Geniul Poporului Roman
Expresia unui suflet asaltat de veşnice întrebări cu privire la rosturile lumii, dar, mai ales, „interpretul aspiraţiilor poporului român, al cărui înalt şi demn reprezentant este“, cum admit exegeţii străini, Eminescu e în cultura noastră, în accepţia ideală a conceptului, poeta vates, poetul profet. Legat prin fire tainice de viaţa naţiunii, a poporului său, acest mare poet „ne-a dat pentru prima oară o producţie intelectuală de o aşa valoare, încît numele lui a trecut fără greutate hotarele ţării“, cum s-a recunoscut, admiţînd că sentimentul naţional este „realitatea necondiţionată a oricărei culturi“ – a extras din studiul trecutului cu scopul nobil de a călăuzi viitorul şi a însufleţi pe ai săi cu încredere în viitor. Încît, fără îndoială, importanţa lui Eminescu în istoria culturii româneşti constă – cum s-a adeverit – în aceea că „a fost primul care a dat ţării o absolută încredere în forţele ei intelectuale“. Convins că poporul român, cu un trecut glorios, are şi dreptul şi datoria de a nădăjdui într-un viitor pe aceeaşi măsură şi de a lupta pentru el, Eminescu e ataşat de ideea de a întrezări dezvoltarea neamului definind sensul istoriei noastre în timp, ţintele ei.
Încă în perioada studenţiei, pe cînd era secretar al Comitetului central pentru serbarea de la Putna, în Apelul lansat cu acest prilej, ideea „să demonstrăm lumii că geniul poporului nostru viază, să-i arătăm că naţiunea noastră înţelege misiunea sa“ îşi află o vibrantă expresie. Sensul acestei idei se clarifică în conştiinţa poetului, se adînceşte, după întoarcerea sa în ţară, se conturează în pas cu evoluţia stărilor social-politice ale vremii, arătam nu de mult. Dar, mai ales, se precizează în raport cu viitorul pe care poetul îl are în vedere în plan european. Conştient că „noi, Românii care trăim lîngă Dunăre, între Carpaţi şi Occident“ avem de ales între „curentul de nord-est, tinzînd a schimba faţa Europei şi curentul de vest, ce tinde a menţine statu quo“, Eminescu avertiza: „Hotărîrea noastră pentru Răsărit sau Apus va atîrna desigur de viitorul ce ni-l vor asigura. şi aceasta nu ca stat numai, căci statul român prin teritoriul său şes şi deschis din toate părţile nu pare menit de providenţă de a fi militar şi cuceritor, ci ca naţie.“
Europa privită din viitor
Hrana vie
Duda a pus mâna pe Casa Regală
Nu poti multiplica bogatia divizand-o !
Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg
Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL
Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul
Fii propriul tău nutriționist
Maya ramane o civilizatie misterioasa
Slăbești daca esti motivat
Serbet de ciocolata
Medicament retras - folosit în diabet
Brexit-ul - Spaima Europei
Virusul Misterios
Sistemele solare - apă caldă
Aparitia starii de insolventa
TRUMP ESTE PRESEDINTE
Despre islamizarea Europei. O publicăm integral. Și fără comentarii.
Tavalugul Marelui Razboi - Globaliyarea - Asasinii Economici
Cucerirea independenţei politice explică o nouă orientare în gîndirea poetului preocupat de soarta poporului său. „Poporul românesc, deşi destul de numeros pe faţa pămîntului – observa încă în 8 februarie 1878 Eminescu – a rămas în urmă economiceşte şi în cultură, deci nu putea să întreprinză lupta pentru existenţă decît sub scutul unui rol istoric recunoscut de Europa şi congruent cu interesele ei.
De unde pînă atunci, misiunea statului român era să formeze o despărţire între trei civilizaţii deosebite, între Austria şi Rusia, pe de o parte, între Rusia şi Turcia, pe de alta, iar cînd sute de ani din viaţa noastră a fost o luptă necurmată, care, cu mult înainte de apariţia Rusiei pe scena lumii, „a oprit la Dunăre, parte prin arme, parte prin înţelepte tratate, progresele spăimîntătoare ale Semilunei“, după cucerirea independenţei ne reveneau noi condiţii istorice, noi sarcini, o nouă misiune istorică. În aceste condiţii, scrie poetul demn, curajos, „noi nu cerem de la lume decît putinţa dezvoltării pacinice, nu voim decît să putem fi un stat de cultură în această parte înăsprită a Europei, nu stăruim decît ca popoarele de la Apus să se încredinţeze că interesele noastre sînt identice cu ale civilizaţiunii şi că sîntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine“.
