Geniul Poporului Roman
Expresia unui suflet asaltat de veşnice întrebări cu privire la rosturile lumii, dar, mai ales, „interpretul aspiraţiilor poporului român, al cărui înalt şi demn reprezentant este“, cum admit exegeţii străini, Eminescu e în cultura noastră, în accepţia ideală a conceptului, poeta vates, poetul profet. Legat prin fire tainice de viaţa naţiunii, a poporului său, acest mare poet „ne-a dat pentru prima oară o producţie intelectuală de o aşa valoare, încît numele lui a trecut fără greutate hotarele ţării“, cum s-a recunoscut, admiţînd că sentimentul naţional este „realitatea necondiţionată a oricărei culturi“ – a extras din studiul trecutului cu scopul nobil de a călăuzi viitorul şi a însufleţi pe ai săi cu încredere în viitor. Încît, fără îndoială, importanţa lui Eminescu în istoria culturii româneşti constă – cum s-a adeverit – în aceea că „a fost primul care a dat ţării o absolută încredere în forţele ei intelectuale“. Convins că poporul român, cu un trecut glorios, are şi dreptul şi datoria de a nădăjdui într-un viitor pe aceeaşi măsură şi de a lupta pentru el, Eminescu e ataşat de ideea de a întrezări dezvoltarea neamului definind sensul istoriei noastre în timp, ţintele ei.
Încă în perioada studenţiei, pe cînd era secretar al Comitetului central pentru serbarea de la Putna, în Apelul lansat cu acest prilej, ideea „să demonstrăm lumii că geniul poporului nostru viază, să-i arătăm că naţiunea noastră înţelege misiunea sa“ îşi află o vibrantă expresie. Sensul acestei idei se clarifică în conştiinţa poetului, se adînceşte, după întoarcerea sa în ţară, se conturează în pas cu evoluţia stărilor social-politice ale vremii, arătam nu de mult. Dar, mai ales, se precizează în raport cu viitorul pe care poetul îl are în vedere în plan european. Conştient că „noi, Românii care trăim lîngă Dunăre, între Carpaţi şi Occident“ avem de ales între „curentul de nord-est, tinzînd a schimba faţa Europei şi curentul de vest, ce tinde a menţine statu quo“, Eminescu avertiza: „Hotărîrea noastră pentru Răsărit sau Apus va atîrna desigur de viitorul ce ni-l vor asigura. şi aceasta nu ca stat numai, căci statul român prin teritoriul său şes şi deschis din toate părţile nu pare menit de providenţă de a fi militar şi cuceritor, ci ca naţie.“
Europa privită din viitor
Hrana vie
Duda a pus mâna pe Casa Regală
Nu poti multiplica bogatia divizand-o !
Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg
Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL
Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul
Fii propriul tău nutriționist
Maya ramane o civilizatie misterioasa
Slăbești daca esti motivat
Serbet de ciocolata
Medicament retras - folosit în diabet
Brexit-ul - Spaima Europei
Virusul Misterios
Sistemele solare - apă caldă
Aparitia starii de insolventa
TRUMP ESTE PRESEDINTE
Despre islamizarea Europei. O publicăm integral. Și fără comentarii.
Tavalugul Marelui Razboi - Globaliyarea - Asasinii Economici
Cucerirea independenţei politice explică o nouă orientare în gîndirea poetului preocupat de soarta poporului său. „Poporul românesc, deşi destul de numeros pe faţa pămîntului – observa încă în 8 februarie 1878 Eminescu – a rămas în urmă economiceşte şi în cultură, deci nu putea să întreprinză lupta pentru existenţă decît sub scutul unui rol istoric recunoscut de Europa şi congruent cu interesele ei.
