sâmbătă, 6 iulie 2013

Tabăra ţiganilor

Ion Budai-Deleanu

Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor


POEMATION EROI CÓMICO-SATIRÍC.
ALCĂTUIT ÎN DOAOSPRĂZECE CÂNTECE
DE LEONÀCHI DIANÈU.
ÎMBOGĂŢIT CU MULTE ÎNSĂMNĂRI ŞI LUĂRI AMINTE CRITICE.
FILOSOFICE, ISTORICE, FILOLOGICE ŞI GRAMATICE, DE CĂTRĂ
MITRU PEREA ş-alţii mai mulţi in anul 1800.


Prolog

Să fie preceput ş-alte neamuri a Europei preţul voroavei şi dulceaţa graiurilor bine rânduită, adecă ritòrica şi poesia, cum au înţălesu-o elinii şi romanii, o! câţi eròi slăviţi să ar ivi dintre vàrvari, sau doară din cei ce să numea sălbateci, pe carii oameni luminaţi, lipsind, întru neamul lor şi pe vremile când au trăit, un Omèr ş-un Virghil, vecinică i-au acoperit nepomenire. Ş-unde era Ector, cel a Troii naltă sprijană, şi Ahil, tăria şi zidul grecilor, de nu să ar fi născut cântăreţul Omèr?
Deci nu pentru că numai Ellada şi Roma au putut naşte oameni înalţi şi viteji luminaţi, ne mirăm cetind vieţile slăviţilor eroi elineşti şi romani, ci mai vârtos pentru că Ellada şi Roma au crescut oameni întru podoaba şi măestria voroavei deplin săvârşiţi, carii cu supţirimea şi gingăşia condeiului său, au ştiut într-atâta frumsăţa pe eroii săi, cât noi astezi, necunoscând pe alţii asemene, ne uimim de mare-sufleţia, naltă-cugetarea, bărbăţia ş-alte vărtuţi a lor, şi doară nu luòm sama că mai mare partea întru aceasta este a scriptoriului.
Luând firul istorii neamului nostru romănesc, de când să au aşezat în Dacia, câţi şi mai câţi bărbaţi, cu tot feliul de vărtuţi strălucitori, am cunoaşte doară acum, deacă să ar fi aflat între români, din vreme în vreme, bărbaţi care să fie scris viaţa lor şi cu măestru condeiu împodobindu-le fapte şi înălţându-i după vrednicie, să îi fie trimis strănepoţilor viitori. La lipsa unòr ca aceşti autori, acum pre toate acele persoane luminate din căruntele veacuri, ceaţa uităciunii i-au acoperit. Puţine raze a mărimii lor, cu care vieţuind strălucea, au putut străbate la noi.
Şi unde aflăm la istorie un eròe asemene lui Stefan, principul Moldavii, sau unui Mihaiu, domnului Ugrovlàhii, căròra nu lipsea numai un Omer, ca să fie înălţaţi preste toţi eroii.
Răvărsându-şi întru mine neşte scântei din focul ceresc a muselor, bucuros aş fi cântat doară pre vreun eroe dintru cei mai sus numiţi; însă băgând de samă că un feliu de poesie de-aceste, ce să chiamă epicească, pofteşte un poet deplin şi o limbă bine lucrată, nesocotinţă dar ar fi să cânt fapte eroiceşti, mai vârtos când nice eu mă încredinţăz în putere, iar neajungerea limbii cu totul mă desmântă...
Cu toate aceste, răpit fiind cu nespusă poftă de a cânta ceva, am izvodit această poeticească alcătuire, sau mai bine zicând jucăreauă, vrând a forma ş-a introduce un gust nou de poesie romănească, apoi şi ca prin acest feliu mai uşoare înainte deprinderi să se înveţe tinerii cei de limbă iubitori a cerca şi cele mai rădicate şi mai ascunse desişuri a Parnasului, unde lăcuiesc musele lui Omer şi a lui Virghil!...
Eu (spuind adevărul!) vrui să mă răpez într-o zburată, tocma la vârful muntelui acestui, unde e sfântariul muselor, ca să mă deprind întru armonia viersului ceresc a lor; dar ce folos! Căzui şi eu cu mulţi alţii depreună, şi căzui tocma într-o baltă, unde n-auzii numa broaşte cântând!...
Pentru aceasta, până la un alt prilej, când mi să va lovi să beu din fântâna curatelor surori, primeşte, iubite cetitoriu, cu bună voinţă această izvoditură!... şi socoteşte cu priinţă, aducându-ţi purure aminte că apa de baltă nice odinioară nu este limpede ca de fântână.
Leonachi DIANEU



Epistolie închinătoare

CĂTRĂ MITRU PEREA, VESTIT CÂNTĂREŢ!
Treizăci de ani au trecut, drăguţ Pereo! de când eu fui sâlit a mă înstrăina din ţara mea. De-atunci încoace, usăbite ţări am trăpădat; dar', ca să-ţi arăt în scurt toate păţirile mele, ascultă şi judecă.
Întâi, învitându-mă zburătăţia minţii mele încă necoapte, când să începu războiul cel de pe urmă a nemţilor cu turcii, mă făcui volentiriu. Păciuindu-să apoi lucrurile, precum şti, fiind că primisăm slujbă la austrieni, fui trimis asupra franţozilor şi supt Mantua căzui rob. De-acolo trimis fiind la Gàllia, întru prinsoarea delungată, dobândii prilej a învăţa carte şi mai multe limbi, procopsindu-mă mai vârtos la învăţătura oştenească. În urmă primii slujbă la franţozi şi purtându-mă bine, în scurtă vreme ajunsăi căpitan. În urmă, cu oaste care fu trimisă la Eghipèt, m-aflai şi eu. O, cu câtă bucurie făceam eu acea călătorie, socotind că acolò voi s-aflu doară cuibul strămoşilor noştri şi neamul nostru adevărat!... Căci auzisăm totdeuna, şi deobşte să zice cum că soiul nostru ţigănesc să trage de la Eghipet şi purcede din faraonii cei slăviţi.
Însă, iubite Pereo! în zădar fu toată cercarea mea, că nu aflai nici o urmă de adevăraţi strămoşii noştri, şi mă încredinţai, spre mâhnirea mea, cumcă ţiganii noştri şi la Eghipet tot aceiaş sunt ca şi pe la noi, adecă defăimaţi şi de toţi urgisiţi, ce nu vor să păzească nice o rânduială sau să să îmbunătăţeze cu năravuri mai polite sau să-şi lumineze mintea cu învăţături alese.
Fiind eu în Eghipet mai la toate bătăliile de faţă, s-au întâmplat pe mine o nenorocire, că trecând un glonţ de tun aproape, mi-au uscat un picior ş'am rămas învalid. Deci am luat slobozie de la slujba oştenească. De-atuncia tot aici sunt, la Eghipet. Dar, crezi-mă sau ba? cu toate aceste nu-mi pociu scoate din inimă dorul ţării în care m'am născut, şi màcar trăesc aici în prisos de toate, totuş', spre fericirea deplin patria-mi lipseşte.
Având aici vreme de ajuns, mă îndeletnicesc mai mult cu cetera şi cu cântări. Am dat în cunoştinţă cu mulţi de ai noştri, iar' mai vârtos cu Mârza. O, să-l cunoşti ce ales om e acela, şi doar' unul dintru toţi, care are iubire de neam şi râvnă călduroasă de-a aduce pe soiul nostru la oarecare rânduială. Acesta mi-au deschis ochii întru multe, iar mai vârtos pentru purcederea noastră, căci au fost născut şi crescut acolo, de-unde ne-am desghinat noi, nefericiţii. După cum spune el, noi suntem din India, şi limba noastră să grăieşte acolo până în zioa de astezi; însă pentru aceasta ţi-oi scrie de altă dată.
Întru altele, şi această istorie care ţ-o trimit (pe care am tituluitu-o Ţiganiada), mai mare parte este alcătuită din spusele lui; căci un strămoş a lui au fost, pe vremea lui Vlad Vodă, cu turcii în Ţara Muntenească. Din gura acelui au luat moşu-său, apoi tată-său, de la care au auzit spuind dânsul.
Drept aceasta, aducându-mi aminte de ţara în care m-am născut (măcár că noao ne este máşteră), multe cântam eu delle noastre, amegind vremea în ceasurile mele mâhnicioase. Aceasta fu pricina şi aceştii izvodiri poeticeşti, care în ce dată o pusăi la cévaş' rânduială, gândii la tine, drăguţ Pereo! şi hotărâi ca, de s-ar tâmpla acest făt întii născut al mieu să iasă cândva la lumină, ţie să ţi-l închin, pe care am cunoscut măestru cântăreţ şi viersuitoriu, mai ales a vremilor noastre!...
Priimeşte dară, în semnul vechii pretenii, ca un dar, pârga ostănelii mele şi-ţi adă aminte, în zilele tale fericite, de prietenul tău Dianeu!... Adevărat că de pe acest nume nu mă vei cunoaşte, căci pribegind eu din ţară, l'am schimbat, dar' ţie-ţi voi da cheia, ca să poţi intra la taină. Eu mă chiem acum Leòn Dianeu, sau Leonáchi Dianeu (precum şti tu bine, că la noi în Ţara Muntenească, ba şi la Moldova, toţi ş-adaugă numele cu achi sau cachi, după grecie, fiind că sună mai cilibiu; adecă, în loc de Leonaş sau Leonuţ, ei zic Leonachi ş. c.) Dar' să ştii că acest nume, Leon Dianeu, cuprinde în sine întreg numele mieu, prin strămutarea slovelor sau anagrámă.
Deacă-ţi vei aduce aminte de toţi cunoscuţii şi de unul care odată trecând prin Sásréghen, unde erai atunci, te-au căutat şi au împrumutat o cronică scrisă cu mâna de la tine, îndată vei şti cine sunt. Pentru aceasta şi numele tău este strămutat, prin anagramă, căci am avut multe pricini la aceasta, ca să nu ştie toţi cine este izvoditoriul aceştii poesii şi cărùi s-au închinat. Am înţăles eu aici, că şi tu ai scris ceva foarte bun pentru ţigani şi scriind adevărul, ai atins pe voievodul cum să cade; care de cându-i, n-au suferit neamul său şi n-au făcut nice un bine, ci numai au strâns părale ca să îmbuibeze pre boieri. Doamne, când va fi să mai ajungă alt vòievod, care iubeşte pe ai săi? Eu socoteam că voi auzi cât de curând că pe tine au rădicat ceata vòievod, dar bag de samă, nătărăul acela tot trăieşte şi împute lumea!...
Scrie-m, rogu-te, cum vă aflaţi, că eu încă mă ţân de ceata voastră şi nu mă am lăpădat până acum; ba zioa şi noaptea pentru dânsa lucru ş-ostănesc.
În cât e pentru firea aceştii alcătuiri a mele, adecă a Ţiganiadei, am să-ţi aduc aminte cumcă eu învăţând lătineşte, italieneşte şi franţozeşte, întru care limbi să află poesii frumoase, m-am îndemnat a face o cercare: de s-ar putea face ş-în limba noastră, adecă cea romănească (căci a noastră, cea ţigănească, nu să poate scrie şi puţini o înţăleg) cèvaş asemene; ş-am izvodit această poveste, pe care, după limba învăţată, am numit poemation (adică mică alcătuire poeticească), întru care am mestecat întru adins lucruri de şagă, ca mai lesne să să înţăleagă şi să placă. S-află întrânsa şi critică, pentru a cării dreaptă înţălegere te poftesc s-adaugi oarecare luări aminte, căci ştiu bine că vei înţălege ce-am vrut eu să zic la multe locuri.
Iară cât priveşte faptul istoricesc, pentru Vlad Vodă, că au fost aşa precum l-am scris eu, dovedesc cu scriptorii de la Vizant, precum vei şti tu bine; iar de ţigani, că Vlad Vodă i-au armat oarecând împrotiva turcilor, scriu ş-unele cronice scrise cu mâna munteneşti; însă istoria alcătuită întracest chip este ostăneala mea, ce am pus'o în stihuri, după izvodul ce am aflat la mănăstirea Cioarei, în Ardeal, care întru toate să loveşte cu pergamèna ce s-au aflat, nu demult, în mănăstirea Zănoaghei.
Eu socotesc că ţiganii noştri sunt foarte bine zugrăviţi în povestea aceasta care să zice că ar fi fost scrisă mai întâi de Mitrofàn ce au fost de faţă la toate şi care la nunta lui Parpangel au iscodit un epitalamion sau cântare de nuntă; de unde ţiganii lesne vor cunoaşte pe strămoşii săi. Însă tu bagă samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numa o alegorie în multe locuri, unde prin ţigani să înţăleg ş-alţii carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând. Cel înţălept va înţălege!...
În urmă trebue să şti, bade Pereo! cumcă aceast' operè (lucrare) nu este furată, nici împrumutată de la vreo altă limbă, ci chiar izvoditură noao şi orighinală romănească. Deci, bună sau rea cum este, aduce în limba aceasta un product nou. Soiul acestor feliu de alcătuiri să cheamă comicesc, adecă de râs, şi de-acest feliu să află şi într-alte limbi. Însuş' Omer cel vestit, moşul tuturor poeţilor (cântăreţilor în stihuri), au alcătuit Bătălia şoarecelor cu broaştele. Deci Omer este, de bună samă, începătoriul, precum aceii înaltei neasămănate poesii ce s-află în Illiada şi Odiseea, aşa şi aceştii mai gioase, şuguitoare, a noastre. După dânsul, (în cât ştiu), au scris Tassòni italieneşte, un poemă La sèchìa rapìta, adecă Vadra răpită şi, precum înţălesăi, în ceste zile, un abate Càsti, acum pe vremile noastre, încă au alcătuit o asemene istorie, ce au numit-o Li animali parlanti, adecă Jivinele vorbitoare. Numai cât povestea lui nu atârnă pe temeiu istoricesc ca a noastră. Iară, să fie alcătuit cineva ceva despre ţigani, n-am cetit nice într-o limbă. Doară pentru că la alte neamuri europeşti puţin sunt cunoscuţi ţiganii, şi pentr' aceasta o alcătuire ca aceasta la dânşii n-ar avea haz. Dară la oamenii din ţara noastră, care treesc cu ţiganii şi le cunosc firea, nu poate să nu fie primită o izvoditură ca aceasta, cu atâta mai vârtos, cu cât eu m-am silit, în cât era cu putinţă, a metahirisi multe cuvinte şi voroave după gustul ţigănesc, mai vârtos unde vorbesc ţiganii între sine.
Cu toate aceste, dragul mieu Pereo! multe am scris acolo ce poate că la mulţi nu le va plăcea, însă toate adevărate. Greu era a vicleni cronica şi a scrie într-alt chip, căci din fir în păr aşa găsii scris la cele doao mai sus numite cronice, iar celealalte am luat din gura Mârzii.
Cea mai de pe urmă, să ştii că fiind eu ţigan ca şi tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru ţiganii noştri, ca să să preceapă ce feliu de strămoşi au avut şi să să înveţe a nu face şi ei doară nebunii asemene, când s-ar tâmpla să vie cândva la o tâmplare ca aceasta. Adevărat că aş fi putut să bag multe minciuni lăudând pe ţigani şi scornind fapte care ei n-au făcut, cum fac astezi istoricii unor neamuri, care scriind de începutul norodului său, să suie pănă la Dumnezieu şi tot lucruri minunate bârfăsc. Dar' eu iubesc adevărul.
De-oi vedea că află priinţă această ostăneală a mea, vei dobândi şi alte alcătuiri, însă nu de şagă, ci serioase şi adevărat eroice. Fi sănătos. Dat. 18 marţ, 1812. La piràmidă. În Eghipet.


Cântecul I


Argumentul
Păn Vlad Vodă pe ţigani armează,
Asupra lor Urgia-întărâtă
Pe Sătana, ce rău le urează,
Întracea luându-ş' de drum pită,
De la Flămânda pleacă voioasa
Ţigănimea drept cătră-Inimoasa.