Poziţia noastr geografică, inclusiv latinitatea popoirului nostru, determină sensul acestei misiuni, ţinta ei. „Aruncaţi din întîmplare la răspîntia unde se ating cele trei lumi deosebite şi mai mult ori mai puţin învrăjbite, lumea modernă, cea musulmană şi cea muscălească – scria Eminescu vizionar –, Românii chiar în virtutea originei lor, sînt meniţi a reprezenta interesele ideilor moderne şi a fi un stat de cultură deosebită, în care trei lumi se întîlnesc şi se împacă.“
În această optică, privind întocmirea viitoare a statului român în funcţie de menirea sa, mai ales în strălucitul său articol de fond publicat în „Timpul“ din 2 noiembrie 1879 sub titlul Misiunea noastră ca stat, Eminescu îşi expune visul său, însăşi concepţia sa, într-o largă şi surpinzătoare sinteză. Invocînd ideea ce o avea Traian în vedere, cînd s-a hotărît să verse sîngele oştenilor romani pentru cucerirea Daciei, „să stabilească ordinea şi să aşeze un stat de cultură omenească la gurile Dunării“, Eminescu observă că această idee („din care s-a zămislit neamul românesc“) nici pînă în ziua de azi nu s-a realizat. Căci – explică el istoric – „optsprece veacuri au trecut, optsprezece sute de ani de-a rîndul am luptat fără de curmare ca să cîştigăm o singură zi de dezvoltare pacinică“. şi încheia: „Astăzi a sosit acea zi. şi acum ori niciodată, vom face pasul hotărîtor pentru împlinirea misiunii noastre istorice“. În ce constă această misiune în final? „Trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării“, conchide categoric poetul. Aceasta e singura misiune a statului român. şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor noştri.“ Visul lui Eminescu era, deci, un stat puternic, prin care naţiunea să se dezvolte şi să-şi îndeplinească menirea ei civilizatoare, cum aprecia el, „un stat de cultură sănătoasă în Orient“. Pentru împlinirea acestui vis, „un guvern naţional sus şi tare“ era, în concepţia sa necesar, „ca să ne punem în poziţiunea de-a putea exercita o acţiune decisivă în politica orientală“. şi cum ne asigură, surpinzător, Ioan Slavici, el pornea din simţămîntul că „prin originea noastră, prin destoiniciile noastre şi prin poziţia noastră geografică, noi, românii, deşi risipiţi în mai multe state, avem aceleaşi interese şi sîntem meniţi a purta împreună aceeaşi grea şi frumoasă sarcină în Orientul European“.
Cum poate fi efectiv atinsă o atare misiune arată cu mărinimie poetul: „Aici, în hotarele strîmte ale ţării româneşti, trebuie să se adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri de prin ţările de primprejur dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decît noi“. şi previne totodată că legăturile de sînge şi identitatea individualităţii naţionale faţă cu unii, comunitatea tradiţiilor istorice şi identitatea vederilor religioase cu alţii „ne deschid şi netezesc calea înrîuririi pacinice şi binefăcătoare, pe care trebuie să păşim cu cea mai deplină bunăcredinţă“.
De aici, pe adînc temei, paralel, o „comunitate de cultură cu Europa civilizată“. Această străbatere a firelor de cultură de la noi la Europa apuseană şi de la Europa apuseană la noi, relevă prin 1881 poetul, a fost cu putinţă şi a contribuit puternic a face din noi ceea ce sîntem astăzi, un popor de ginte latină cu conştiinţa misiunii sale de a fi un purtător de cultură la pragul Orientului şi cu dorinţa vie de-şi asimila tot mai mult experienţa Europei apusene.
Am putea gîndi azi, visul lui Eminescu era, într-un sens, un fapt împlinit. România era, devenea efectiv, pînă la un punct devenise „un stat de cultură sănătoasă, un stat de interes european“. O afirmă într-un sens Eminescu direct. În „Timpul“ din 18 noiembrie 1881, extrăgînd dintr-un ziar francez un pasaj care vedea în România „o parte a Occidentului la porţile Orientului“, Eminescu declară ferm: „Am voi să credem că Occidentul întreg va înţelege, în sfîrşit, că la Dunăre, interesele României sînt ale Occidentului însuşi“. De aici, în consens, un corolar, devenit în veacul următor axiomă. „Europa nu mai poate fi salvată cu preţul unei noi părăsiri a României“, va scrie Mircea Eliade în exil, în faţa Europei. „Făcînd parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei?“ se întreabă totodată (în Destinul culturii româneşti), convins că „de răspunsul care va fi dat de Istorie acestei întrebări nu depinde numai supravieţuirea noastră ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului“.
Nimic donquijotesc, deci, nimic utopic în gîndirea lui Eminescu pe această temă. Dimpotrivă, în pragul noului veac, un istoric ca N. Iorga vedea în romanticul vizionar, adînc implicat în cultura vremii, „un simbol de credinţă tare în neam şi în menirea lui, un aspru supraveghetor moral, un intransigent absolut, un conducător sigur“.
De aici, privind în fond visul lui Eminescu, fie şi ca simplu enunţ, în zilele noastre, tot atîtea motive de a crede în temeiul şi, pînă la urmă, – de ce nu? – în izbînda acestui vis.
Alexandru HUSAR
”Un neam supravietuieste nu numai prin istoria sa, ci prin creatiile sale. Daca vechea Helada n’ar fi avut decat istoria sa, si n’ar fi avut geniile ei dela Homer si pana la Plotin, astazi am fi stiut despre Heleni cam tot atata cat stim despre Sciti, Elamiti sau Iliri; adica atata cat suntem obligati sa invatam la scoala (evident, presupunand ca, fara patrimoniul spiritual Helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educatie, ceeace e cu totul improbabil).”
Despre islamizarea Europei. O publicăm integral. Și fără comentarii.
Tavalugul Marelui Razboi - Globaliyarea - Asasinii Economici
”Un neam supravietuieste nu numai prin istoria sa, ci prin creatiile sale. Daca vechea Helada n’ar fi avut decat istoria sa, si n’ar fi avut geniile ei dela Homer si pana la Plotin, astazi am fi stiut despre Heleni cam tot atata cat stim despre Sciti, Elamiti sau Iliri; adica atata cat suntem obligati sa invatam la scoala (evident, presupunand ca, fara patrimoniul spiritual Helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educatie, ceeace e cu totul improbabil).”