De unde pînă atunci, misiunea statului român era să formeze o despărţire între trei civilizaţii deosebite, între Austria şi Rusia, pe de o parte, între Rusia şi Turcia, pe de alta, iar cînd sute de ani din viaţa noastră a fost o luptă necurmată, care, cu mult înainte de apariţia Rusiei pe scena lumii, „a oprit la Dunăre, parte prin arme, parte prin înţelepte tratate, progresele spăimîntătoare ale Semilunei“, după cucerirea independenţei ne reveneau noi condiţii istorice, noi sarcini, o nouă misiune istorică. În aceste condiţii, scrie poetul demn, curajos, „noi nu cerem de la lume decît putinţa dezvoltării pacinice, nu voim decît să putem fi un stat de cultură în această parte înăsprită a Europei, nu stăruim decît ca popoarele de la Apus să se încredinţeze că interesele noastre sînt identice cu ale civilizaţiunii şi că sîntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine“.
Poziţia noastr geografică, inclusiv latinitatea popoirului nostru, determină sensul acestei misiuni, ţinta ei. „Aruncaţi din întîmplare la răspîntia unde se ating cele trei lumi deosebite şi mai mult ori mai puţin învrăjbite, lumea modernă, cea musulmană şi cea muscălească – scria Eminescu vizionar –, Românii chiar în virtutea originei lor, sînt meniţi a reprezenta interesele ideilor moderne şi a fi un stat de cultură deosebită, în care trei lumi se întîlnesc şi se împacă.“
În această optică, privind întocmirea viitoare a statului român în funcţie de menirea sa, mai ales în strălucitul său articol de fond publicat în „Timpul“ din 2 noiembrie 1879 sub titlul Misiunea noastră ca stat, Eminescu îşi expune visul său, însăşi concepţia sa, într-o largă şi surpinzătoare sinteză. Invocînd ideea ce o avea Traian în vedere, cînd s-a hotărît să verse sîngele oştenilor romani pentru cucerirea Daciei, „să stabilească ordinea şi să aşeze un stat de cultură omenească la gurile Dunării“, Eminescu observă că această idee („din care s-a zămislit neamul românesc“) nici pînă în ziua de azi nu s-a realizat. Căci – explică el istoric – „optsprece veacuri au trecut, optsprezece sute de ani de-a rîndul am luptat fără de curmare ca să cîştigăm o singură zi de dezvoltare pacinică“. şi încheia: „Astăzi a sosit acea zi. şi acum ori niciodată, vom face pasul hotărîtor pentru împlinirea misiunii noastre istorice“. În ce constă această misiune în final? „Trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării“, conchide categoric poetul. Aceasta e singura misiune a statului român. şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor noştri.“ Visul lui Eminescu era, deci, un stat puternic, prin care naţiunea să se dezvolte şi să-şi îndeplinească menirea ei civilizatoare, cum aprecia el, „un stat de cultură sănătoasă în Orient“. Pentru împlinirea acestui vis, „un guvern naţional sus şi tare“ era, în concepţia sa necesar, „ca să ne punem în poziţiunea de-a putea exercita o acţiune decisivă în politica orientală“. şi cum ne asigură, surpinzător, Ioan Slavici, el pornea din simţămîntul că „prin originea noastră, prin destoiniciile noastre şi prin poziţia noastră geografică, noi, românii, deşi risipiţi în mai multe state, avem aceleaşi interese şi sîntem meniţi a purta împreună aceeaşi grea şi frumoasă sarcină în Orientul European“.
Cum poate fi efectiv atinsă o atare misiune arată cu mărinimie poetul: „Aici, în hotarele strîmte ale ţării româneşti, trebuie să se adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri de prin ţările de primprejur dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decît noi“. şi previne totodată că legăturile de sînge şi identitatea individualităţii naţionale faţă cu unii, comunitatea tradiţiilor istorice şi identitatea vederilor religioase cu alţii „ne deschid şi netezesc calea înrîuririi pacinice şi binefăcătoare, pe care trebuie să păşim cu cea mai deplină bunăcredinţă“.