Musă ce lui Omir odinioară
Cântaşi Vatrahomiomahia,2
Cântă şi mie, fii bunişoară,
Toate câte făcu ţigănia,
Când Vlad Vodă-îi dede slobozie,
Arme ş-olaturi de moşie,
Cum ţiganii vrură să-şi aleagă,
Un vodă-în ţară ş-o stăpânie,
Cum, uitându-şi de viaţa dragă,
Arme prinsără cu vitejie,
Ba-în urmă-îndrăzniră ş-a să bate
Cu murgeştile păgâne gloate,
Cum apoi, prin o gâlceavă-amară
(Căci nu să nărăvea depreună),
Toţi cari-încătrò fuga luară
Lăsându-şi ţară vodă şi corună.
Însă toate-aceste se făcură
Prin dimoneasca amegitură,
Că, măcar cel fără-asămănare
Mai rău duh dintru toate, Sătana,
Purure-în iad lăcaşul său are,
Focului nestins fiind el hrana,
Dar' totuş', pe furiş', câteodată,
Răzvrătind lumea, el se desfată.
Iar' de-astă dată-l întărâtase
Urgia (precum spun) blăstămată
Ce văzând cu săcuri şi baroase
Pe ţigănimea noastră-înarmată,
În tot chipul hotărî s-o strice,
Vrajbă-întru dânsa-aducând şi price.
O! tu, hârtie mult răbdătoare3
Care pe spate-ţi, cu voie bună,
Toată-înţălepţia de supt soare
Şi nebunia porţi împreună,
Poartă ş-aceste stihuri a mele,
Cum ţi le dau, şi bune şi rele.
Apoi zică cine câte ştie,
Eu cu mândru Solomòn oi zice:
Toate-s deşerte şi nebunie!...
Căci numa de-acel este ferice
Care pe sine-a cunoaşte-începe.
Şi firea lucrurilor pricepe.
Dela miază noapte mai departe,
Sus, în văzduhul întunecos,
Este-un loc (precum scrie la carte)
Cărùi zic filosofii haòs,4
Unde neîncetata bătălie
Face-asupra stihii stihie!...
O zână rea ţara stăpâneşte,5
Carea nu sufere nice-un bine,
Ci toate strică şi desuneşte,
Toate sfarmă, spulbără ce-i vine
Înainte, ş-Urgie să chiamă,
Rea prăsilă de tată şi mamă.
De-acolò privind corbiş' la toate,
Urgia văzu pe ticăloase
Gloatele ţigăneşti înarmate
Cu săcuri, ciocane şi baroase;
Precepând apòi ce va să fie,
Mai că nu leşină de mănie!...
Căci nu rabdă năsâlnica zână
Ca rând bun oamenii să păzască,
Şi temându-să ca să nu vină
La cevaş' rând gloata ţigănească,
Gândi cum sfaturi să le strămută;
Ş'indată, iaca, să scoală iute;
Pe arepi de volburi cu fortună
Încălecând, la iad să pogoară.
Pe-unde mèrgere, fúlgeră, túnă,
Toate spulbără, frânge ş-oboară.
Însuş' pe diavoli prinsă mirare
De năpraznă-aşa iute şi mare.
Iar' deacă stete fără sfială
Naintea négrii mării-sale
Sătanei ce cu multă pofală
Stăpâneşte-a tartarului vale,
Rădicând ia sprinceana sumeaţă,
Zisă-ameniţând celùi în faţă:
„Sătano, de nu mi-ai fi părinte
Şi de n-aş fi-întii născută ţie
(Când căzuşi din ceriu, dacă ţii minte,
Mă-avu cu tine-oarba Zavistie!),6
Necăutând că-aceasta-i a ta ţară,
Aş grăi cu tine-almintre doară.
Unde-i duhul ş-inima nefrântă
Acelui mândru Luceafăr care
Nu să-îndoi şi pre cea mai sfântă
Lumină-în ceriu vieţuitoare
A să scula cu războiu, odată!
Ce negrijă-acum te ţine,-o tată?
Tu şezi aici, fără nice-o teamă,
Adevărat! Dar sus ce să face,
Pe lume, nu ştii sau nu bagi samă.
Nu vezi ce năpraznă vine-încoace
Pe iadul tău? Eşi numai, afară,
Ş-însuş' a ta vedea-vei ocară!...
Încă şi ţiganii mişei caută
Ca să să puie la rânduială,
Părăsându-şi ciocane şi laută
Şi-întrarmaţi pe Mahomèt să scoală.
Îi văzui sfătuind cum să-ajute
Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.
Sângur acel Vlad, de-l laşi în pace,
Gata-i a prăpădi păgânimea...
Ş-atuncia iadul tău ce va face?
Unde-ţi va fi slava şi mărimea
Că-ai scornit legea mahometană?
Înţălesu-m-ai acum, Sătană!..."
Aceste zicând, ca şi curcanul
Întărâtat să gânfă şi iată!
Toată fierea şi turbat cătranul
În tată-său varsă sluta fată;
Iar' el, mai nu plesni de mănie
Ş-abea cât putu zice: „O mie!..."
Şi mai răsuflând: „Fiică iubită!
Pe-aceasta te cunosc adevărată
Prăsila mea: dar' fii odihnită:
Acuş vei vedea că al tău tată
Tot acel e, care-odinioară
Vru pe Cel înalt din ceriu s-oboară!..."
Urgia de-aci să-întoarsă-îndată,
Iară Sătana, iute ca vântul
Sau din arc slobozita săgeată,
Pătrunzând în curmeziş pământul
Ieşi la lumea de sus, afară,
În chip de fum cu vânătă pară.
Iar' după ce pământească boare
Răsuflă puţinel întru sine
Şi cevaş' i să făcu răcoare,
Socoti cum ar face mai bine
Ca nevăzut el toate să vază
Pe unde-ajunge-a soarelui rază,
Ştiind el foarte bine că-afară
De ceata-îngerească pânditoare
Ce pregiur a toată lumea zboară,
Sânt Ilie prorocul încă-are
Asupra lui pază foarte bună
Ş'unde-l zăreşte,-acolea-l detună.7
Din ceste cuvioase pricine
Mult nehotărât el nu rămasă,
Ci formă de corb luând pe sine,
Să băgă-într-o negură prea deasă
Şi să rădică-în aripi uşoare
Păn la nuòri, aproape de soare.
Cum vulturul silit de foame,
Împregiur, pretutindene zboară,
Câmpuri, păduri şi grădini cu poame
Străbătând cu vederea, ca doară
Va zări stârvuri şi mortăciune
Sau ceva vrednic de vânăciune,
Aşa Sătana cu faţa viclenită
Caută de sus, nevăzut de nime,
Şi zăreşte toate-într-o clipită,
Din Ochian pănă la Tătărime;
Vede toţi mâncătorii de pâne,
Încă şi pe cei cu cap de câne.8
De-acolò vede nenumărată
Oastea lui Mahomet cum vine,
S'o robească Muntenia toată;
Şi văzând să bucură-întru sine,
Hotărând păgânilor s-ajute
În toate chipurile ştiute.
Vede şi tabăra ţigănească,
Între-Alba şi Flămânda-adunată,9
Care, după porunca domnească,
Acum era şi-în arme-îmbrăcată,
Aşteptând cea de pe-urmă poruncă,
Încătro şi pre-unde să se ducă.
Acolo era din ţara-întreagă
Strinşi ţiganii cu mic şi cu mare,
Părăsindu-şi viaţă pribeagă
Şi puindu-să la noao stare,
Să nu mai umble din ţară-în ţară,
Nici să mai fie-altòra de-ocară.
Căci Vlad-Vodă locuri de moşie
Le dedusă cu ceastă-învoială,
Ca de-acuma şi dânşii să fie
Oameni ca ş-alţii cu rânduială,10
Iar ei mult să sfătuiea-între sine
Cum ş-ar tocmi trebile mai bine.
O zi de sfat era şi de-ast' dată,
Unde toată-acuma s-adunasă
Boierimea cea mai învăţată,
Multă făcând voroavă şi deasă.
În urmă Drăghici rostul deschisă
Ş-acest chip cătră-adunare zisă:
„Bărbaţi buni! Trăind eu pă-astă lume,
Multe păţii şi bune şi rele,
La multe privii adinsuri şi glume,
Dar' (vă spun drept) din toate ahele,
Ca ş-ahasta-ori adins, ori în şagă,
Eu nu văzui în viaţa-întreagă.
Noi ţiganii să-avem ţărişoară!...
Unde să him numa noi dă noi!...
Să-avem sate, căsi, grădini ş-ogoare
Şi dă toate, ca ş-alţii, mai apoi?
Zieu! privind la lucruri aşa rare,
Ca când treaz fiind, aş visa-îm pare...
Şi ce ne mai trăbuie doar-încă
Spre vieţuirea fericită?
Zieu nimică!... Numa cât mă mâncă
O gândire!-adecă ha clipită
Mai dă pă urmă-a vieţii mele,
Căci acum a muri mi-ar hi jele!...
Eu mă tem că n-oi ajunge doară
Să văd ţigănimea la rând pusă.
O! dulcea şi draga primăvară
A zâlelor mele, cum apusă!...
Acum ar hi-în lume dă-a trăirea
Pă chieful tău, cum te trage hirea!11
Voi, tinerilor, luaţi aminte
Ce moşul Drăghici acum vă zice:
Faceţi-vă bune-aşezământe
Şi lăcuiţi dăpreună-aice;
Fiţi purure-într-o minte ş-o voie,
Mai vârtos la vreme dă nevoie.
Că, dacă nu vă veţi prinde dă mână,
Părtăşiri iubind şi-împărăchiare,
Asupri-vă-va limbă străină
Şi veţi hi periţi fără scăpare,
Nice veţi mai face-un neam pă lume,
Ci veţi hi fără ţară şi nume.
Ba veţi hi cum furăt păn-acum,
Cumu-s jidovii blăstămaţi, iacă!...
Ce n-au ţară, ci trăiesc pă drum...
Să hie ţara cât dă săracă,
Dulce-i când poate cineva zice:
Asta-i ţara mea, eu-s dă aice!..."12
De-aci Goleman luă cuvântul
Şi le sfătui pre larg şi tare,
Întii, ca să-şi împartă pământul,
Ca tot însul din vreme să-l are,
Să-ş' poată face mălaiu şi pâine,
S-aibă ce mânca de-azi pănă mâine.
„Oameni buni! Oare n-ar hi mai bine
(Zicea el) să numim astă ţară
Cu nume nou, păcum să cuvine,
Făcând ş-o rânduială-adevară,
Noi între noi, cării toţi să hie
Supuşi, întru d-alba ţigănie?13
Că fără dă rând nu-i nice-un bine!
Căsi apoi să ne facem şi mese,
Cum au ş-alaltre neamuri vecine;
Să şedem cu-a noastre jupânese
La cumândări, zăâfèturi ş-ospeţe,
Închinând cu păhărele-isteţe."
Iară Mircea de-altă parte zise:
„Fraţilor! Mie nu mi să pare
Că-aveţi voi minţile-aşa deschise,
Ca să faceţi vreo bună-aşezare
Sânguri dân voi. Drept ahasta, eu
V-oi spune pă scurt sfatul mieu.
Să púnem neşte oameni aleşi,
Care-înţăleg puţinel şi carte,
Oameni întregi la minte, direşi,
Aheşti sfătuindu-să de-o parte
Şi sămnându-şi toate pă-o hârtie,
Cum or afla ei, aşa să hie."
Însă Burda n-aşteptă să zică
Mircea tot sfatul său: „Dară (zisă)
Pănă cându-ţi vorbi tot nimică?
Mămăligă, măi! brânză şi clisă!
14
Dă-aheste vă sfătuiţi nainte,
Dar' nu dă-a voastre goale cuvinte
.15
Când om avea ce mânca şi bere,
Lesne-om sfătui noi şi dă-ahele.
Aşa zic; asta-i a mea părere!...
Când nu-i ce roade între măsele,
Atuncia, zieu, nimica nu-ţi ajută,
De-ai ceti măcar şi cărţi o sută!..."
Întracea să rădică cu ciudă
Cucavel, făcătoriu de ciure:
(Strâgând) „Voi faceţi dân iarbă crudă
Grâu, dân toporâşte săcure!...
Hoho! nu vă răpeziţi aşa tare,
Că nu sunt toate, păcum vă pare!...
Au doară ştiţi voi dân ce pricină
Vodă-aşa v-armă dă minunat?
Cine ştie ce limbă păgână
Doar' asupra lui iar' s-au sculat;
Armele-aheste nu-s cobe bună;
Sau încai trebile-aşa nu sună".16
„Eh! ce ne pasă d'ahele toate
(Grăi Boroş' mândru cu măhnire);
Au n'am nimeri noi ş-a ne bate
Ş'în război adins a hărţuire?...
Noi încă-avem câte doao mâini,
Inimă-în sân şi duh în plumâni!
Eu gândesc că ha mai grea tâmplare
Care poate să ne tâmpineze
Ar hi când să se scoale nescare
Vrăjmaşi, ca ţara să ne prădeze,
Ş'am fi sâliţi s-oştim şi noi doară,
Apărându-ne iubita ţară.
Dar' ş-atunci n-ar hi cu cale
Să ne temem fără de măsură,
Căci nici noi suntem neşte dârdale17
Sau ha dă pă-urmă lăpădătură,
Ca să nu cutezăm a sta-în faţă
Măcar cu ce feliu de-oaste-îndrăzneaţă."
Goleman era să măi înceapă
A grăire, şi de-abea cât zisă:
„Toate-aheste nu plătesc o ceapă!..."
Când Satana care-aci sosisă
Desbrăcând negura-întunecată,
În chip de corb la ţigani s-arată.
Şi vrând să le facă-o nătărie,
Zbură-în giur, pe deasupră-le, roată,
Câteva ori, ca ş-o ciocârlie,
Purure cântând cha! câr! şi iată,
Bietului Goleman, ce pe iarbă
Şezând ura, să cufuri-în barbă!...
Şi tot croncănind, de-acolea mearsă,
Iar' dintr-un alb nuor Sânt Ilie,
Trosc!... aşa-l pogni cu săgeată-arsă
Tocma-într-a capului găvălie,
Cât corbul căzu mort, iar' Sătana
Fugi zberând ş-astupându-şi rana.18
De-această-arătare minunată,
La toată-adunarea căzu greaţă.
Toţi să mira cu gura căscată
Şi de frică toţi albisă-în faţă,
Iar' ştergându-ş' barba Goleman
Sudui de mamă pe croncan.
Nime nu grăia, ci câteodată
Ochii-ş mai învolbea cătră stele,
Păn' ce Drăghici după o bucată
De vreme, suspinând cu jele
(Zise): „Hai! mult mă tem dă ahastă
Să nu cază pă noi vo năpastă.
Auzit-am (şi ţân minte)-odată
De la dada, Dumnezieu să-l ierte,
Că mare nevoie va să pată
Ahăla şi greu va să se certe
Asupra căruia corbul zboară.
Sau croncănind să spurcă doară.19
Păntru-ahaia vă luaţi aminte
Ca nu pentru neşte lucruri doară
Dă care vă sfătuiaţi maiânte
Lui Guladel bine să nu-i pară,20
Şi prin hastă-arătare cerească
Va dă primejde să vă ferească."
Drăghici era pă vremile-acele
Cel mai bătrân din cetele toate,
Şi prorocea când bune, când rele,
Cum să tâmpla-în ţară şi prin sate.
Toţi pe dânsul ca pe-un cel-mai-mare
Asculta, cu multă-încredinţare.
Dar' atunci Neagul, căci avea fire
De-a grăi bagiocuri câteodată,
La Drăghici cu ciudoasă zâmbire
Căutând zisă: „Dar ian' mai înceată,
Badeo Drăghici, de-a proroci rele
Ş'a ne mai descânta dintru ele
.21
Ahaia ştim şi noi fără de tine,
Cùm că hălùi pă-a cui creştet şede
Un corb sau cioară nu-i merge bine!...
Iar' eu socotesc că-i mai dă-a crede
Cumcă noroc va să ne tâlnească,
Căci corbu-i pasere ţigănească."
Aşa ţiganii cu traista plină
Întră-Alba şi Flămânda mâind,
Sfătuiea din prânz pănă în cină.
Toţi spunea părerea sa pe rând,
Iar' când era-în urmă, la fârşit,
Rămânea lucru nehotărât.
Dar' întracea poruncă le vine
Ca toţi cât mai curând să să gate.
Cetele să fie pănă mâine22
Dimineaţă, toate bine-armate.
Pe lângă-aceasta, multe-încărcate
Sosiră şi carră cu bucate.
A doao zi, când răsărea soare,
Vodă cu căpitanii de frunte
Întracolò mearsă la prăâmblare,
Unde prin corturi negre mărunte
Ţiganii, ca şi broaştele-în baltă,
Durmea prăvăliţi toţi peste-olaltă.
Atunci porunci cât mai îndată
Cei armaţi să iasă la priveală
Cu toţi, ş-apoi ceată de ceată,
În paradă şi cu rânduială
Să treacă ca şi gata de cale
Pe denaintea mării-sale.
O, musă! rogu-te de-astă dată
Să-mi dai viers cu vrednice cuvinte,
Ca să pociu cânta cum înarmată
Ţigănimea purceasă nainte
Cătră-Inimoasa cu vitejie,
Vrednic lucru ca lumea să-l ştie.23
Întâi, dară, dintru toţi purceasă
Ceata lui Goleman vestită;
Toţi ciurari şi feciori de acasă,
Vai de-acela care-i întărâtă!...
Trei sute era ei pe-îndelete,
Afară de prunci, muieri şi fete.
Armele lor cele mai cumplite
Era furce şi rude de şatră,
La vârv cu fierr ager ţintuite;
Cu cestea-îndată trântea de vatră
Pe vrăjmaş de-aproape şi de parte.
Acolò să vezi capete sparte!24
Steagul! de mânză codalbă-o piele25
Le era, de-un părâng aninată,
Pe care sta, cu roşii petele,
O veşcă de ciur sus îndreptată.
Cânta de marş în cimpoi foite,26
Bătând în ciure negăurite.
Ce să mai zic de-a lor voievod mare?
Goleman voinicul! Oh, acela,
De nu-l va prăpădi vo tâmplare,
Nu va bate el în zădar lela,27
Nice va zăcea prăvălit pă spate
Când i s-or fârşi-în traistă bucate.
După-aceşte veniră nainte
Armaţi ş-în rânduri tocmite bine,
Argintarii, de-inele şi ţânte
Făcători, doao sute. Dar' cine
Îi duce şi le este povaţă?
Tânăr Parpangel şi mândru la faţă.
Acesta purcede-în dreaptă spiţă
Din craiu Jundadel a cărui mare
Şi preste toţi înălţată viţă
Tocma de-unde soarele răsare,
Cu soarele-împreună răsărisă.
Precum cronica ciorască scrisă.
Tot dintr-aceaiaş viţă nălţată,
(Păn' au stat întregă-împărăţia
Ţiganilor) pogorârea din tată
Pe fii, schiptru şi nalta domnie
Păn' la craiu Jundadel pe care
Lipsi de tron Cinghişhan cal mare.28
Fost-au de când lumea stă-îm picioare
Multe neamuri slăvite-odinioară,
Viteze ş-altor poruncitoare,
A căror nepoţi acum de-ocară
Sunt la noi; şi noi l-alţii-om fi doară,
De nu vom băga samă de ţară.
Ian' căutaţi la ţigănescul soiu
Cumu-i astăzi de-ovilit, cum el
De cătră toţi să-împinge-în gunoiu;
Dară când trăia craiu Jundadel
Şi stăpânea-în India bogată,
Viţa lor era mult luminată.
A lor preste toţi nalt împărat
Să numea-în ferman a lunii frate
Şi-a soarelui fiiu pre luminat;29
Iar' lui să-închina nenumărate
Noroade, ţări, crai şi mari ostroave.
Aceste nu-s deşerte voroave!
Parpangel de pe moş să născusă
Din cea mai frumoasă ţiitoare
A lui Jundadel; aşa să dusă
Apoi strălucind raza de soare
Păn' la dânsu; şi care nu crede,
Caute la el, că-în faţă i-o vede.30
Era nalt şi ghizdav la făptură,
Bun lăutariu, pre bun cântăreţ;
La toate faptele cu măsură,
Iară de-inele meşter ales.
Acest chip era voievodul mare
A zlătarilor mergând călare.
Iară după dânsul, tot alese
Şireaguri din sângura lui ceată
Să ducea,-într-un rând tot câte şese,
Căror urma ceailaltă gloată
În pielcuţa goală-golişoară
Şi scripind de neagră ca ş-o cioară.
Cei într-armaţi avea buzdugane
De-aramă şi neşte lungi cuţite,
Toţi oameni nalţi şi groş' în ciolane,
Cu păr îmburzit, barbe sperlite;
Haine-avea lungi, scurte ş- învârstate,
Unii fără mâneci, alţii rupte-în spate.
În loc de steag purta ei o cioară
De-argint, cu penele răşchierate
Întracel chip, cât gândeai că zboară
Plesnind în arepi cu-aur suflate.
Músică făcea cu drâmboaie,
Zdrâncănind clopoţei de cioáie.
A treia, cu pasuri măsurate,
Căldărarii mari de stat să-iviră;
Toţi căciulaţi, cu barbe-afumate.
De tăria lor lumea să miră,
Taie-în arămuri ca şi-în şindile
Şi rabdă foame câte trii zile.
Armătura lor era ciocane
Ferecate; toţi erau călare.
Dar unde mă tragi, o, Bălăbane,
Ducătoriul acestòr, pre tare?
De-asculta ţigănia de tine,
Era de dânsa cu mult mai bine!...
Ei încă după-al său steag urmează,
Ce era de-aramă-o tipsioară
Strălucind în toate părţi cu raze,
Ca şi soarele de primăvară.
Marş sufla-în trâmbiţă răgitoare
Ş'în loc de dobă, bătea-în căldare.
A patra venind să văzură
Fierarii cu ale sale baroase,
Arzătorii de cărbuni şi zgură.
Înarmaţi era ei şi cu coase
Pe neşte druguri lungi îndreptate
Şi-în chipul lăncilor ferecate.
Ducul lor era Drăghici cu minte31
Carele multe veacuri văzusă
Şi totuş' din gură nici un dinte
Încă pănă-atuncea nu-i căzusă;
Acum ţinea el a şeptea muiere
Şi totuş' să sâmţea la putere.
Trei sute de-armaţi număra ceata,
Pedestrime-aleasă! Fieşcare
Mergea voios şi de războiu gata.
Purta cu sine şi de vânzare
Seceri, cuţite, foarfece, zale
Şi nu le lipsea numa parale.
Cinghia lor mergea înaintea,32
Ce era de clopote şi chimvale.
Steag era tigaie de plăcinte
Împodobită în jur cu zale
Mărunte, de-oţăl şi sclipitoare,
Aninată pe-o lungă frigare.
Sosiră-apoi în şireaguri groase
Lingurarii cu săcuri pe spate,
Toţi bine-îmbrăcaţi, cu barbe rase,
De-a brâuri purtând neşte bărzi late
Ce toate soiuri de lemne taie,
Arme pre bune şi de bătaie.
Povaţa lor şi vrednicul jude
Era iubitoriul de dreptate
Neagul ce numai de-o parte-aude.33
Şi-i cel mai bun meşter de covate,
De scafe, cauce, linguri, tăiere,
Hâmbare, răváre şi cuiere.
Horiul lor în fluiere şi trişte34
Cânta, lin tocănind pe-o covată,
Cât putea sâmţirile să mişte
Fieşcui. Iară de steag, o lopată
Prelungă-avea şi cu dăscălie
Făcută de maistor Pintilie.
Dar' cine-m va spune cum să cade
Ceata slăvită care-acum vine!
Musă ş-Apolloane, drăguţ bade,35
Şopteşte-mi vorbe şi graiuri line,
Că fără de-a ta dulce-însuflare
Poetul haz şi priinţă n-are.
Aceştia era (pre limba curată
Grăind) aurari, cea mai aleasă,36
Ordine din ţigănia toată.
Acestòr' nici de vodă le pasă,
Când ploao la munţi şi pot să spele
Aurul din apă, prin vălcele.
Avea la dreapta suliţe lunge
Şi neşte săbii de-a stânga scurte.
Care ştia cum suliţa-împunge,
Cum de sabie trupul amurte,
Acela trebuia să-aibă frică
Şi groază de-astă ceată voinică.
Steagul o suliţă era, toată
De-aur, cu codorâşte văpsită
Şi cu fluturi de-argint învrâstată.
Iar' orhestra, bine rânduită,37
Cânta marş în diple ş-alăúte
Bătând în dobe-anume făcute.
Iară pe dânşii cu fală duce
Tandaler inimosul, de care
Nu cuteza nime să să-apuce,
Aşa era de harnic şi tare.
Spun că nu cunoştea nici o spaimă,
Că-ar fi fost cu dracul unii-l defaimă.38
Pe-urmă-în rânduri groase, neînchieiate
Mergea lăieţii, goleţii droaie,39
Mâncători zădarnici de bucate,
Înarmaţi cu măciuci şi cu maie;
Muierile cu prunci mici în spate,
De tot goale sau de jumătate.
Corcodèl pe dânşi avea poruncă
Să povăţuiască-în rânduială,
Corcodel care cu bobi aruncă
Şi cu vrăjituri oameni înşală.
Ori cine ce va fura el ştie,
Spuindu-i dracu din răspântie.
Iară steagul era, după care
Să ducea gloata de mortăciune
Şi de toate stârvuri mâncătoare
O tearfă-aninată pe-o prăjină.
Marşul sună-în cornuri mugătoare,
Toţi lolăindu-să-în gura mare.
După ce toţi în giur s-aşezară
Rânduindu-să ca ş-o cunună
Lăudă principiul adevară40
Ascultarea lor şi voia bună;
Apoi tare le dete poruncă
Spre-Inimoasa-îndată să să ducă.41
Toate ce pănă-acum să cântară,
Într-o vechie foarte pergamină
S-află,-în mănăstirea de la Cioara,
Şi pot avea credinţă deplină,
Fiind că să cetesc şi-în hârţoaga
Din mănăstirea de la Zănoaga.
Cartea din Cioara nu spune-aice
Mai multe, iar cea din Zănoagă
Mai adauge-încă (prin un „să zice")
Ş-o voroavă-a lui Vlad-Vodă-întreagă,
Care el cu cea tâmplare zisă,
Iacăt-o, precum o găsii scrisă:
„Vitează eghipteană rămăşiţă!
De faraoni viţă strălucită,
Din vechi iroi tânără mlădiţă!
O, mândră ţigănie cernită,
Ascultă, ca să ţii bine-aminte
Toate-a mării-mele cuvinte.
Iacă ţ-am dat pământuri ş-olate,
Împărţitu-ţ-am arme voinice
Precum şi tot feliul de bucate,
Vrând ca odată să să rădice
Şi neamul tău dintru mişelie,
De râsul altor să nu mai fie!
Pentru că de-acum ca şi ţăranii
Ceialalţi în mândra Muntenie
Veţi fi socotiţi şi voi ţiganii,
Dacă veţi arăta hărnicie,
Apărând ţara cum să cuvine
De turci sau alte limbe străine!...42
Între Bărbăteşti ş-între-Inimoasa
Este-un sat, care Spăteni să chiamă.43
Acolo va fi nespărioasa
Tabăra voastră, băgând de samă
De-a face toate câte domnească
Măria-mea va să-i poruncească."
Atunci, într-o gură gloata zisă:
„Mulţămim foarte mării-tale,
Mai vârtos pentru mălaiu şi clisă.
Ian' vie-acum dă hăi cu cealmale!
Să dee pă-a noastră ţigănie,
I-om sătura noi dă bătălie."
Iar' apucând Gogoman voroava,
„Luminate doamne!-În ţara toată
(Zisă) ştim că ţ-au răzbătut slava
Şi nu este cineva să poată
Călca porunca mării-tale,
Ba nici pe dreptate să te-înşale.
Dar (să ierţi măria-ta!) să zice
Că-ar hi dă tâlhari căile pline.
Noi n-am vrea să-avem cu dânşii price,
Ci-am trăi cu toată lumea bine!
Deci ne temem să nu ne-asuprească
Cumva pă drum laia tâlhărească!...
Rugăm dar pă măria-sa foarte
Ca să ne deie pă drum vo pază,
Ori oşteni ce n-au frică de moarte
Sau şi haiduci cu groaznice-obrază,
Ca la primejdie să ne-ajute;
Dă-ar hi măcar numa doao sute!"44
La această cerere minunată
Vlad zâmbind zisă: „N-aveţi teamă!
Orice laie tâlhărească-armată
Să deie pe voi; numa luaţi samă
Să n-arătaţi că cum v-ar fi frică
Şi-ţi vedea că nu vă-o face nimică".
Aceste zicând vodă purceasă
Lăsând pe ţigani porniţi în cale
De la Flămânda cătr' Inimoasa,
După porunca mării-sale.
Pănă-aici cartea Zănoaghei spune
Ce-în alte cronici nu să pune;
Iară cele ce de-acum urmează,
Într-un chip s-află-în cărţile toate,
Şi fieş'care poate să crează
Cestor întâmplări adevărate
Ce să vor spune de-acum nainte,
De nu cumva toată cartea minte.45
FÂRŞIT

