Baza Americana

Cand vroiai sa faci misto de cineva sau sa te razbuni, jucai baza. Jocul era simplu: Un jucator statea cu capul aplecat, cu mana la ochi, sprijinit pe un perete, un stalp, sau o masina, iar ceilalti jucatori ii trageau o palma dupa ceafa si acesta trebuia sa ghiceasca cine a dat. Oare de ce nu se ghicea niciodata?

Cazemata

Va mai amintiti dunele de zapada din Bucuresti? Ningea nene de nu se mai oprea! Noi ne echipam cu salopetele de plus pana in gat, manusile (cu doua degete) legate cu sfoara dupa gat, caciula pe cap, fularul facut de mamaie si ieseam cu totii afara sa facem cazemate, ca sa ne batem cu bulgari. Nu am mai vazut zapada cum era pe vremuri…

Kartul (placaj cu rulmenti)

Ce galagie facea…Se lua una bucata placaj, doua sipci de lemn, patru rulmenti si un mare surub. Se montau sub forma unui kart, iar controlul se facea cu picioarele impingand spre stanga sau spre dreapta sipca din fata, prinsa cu surub central de placa. Pentru deplasare aveai nevoie de doua elemente: ori te impingea un amic, ori te dadeai la vale. Tot ce imi amintesc este ca absolut toti parintii si toti vecinii tipau la noi din cauza zgomotului produs de kart.

Baba Oarba

Va suna cunoscut? O esarfa la ochi, un grup de copii galagiosi in jurul celui legat. El era invartit pana il lua ameteala, apoi trebuia sa prinda pe cineva si sa spuna cine este. Pana nu reusea, ramanea baba oarba.

Telefonul fara fir

Cand ne strangeam seara la bloc, jucam telefonul fara fir. Alegeam unul din noi sa fie primul si acesta soptea la urechea urmatorului copil un cuvant si din soapta in soapta, ultimul copil striga tare cuvantul ajuns la urechea lui. Nu imi amintesc vreodata sa fi fost acelasi.

Pe langa toate acestea mai erau si o serie de expresii foarte haioase care ne-au ramas intiparite in cap :

"Oan tu fri

Pamela vrea copii

Si Bobby nu o lasa

Ca este prea frumoasa."

"Din oceanul Pacific

A iesit un peste mic

Si pe coada lui scria

Iesi afara dumneata."

"An tan te

Dize mane pe

Dize mane compane

An tan te."

Lista ar mai continua dar va las pe voi sa ne amintiti lucrurile care v-au marcat copilaria, si va invit sa urmarit urmatorul mod pentru a intelege mai bine schimbarea dintre copilaria noastra si copilaria de azi:

Nici nu stiu ce as mai putea critica la asta. Deja nu mai exista inteles pentru sentimente, rost sau sens. Deja intreaga copilarie prinde cu totul alta culoare. Parca undeva in mintea noastra de “adulti” incepe sa apuna dorinta de a avea copii, categoric mie fiindu-mi frica de mediul in care ar trai, de anturaje, de mass-media, de liberul acces la orice drog, de orice aparut dupa revolutie cand, parca scapati dintr-un tarc am inceput sa stoarcem televizorul, sa furam tot ce vedeam in acea cutie, sa ne injectam cu democratie, sa ne bombardam cu trend-uri si sa inlocuim viata cu internetul.

Revenind ma intreb ce vina au defapt copiii, cand mintea lor inca nu intelege destule, ce vina au defapt parintii, ce-si lasa copiii plecand pentru bani in tari straine, ce-i lasa cu ochii in televizor cu orele pentru a nu avea grija lor. N-am vazut doar copii sarutandu-se, am vazut scolari fumand, am auzit fetite vorbind intre ele cu mult celebrul apelativ “fata” , le-am auzit vorbind de mess sau barfind, am vazut baieti de 8-9 ani cu freze, haine de firma, telefoane la gat ( eventual cu mp3-uri ce se aud la maxim ) si pot continua la nesfarsit. Asta ne este noua generatie, cu ei defilam si in ei avem speranta unui viitor infloritor. Acum 3-4 ani nu avea nimeni din clasa mea celular, nici parintii nostri nu aveau, din clasa nu avea sau avuse mai nimeni o relatie, nu avea nimeni carnet de sofer, masina, card bancar si asa mai departe. Probabil daca citesti textele mele o sa te gandesti la expresia “gandire comunista” care o foloseam si noi cand eram mici. E ciudat sa fi acuzat de asta la 20 de ani, dar uite ca si aceia au avut dreptate la momentul respectiv.

Prostia infloreste in Romania caci clima este favorabila. E plin de egoism, fiecare gandindu-se la burta lui si nu la viitor. Poluam, ne expunem radiatiilor, defrisam, bem fumam si ne drogam si spunem ca oricum nu vrem sa traim 90 de ani. Hai sa o luam invers, sa nu vorbim de viata ta, sa zicem ca mama ta ar muri maine si tu ai face apoi orice ca sa o mai ai langa tine 1 minut, nu o zi sau o saptamana. Apoi sa ne gandim ca la 70 de ani tu mori si-ti lasi copiii orfani. Si sa ne gandim cat ar plati si ei sa te mai fi avut langa ei o perioada. Si toti ar zice ca rostul tau in viata s-a indeplinit, ca i-ai crescut mari si cu familiile lor poate. Dar totusi, ai fi vrut sa mai traiesti, nu?

Tragand o linie nimic in Romania nu se transforma in bine. Destinul nostru este taiat din radacina prin ratatii ce se ridica, prin invatamantul care li se ofera, prin conditiile apoi de cazare sau de lucru, prin salariile insignifiante primite pentru 10 ore de munca zilnica, prin interesul celorlalti de a te ajuta, prin pensia mica de dupa o viata de truda si crucea din cimitir uitata de lume. Probabil ar trebui sa credem in reincarcare, probabil ar trebui sa murim cu speranta, speranta ca ne vom reincarna intr-o alta tara intr-o alta viata.