De aici, pe adînc temei, paralel, o „comunitate de cultură cu Europa civilizată“. Această străbatere a firelor de cultură de la noi la Europa apuseană şi de la Europa apuseană la noi, relevă prin 1881 poetul, a fost cu putinţă şi a contribuit puternic a face din noi ceea ce sîntem astăzi, un popor de ginte latină cu conştiinţa misiunii sale de a fi un purtător de cultură la pragul Orientului şi cu dorinţa vie de-şi asimila tot mai mult experienţa Europei apusene.
Am putea gîndi azi, visul lui Eminescu era, într-un sens, un fapt împlinit. România era, devenea efectiv, pînă la un punct devenise „un stat de cultură sănătoasă, un stat de interes european“. O afirmă într-un sens Eminescu direct. În „Timpul“ din 18 noiembrie 1881, extrăgînd dintr-un ziar francez un pasaj care vedea în România „o parte a Occidentului la porţile Orientului“, Eminescu declară ferm: „Am voi să credem că Occidentul întreg va înţelege, în sfîrşit, că la Dunăre, interesele României sînt ale Occidentului însuşi“. De aici, în consens, un corolar, devenit în veacul următor axiomă. „Europa nu mai poate fi salvată cu preţul unei noi părăsiri a României“, va scrie Mircea Eliade în exil, în faţa Europei. „Făcînd parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei?“ se întreabă totodată (în Destinul culturii româneşti), convins că „de răspunsul care va fi dat de Istorie acestei întrebări nu depinde numai supravieţuirea noastră ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului“.
Nimic donquijotesc, deci, nimic utopic în gîndirea lui Eminescu pe această temă. Dimpotrivă, în pragul noului veac, un istoric ca N. Iorga vedea în romanticul vizionar, adînc implicat în cultura vremii, „un simbol de credinţă tare în neam şi în menirea lui, un aspru supraveghetor moral, un intransigent absolut, un conducător sigur“.
De aici, privind în fond visul lui Eminescu, fie şi ca simplu enunţ, în zilele noastre, tot atîtea motive de a crede în temeiul şi, pînă la urmă, – de ce nu? – în izbînda acestui vis.
Alexandru HUSAR
”Un neam supravietuieste nu numai prin istoria sa, ci prin creatiile sale. Daca vechea Helada n’ar fi avut decat istoria sa, si n’ar fi avut geniile ei dela Homer si pana la Plotin, astazi am fi stiut despre Heleni cam tot atata cat stim despre Sciti, Elamiti sau Iliri; adica atata cat suntem obligati sa invatam la scoala (evident, presupunand ca, fara patrimoniul spiritual Helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educatie, ceeace e cu totul improbabil).”
Despre islamizarea Europei. O publicăm integral. Și fără comentarii.
Tavalugul Marelui Razboi - Globaliyarea - Asasinii Economici
”Un neam supravietuieste nu numai prin istoria sa, ci prin creatiile sale. Daca vechea Helada n’ar fi avut decat istoria sa, si n’ar fi avut geniile ei dela Homer si pana la Plotin, astazi am fi stiut despre Heleni cam tot atata cat stim despre Sciti, Elamiti sau Iliri; adica atata cat suntem obligati sa invatam la scoala (evident, presupunand ca, fara patrimoniul spiritual Helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educatie, ceeace e cu totul improbabil).”
De-acum, nu te-oi mai vedea!
De-acum, nu te-oi mai vedea!
Ramâi, ramâi cu bine!
Ma voi feri în calea mea
(Ma voi feri) De tine.
De astazi dar, tu fa ce vrei,
De astazi nu-mi mai pasa
Ca cea mai dulce-ntre femei
(Se duce si) Ma lasa!
Cu ochii serii cei dintâi
Eu n-o voi mai privi-o:
De-aceea-n urma mea ramâi!
(De-acum, iti zic) Adio ... versuri: Mihai Eminescu+
Mihai Eminescu, un luptator pentru drepturile romanilor de pretutindeni
Eminescul zilelor noastre !
Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia platiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român.
Mihai Eminescu - Scrisoarea III
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.
Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.
Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.
Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.
Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...
La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.
Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
- Ce vrei tu?
- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.
La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate!
- Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!...
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!
Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă, -n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.
Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.
Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!
La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