Cântecul a II

Argumentul
Ţiganii trimit la Vlad solie,
Să le scurte cale delungată.
Dar', întracea, cum pe dăscălie
Trebuieşte-a să-arma ş-a să bate
Sfătuiesc. Pe Romica răpeşte
Cel rău, iar Parpangel pribegeşte.

Grija ţiganilor cea mai mare
Acum răzăma toată-în bucate,
A rămânea-înapoi fieşcare
Să sâlea, lângă cele-încărcate
Carră cu mâncări, iar la-împărţală
Era multă sfadă şi cârteală.
Dar' ş-altă nevoie le sta-în cale,
Căci pe nemâncat nu putea merge,
Zâcând că l-e greaţă cu rânze goale
Să trapede-atâta şi s-alerge!...
Când era sătui, punea pricină
Că le-ar fi rău şi făcea hodină.46
Aşa făcând, abea câte-o millă
Călătorea pe zi, păn' ce-odată
Bunul Drăghici chemă pe Ciurilă
(Era-într-o zi pe-hodină-aşezată):
„Pasă! (grăi) strigă să să-adune
Vóievozii şi feţele bătrâne,
Că bune lucruri eu am şi multe
De-a le zice-în puţine cuvinte,
Dacă-or voi doară să mă-asculte;
Şi m-or asculta, de au minte!..."
Ciurilă-îndată mearsă de-acia
Şi strigă-întru toată ţigănia:
„Tot omul s-audă şi să ştie!...
Că moşul Drăghici să strig mă mână,
Ca tot îns' la cortul lui să vie,
Din cei ce-s dă vârstă mai bătrână,
Căci premulte are să vă zică,
Dar' veniţi, curând, f...l în tică".47
Cum s-auzi aceasta-în ţigănie,
La bătrânul Drăghici iaca vine
Şi să-adună murga boierie
Cu feţele cele mai bătrâne.
Iar' după ce toţi în giur stătură,
Întracesta chip moşneagul ură:
„Voi, bărbaţi buni! şi-oameni de-omenie!...
Dă mult am vrut să vă-aduc aminte
Dă hele ce-îmblă pân cuget mie.
Ori cum lucrurile să vă-alinte,
Totuş' pare că-ar hi mai cu trabă
Să călătorim noi mai dăgrabă...
Că dacă-ţi îmbla durmind pă cale
Cum voi aţi făcut-o păn' aice;
Nu-împliniţi voia mării-sale.
Dăci caută-a vă teme dă cerbice!
Şi vai noao! de cumva-ar înţălege
Vodă că voi durmiţi zile-întrege!"
Atunci Ghiolban căldărariu-începe
(Necăutând că Drăghici nu gătasă
Cu zisul): „Toţi carii vreu să crepe
Dă căldură, grăbească, nu-mi pasă;
Dar' eu n-oi merge dă-a năduşita,48
De-ar mai hi Vlad Vodă pă atâta.49
Dar, dă vreţi a face cum voi spune,
Să ştiţi că vom nimeri mai bine.
S-arătăm adecă în plecăciune
Domnii, ca să nu ne mai mâne
De-acum aşa departe şi iute,
Sau încai drumul să ne mai scurte.
Să trimeată vodă pe-un vechil
Care să-aşeze ca să nu hie
Pănă la Spăteni mai mult de-un mil;
Apoi să ne deie slobozie
Dă-a face trii hodini câte-odată!..."
Aici voroava lui fu curmată,
Căci Avèl striga din gura toată:
„Ahăsta m-i sfat, ahasta-i minte!..."
De-aci toată mulţimea-adunată
Lăudă sfat şi vorbele sfinte,
Şi cu toţii-împreună-aşezară
Solii să pornească pănă-în sară.
Lângă-acele ei mai hotărâră,
După-a lui Drăghici bună părere,
Întracea să meargă câte-o ţâră,
Dar', ca să poată mai cu plăcere
Călători ţiganele gloate,
Au pus în frunte să meargă bucate!
Socotind bătrânii-înţelepţeşte
Cumcă gloata sâlită de foame
Va căuta să meargă bărbăteşte,50
Ca flămând pântece să-ş întrame.
Ce nu face-un sfat bun câteodată!...
Fereşte de rău o ţară toată!...
Îndată şi numita solie
Purceasă, ce fu din doao feţe
Cele mai harnice-în ţigănie,
La cuvinte şi gânduri isteţe:
Unul Gârdea, cel cu gura strâmbă.
Altul Găvan, cântăreţ în drâmbă.
Iară ceaialaltă bătrânime
Încă mai şezu la sfat, s-aleagă
Ce-ar fi mai bun pentru ţigănime
Şi-în ce chip trebile să-ş' direagă,
Că-acum îş băgasă-în cap să-ş facă
Tocmeală în ţigănia săracă.
Bălăban voievod acum de-odată,
Vrând şi el sfatul bun să-ş' arete,
Aşa grăi, şezând pe-o covată:
„Îmi pare că voi pre pe-îndelete
Şi făr' nice-o grijă faceţi drum,
Şi doară nice ştiţi de ce? şi cum?
Însă eu aşa gândii în mine,
Că pănă vom merge mai dăparte,
Aici să ne-armăm cum să cuvine,
Că nu să ştie dân care parte
Vrăjmaşul vine, ş-e dă-a să teme
Doară-apoi să nu ne-ajungă vreme.
Trăbuie dar ca toţi hăi călare
Naintea taberii să purceadă
Armaţi, căutând oare dân care
Lature turcii taie şi pradă;
Văzândău-iî apoi, cât pot dă tare
S-alerge dându-ne înştiinţare.
Noi atunci cu tabăra ha groasă,
Văzând că vin asupra dâncoace,
Să-apucăm fuga ha sănătoasă
Încolo şi să mérgem în pace
Pănă când ne vor purta picioare,
Numa să scăpăm de la strâmtoare."51
Răzvan fierrariul încă să scoală
Şi-într-acest chip rostul său deschide:
„Bine să zice: la fala goală52
Traista-i uşoară!... Zieu că-i de-a râde
Cum Bălăban a fugi ne-învaţă,
După ce ne armă cu gura-îndrăzneaţă.
Dar căz! dă n'avem chief dă bătaie
Dece să purtăm atâta pază
Ca doară turcii să nu ne taie?
La ce să-apucăm arma vitează,
Când făr' arme ca fără povară
Fuga este cu mult mai uşoară?...
Aici, Bălăbane,-altă putere
Nu este fără sau a te bate
Pentru ţară, copii şi muiere,
Cum şi pentru dragile bucate,
Sau aruncându-ţi arme necrunte
A fugi gol-golişor la munte."
Răzvan era să mai zică,
Dar' Vlaicu lingurariu începe
A râde şi glasul său rădică:
„Eu nice-într-un chip nu pociu precepe
Ce să-învârteşte voao pân minte,
Ca când aţi avea boală herbinte.
Nici veste-i doar' pe-aproape să hie
Turcii, şi iacă-unii că să gată
Dă fugă cu mare vitejie,
Iar' alţii să cocoresc îndată
Şi vor să taie-într'înşii ca-în clisă
Gândire-ai că şi-unii ş-alţii visă.53
În ce chip am venit pănă-aice,
Aşa să mergem dar' şi dă-acie,
Iar' dă ni s-ar pune doar' în price
Cineva pă drum, cu vrăjmăşie,
Totdăuna-are să să păzască
Răgula noastră ţigănească,54
Adecă fruntea hălui mai tare
Să plecăm cu multă rugăminte
(De-om vedea că-în fugă nu-i scăpare).
Iară când cu năvală herbinte
Ar da pă noi o mai slabă laie,
Atunci să stăm şi noi la bătaie.
Însă numa când n-ar hi cu putinţă
Dă-a scăpa ş-a să-împăca cu buna...
Căci, după-a mea dreaptă socotinţă,
Viaţa noastră-i numai una,
Care dă-o pierzi fără trabă-o dată,
Nu-o mai afli, dă-ai da lumea toată."55
„Să mă bată Dumnezieu, că bine
O nimerişi, Vlaice!... (barba sură
Ştergându-şi Gogu zise) Dar' cine
Este-aşa dă nebun fără măsură,
Să să bage-în foc dă viu, şi doară
Minte-întreagă-având ar vrea să moară!
Păntru-ahaia nebun e hăl care
Să scoală şi dă războiu să gată
Asupra hălor dă preste mare,
Pă cari n-au văzut niceodată,
Apoi pă-acei ucide şi strică
Cari lui nu i-au făcut nimică.56
Dăci nice eu văd vreo pricină
Ca să ne batem noi întradins
Şi să ne-ucidem fără dă vină;
Dar', fiindcă-odată-armele-am prins,
Să le ţinem numa dă-o tâmplare,
Când doară-altă n-am avea scăpare,
Ca vrăjmaşului încài dă parte
Să ne putem născocorî-întrânse
Noi încă cevaş dă-a noastră parte.
Dar' să nu-întrăm la bătăi adinse,
Căci acolo n-ar hi mai mult şagă,
Şi-ar pieri doar ţigănia-întreagă.
Numa ş-altă-încă règulă bună
Ţigănească-am să vă-aduc aminte:
Ca să călătorim totdăună
Aproape dă păduri, că nu minte
Zisa vechie: „fuga-i ruşinoasă,
Dară-i dân toate mai sănătoasă!..."
Într-ahăsta chip, văzând noi dăparte
Că vrăjmaşul vine cu putere,
Apucând tufa, scăpăm dă moarte,
Iar' pă câmp (după a mea părere),
Ca un iepure fuga dă-ai întinde,
Totuşi iuţii gonaci te vor prinde."
Bratul aurariu şi el atunci57
Ş-aduse-aminte de graiu şi zise:
„Dar cum?... Voi uitarăţi dă porunci
Şi dă hele ce Vlad Vodă scrise?...
Socotind c-eţi umbla cum vă place
Dă capu vostru-încolea şi-încoace?
Ce au fost, au trecut; acum cioare58
Nu sunteţi mai mult, ci lăudată
Oastea lui Vlad, căci el dă mâncare
Vă dete şi v-armă dă-astă dată.
Dăci trebue-a ne lua sama bine
Ca să nu păţim cumva ruşine.
Iar' eu vă zic rupt, ales, în faţă,
Că-aşa fără nice-o rânduială
Nu putem nici pănă demineaţă
Rămânea. Ce duh pă voi vă-înşală!...
Cât e zioa gura nu vă tace,
Dar' a-închieia cèva nu vă place.
Dăci, dacă aţi luat armele-odată
Trăbuie-întrânsele-a vă dăprinde;
Căci arma nu este voao dată
Ca pă mălaiu doară să-o puteţi vinde
Sau să tăiaţi numa căpăţâne
Dă curechiu, ci capete păgâne."
Atunci sculându-să-în picioare
Tânăr Boroşmândru luă graiul
Şi zise: „Fraţilor! Mie-m' pare
Cumcă, dă n-ar avea ghimpuri scaiul,
N-ar împunge; ghimpul dară face
Firea lui cea dârză şi pungace.
Arma la om este ca ţăpuşa
La scaiu; dă-ahaia-armatul arată
Cu-îndrăzneală fiecărui uşa
Şi-e totdăuna dă război gata;
Iar' acum, ahăl tare să ţine
Care să sânte-înarmat mai bine.
Dăci dar' întâi dă-armătură bună
Să ne grijim cât mai dăgrabă.
Dă mult un cuget pân cap îmi sună:
Cum s-ar putea face mai cu trabă
Ca să ne-armăm cu vreo dăscălie?
Ş-aflu aşa c-ar putea să fie:
Ca fieşte care dintre noi
Să fie cu totul ferrecat,59
Adecă-îmbrăcat în hierr la războiu,
Ca să n-aibă teamă dă tăiat
Sau puşcat, nici frică dă moarte,
Ci tot vitejeşte să să poarte.
Cu-adevărat hire-ar şi mai bine
Să ne putem face toţi legaţi,
Ca vitejii dân zile bătrâne,
Cari dă multe ori şi ne armaţi
Aflându-să-în mijloc dă războaie
Nici un feliu dă armă putea să-i taie.
Dar hiind că-ahastă legătură
În zioa dă-azi nu să poată face
Fără numa prin fermecătură,
Care-acum dă multă vreme-încoace
Nu s-au mai pomenit, pentru-ahastă
Vrând să ne apărăm la năpastă,
Nu e-alta-a face făr' a ne-ascunde
În hierr, dă la cap pân' în picioare.
Aşa, cu vrăjmaşul noi oriunde
Vom sta fără frică la strâmtoare,
Căci, păn' el taie-în hierrul vârtos,
Eu taiu în carnea lui ş-în os.
Oastea noastră aşa-purure-întreagă
Va rămânea şi nebiruită.
Aşa facă cui viaţa e dragă,
Şi va scăpa dă moartea urâtă.
Numai cât, lângă ahaia
Trebuie ş-alta-în zi dă bătaie.
Adecă să nu facem cum fac
Alţii războiul, numa cu-o mână
Lăsând alantră mână dă brac60
Ci după-orânduială mai bună
Trăbuie cu amândoao dă-odată
Ţigănimea noastră să să bată.
Păntru-ahasta-dar', tot însul s-aibă
O sabie bună-în mâna dreaptă,
Iar' în stânga-o suliţă cu trabă,
Ca sosind cu vrăjmaşul la faptă,
Cu suliţa să-împungă, s-oboară,
Cu sabia să taie, s-omoară,
Apoi şi s-aibă fieşte care
Un laţ dă fune pe lângă sâne,
Ca, când s-ar ostăni foarte tare,
Să-l arunce-între-oştile străine,
Şi-apucând pe-unul să-l târnosască
Pănă la tabăra ţigănească.61
Cum vă place dar a mea părere
Şi dă-aveţi ei împrotivă-a zice?..."
Dragomir atunci arătă vrere
De-a grăi doară ceva de price,
Şi să grăiască gura-şi deschisă,
Dar' apoi iară tăcu şi râsă.
Dar' iacă Dondul cu fruntea lată,
Dondul lingurariu, şi el zisă
(Barbă netezându-şi afumată):
„Boroşmândru taie-în turci ca-în clisă,
Ba târnosi pe unul ş-acasă
Cu armătura sa ha frumoasă!...
Fraţilor, sfatul ahăl şi toate
Ce vorbiţi voi n-ajung o zală.
Ce ni-s dă folos atâte înarmate!...
Eu ştiu o mai bună rânduială,
După care noi pă dăscălie
Putem să facem şi bătălie
Adecă,-împrejur dă ţigănie
Să ne săpăm neşte gropi afunde,
Ca venind turcii cu răpezie
Să cază-în iele şi să să-afunde
Unul după-alaltul, toţi grămadă,
Ca şi lupii ce merg după pradă.
Gropile să hie-acoperite
Cu frunzare, paie şi nuiele,
Numadăcât să cază-oborâte,
Când ar călca cineva pă ele.
Şi vă-încredinţăz, dă bună samă,
Că n'om avea-în ţigănie teamă."62
Atuncea şi Tandaler să scoală
Grăind: „Ş-asta tu chiemi bătălie,
Dondule, când tu şezând în poală
La muiere, vrăjmaşul să-ţi vie
Orbiş', căzând în gropile tale?
Ce mai bulguiri! Ce mai tândale!"
Însă când era sfatul cel mai mare,
Iacă Zăgan ursariul aleargă
Într-un suflet la neagră-adunare,
Ce era pe o şèştină largă,
Şi sosând abea putu să zică:
„Vaileo! vaileo, că nu ştiţi nimica!"...
Obosit cu faţa spăimântată,
Abea răsuflând, gura căscasă
Să spuie tâmplarea-înfricoşată,
Dară-în gâtlej ş-atunci îi rămasă
Cuvânt, şi-abea cât zise: "Romica!...
Au, vaileo! că voi nu ştiţi nimica!...
Întracea căutând gloata murgie63
Sta cu gura de-o palmă căscată,
Neştiind ce feliu de mişelie
De-a le mai spune-ursariul să gată,64
Păn' ce-în urmă-apucând răsuflare
Aşa spusă jelnica tâmplare:
„Oh! (strigă el) voi nu ştiţi nimica,
Ce tâmplare v-oi spune jeloasă!...
Váileò că vi s'au răpit Romica
Lui Goleman, Romica frumoasă!"
Asta-auzind, ca şi muţi stătură,
Spânzurând dintr' a lui Zăgan gură.
Cei mai mulţi după-acea să sculară
Şi-adunarea era să să spargă,
Când sumeţul Tandaler în poară
Să puse zicând: „Lăsaţi să meargă
Pă hăi căror dă dânsa le pasă,
Ce-avem noi cu Romica frumoasă?
Fugit-a hi, doar cine ştie
Cu ce feliu dă flecău, păntru care65
Dor va fi sâmţind şi libovie,
Dar noao pentru-o fată fugare
Nu să cade-a lăsa lucru-n doao,
Aşa grăieşte Tandaler voao!..."
„Ba latră Tandaler ca ş-un câne"
(Tânăr Parpangel atunce zisă).
„Un fleac ş-om dă nimic el rămâne66
Pănă va dovedi cele zise."
Aceste zicând, cu buzduganul
Ameninţă mănios ţiganul.
Iară mândrul aurariu mult stete
În cumpănă, ce-ar avea să facă:
Ori să-i răspunză, sau să-i arete
Cu fapta, decât prin vorbă sacă,
Zlătariului, că n-are dreptate,
Însă-îl apucă Bratul de spate.
Acesta cu mulţi alţii l-opriră
De nu putu la cela pătrunde,
Dar' nice lui Parpangel slăbiră67
Coardele văzând că nu-i răspunde
Vrăjmaşul, ci spre dânsul aleargă
Chibzuind tocma capul să-i spargă.
Ş-îi făcea capul tot bucăţele
Cu greu buzduganul său de-aramă,
De nu-l sprijineai tu, Viorele,
Care bine băgaseşi de samă
Că Parpangel să gată să deie
Şi-l opriş ţinându-l de minteie.68
Apoi mai mulţi de-o parte ş-alaltă
Mestecându-să-abea-i despărţiră,
Că, de nu, doară sângele baltă
Curgea ş-unul pe-alt făcea tot ţirră,69
Însă măcar că-osăbiţi stătură,
A sudui nu-înceta din gură.
„Aşteaptă, tâlhariule dă câine,
Aşa n-ei scăpa tu totdăună."
Strigă Tandaler, pe care ţine
Bratul, Danciul şi mai mulţi împreună;
Dar cela-încă-i strigă: „Vino-încoace,
Cioroiule, dacă moartea-ţi place!"
Aşa, dintr-o micşoară scânteie,
O mare să scornea bobătaie;70
Pentru-o tânără mândră femeie
Era doi viteji mai să să taie!
Însă zlătariu-ş adusă-aminte
De-a lui Zăgan groaznice cuvinte,
Adecă, pe draga sa Romică
Precum ar fi dus cineva-în silă;
Deci, nezicând nimărui nimică,
Gândi să meargă după copilă,
Apoi aflând-o să-întoarcă iară
Şi să facă pe-aurariu de ocară.
Dar Ganafir cu Păpară iată
S-apucasă acum şi de piică,71
Pentru-a lui Goleman mândră fată.
Cesta zicea că buna Romică
Este-a lui, cela-a lui. După-îndată
Lor, apoi s-au prins de-a depărta.
După ce destul să dăpărară,
Neputând unul pe-alt să supună
Sau la pământ oarecum s-oboară,
Dederă-a să prici depreună
Care-întii (de voie, nu de frică!)
Trebuie să-şi ia mâna din piică...
„Lasă-mă dă păr" (striga Păpară).
„Lasă tu-întii", zicea Ganafir,
Cela „ba tu", cesta „ba tu", iară
Zâcând tot îş smugea câte-un fir.
Păn' ce după lungă dăpărată
Amândoi să lăsară deodată.
Era (cum s-au zis) Romică fată
În toată tabăra mai frumoasă,
Fată-în păr şi-încă nemăritată,72
Parpangel în taină-o încredinţasă,73
Şi cât mai curund cununie,
Şi fără de popă era să fie.
Nu departe de Cetatea Neagră
Era vestit din zile bătrâne
Un codru (precum să zicea prin sate)
Lăcuit numa de mândre zâne,
Ce să zic măestre şi frumoase,
Cele tari, ba şi cele vântoase,
Adecă cele ce, de cu sară
Pănă târziu cătră miazănoapte;
Prin văzduh cântând joacă şi zboară
Şi-osăbite pricinuiesc fapte,
De puţini văzute sau de nime,
Precum s-au pomenit din vechime.74
Mulţi povestea c-acolo s-arată
Năluci, ce spárie şi-înfioară
Pe-oameni, iar' care-în el întră-o dată,
Ori că nu mai nemereşte-afară,
Ori, deşi esse, totuş' or'câtă
Vreme-i rămâne mintea schimosită.
Aici era curtea nălucită
Ce Sătana de curând zidisă,
Cu gândul ca să bage-în ispită
Pre toţi vitejii creştineşti şi să
Facă ca,-întru dezmierdări ş-ospeţe
Petrecând, de-arme să să dezveţe,
Iar' a lui Vlad să frângă putere
Şi să-l deie turcilor pe mână,
Căci, după-a lui gubávă părere
Era turceasca lege păgână
Din ce din ce mai mare să crească
Şi să să stângă cea creştinească.
Acolo dar', în cea curte-aleasă,
Prin osăbite tâmplări ciudate
Cei mai viteji voinici s-adunasă;
Uitându-şi de sine şi de toate,
O desmierdată ducea viaţă
Fără grijă, supărări şi greaţă.
Inima ce le poftea, de toate
Avea ei în cea curte măiastră:
Tot feliu de beuturi şi bucate,
Văşmânturi cu pòrfiră şi lastră,
Casele domneşte împodobite
Ş'ori ce poate-ochi omeneşti s-învite.75
Tinere şi frumuşele-argate
După gust: oachieşe, nierioare,
În urşinìc şi mătasă-îmbrăcate
Era voinicilor slujitoare,
Ibovnice şi dragi soţioare,
Fără pismă, sfadă şi mustrare.
Ici vedeai o părechie voioasă,
Dănţuind la cântare de laută;
Iar' coleà, pe divan de mătasă,
Alta zăreai şezând ce nu caută
La cei alalţi, numa între sine
Cântă-a lui Amòr patime line.
Icea râd şi şuguiesc o parte,
Colea sărutând să strâng în braţă,
Iar' alţii caută şi mai departe
Şi, ca când n-ar fi nime de faţă,
Fără de nunu mare fac nuntă
Ş-aduc lui Amor jârtvă necruntă.76
Mai la mulţi tineri ţigani plăcusă,
Deci învălind'o-într-o neagră ceaţă,
O răpi din tabără ş-o dusă
Tocma-întracea curte-a lui vrăjită,
Din afară cu totul aurită.77
Acest lucru pre gloata murgie
Umplusă de jele şi de frică.
Dar', o tinăr Parpangele, ţie
Nu-ţi mai tihneşte-în lume nimică
Şi te mistuieşti cu jele ascunsă
De când Romica ta să răpusă.
După ce prin tabără ş-afară
Pe lunci, prin văi, prin cele dumbrave,
Bietu-ş' căută pierduta fecioară,
Slăbindu-i picioarele cimpave,
În urmă, de dor şi jele mare,
Să trânti gios şi vru să să-omoare.
„Ai! ursită neagră şi păgână!78
(Strigă cu lacrime şi duroare!)
Cum de-mi răpiş' tu iubita zână!
Ah! cum întunecaşi al mieu soare!
Iar', dă-mi iai a traiului dulceaţă,
Pentru ce- mi cruţi ahastă viaţă?
O! mie ca sufletul Romică,
Dragă, neasămănată copilă!
Dă mursa proaspătă mai dulcică,
Decât o turturea mai cu milă,
Decât o mieluşică mai blândă,
Mai netedă şi mai dă oglindă,
Mai lină decât umbra de vară,
Mai dragă decât vremea sărină,
Mai lúcedă dă steaua dă sară!
Deh! vină-m o, drag suflete! Vină,
Dulce Romică, şi bunişoară,
Nu lăsa pe Parpangel să moară!".
Doară-atunci săracu-ş' făcea moarte
Să fie-avut un cuţit la sine,
Însă tabăra era departe,
Şi-în pregiur nu era nici un spine
Să să-împungă, nici apă sau groapă,
Sărind întrânsa să să potoapă.
Dar ce-mi şopteşti, musă, în urechie!...79
Cântecul doară să-m fârşesc? Însă
Nu vezi tu cum Pegazul îmi strechie!...
Cum căpăstru şi zebele frânsă,
Niceî vra de poposit să ştie,
Nici s-abată-în d-alba ţigănie?
Apoi şti cum Parpangel rămasă
Sângur-sângurel în cea pădure,
Plângându-şi pe Romica frumoasă,
De piatră-ar fi care să să-îndure
A-l lăsa de jaf sau a nu spune
De-au ajuns el încă zile bune!...
După ce el mult geli şi plânsă,
În zădar moartea chiemând amară,
Dorul de-a trăi-în urmă-l învinsă
Şi să sculă la drumul său iară.
Şi cu lăuta de-a susuoară
Mearsă toată zioa pănă-în sară.
Dar' în zădar merge el şi cată,
Căci în drum pe nime nu tâlneşte;
Şi măcar poposind câteodată,
În toate laturile priveşte,
Totuş' nu vede-omenească viţă,
Ba nice vită, câne sau mâţă.
Iară el tot trapădă nainte
Pă drumul care-întii apucasă,
Păn' ce-are clisă-în traista cu ţinte,
Dar, când merindea fârşi de-acasă,
Atunci întii băgă el de samă
Că e greu a trăi fără zamă
Şi cumcă măcar ce viteaz mare
Cu foamea nu poate să să bată.
De unde scoasă-o dovadă tare,
Că nu oastea cea mai bine-armată,
Însă mai vârtos hrana cea bună
Bate pre nepreten totdeună.80
Dar' este-un feliu de lucru nemare,
Cui latinii zic casus fortitus,
Iar pre limba noastră-oarbă tâmplare
Şi nu să ştie, de zios au de sus
Ivindu-să-aòrea-într-o minută,
Oamenilor la nevoi ajută.
Aceasta şi zlătariului nost,81
Neaşteptată-ajutorinţă dede;
Căci acum i să-urâsă cu post
Şi iaca nimeri, cine-ar crede!
La o curte-în mijloc de pădure,
Tocma su poalele-unii măgúre.
Adecă la curtea cea frumoasă
Şi de călători amegitoare;
El gândea că merge drept pe-aleasă
Cărare şi pe-a sale picioare,
Dar' a iadului năluci îl poartă
Şi-l pun tocma supt a curţii poartă.
Ştiind el că cântăreţul bun
Pretutindene-e primit în ţară,
Mearsă drept la poartă (precum spun)
Şi dede portarului bună sară,
Iar' cela văzând că e lăutaş,
Grăi: „Bine-ai venit ţigănaş!...82
Tocma ne lipseşte-unul ca tine,
Ian' pasă numa sus în polată
Şi să şti că vei fi primit bine!"
Iar' el n-aşteptă multă-îmbiată;
Ci-în grabă drept acolo să duse,
Unde cela-i arătă şi-i spusă.
„Ei! bre, bre! bine-ai venit ţigane!..."
„Bine-am găsit, coconaşilor!..."
Aşa răsunară-îmbele strane.83
„De mult de un lăutariu aveam dor",
Adausără coconaşii care
Acolo făcea chief ş-ospătare.
Ţiganul văzând mesele pline
Cu mâncări îşi linge buze-ades
Ş-ochii-înfipţi tot la bucate ţine.
În urmă le spune pe-înţeles
Cumcă de ieri sară n-au mâncat
Şi limba-în gură i s-au uscat.
Deci îndată făcură să-i deie
De mâncat şi de beut, cât va cere.
Sărac Parpangel !...-era să pieie84
Cu tine şi cea sfântă putere
Cântăreaţă ce aveai tu rară,
De n-ai fi cântat întracea sară.
FÂRŞIT

Cântecul a III

Argumentul
Bietul Parpangel cântă la masă
De lìbov, de vin şi de jele,
Ş-apoi vede-o copilă frumoasă,
Şi stă dus cu ochii cătră stele.
Florescu spune de ţigani ş-alte
A lui Vlad tocmeli şi fapte nalte.

Musă, ian' curmă-ţi odihna lină;
Vezi cum zorile d-albe roşite
Să ivesc cu zâmbire sărină
Alungând ceaţa nopţii cernite,
Cum soarelui viitoriu să-închină
Cântându-i deşteptata jivină.
Sus', muso! iar spre călătorie,
Că mult încă drum avem de-a mere.
Mulţi aşteaptă ş-ar dori să ştie
De Parpangel, dar şi rândul cere
A spune-întii despre-a lui tâmplare,
Care-acum cinasă, cum îm pare.
După ce el pofta de mâncare
Şi de beutură stâmpărasă
Şi iar s-întorsese la-adunare,
Fiind că-acum era după masă,
Îmbrăcându-l cu noao veştmânte,
Îndată-l pusără să cânte.85
Iar el, ca un cântăreţ măestru86
Care-în ospeţe şi pe la mese,
Când arma celui Marte buiestru87
Cu stihuri nalte cânta ş-alese,
Când pe fiiul Vinerii frumoase
Cu viersuri line şi mângăioase,
Vru ca să desfete ş-astă dată
Cu cântece line sâmţitoare
Tovarăşia noastră-adunată
Dragostele cântând zburătoare.
Şi, precum hârţoaga Cioarei scrie,
Aşa le cântà de libovie:
„Iubiţi, o suflete muritoare,
Că libovul este legea-întie
A toatei fiinţe de supt soare!
Tot care nu sâmte libovie,
Mult defăimează legea firească
Şi nu e vrednic să mai trăiască.
Tot ce sâmte, să mişcă, viază,
Tot ce-înverde, ce-înfloare şi creşte,
Cu poftă lină să-îmbrăţoşază,
Cu dulce dor să leagă, să meşte,88
O! Amor! ţie toată să-închină,
Toată ţie jertfeşte jivină!
Însuş pe-astă lume trecătoare,
Din háos un sânt libov o scoasă,
Şi dragoste, cu-întia lucoare,89
Îi suflà în mădulările ghieţoase,
Aşezând ca legea ei întie
Priinţa ş-armonia să fie!...
După-această lege nemutată,
Făptura toată merge, să ţine;
În toate libov şi dor s-arată:
Iubescu-să stelele-între sine,
Iubeşte-să ceriul cu pământul,
Iubescu-să mările cu vântul.
Sus în văzduh toate zburătoare,
Gios pre pământ toate dobitoace,
Păn' şi răcile jigăni de mare
Prin cea patimă lină, şegace,
Cu strânse laţuri să-împreunează,
Cu dulce libov să-înroorează!...
Numa voi suflete muritoare,
Defăimaţi astă patimă blândă,
De dânsa ferindu-vă-inimioare
Ca când ar fi libovul osândă.
Ah! ne-ajunsă-omenire deşartă,
Încă firea te rabdă, te iartă!90
Voi dar, care-aveţi inimă bună
Şi lămurită minte cerească,
O, iubiţi! Iubiţi-vă împreună
În această viaţă trupească,
Pănă sunteţi în vârstă şi stare,
Că vremea-i rapede trecătoare...
Vezi cele paseri pre rămurele
Ce jucându-să vesele cântă;
Ard cu flacără de-amor şi ele
Mărind a naturii lege sântă.
Caută cum din creangă-în creangă zboară
Tot soţul cu câte-o soţioară.
Să iubim dar şi noi pănă-în faţă
Rumeioară sângele ne joacă,
Până-avem o logodnică soaţă,
Păn' încă n-ajungem la soroacă
Că vârsta scapătă, vremea sboară,
Nice mai întoarce-a doao oară.91
Să iubim! că tâmpul acuş' trece,
Iar zilele noastre s-împuţină:
Mai bine-i în amor a le petrece,
Să nu ne-apuce vârsta bătrână
Cu tusa şi cu durere de-oase
Sau cu mădulări neputincioase!
Să iubim! pănă-în tinere vine
Sângele saltă şi să răvarsă;
Să iubim păn' a iubi ne vine,
Răcorind inima de dor arsă,
Ca nu cumva-apoi, odinioară,
Cumcă n-am iubit rău să ne pară.
Să iubim păn' Amor ne prieşte,
Păn' Vinerea ne poartă pe braţă,92
Păn' încă cu libov ne zâmbeşte
Vro tineră copilă iubeaţă,
Pănă dragostele ne desfată,
Ca să nu ne bănuim odată.
La cântări de ceteră ş-în horă93
Să jucăm în giur, mână de mână,
Tot frăţiorul ţiind o soră
Spre care sâmte dragoste lină,
Şi să strigăm toţi cu bucurie:
Viie zieu-Amor! Amor să viie!"94
„Bravo! bravo!" oaspeţii strigară,
Plesnind în palme juni şi fecioare;
Şi zicea, să le-o mai cânte iară,
Poftorindu-şi dintr-acea cântare
Stihul de pe-urmă, cu veselie:
Viie zieu-Amor! Amor să viie!
Închinându-şi cu pline păhară
Toţi-şi dădusă la veselie,
Pănă Parpangel începu iară
Din facerea lui Pintilie95
O cântare bine-alcătuită
Şi pe-acele vremi deobşte iubită:
„Vinule dulciu, tu roadă de raiu
De la Dumnezieu dată pe pământ,
A toate roduri de pe lume craiu!...
Laude ţi-oi cânta, cum purure cânt,
Numa de beut cându-mi vine dor,
Tu să mi te-îmbii cu plinul urcior.
Tu eşti mirul sânt, dintru toate-ales,
Ce viaţă dai, mângăind pre toţi;
Fie fericit care te-au cules!...
A lui Dionis veniţi, o preòţi,96
Să-închinăm, să bem cu păharul plin,
Să trăiască toţi cei care beu vin!
La toate nevoi tu ne-ajuţi şi dai
Putere la slabi, bolnavilor leac.
Hrană la bătrâni, iar când în cap sai,97
Voie bună faci şi celui sărac,
Alb, roşiu ş-or'cum de-ai fi tu-în obraz,
La toţi ce te beu, purure faci haz.
Care te-au beut, de-ar fi cât de trist,
Prinde-îndată chief ş-uită de necaz.
Fiece năuc pare-un trismeghìst,
Fiece mişel să ţine-un viteaz...
Să bem, să-închinăm cu păharul plin,
Să trăiască toţi cei care beu vin.
Veniţi, fraţilor, la cerescul must
Să ne bucurăm bindu-l şi-închinând:
De sete-un păhar, altul pentru gust,
A tria de chief, a patra cântând,
A cincia de saţ, că-a şasa-i prisos,
De-a şepte-încolò n-aduce folos."98
Fârşind cântăreţul toţi beură
Cu păharul plin şi de-a-împrumut.
Închinându-şi ei cânta din gură
Şi poftorea stihul cel plăcut:
„Să-închinăm, să băm, cu păharul plin,
Să trăiască toţi cei care beu vin!"
Iar' o copilă din adunare,
Ce nu demult acolea sosisă
Şi părea că nici un chief are,
Cu faţă-învălită fiind zisă:
„Dar' ian' cântă-ne vruna de jele,
Carea ţi-e mai dragă, Parpangele!"
Şi zicând să-întoarsă-într-altă parte,
Cât ţiganul nu putu s-o vază.
Iar' el a sa pomenindu-ş' soarte,
Strunele întocmeşte ş-oftează,
Şi păn' alţii zic cele şi ceste,
Aşa-începu jelnica poveste:
„Voi suflete sâmţite şi bune,
Voi care-aveţi inimă duioasă,
O! cine cum să cuvine va spune
Patima voastră, o, părechie aleasă!...
Libovul Illenii cătră tine
Şi dorul tău cătră dânsa,-Arghine!
O! tu musă, care câteodată
Ad-umbră şezând în haină-albastră
Colò, supt măgura gemănată,
Lui Amor în ceteră măiastră
Cânţi a duòr inime libovite
Dulcile necazuri suferite,
Lasă puţinel desişuri umbroase,
Pogoară încoace aducând aminte
A Ilenii domniţii frumoase
Ş-a lui Arghin dragoste fierbinte,
Că-amândoi mult dor şi amar păţiră
Pănă ce târziu iară să tâlniră!
Tânărul Arghin după ce străină
Multă ţară-îmblă, multe-oraşe, sate,
În urmă văzând că-în zădar suspină
Ş-întreabă-în zădar de Neagra Cetate,
Că nime ştiea, cu mic şi cu mare,
Să-i spuie sau să-l ducă la cărare,99
Obosit într-o vale-adâncă-ajunsă,
De-amor, de necaz, mintea turburată,
De jele, de dor, inima pătrunsă,
De pe murg uşor să pogoară-îndată;
Smulgându-ş apoi săbioara luce
Mănunchiu la pământ, vârv la piept aduce.
Ş'ochii lăcrămoşi rădicând la stele,
Cu suspin adânc aşa graiu deschisă:
„Tu, ţântă-a toate dorinţelor mele,
Ileană iubită! ah! să ştii tu (zisă)
Că-Arghinul tău e la pragul de moarte,
Cum te-ar întrista jelnica lui soarte!...
Dar poate că tu nice-odinioară
De-a mele tâmplări triste şi cumplite
Nu vei auzi, nice vei şti doară;
Încài stâncele voiu, neînsufleţite,
Jele să-mi asculte, marture să-mi fie
Că fui credincios păn' la moarte ţie.
Multe ţări îmblai, dragă, pentru tine!
Dar' acuma-mi văd cărarea curmată;
La locuri sosind puste şi străine,
Nedejdea-mi pieri de-a te-afla vrodată.
Dar' nice a-întoarce fără tine-acasă,
Libovul nestâns ş-inima mă lasă!...
Deci rămâni în veci, dragă, sănătoasă!
Şi deacă vei şti cumva-odinioară
De fârşitul mieu, de moartea jeloasă,
O fierbinte-încai varsă-mi lăcrămioară
Şi zi: „Lin oase-ţi păuseze,-Arghine,100
Ce cu tot te-ai jertvit pentru mine!".
Asta zicând, era să-ş' afunde
În piept gingaş sabiă-agerită,
Când glas cunoscut urechia-i pătrunde:
„Arghine, ce faci!" ş-într'acea clipită,
Iacă fierrul crud îi căzu din mână,
Iar' el să trezi-în braţul tău, Ermină.
Ermina, cea lui de mic priitoare
Şi din toate mai înţăleaptă zână,
Ce pe el crescu şi-i fu-învăţătoare
Cum să să deprinză-în toată faptă bună,
Grija lui ş-acum poartă nevăzută,
În ceasul cumplit sare şi-i ajută.
Cât glasul sună, vóinic ochi întoarsă,
Lumine-i fiind mai întunecate,
Slobozind abea din buzele d-arsă
Un dulce suspin, vorbe-înjumătate,
„Ah! ce văd, tu-mi eşti, o Ermină bună!"
„Eu, Arghine, eu! (zisă ea-împreună).
Venii să te-abat de la prag de moarte.
Ah! cine ţi-au dat gânduri aşa slute?
Ce grea te-apasă şi varvară soarte?
Cum de ţi-ai uitat de nalta vărtute
Spre care de mic eu-ţi fui povaţă...
Şi vruş' a-ţi curma dorita viaţă?101
Nu ştii tu că nu-i vrednic de dulceaţă
Care-amar n-au tras? După zi nuorată,
După vânt cu ploi, negură şi ceaţă
Soare mai frumos strălucind s'arată!
Lucru-i ticălos d-inime giosite,
Gânduri a purta deznădăjduite.
Deci sus, Arghine, căci încă te-aşteaptă
Multe supărări şi multă-ostăneală,
Dar' cu vărtutea şi mintea-înţăleaptă
Toate-i birui. Ai numa-îndrăzneală!
Că norocul bun nu-i în pat cu pene,
Nice să-însoţeşte cu trândava lene.
Iar când ţ-ar fi greu doar la vro tâmplare,
Adu-ţi aminte de mine ş-a mele
Bune-învăţături, fii cu cutezare,
Nici locul să dai la gânduri mişele;
Şi fi-încredinţat că-i scăpa de toate
În urmă-ajungând la Neagra Cetate!"
Ermina de-aci mearsă nevăzută
Lăsând pe voinic în uimire-adâncă,
Cu ochii-în pământ şi cu gura mută,
Şi doară mai mult ar fi stătut încă,
De nu vrea zări stându-i înainte
Pre bunul verin lăcrămând fierbinte.
Atunci tinărul ca din somn adânc
Să trezi şi făr' a zice-un cuvânt
Sabia-întecă şi sări-în oblânc;
Iar' murgul uşor îl duce ca vânt,
Îl duce de nou, pe dealuri, pe văi,
Pe locuri pustii, făr' sate şi căi,
Pe neşte câmpii sterpe, săcetoase,
Pin plaiuri, pe munţi, pin pietrii şi stânce
Pintre codri deşi, pin păduri umbroase.
Nici acum avea să beie, să mânce,
Când iacă dedu supt poale de munte,
De-un groaznic omoiu c'un ochiu în frunte,
Care lui strigă fiind de departe:
„Stăi, voinic străin, nu păşi nainte,
Nici un pas mai mult că te bagi la moarte!..."
Stete-Arghin cevaş' cu-îndoită minte,
Nu că s-au temut doară de năpastă,
Ci că n-au văzut namilă ca ceastă.
Cu-îndrăzneală-apoi: „Dar cine cutează
(Răspunsă)-a ţinea drumul lui Arghin...?
Care de nime, nici teamă, nici groază
Pănă-acum avu?" Ş-acesta zâcân'
Smulge sabia, calu-şi înteţeşte,
Namila-urâtă nice să fereşte.
Fulgerul aşa iute nu detună
Din nuòri încărcaţi, cum june viteaz
Lovi pe neom, dorind să-l răpună.
Nu-i dete nice-o clipită răgaz,
Fierrul învârtând de-ună ş-altă parte,
Ca doară-i va da vreo rană de moarte.102
Dar' omul grozav stete nemişcat
Cu capul clătind şi zâmbind amar,
Cu trupul întreg şi nevătămat.
Când Arghin văzu că taie-în zădar
Ciudă şi mănie deodată-l cuprinsă,
Iar nămila slută-a-i zice-aşa prinsă:
„Foarte tu te-înşeli, tânăr ticăloase,
De-în arme te-încrezi şi-întru mâna tare!
Că nici vărtute, nici arme tăioase
Pot să-ţi aducă ţie vro scăpare,
Deacă legii mele nu te vei supune,
Care eu acuş' de-amărunt ţ-oi spune."
Tocma când fârşea ceste cuvinte,
Copila cu faţa coperită
Ce-l făcusă de jele să cânte,
Doară vrând să-l aducă-în ispită,
Desvălindu-şi obrazul s-arată,
Şi iacă povestea lui curmată,103
Căci alăuta-i căzu din mână
Şi el stete ca fără sâmţire.
Iar' întracea copila străină
Ieşi din casă fără de-a ştire
Ce s-au făcut. Toţi să minunează
Şi nu ştiu ce vor mai să crează.
Iar Parpangel venindu-ş' în sine
Rapede să scoală... iasă-afară,
Caută,-întreabă prin odăi vecine,
Cearcă-în zădar şi să-întoarce iară,
Mult apoi în sine să mâhneşte
Că fata dorită nu găseşte.
Oaspeţii dintru toate aceste
Nu putea să gâcească nimică,
Numa că li să curmă poveste
Şi rămasără fără músícă.
De-aci multă glumă şi voroavă
Să-iscă de-a ţiganilor ispravă.104
Iar Florescul de la Vercicani,
Un voinic de vârtute şi fală,
Când veni voroava de ţigani
Dezvolbind a lui vodă tocmală,
Acest chip grăi cătră-adunare:
„Lucrul tot această pricină-are:
Văzând vodă-atâta ţigănească
Gloată încolea şi-încoace,
Ce nu vra c-alţi să agonisească,
Ci numai a trândăvire-i place,
Socoti să-i armeze cum poate
Făgăduindu-le case ş-olate.
Ba le şi dărui de moşie,
Prin milostivă domnească carte,
Toată-acea mândră periferie
Ce s-află-într-a ţării ceştii parte:
De la Corbi păn la Cetatea Neagră,
Giur în pregiur epárhia-întreagă.105
Zic unii că Vlad numai o şagă
Prin asta cugetă să facă,
Alţii,-împrotivă, de samă bagă
Că vra pe ţigănimea săracă
Să prăpădească, puind-o în poară
Cu turcii, ca mai curând să piară.
Eu mă ţin de-această socotinţă
Cum că trebile lui Vlad oştene
Au poftit atare sârguinţă,106
Ca să-armeze gloatele-eghiptene;
Ştiind că turcii acuş or să vină,
Iar' el oaste are foarte puţină.
Prin ţigani vru el să dobândească
Doao scòposuri: unul, să vază
Pe gloata murgă faraonească
Cum este la războiu de vitează,
Iar altul, ca să facă-arătare
Turcilor cumcă mai multe-oşti are.
Şi, macar cum vom socoti noi,
Amândoao scoposuri sunt bune;
Prin cel dintei, ţigănescul soi
La rând bun să-învaţă şi să pune,
Prin a doia,-în vreme de năvală
Să pot băga turcii-în amegeală."
Zicând aceste fârşi cuvântul,
Iar' deacă-oaspeţii să-împrăştiară,
Un călăreţ străin cu văştmântul,
Stătúră şi frumsaţă rară
Şi (cum să vedea) de viţă-aleasă,
Sângur lângă Florescul rămasă;
Un nemernic din ţară străină,
Cum s-arăta din port şi făptură.
Văzând ş-o vreme cu îndemână
Grăi: „Multe-acum zile trecură
De când astă curte minunată
Mult şi cu toate mă desfată.
Fiindcă dumneta eşti de-aice,
Nu-mi vei ţinea de rău o-întrebare
Ce nimărui nu poate să strice:
Cine-i stăpânul ceştii curţi rare?
Ca să-i dau căzută mulţămită
Pentru-ospătarea bună, cinstită..."
„Bucuros aş face, drag jupâne,107
Îndestul dreptei cererii tale
(Zisă Florescul), dar şi pe mine
Aicea mă abătu de la cale
O sângură tâmplare ciudată,
Nici am cunoscut curtea vodată.
Însă (precum deobşte) să zice
Că venind un neguţătoriu mare
Cu multe persoane venetice
Şi bogătate de preste mare,
Nu demult aici s-au aşezat
În codrul acesta neumblat.108
Iar' această curte minunată
Au zidit ş-au hotărât să fie
Pentru călători o desfătată
Lăcuinţă, cum ş-ospătărie,
Grijind-o cu tot feliu de hrană
Şi toată trebuinţa curteană.
Toate aceste femei şi fecioare
Sunt roabe, de prin ţări cumpărate
Anume, să fie slujitoare
Celor care-aice vor abate,
Ba şi cu desmierdări să-i desfete
Pe chieful fieştecui şi-îndelete.
Unde-e stăpânul, nimene ştie
Şi nimene-a şti să nevoieşte,
Fiindcă prisosinţa să-îmbie
În toate, nimica lipseşte.
Dar' este-o vătăşiţă bătrână
Ce toate ţine supt a sa mână."109
De-această poveste neaşteptată
Mirându-să străinul adausă:
„Spuiu drept că de sîrg a merge-mi caută,
Şi totuş' pare că nu mă lasă
Cineva: aşa, de-azi pănă mâne,
Drumul mieu împiedecat rămâne.
Deprins întru-oşteneştile trude,
Inima neîncetat spre arme-mi bate,110
Când aici nimica nu să-aude
Făr' jocuri şi cântări desmierdate.
Zioa-îm pare ca ş-un veac de lungă,
Macar de toate-alte să-mi ajungă.
Auzind de-a lui Vlad vitejie,
Dorit-am să fiu la cea nălţată
Bătălie ce are acum să fie
Şi-a cării fârşit Evropa toată
Îl aşteaptă cu nesuferinţă,
Poftind creştinilor biruinţă.111
Însă, dacă-ajunsărăm pănă aice,
De nu ţi-ar fi doar' cu greutate,
Dorire-aşi-în scurt a şti ce price
Este şi din care au fost iscate,
Toate-aceste războaie cumplite,
Că la noi sunt veştile-împărţite."
„Bucuros cred (Florescul răspunsă),
Căci noi suntem aice de faţă,
De toate-având cunoştinţă ajunsă
Şi totuş pisma cea şugubeaţă
Fiece tâmplare vederată
Prefăcând întralt chip ne-o arată.
Iar' eu fără de pismă şi priinţă
Neavând spre nice-una vro pricină,
Voi povesti cu bună credinţă
Tot lucrul cum este, cum să-aţine;
Nici gândesc că-ţi va fi neplăcut
Luând firul din prim început.112
Acum a lui Constantin cetate
Supt mânile căzuse-agarene,
Pentrucă grecii-ş' uitasă-a să bate
Şi le-era mai drag a zăcea-în pene
Ş-a face săboară pe-întrecute,
Decât sabii a purta şi scute.113
Apusenii să desputa-într-una
Ce-au fost mai întii, ou sau găină?
Cum şi de-are lăcuitori luna?
Unii, că-i deşartă,-alţii că-i plină
De lăcuitori dovedea chiar,
Însă dovada cădea-în zădar...
Căci de-aci s-isca ş-altă-întrebare;
Oare-oameni să-află-acolo sau vite?
Şi de-s oameni cuvântători, oare
Putea-vor fi cu drept osândite
Lunarele suflete, la care
Nu fu trimis Spăsitoriul mare?...114
Domnul Romii cu fulgeru-în brâncă
Lega şi deslega după voie;
Şezând pe vârtoasa Chiefii stâncă
Să bucura-în sine că pe-al doie
Frate-a lui, Muftea-în Vizant alege
Şi sultanul grecilor dă lege!...115
Craii creştineşti lăsând a sale
Ţări de jaf, să bătea pentru sfinte
Locuri, cum a lui Iosofat vale
Şi de-alte-a Palestinii păminte,
Pentru Ierusalim şi cel sfânt
A Mântuitoriului mormânt.116
Iar turcul, însumeţit de-atâte
Biruinţe mari şi luminoase,
La toate ţările creştinite
Rea pierire şi moarte jurase;
Cu şireaguri crude-întărâtate
Jecuiea-împrejur ţările toate.
Ţara noastră-încă era din cele
Pe care el dorea să-o supună;
Ştiind toate-a noastre netocmele
Socotea cumcă, de samă bună,
Că-o ţară-învrăjbită-ori azi, ori mâne
Trebuie să cază-în mâni străine.
Căci aflân'-să ţara deslegată
Şi-în cea mai mare nerânduială,
Spre tot rău năravul învăţată,
Boierii puind la toate sminteală
Domnilor, iar' ceialalţi pământeni
Dedaţi fiind la rău şi vicleni,
Aşa trăisă de multe veacuri
Într-un feliu-anárhie făr' lege,
Învăţaţi la războaie şi jacuri,
Pe carii pănă-aci nime-a drege
Sau nu cuteză, sau nu vru doară
Căutând la venituri, nu la ţară.
Iar', din ce oară Vlad Vodă stete
Dregătoriu trebilor muntene,
Frunţile vrajbii fură tăiate,
Politice rânduieli ş- oştene,
După firea ţării măsurate,
În scurtă vreme fură-aşezate.
Cei care legilor întocmite
Dintre boieri nu voia să-urmeze
Cădea la pedepse pre cumplite,
Zicând că ei sunt să lumineze
Celoralalţi cu-obiceaiuri bune
Şi-întei legilor a să supune,
Căci, dacă ascultători de lege
Vor fi numai cei slabi şi mişei,
De ţară-în urmă ce să v-alege?
O ţară-adecă de lupi şi de lei
Ce şezând într-a sale bârloage
Sug sânge-a vitelor slăbănoage.
Zicea că boierii sunt supuşi
Aşa domniei ca şi ţăranii,
Ba fiind în toate mai ajunşi,
Nu numai cu sfatul şi cu bani,
Ci-însuş cu capul ar fi datori
A ţării să fie-ocrotitori.
Aceste zicea Vlad la divan
Şi la macar ce feliu de-adunare,
Adăugând că-oricine, fie ţăran,
Târgoveţ, boiariu mic sau mare,
Mestec va-avea cu limbă străină
Cu capu-ş' va plăti şugubină.
Deci apreg pedepsea pe cei care
Asupra patrii făcea sfaturi
Ş-avea cu turcii vro mestecare,
Sau veri cu ce străine staturi,
Împărţându-le-averi şi moşii
La-a patrii-apărători şi fii.117
Prin asta rând nou el introdusă:
Pe tâlhării şi mari fapte rele,
Prin aşezate pravile, pusă
Deosăbite pedepse şi grele,
Din care cea mai obicinuită
Era ţapa cu moarte cumplită.
Apoi din toată ţară ş-aleasă
Pe cei mai harnici şi cu vărtute
Voinici, din cari o gardă frumoasă118
Făcu spre paza sa, de cinci sute,
Pe cari în arme-atâta deprinsă,
Cât o numim oaste nevinsă.
După-acest izvod, şi ceaialaltă
Călărime-au fost orânduită,
Învăţind-o măiestria naltă
A taberii ş-armelor ispită,
Iar' boierii pismaşi a tot bune119
Rândueli cocea sfaturi păgâne.
Căci, precum să tâmplă totdeauna
Că cel ce va să scoaţă la cale
Pre-un popor şi apucă să-l pună
La rânduială, pentru-ale sale
Ostăneli, bun scopos şi mari trude,
El mai mult rău decât bine-aude,
Aşa fu ş-a lui Vlad soarte-amară:
Pismaşii zic că-i tiran şi multe
Asupra lui scornit-au de-ocară,
Şi vor ca ţara să nu-l asculte;
Zicu-i şi Ţăpeluş, că nu iartă
Tâlharii, ci cu ţapa le ceartă.120
Deci în taină solii repezite
Trimit sultanului, dau de ştire
Precum vodă vra ţara să-învite
Asupra Porţii cu răzvrătire,
Şi este foarte mult a să teme,
De nu să va-împedeca din vreme.
Drept acea prin chipuri tăinuite
Sultanul mai pe-un paşă, mai pe-alt
Învaţă, l-armează şi-l trimite
Asupra acestui princip înalt,
Ca neîncetat şi iarna şi vara
Să meargă să-i jefuiască ţara.
Însă Vlad fiind cu bună pază,
Oaste-având bine-în arme deprinsă,
Gloate tâlhare cu mână vitează
De multe ori în fugă şi prinsă;
Celor prinşi dete moarte sureapă
Făcând să-i tragă de vii în ţapă.
Acum la treizeci de mii aproape
De tâlhari păgâni el împărasă,
Nici lăsa pe nime să-i îngroape,
Ci vulturilor mâncare-aleasă
Şi corbilor de jaf ca să fie,
Porunci spânzuraţi să rămâie.
Sultan Mahomet întiaş dată
Nu dete la toate crezământ,
Dar' vinind pârâre ne'ncetată,
Vru să ştie cu temeiu de sânt
Oare acele toate-adevărate,
Prin persoane-a sale-încredinţate.
Pentru-acea-în chip de mare solie,
Neşte capigii vicleni trimeasă.
Catavolìn avu cea d-întie
Parte la ceastă solie-aleasă,
Catavolin, logofăt primariu,
Un grec turcit, fiiu de prevătariu.121
Cătră-acesta sultanul ascunsă
Pofta sa şi cugetul deschisă,
Cu d-inima de-urgie pătrunsă,
Luându-l deosăbi, acest chip zisă:
„Mare treabă-am, o Catavoline,
Şi puiu toată credinţa mea-în tine!...
Vodă muntenesc, supusul Porţii,
Aşa să poartă cu neomenie,
Cât pe credincioşi dă crudei morţii,
Ba necăutând a sa datorie,
Nice de haraci el va să ştie.
Nice-a să-închina voieşte mie.
Deci tu mergând ispiteşte bine,
Cearcă de poţi să-l aduci la cale,
Mai vârtos ca mie să să-închine,
Iar' văzându-l că stă pe-ale sale
Şi cu voia nu va să să plece,
La nevoie cu sfatul vei trece.122
Iar' de-ajutoriu la ceastă-apucare
Vei avea pe Hamza cu sâlinţă,123
Numa-ţi caută-a fi cu pază mare,
Ca munteanul ceva să nu sâmţă,
Că-amintrele cu totul stricată
Ne-ar fi doară străduinţa toată..."
Merge grecul cu ceastă poruncă
Şi sfătuind cu Hamza de toate,
În urmă-acest chip mrejile-aruncă:124
El însuş' să meargă şi s-arate
Munteanului a Porţii dorinţă,
Cercând a-l aduce la credinţă.125
Însă, de-ar vedea că nu să pleacă,
De sârg la Vidin să deie ştire,
Şi când ar fi vodă să-l petreacă,
Păn' la hotar, după-obicinuire,
Hamza-întracea Dunărea să treacă
Şi din ascuns năvală să facă.
Aşa grecul făţarnic să duce
Credinţat cu ştiuta solie;
Lui Vlad mai întii aminte-aduce
Toate ce-au trecut şi vor să fie,
Pentru trecute vestind iertare,
Prietenie pentru viitoare.
„Mare-într-adevăr făcuşi greşală
(El grăi), dar' a Porţii pre tine
Milă este fără de-îndoială
Nemărginită, că-ţ' iartă vine
Trecute nevrând de-acuma să ştie
Numai de prieten şi prietenie.
Nici altă de la tine pofteşte
Numa haraci şi vreo cinci sute
De tineri; apoi ca prieteneşte
Tu viind la Poartă, cu căzute
Plecăciuni să te-închini celui mare
Sultan Mahomet cerând iertare."
Ascultă vodă cu suferinţă
Tot cuvântul şi pofta vicleană,
Şi-întii arată bună voinţă
Vrând deamărunt porunca tirană
Să-ispitească, iar' dacă-o-înţăleasă,
Cu mărime-aşa din rost adausă:126
„Spune celui care te trimeasă,
Că-întracest chip Vlad Vodă-i răspunde:
„Haracii sunt gata, supt aleasă
Încuietoare, dar' a pătrunde
Nu poate-acolo poftă străină
Întralt chip făr' cu sabia-în mână.
De sultanului de dânşi îi pasă,
Vie, să şi-i ducă, de să-încrede!...
Dară nici tinerii vor de-acasă
De voie bună-a merge-în obede,
Zicând că cu patria-împreună
Vreu s-aibă soartea: rea sau bună",
Iar', încât e despre-a mea persoană,
Să merg să mă-închin nălţatei Poarte,
Spune că-atunci când iepurii-în goană
Vor lua pe-ogari...! lupilor moarte
Mieii vor da, poate că-atunci doară
M-oi închina, iar nu de-astă oară!..."127
Solia văzând din toate-aceste
Că-a-l pleca nu este cu putinţă,
Lui Hamza la Vidin dete de veste
De treabă ştiută să să gată,
Iar' cu Vlad aşa lucrul aşază.
Păn la Dunăre să-i deie pază.
Iar Vlad prin iscoade credincioase
Înţălegând tot sfatul de-ocară,
Patru mii de călărime-aleasă
Făcu să să strângă de prin ţară
Şi-în taină, la părţile din care
Era Hamza să-i ţie cărare.
Dând strinse porunci ca să să ţie
Ascunse păn la zi hotărâtă,
Şi la semnul dat gata să fie
De războiu, cu vărtute-îndoită,
Apoi şi fără nice-o pesteală
Să deie pe turci din dos năvală.
Întracea Vodă-în toate s-arată
Ca când de sfaturi n-ar şti nimică.
Deci luându-ş' garda sa-înarmată,
La vremea ştiută să rădică
Şi petrece pe solul cu tută
Cinstirea şi pompa lui căzută.
FÂRŞIT

Cântecul a IV

Argumentul
Sfinţii din raiu să gată să-ajute
Muntenilor; Florescul mai spune
De-a lui Vlad biruinţe făcute.
Curtea măiastră, prin o minune,
Piere ca dracul de crucea sfântă.
Lui Parpangel rău cărţile-i cântă.
O, fericite veacuri trecute,
Când să mai pogorea câteodată
Pe pământ oamenilor să-ajute
Sfinţii, ori ca pe cei răi să bată
Sau pe credincioşi să mângăiască
La scârba şi nevoia lumească.
Acum pare că ceriul de lume
Ş-au uitat cu tot, nice mai bagă
Samă de-oameni, lăsând să-i sugrume
Nevoile-întru viaţa-întreagă.
Îngeri nice-în vis acu s-arată
Să ne-înveţe vro taină ciudată.128
Cu-adevărat! eu altă pricină
N-aflu, făr' că sau nice-o credinţă
Noi avem acum sau pre putinţă
Iar' a bătrânilor socotinţă
Răzăma purure-în lucruri sfinte,
Ceriul având în inimă şi minte.
Ori de unde-aceasta să purceadă,
Destul că pe vremea lui Vlad încă,
Sfinţii oblicind atâta pradă
Ce făcea turcii-în creştini ş-adâncă
Răutate, pe pământ veniră
Şi multe suflete mântuiră.
Aceasta nu numai că să zice,
Ci s-au scris şi la cronica vechie
Carea-i mai de mult fără de price,
Şi decât cronica lui Urechie;
Apoi, să-întăreşte prin hârţoaga
A mănăstirii de la Zănoaga.129
Acum o dată scăzusă luna
Şi crescând iară să făcea plină,130
De când oştile turceşti întruna
Jecuiea stăpânia română.
De cruzii multe şi tâlhărie
Rămăsese ţara mai pustie.
Numa ţigănia noastră-armată
Între-atâte valuri ş-asuprele
Era întreagă şi nevătămată
Scăpând oarecum ca pintră iele;
Prin sfadă multă şi hodini dese
Aproape de-Inimoasa-ajunsese.
Sân Spiridon prin o tâmplare
Din raiu privind, să mai vadă
Ce fac muntenii, „au, váileo!" tare
Strigă-înspăimântat, iar' o grămadă
De sfinţi ce cânta psalmi ş-antifoane
L'întrebară: „Ce-ţi e, Spiridoane?"131
„O! (zisă) Dar' nu vedeţi ce-mi este?
Perit-au Ţara mea Romănească!
Nu e ţară, sterpele neveste
Unde-întratâta să mă cinstească
Ca-în aceasta, ş-acum, ian' căutaţi
Cum o prădează turcii spurcaţi!..."
Toţi sfinţii mirându-să priviră
La mulţimea taberii păgâne;
Din umeri şi cu capu clătiră,
Iară Sân Nicoară,-adânc în sine
Cugetând, din buzele sfinte
Următoare slobozi cuvinte:
„O, cuvioşilor! mie-mi pare
Că nu-i vremea de-a clăti din spate
Sau a jelui făr-ajutare
Ş-aşteptând pănă vor fi surpate
A noastre beserici de păgâni,
Ci să-ajutăm şi noi pe români!...
Drept aceasta, Spiridoane, dară
Luând voinicii noştri în soţie,
Pe Jòrgiu şi pe Medru, gios te pogoară
Ş-ajută lui Vlad în bătălie.
Aşa gândesc eu că-ar fi mai bine,
Însă n-aşteptaţi de-azi pănă mâne!...
Ci cât mai curând trebuie-a merge,
Că-amintere poate fi zădară
Ajutarea. Ceşti doi pot s-alerge
Degrabă fiind călăreţ, iară
Tu pedestru (precum din canoane)
Trebuie să mergi, o Spiridoane!..."
Sân Giorgiu cu Sân Medru fiind de faţă,
Întărea sfatul lui Sân Nicoară,
Numai Sân Spiridon avea greaţă,
Căci nu văzusă nici odinioară
Vreun războiu având inimă blândă
Din fire şi neiubind izbândă.132
Sân Giorgiu-îndată sabia-încinsă
Şi zoáa-îmbrăcă nestrăbătută,
Coiful, scutul, sulìţa nevinsă
Luă, şi luând toate sărută,
Nu pentru că-s bune şi frumoase,
Ci că-acum de mult nu le purtasă.
Aşijdère Sân Medru s-armează
Amândoi de-aci suind călare,
Sân Medru pe iapa sa cea brează,
Iară Sân Giorgiu pe murgul său, care
Îmbe dobitoace minunate
Spun că-ar fi măiestre ş-aripate.
Însemnându-să cu sânta cruce
Cuvioşii călăreţi plecară.
Sân Spiridon după ei să duce
Pogorând pe cea tainică scară
Care Iacov (pribegind de-acasă
De frica lui Isav) o visasă...
Dar părându-i cale delungată
Pe-încet a păşi din spiţă-în spiţă,
Măcar nu călărisă nice o dată
Totuş', dacă-ar fi vreo măgăriţă
Sau puiu de asìn! socotea-în sine
Că-ar putea călători mai bine.
Şi iacă,-o minune! ce zăreşte!
O asìnă despre mâna dreaptă
Grăind cătră dânsul omeneşte:
„Sân Spiridoane, dar ian' aşteaptă!...
Şi de voieşti a merge mai tare,
Nu-întreba nimic, ci sui călare!...
Ásina lui Válam sunt eu, care
Pentrucă potignind odinioară,
Îngerului ferii din cărare
(Ai auzit povestea mea doară?),
Rămăsăi pănă-acuma-în viaţă,
Ca oamenii limbă-având vorbeaţă."133
Sântul bucuros primi-îmbierea
Şi de-acolea mearsă tot călare;
Însă-aşa-i fu sfatul şi părerea:
Să nu să-arete la fieşcare,
Ci nevăzut ispitind el toate
Să-apere pre oameni de păcate.
Întracea turcii-încolea şi-încoace
Ca turbaţi alerga după pradă;
Ţiganii nu ştiea ce vor face,
Că-între dânşii să scornisă-o sfadă
Unii voind să călătorească,
Iar' alţii pe loc să hodinească.
Din bătrâni încă mai mare parte
Stă pe-aceaia ca cât mai degrabă
Să meargă la Spăteni, nici să-întarte
Domnia, prin zăbavă fără treabă.
Drept aceasta ţiganii grămadă
Strângându-să-începusă la sfadă.
Unii striga că pentru o fată
A unui ciurariu nu să cuvine
Să zăbovească tabăra toată,
Alţii răspundea că fieştine
Datoriu e păn' atunci să rămâie,
Păn' să va şti de-i Romica vie...
Iar' în cea curte mândră măiastră,
Voinicii zăuitându-şi de toate
Bea, mânca, juca, şedea-în fereastră;
Parpangel fátá-şi găsi nu poate;
Florescul povestea ca nainte
Străinului cu ceste cuvinte:
„Iar când sosiră la locul unde
Grecul ştiea că-s mrejile-întinse
Ş-unde Hamza cu oaste să-ascunde,
Atunci, ca neşte pârjoale-aprinse,
Iacă zece mii de turci să scoală
Şi lovesc pe munteni cu năvală.
Iară logofătul cu sumeaţă
Sprânceană lăpădând făţărie:
„Nu-ţi fie (zise) de mir, nici greaţă,
O, Vodă! Iepurii iacă-îmbie
Pă câne să să dea legat, iară
Mieii cei blânzi pe lup împresoară!...
Sosit-au de tine hotărâtă
Vreme,-în care tu de voie bună
Vruşi să te-închini la poarta mărită!...
Tinerii tăi încă-s de-împreună
Gata-a merge departe de-acasă,
Nice-acum de patrie le pasă!..."
Stete vodă cu mintea-îndoită
De-are-în pieptul vânzariu să împlânte
Fierrul, dar socotind ovilită
Izbândă, ca singur să să-încrunte
Însuş' cu el, hotărî să-l lasă
Spre-altă pedeapsă mai ticăloasă.
Sabia smulsă, ochi plini de-urgie
Aruncând la el, aşa răspunse:
„Greculeţ mişel, născut la robie,
Învăţat la viclenii ascunse,
Intrìgi a face,-a méştere-otravă,
Simţire neavând de-onor şi slavă,134
Voiu să-ţi arăt fără viclenie
Că nici mâna lui Vlad a să-întinde,
Nici cap să să plece la robie
Sunt făcute, nice-e lesne a-l prinde,
Căci ai gândit!... bagă samă bine,
Oare prinde-or iepurii pe câne!"
Apoi întorcând spre-ai săi cuvântul:
„Nu-i vreme,-o voinici! (grăi) de-a spune
Cu multe,-aici, tot înşălământul
Cu care-au cercat a ne răpune
Vrăjmaşul ş-unde ne aflăm astă-oară,
Căci înşii vedeţi!... Pentr' acea dară,
Cred, o viteji! că nu-i trebuinţă
Să vă-arăt cu mai multe dovede
Că scăparea-i numa-în biruinţă.
Ceştii numa putem a ne-încrede!
Deci acum, sau moarte cu dafine,135
Sau izbândă,-altă nu ne rămâne!...
La arme, dar'!... S-aratăm vărtute,
Să stăm nefrânşi, cu inimă vitează.
Nu biruiesc multe mii şi sute,
Ci cari a biruire cutează.
Alergaţi şi vă luaţi izbândă;
Slava voastră fie-a lor osândă."
Zice, şi dând semnul de năvală
La oştile-în ascuns pregătite,
El cu garda sa de-aci să scoală
Şi-în şireaguri bine-orânduite
Lovi pe turci cu-atâta iuţime,
Cum cade tunetul din nălţime.
Şi cum povoiul, pe ţàrìnă coaptă
Căzând, cu năpraznă-într-o clipită
Strică truda plugariului dreaptă,
Şi iacă, zace gios cutrupită
Toată ţàrina, ş-în loc de grâne
Numa năroiu şi baltă rămâne.
Aşa lovind viteaza-oştişoară
În turcime, trupuri poligneşte,
Rânduri întregi prăvale ş-oboară,
Taie, surpă, dar mai mult stropşeşte,
Ş-altă nu vezi făr' trupuri tăiate
Zăcând în bălţi de sânge necate.
Vlad ca ş-un leu întărâtat foarte,
Ce, de vânători luat în goană,
Deacă să vede cu câni de-o parte
Iar' de alta cu mreaja vicleană
Împresurat, unde-i cea mai mare
Grămadă de câni, acolo sare
Şi dorind să-ş' facă-izbândă-amară,
Pe care cumu-i vine nainte
Frânge, spintecă,-încoalţă, ş-înghiară,
Când cu brânci groaznice, când cu dinte
Apărându-să, sugrumă şi ucide
Şi printre dânşii drumu-ş' deschide,
Aşa Vlad văzând că de toate
Părţi pe dânsul turcimea să scoală,
Unde vede că-s mai îndesate
Gloatele,-întracoló dă năvală,
Învârtind arma-încolea ş-încoace
Larg potec pintre păgâni-ş' face.
În zădar Hamza oşti împrăştiate
Va să-adune, războiu să-întrejască,
În zădar a le-îndemna să bate
Cu porunca tare-împărătească,
Căci oastea-în răsipă-acum pornită
Să calcă fugind ş-e neoprită.
Iar' Hamza de cetele muntene
Împresurat, cade la prinsoare
Cu mai mulţi din oştile-agarene.
Grecul încă nevăzând scăpare,
Lui vodă cu multă plecăciune
Cade-înainte şi să supune.
Atunci vodă-amar zâmbind îi zise:
„Cum îţi pare-acum, Catavoline,
Urzitoriu de vânzării închise,
Sol făţarnic a Porţii păgâne,
Ce nu te ruşini cu tâlhărie
A vinde creştina stăpânie?"
Aşa zicând cu groaznică moarte
Porunci ca pe toţi să-i înţape,
Ce la tâlhărie avură parte,
În pădurea ce era de-aproape.
Hamza fu-înţăpat pe cel mai gros
Şi mai nalt copaci, grecul mai gios.
Crudă poruncă, moarte-îngrozită!
Dar acelui nevinovat pare
Că vânzarea-i şi mai neomenită.
Om ticălos, totuş' nu te spare
De la fapte rele câteodată
Pedeapsa,-ori cu ce moarte-aşezată!
Dacă estea-în Ţarigrad s-auziră,
Sultanului nime nu cutează
A spune, măcár că el să miră
Unde logofătu-întârziază,
Păn' ce-odată viziriu-îndrăzneşte
Şi lucru cum e povesteşte.
Iar' tiranul aprins de mănie
Că-au cutezat a grăi de-acele
Basne şi care nu pot să fie,
Lucruri de ruşine şi mişele,
Porunci să-l bată peste faţă
Pentru vorba proastă şi-îndrăzneaţă.
Iar' deacă din solii repezite
Să-încredinţă, mai nu turbă-în sine
De ciudă şi de-urgie-ocărâte
Văzându-şi porunci, nici să-ş-aline
Firea putu cu deobşte târzie
Izbândă, ci cât mai tâmpurie.
Deci la paşi de aproape, de parte,
Porunci de sârg oşti să-şi armeză,
Şi întracela chip ei să să poarte
Ca să aducă cele mai viteze
Cu sine, iar' păn' la primăvară
Să fie gata să iasă-afară.
Abea pe câmp iarba răsărisă,
Iar' codru noao frunză apucasă;
Din toate părţi turcimea trimisă
S-adùnă:-o parte pe mare-în vasă
Alergând spre Ţara Romănească,
Cu totul acuş' s-o jefuiască,
Iar' o parte duce cu pas iute
Sultanul păgân, suflând izbândă,
Cu care s-afla mii doao sute
De mulţime varváră neblândă.
Ş-acum la Vidin ajunsese
Stulurile cele mai alese.
Era tocma-în miez de primăvară
Când zăfiri cu florile să joacă,
Păsărelele vesele zboară,
Iar jivina şi cea mai săracă,
Voioasă saltă şi să desfată
În dezmierdare nevinovată,
Când iacă Vestea-în trâmbiţă sună
Că vin turcii cât frunză şi iarbă,
Ca robiei ţara să supună.
Toţi să gată-a lua fuga oarbă.
Boierii cei mari şi mai cu minte
Luasă fuga mai înainte,
Iară ţăranii săraci, în pripă,
Ca ş-o turmă de oi fără pază
Cari încătrò purced în răsipă;
Plini de frică şi cuprinşi de groază
Toată-ş' lasă avere şi sudoare,
Nedejdea puind numa-în picioare.
Fug copii cu tinere copile,
Fug muieri cu mititei în braţă,
Iară cei mai încărcaţi de zile
Îi mângăie şi le sunt povaţă.
De vaiet amar, ţipete, jele
Plini-s codrii, câmpii şi vălcele.
Ici unul îşi poartă pruncii-în spate,
Altul colea pe slabul părinte,
Cel-ar fugi, bietul, dar' nu poate
Şi stă ca zăpăcit de minte,
Neştiind cui mai curând s-ajute:
Pruncilor sau muierii căzute.
Nepotul duce pe moş de mână,
Moaşa pe nepoţiei şi nepoate,
Iar' nòra pe soacră-sa bătrână;
Fieşcare din primejdie scoate
Pre cel mai iubit, mai de aproape,
Năzuind cătră munte să scape.
Numa Vlad, cu inimă nefrântă
Şi-înarmat, pre păgânul aşteaptă.
Nimic de la scopos nu-l desmântă,
Toate-orânduieşte, toate-îndreaptă
Spre pierirea păgânelor gloate,
Tocma să fie nenumărate.
Cu călărimea lui cea vitează
Prin locuri dosite, lui ştiute,
Oştilor turceşti de-aproape-urmează.
Din ascunziş cu năvală iute
Sărind pe şireaguri sângurate,
Neaşteptat încungiură şi bate.
Ca lupul flămând care, supt deasă
Tufă ciulit, pe pântece zace,
Când vede trecând o turmă groasă
De-oi sau alte slabe dobitoace,
Iar văzând pre vreuna sângurată
Sară,-o răpeşte şi fuge îndată,
Aşa Vlad urmând oştii cei mare
Turceşti, ordiilor despărţite
Neaşteptat înainte le sare
De prin locuri ascunse, dosite,
Ş-atâta ştie-a-i zătigni de bine,
Cât nici măcar unul viu rămâne."
Florescul fârşind lunga poveste
Mearsă, fiind târziu după cină,
Iar' Parpangel după a neveste
Sale-urmă-în zădar, caută, suspină;
Deci plin de necaz că n-o găseşte,
Se cùlcă pe un pat ş-aţipeşte.
Însă lucrul cel mai de mirare
Este că bietul ţigan, aice,
Unde să culcasă-în supărare,
Află' zioa cea mai de ferice,
Fiindcă-a doao zi dimineaţă
Să trezi la Romica sa-în braţă.
Dracu nu doarme! cine-întii zisă,
Bine-o nimeri...! că aşa este:
Pănă noi durmim cu geana-închisă,
El turbură fete şi neveste
Şi-osăbite feliuri de năluce,
În vis şi-în aievea le aduce.
Nu ştiu cum să tâmplă de-astă dată
(De bună samă prin gevolie!)
Că Romica era culcată
Într-acel pat ş-aceaiaş chilie
Unde se culcasă Parpangel
Asară, mâhnit ca vai de el.136
Când fu spre zio, el să trezeşte,
Fiind încă ea-în somn afundată;
Caută-împrejur, şi iacă-obliceşte
Că doarme lângă dânsul ş-o fată.
Să miră! şi nu să poate-încrede:
În vis sau într-adevăr el vede,
Dar' apoi de pe semnele toate
Cunoscu pe draga sa copilă.
Cine-aici a povestire poate
Cu ce feliu de sâmţire şi milă
O cuprinsă,-o sărùtă şi zisă:
„O dragă, cine-aici mi te-închisă!..."
Atunci şi Romica clipeşte
Şi văzându-şi ibovnicul faţă,
Nimica de dânsul să sfieşte,
Ci cuprinzându-l cu dor în braţă,
Îi răspunsă:-„O, iubit Parpangele,
O, câtă-mi pricinuişi tu jele!"
Copila cu totul roşi-în faţă
Şi-i arsără buzele ca focul,
Junele-încă nu era de gheaţă
Ş-acu dracu-şi începusă jocul:
„Vai de mine, ce faci?" dânsa zisă
Spăimântată, vrând să să rădice.
S-ápără ca când nu i-ar fi voia
Ş-apărându-să-îl strânge la sine.
Ce-i de-a face când vine nevoia
Pe om? Voi ştiţi, dragi neveste, bine
Că la-împrejurări cum este-această,
Totdeuna vi să tâmplă năpastă.
Însă spre-a Romicii norocire,
Tocma ca când ar fi fost chiemată,
A feciorii sosi scutire:
Sân Spiridon pe-asină aripată
Trecea tocma-într-aceaiaş' clipită
Pe lângă ceastă curte vrăjită.
Şi văzând de sus pe cea perechie
Care,-încă fiind necununată,
Porunca-întie din legea vechie
Era gata să-împlinească,-îndată
Trasă-asupra curţii-un semn de cruce,
De carele pier toate năluce.
Şi iacă pieri curtea frumoasă
Ca când n-ar fi fost nice odată.
Oaspeţii-într-o baltă puturoasă
Să treziră. Şi-acea minunată
Întâmplare la toţi au arătat
Că curtea n-au fost lucru curat.137
Bunul Parpangel, pănă prin baltă
Plină de broaşte sâlind să iasă
Înoată-încoace,-încolea şi saltă
Ş-orbecăind prin ceaţa-întunecoasă,
Iată pierde pe Romica dragă
Şi-în zădar o caută balta-întreagă.
Iar' după ce cu multă trudă
Abea să vârgoli din băltoacă,
Plin de tină şi cu haina udă,
Scuturându-să stete-o soroacă
Şi-începu a socoti-întru sine
Asupra cestor tâmplări străine.
Ci în zădar cap şi minte-ş' bate,
Că niciuna-i vine la măsură.
Curtea pieri cu casele toate,
Nice să ştie ce să facură
Oaspeţii; patul şi draga fată
Încă pieriră din ochi deodată!
Iar' de altă parte ştiea bine
Şi-aceaia, cumcă-astă dimineaţă
Au fost întru neşte căsi străine
Şi-în pat, şiind pe Romica-în braţă;
În urmă, că-în balta puturoasă
Au căzut, haina-l mustra tinoasă.138
Estea socotind jelea-l cuprinsă,
Mai vârtos pentru biata Romică,
Iar inima cea de dor aprinsă
Mai numa că nu i să despică.
Strígă-amar: „Dragă Romică, vină!"
Iha139 din vale-i răspunde: „vină!"
Iha, cea răsunare deşartă
Care din râpe şi văi afunde
La macar ce chiemare să-întartă
Şi ca când ar îngâna răspunde,
Aceaiaş' şi lui Parpangel atunci
Răspundea din prăpăstii adânci.
Ţiganul care n-auzisă
Niceodată răsunare chiară
Ca-aceasta, stete cu gura-închisă
Gândind că cineva-l chiamă doară,
Însă neauzind mai mult pe nime,
Purceasă-înainte prin desime.
În urmă ieşind la o cărare
Şi sângur văzându-să, de jele
Ş-urât rupsă-a cânta cu glas mare:
„O, voi dragi, vesele păsărele,
Păraie limpede curătoare,
Copaci aducători de răcoare,
Voi mândre poieni şi văi adânce,
Voi măguri cu desişuri umbroase,
Vârtoase ne sânţitoare stânce,
Şi tu, coadre verde,-întunecoase!...
Cine-mi va spune năcazul greu
Ce sânte-acum sufletul mieu?" Iha: „eu!".
Socotind că cineva-i răspunde
Ş-acum, iarăş' cu d-inimă frântă
Zise: -„Oricine-eşti, nu te mai ascunde,
Sau eşti om, sau vreo fiinţă sântă,
Ieşi la mine-încoace şi te-arată,
O! spune-m şi mă desfată!" Iha: „fată!"
„O! eu încă caut o fată blândă
Care sufletu-mi dusă cu sine,
Lăsându-mă-întru năcaz ş-osândă;
Nice ştiu prin ce locuri străine
Va fi ia petrecând zile-amare
Şi de-are vreo mângăiare!" Iha: „are!"
„Cine ştie, vedea-ne-om vreodată
Şi poate că după vreme lungă!...
Că nu-în zădar au fost ea furată
Doar' în ţări streine va s-ajungă
Şi-oh, amar! apoi cine mai ştie
Cui va fi dragă soţie!" Iha: „ţie!"
„Hai, doară mă-înşeli, copilă bună,
Alinându-mi puţinel năcazul,
Că eu văd numa noori şi fortună
De când soarele-mi ascunsă-obrazul.
Deci, de-i adevărat graiul tău,
Ian' jură-te pe Dumnezieu!" Iha: „zieu!"140
Aici el era să mai vorbească
Şi să mai asculte ce-i vrăjeşte
Iha, fata cea pădurănească,
Când de-o lature, iacă zăreşte
Venind împotriva lui vrăjmaş,
Pe cal înteţit, un călăraş.
Ţiganul zărind sabia luce,
Şi voinicul sosindu-i aproape
Tot înghieţă, nici fuga s-apuce,
Nici în grabă-oarecumva să scape
În pripă cuteză, că din vreme
Voinicul îi strigă: „Nu te teme!...
Asupra nearmaţi şi de-a ta samă
Argineanul sabia nu poartă;
Pentru-aceasta să fii fără teamă,
Ci tu-mi spune cu inimă neîntoartă:
Nu văzuşi maìnte pe-oarecare
Trecând pe-aici, pe ceastă cărare?
Nu văzuşi o copilă creştină
Tinără şi dintr'o mie-aleasă,
Ca ş'o mieluşică fără vină
Fugind repezită, spărioasă
Şi năzuindúndeva să scape,
După ea doi turci gonind aproape?"
Parpangel cu mintea-înhemeită
De cele care lui să tâmplasă,
„Drag (zisă) coconaş! o clipită
Numa eu văzui pă ha frumoasă!
Dară, ca să nu-ţi vorovesc pleve,
Însumi nu ştiu: în vis sau aieve."141
Voinicul cunoscu din cuvinte
Că bietul ţigan ş-acu visază;
Stete puţin cu-îndoită minte,
Dar' murgul îi sare şi rântează,142
Flútură cu capul, înspumate
Zăbele roade şi pământul bate.
Acesta era viteazul de care
Oastea păgână se temea toată,
Doară cel mai harnic şi mai tare
Din toţi ce-au purtat arme vodată;
Multe el făcusă vitejii în lume,
Jurat vrăjmaş turcescului nume.
Înţălegând el dară că vine
Sultanul cu toată-a sa putere
Să jefuiască ţările creştine,
Îşi părăsi tânăra muiere
Ş-îmbrăcat în zoao luminoasă
Asupra păgânilor purceasă.
Sângur, cu nesupusă vitejie,
Hotărî pe turci să năvălească,
De-ar fi ei şi mácar câţi să fie;
Ş-acum de trei ori, cu voinicească
Îndrăznire,-asupra multor sute
Dete războiu ş-alungă pe tute.143
Nici unul poate mâna să pună
Pe dânsul sau rană să-i aducă,
Iară el ca fulgerul detună
Între dânşii, când sabia-ş apucă;
Şi pare că-împrejurul lui ploao
Trupuri de păgâni tăiate-în doao.
Tocma să tâmpinasă cu-o ceată
De-aràpi, pe care-o dete-în răsipă
Tăindu-i partea cea mai bărbată,
Iar' el ostănit căutasă-în pripă
Să-odihnească-a umbră răcuroasă,
Şi veni-într-astă pădure deasă.
Dar' spre răul său şi soarte-amară,
Era pădurea cea blăstămată!...
Cum intră şi vru să să pogoară
Supt un păltinaş, iacă deodată
Doi turci vede, gonind o copilă
Carea-l rugă de-ajutoriu şi milă.
El neştiind că este-o nălucă,
După dânşii nencetat aleargă
Şi-i pare că-acuş'-acuş apucă
Pe gonaci, capetele să le şteargă,
Iar sosind lângă ţigan pieriră,
Şi de-aceasta el acum să miră.144
Însă-alt nenoroc îi stă-în cărare,
Că tocma nimerisă la cele
Doao-izvoară de-împrotivă, care
Din sufletele mari fac mişele,
Iar' mişeilor dau vitejie.
El, săracul, de-aceasta nu ştie.
Acoléşi lângă dânsul de-o parte
Era doao, supt un fag, izvoară,
Din care curgea pe doao boarte,
Doao păraie, ca şi vioară,
Având limpede-apă şi dulcie,
Iar' una-i de-împrotivă altie.
Care bea din cel pe mâna dreaptă,
Pe-acel duhuri nalte-l împresoară:
Mintea nu ştiu cum i să deşteaptă
Şi pare că sus la nuori zboară,
Face dintr-un iepure fricos
Viteaz neînvins şi leu inimos.
Iar' apa cea de pe mâna stângă,
Tot focul sufletului potoale,
Face mintea tâmpă şi nătângă,
Ba toată firea trândavă, moale,
Cela şi cesta părăuaş mic
Era-între ţigan ş-între voinic.145
Vede limpede ca şi vioară
Apa voinicul şi frânt de sete
De pe cal îndată să pogoară.
Neştiind, bea de saţ, pe-îndelete,
Ah! şi bea cu multă lăcomie
De-a stânga, dintru ticăloşie.
Sărace-Arginene! ce minută
Nefericită-acolea te-adusă,
La cest urât părău ş-apă slută!...
Iacă vitejia ta răpusă!...
Dar ce folos, abea cât înghite,
Iacă toate-întrânsul schimosite,
Lasă calul, armele desbracă,
Apoi merge şi-în codru s-afundă.
Parpangel tocma era să treacă
Părăul şi văzând limpede-unde
Curgând pe su ţermurile-înguste,
Nu să putu răbda să nu guste.
Cât putu-încăpea-în palma cufundă,
Atâta luă şi sorbi-îndată,
Şi iacă-în faţa lui cea rătundă
Să vedea schimbarea minunată,
Căci ochi nu ştiu cum i să-înfocară
Şi-înt-ralt chip cu tot să strămutară.
Cu privire mândră şi vitează
Tocma ca ş-un altul acum stete,
Iar' mintea-i să luminà cu trează
Isteţime, ş-osăbită sete
Sâmte el acum, nu de-apă, ci de-alte
Lucruri mai mari, de slavă şi nalte.
Caută la sine şi să ruşìnă
Văzându-să-în hainele mişele,
Toate ude şi pline de tină;
Aruncă ceste şi luă cele
Carele-Argineanul lăpădasă
Una cu armătura frumoasă.
Cu ochiul lacom toate petrece
Şi una după-altă le îmbracă,
Şi părea că nu să teme de zece,
Dacă scoasă sabia din teacă.
Iar apoi, văzându-să călare
Nici de-o oaste-întreagă frică n-are.
De-aci zlătariul fără zăbavă
Luând cărarea-îmblată, purceasă
Prin cea necunoscută dumbravă.
Acuma şi de Romica-ş' uitasă,
De nu i-o pomenea lui o tâmplare
Groaznică, fără de-asămănare.
Măcarcă calul inimos îl duce
Rapede şi cum să cade-în spate,
Totuş' el băgând sabia luce
În teacă, la un tufariu să-abate
Şi rumpe-o nuiea, dar, ah, vedere!...
Sânge pícă cu glas de durere:
„Nu mă frânge, drăguţ Parpangele!
O, lasă-mă s-odihnesc în pace!
Tu nu şti că-în aceste nuiele
Trupşorul Romicii tale zace!...
Soarta mea fu crudă şi nedreaptă,
Líbovul altii pe tine te-aşteaptă!"146
Glasul tăcu; iar dacă-înţăleasă
A logodnicii tristă tâmplare,
Stete nemişcat cu faţă jeloasă,
Inima su piept bătându-i tare.
Izbucnind în urmă jelea-închisă,
Râu de lacreme varsă şi zisă:
„Tu eşti, dragă Romică dorită!
Váileo, vai! ticălosul de mine!...
Cum de groaznică ţi-au fost ursită!...
Ah! nu pot eu trăi fără tine;
Ieu încă-a vieţii fir mi-oi rupe,
Pe-amândoi o groapă să ne astupe."
Zicând aceste sabia scoasă
Şi vru-în doao gâtlejul să-ş' taie,
Dar' cu farmece trupu-i legasă
Mama sa, Brânduşa, ca-în bătaie,
La războiu sau măcar ce-altă price
Nice-o armă-în lume să nu-i strice.
Deci sabia lunecă pe piele
Ca pe marmură nestrăbătută,
Iară de mult bănat şi de jele,
El în urmă la crièri să strămută
Şi pare că nimica nu mai sânte
Ş-umblă ca ş-unul fără minte.
De-aci-înteţindu-ş' calul, aleargă
Încoace şi-încolea cu iuţime,
Cruciş', curmeziş' pădurea largă,
Cu tot feliul de nebune shime,
Tocma ca ş-o sălbatecă fiară
Ţipă, răcneşte, spumegă, zbiară...
„Staţi, tâlharilor fără de lege
(Strìgă el căutând în toată parte),
Suflete păgâne şi pribege,
Pe toţi v-aşteaptă cumplită moarte!...
Însă, dacă-mi veţi da pe Romica,
Iată că nu voi face nimică!"
De-aceste lui în minte puiază
Fierbinţala! Câteodată-îi pare
Că vede pe Romica cu groază
De dânsul fugind; el pe cărare
Îi merge şi purure-o-înteţeşte,
Dară ea tot fuge bărbăteşte.
Aşa făcând pănă când înoaptă,
Adeseori zice: „Dulcea mea zână,
Nu mă fugi! Deh, Romică,-aşteaptă!
Eu-s Parpangelu tău! Ian' vină,
Să mergem la ţigănie-acasă.
Vină, dragă Romică, frumoasă!..."
Rău-mi pare, drăguţ Parpangele,
Că-atâta păţeşti pentru-o copilă,
Că nu-s vrednice de-atâta jele
Copilele, ba nice de-o milă!...
Căci puţine sunt, foarte puţine!...
Cu care să te nărăveşti bine.
FÂRŞIT

Cântecul a V

Argumentul
Ţiganii la sfat n-au bună plază;
Tandaler ca ş-un bărbat s-arată,
Vodă tabăra le cercetează
Cu garda sa turceşte-îmbrăcată.
Pe Parpangel abea la viaţă
Întoarce mamă-sa isteaţă.
Acum laia ţigănească-armată
Nu era departe d-Inimoasa
Hodinind şi mergând câteodată;
Iară la crieri coapta şi bărboasa
Bătrânime cu cei mai de cinste
Să sfătuiea, ca şi mai nainte.
Căci acum şi-înţăleaptă solie
De-oarecâteva zile-întorsese
Cu răspunsul bun de la domnie
Zicând, precum vodă le spusese
Şi cum au aflatau a sa mărie,
Toate după pofta lor să fie.147
Adecă-întii, ca de la Flămânda
Păn la-Inimoasa numa trei mile
Să fie, când or merge curânda;
A doao, să facă-în toate zile
Atâta hodini câte le place,
Să mânce, să beie şi să joace.
Numa de una grijă să poarte:
Când s-ar tâmpina cu turci în faţă,
Să nu-ş aducă-aminte de moarte,
Dar' inimă s-arate-îndrăzneaţă,
Că, de-or fugi ş-or întoarce spate,
Nu le va mai trimite bucate.148
După multe sfaturi şi cuvinte
Spuind fieşcare a sa părere,
Bălăban, aducându-şi aminte
De vorbit, graiu ş-ascultare cere;
Şi văzând că nime nu-l sminteşte,
Rădicând glasul, aşa rosteşte:
„Bărbaţi buni, mai nainte de toate
Cred eu că-ar trebui să să-aşeze:
Oare suntem sâliţi a ne bate
Cu turcii? Că-având minţile treze,
Lesne vom precepe dintru-ahastă
Cum că-o mare ne-aşteptată năpastă!
Pentru ce vodă-aici ne trimisă?
Pentru ce ne pusă-armele-în spate?
Pentru ce dete mălaiu cu clisă...?
Aheste nu mi-s lucruri curate!...
Şi mă tem ca nu, cu bună ştire,
Să fim trimişi aici la pierire.
Dăci eu socotesc că-ar fi mai bine
Să ne tragem în sus, cătră munte,
Să nu-aşteptăm pănă turcul vine
În sângele nostru să să-încrunte;
Şi Cetatea Neagră este locul,
Unde ne vom aştepta norocul."
Goleman încă-atunci de potrivă
Într-acest chip rostul său deschisă:
„Tot care n-are minte ponivă
Şi privind cu ochii doar' nu visă,
Trebuie să vază, să-înţăleagă
Că Vlad Vodă-au făcut cu noi şagă.
Au socotiţi voi că el nu ştie
Cu câtă putere turcul vine,
Ca să puie ţara supt robie?
Înprotiva-ahăstor oşti păgâne
Noi avem să stăm cu vitejie,
Măcar şi de-ar fi de sute-o mie.
Adecă, turcii venind să lovească
Întii pă noi, ş-întia năvală
Oastea ţigană s-o sprijinească,
Ca el apoi, fără de-ostăneală,
Să deie pe dânşi, de-a noastră moarte
Slăbiţi, şi biruinţă să poarte.
Spúneţi-m acum: pentru ce s-ascunde?
Pentru ce nu sunt oameni prin sate?
Toţi au fugit şi nu să ştie-unde,
Ducând cu sine toate bucate.
Au văzut-aţi trecând din loc în loc
Vrun om, vrun câine sau dobitoc?
Cum dară să nu putem noi crede
Cumcă suntem amânaţi la moarte,
Ca şi neşte mişele cirede?
Oh! amară şi cumplită soarte!
Inima-m pare că să despică
Dă mare jele, bănat şi frică."
Atunci Tandaler cu sumeţie
Sculându-să: -„O, voi toţi, iepuri fricoşi
(Zise), câţi sunteţi în ţigănie!
Dar' de voi mă mir, bătrânilor moşi,
Cum puteţi asculta cu răbdare
Tot dă frică şi dă spăimântare!
Noi să fugim! Şi-încătro? Dar' unde?
Şi pentru ce? Sau doară dă frică?
Care să teme să poate-ascunde:
Iacă codrul!... Dară cui voinică
Încă-în sânişor inima bate,
Locului va sta pănă când poate.
Iar' de-au vrut vodă să-ş facă-izbândă
Asupra toatei ţigăneşti laie
Şi-ntr-ahăst chip doară s-o prevândă
Pentru neşte clise şi mălaie,
Să-i arete-acum ţiganii dară
Că nici ei sunt pui dă căprioară."
Abea fârşi Tandaler cuvântarea,
Când iacă, cu mare bucurie,
Sfatu-i întări toată-adunarea
Cea mai multă şi mai tinerie,
Numa bătrânii ceva-îndoială
Avea pentr-a turcilor năvală.149
Nici în zădar să temea, că iată,
Să-aud de departe ţipete dese:
Pentrucă-avangarda spăimântată
Care după bureţi să dusese,
De pe-un gruieţi oblicisă-o mare
Ceată de păgâni venind călare.
Şi-într-un suflet alergând acasă
Striga: „Fugiţi, că turcii vin, iacă!"
Iar' laia ţigănească fricoasă
De spaimă nu ştiea ce să facă.
Cu vaiete mari şi cu plânsoare
Căuta-încoace şi-încolea scăpare.
Adunarea noastră prenălţată,
De-atâta zarvă cu rebelie,
Abea-în urmă şi ia să deşteaptă
Ş-uitându-şi de arme, de bătălie,
Apucà fuga cea sănătoasă
Năzuind la tufa cea mai deasă.150
Însă-acuma nu e cu putinţă
Cíneva să scape, să să-ascundă;
Pentru-aceaia toţi cu bizuinţă
Acolo să bagă şi s-afundă
Unde văd că-i grămada mai mare
Ş-unde-oamenii să-îmbulzesc mai tare.
Cum oile blânde prin ocoale
Când aulmă lupul pe de-aproape
Ascunzându-şi capetele sale,
Care de care precât încape
Între celelalte să vâreşte,
Iar' de-apărat nici una gândeşte,
Aşa ţiganii săracii grămadă
Îmbulzându-să-într-un loc s-adună,
Ş-ascund capetele să nu vadă
Cum turcii vin în chip de fortună,
Hăi! pe dânşii-acuşi, acuşi să deie
Şi dulce viaţă să le ieie.151
Dar' când sosi vrăjmaşul în faţă,
Toţi la pământ căzând îşi plecară
Grumazii şi întinsără braţă,
Milă cerşind cu lacremi amară:
„Vàileo, vai! (striga ei plângând) iacă,
Pierit-au ţigănia săracă!..."
Într-acea-un turc la grămada-întie
Ţigănească de-aproape sosisă,
Care-în mână ţiind o hârtie
Într-acest chip le ceti şi zisă:
„Fiindcă voi, cioare blăstămate,
Aţi socotit cu noi a vă bate
Ş-armele cu neauzită-ocară
Pe turci au rădicat toată ordia
Voastră!-acum dar ian' ieşiţi afară
S-alégem a cui e voinicia!
Care n-a ieşi este-un calic,
Iepure fricos ş-om de nimic.152
Şi pentrucă-au cutezat să poarte
Armele ce-a purta să cuvine
La voinici, să va certa cu moarte,
Drept ce-au făcut armelor ruşine!...
Iar' muierea lui şi copii
Nevinovaţi să vor da robii."
Ţiganii înţălegând aceste,
Toţi încremeniră de frică:
Cesta léşină fără de veste,
Cela-amúrte, nu sâmte nimică,
Altul să vaietă-în gura mare,
Iar altul plânge cu suspinare.
Mai toţi acu de sineş' uitasă,
Numa Neicul încă firea-ş' ţine
Şi la tâmplarea cea mai jeloasă
Socotindu-să puţin în sine,
Un bun cuget îi nimeri-în minte,
Să iasă turcilor înainte,
Ca doar va putea ceva să facă
Prin rugăminte şi plecăciune,
Pentru cea ţigănime săracă.
Deci luând ş-alte feţe bătrâne,
Mearsă-înaintea celùi mai mare
Şi-îngenunchiend grăi cu plânsoare:
„Domnilor turci! deh, fie-vă milă
Dă ţigănia noastră săracă!
Că zieu! nu dă voie, ci dă sâlă,
Ca mai rău doară să nu petreacă,
Au trebuit armele să-îmbrace
Neavând dă nevoie ce mai face!
Tot Vlad Vodă e-ahăstòr dă vină,
Numa Dumnezieu lui să plătească,
Căci el ne-au băgat în hastă tină,
Dar' viţa noastră ţigănească
Cu toată lumea trăieşte-în pace
Şi zieu că bătălia nu-i place.
Dăci nu vă lăcomiţi într-atâta
La ţigane suflete mişele.
Luaţi-ne-averile şi pita,
Desbrăcaţi-ne pănă la piele,
Numa ne lăsaţi dă mângăiere
Viaţă, copii şi muiere.
Ştiţi bine că şi la voi săracii
Ţigani trăiesc numa din milă,
Făcând slujbă şi plătind hăracii,
Nici la războiu merg numa dă sâlă.
Dăci iertaţi-ne acum de-o dată,
Să vă ierte Maica Precurată!...
O! iertaţi-ne, luna să vă-ajute!
Mahomet mulţi ani să vă trăiască!
Hie uitate hele trecute!...
Dumnezieu pe loc să ne treznească
Dă suntem noi dă vină-într-ahastă,
Dar' iacă-au fost pe noi o năpastă.153
Şi ce folos de-acolea vă este,
Deacă ne luaţi dulcea viaţă
Ş-a noastre vor rămânea neveste
Cu mititei copilaşi în braţă?
Noi om pieri,-adevărat! dar' ele
Or purta după noi lungă jele."
Aici Neicul era să mai zică,
Când Răzvan ţiind ochi la povaţă,
Cu bucurie glasul rădică:
„Eta! domnul măria-sa, faţă!..."154
Căci cunoştea pe Vlad foarte bine,
Măcar era-în hainele străine.
Ş-aiavea cu călărime-aleasă
Vlad era, pe care ca mai lesne
Să poată cercetare,-o-îmbrăcasă
Turceşte din cap pănă în glezne,
Într-adins hotărând s-abată
La ţigănimea noastră-întrarmată.
Deci Vodă cu mânie sâlită,
Căci abea putea râsul să-ş' ţie,
„O! (strigă) prăsilă ticăită!
Aceasta-i a voastră vitejie?
Pentru-asta v-am dat arme ş-olate
Şi vă hrănesc, cioare blăstămate!...
Ca,-în loc de-a vă-apăra draga ţară
Ş-a vă bate cu turcii păgâni,
Asupra mea să vorbiţi ocară?
După-aceaia să vă daţi în mâni
La câteva sute de vrăjmaşi,
Voi, atâte mii de-armaţi ostaşi?
Iacă, să ştiţi că de-acu bucate
Nu voi da, de n-eţi pune sâlinţă
Cu turcii-încai o dată-a vă bate
Făcând asupra lor biruinţă,
Iar' de v-eţi pleca turcilor ca noao,
Păn' la cel mai mic voi tăia în doao!"155
„Să ierţi Măria ta (Neicu zisă),
Noi suntem fără de nice-o vină,
Că cine-ar hi crezut ca să ni să
Tâmple-una ca-aceasta şi să vină
Pe noi munteni îmbrăcaţi turceşte?
Însuş' măria-ta socoteşte!...
Dar' totuş' socotind pe dreptate,
Zieu! nu să cădea mării-tale
Să ne bagi atâta frică-în spate
Cu cele blăstămate cealmale!...
Asta (Dumnezieu să te trăiască),
Zieu că nu fu glumă ţigănească!"
Într-acea iacă repezit vine
Un călăraş dând lui Vodă ştire
Cumcă-un stul din oştile păgâne
Nu departe, lângă-o mănăstire
Odihnind ar fi şi, cum să pare,
Aşteptând altă ceată mai mare.
Cum principul această-înţăleasă,
Fără-a zice-un cuvânt mearsă-îndată
Cu munteana călărime-aleasă,
Iar' ţigănimea noastră bărbată:
Ca din vis acuma să rădică
Bucuroasă că-au scăpat de frică.
Ci peste puţin întoarsă iară
Bărbăţia lor cea de după-uşă:
Cât călăreţii să depărtară
Munteneşti, iată, ca din culcuşă
Iepurii scorniţi, aşa ieşiră
Uitându-şi de frica ce păţiră.
Toţi apoi a să mira-începură
Cum au putut ei să să spăimânte
De-acea nevoiaşă-adunătură
De munteni în străine veştmânte?
Toţi acum arăta vitejie
Ca când nu s-ar teme nici de-o mie.156
Iar' Muţul rumpând lunga tăcere,157
„Dar, ian întoarceţi acum încoace,
Vitejilor (din toată putere
Strigă), voi, căror numa vă place
Furiş' a veni cu-înşelăciuni
Ş-a spăria pruncii din tăciuni!"
De-acolea-îndemnându-să mai toată
Murga ţigănime,-inimă prinsă
Ş-acum avea chief să să şi bată,
Dar' ceata muntenească fuga-întinsă
Ş-altul nu era nime cu care
Să-ş' poată stâmpăra râvna mare.
Însă, de-ar fi-inimă şi vărtute
La om, tot într-aceaiaş' măsură
Cu gura,-o! câte şi câte sute
De viteji ar fi biruiţi cu-o gură
Atunci cel cu gura cea mai mare
Fire-ar doar' viteazul cel mai tare.158
Cumcă lucrul nu-i aşa, s-arată
Din cele ce eu acum voi spune:
Tocma când avea chief de-a să bate
Ţiganii fără de-îmbieciune,
Un prilej bun tâmplarea le-adusă
De-a-ş' stâmpăra dârzia nespusă.
Căci Omár Páşa iacă le vine
Cu o groasă-ordie tocma-în faţă.
Omar, care-a oştilor păgâne
Atuncia era-întia povaţă,
Eşisă din tabăra turcească
Locurile-împrejur s-iscodească.
Cum ţiganii zăriră departe
Venind cu oaste-aşa număroasă,
Iarăş căzură-în fiori de moarte
Şi toată gura iară-încetasă,
De nu le-ar fi scos grija din minte
Tandaler, cu ceste cuvinte:159
„Tot omul s-auză, să-înţăleagă
Că Vlad Vodă iară pă noi vine
Şi vra doară să-ş' mai facă şagă;
Dar' fiţi bărbaţi şi vă ţineţi bine,
Nice vă daţi cu-una sau cu doao,
Că nici voi sunteţi făcuţi din oao."
Mergând aceasta din gură-în gură
Şi din om în om prin ţigănie,
Mare la toţi făcu-îndemnătură;
Deci gândeai că morţii iară-învie!
Fieşcare cum poate s-armează
Ş-a ieşi la bătaie cutează.
Pănă ei să-înarmă pe-apucate,
Turcii-acu foarte-aproape sosisă,
Dar oblicind ţiganele gloate,
Omar stete şi-o ceată trimisă
Să-i aducă oar' câţiva-înainte
Ca să-i cerceteze din cuvinte.160
Însă-acu laia cea mai voinică
Era gata de-a să tâmpinare,
Ca când n-ar cunoaşte nice-o frică,
Aşa era râvna lor de mare!
De lòlot, úiete şi strigate
Suna-împrejur locurile toate.
Năvălind apoi de toată parte
Era tocma să să şi lovească,
Când Parpangel sărind îi desparte,
Care-în buiguiala nebunească
Alergând, în cea parte-ajunsese
Şi făr' veste-înainte le iese.
Calu-îi alerga, gândeai că zboară,
Drept la şireagurile păgâne.
Ţigănimea văzând astă rară
Vitejie, că-un sângur de sine
Pe-o oaste-întreagă face năvală
Şi mai mare-încă-apucă-îndrăzneală.161
Oblicind păgânii-atâta gloată
Asupră-le venind cu tărie,
Iar mai vârtos armătura toată
A lui Arginean n-au vrut să ţie
Nici o minută locul, ci-în pripă
Mearsără care-încătro-în răsipă.
Parpangel după dânşii s-alungă,
Dar, o! tâmplare nenorocită,
Sărind calul peste-o râpă lungă
Căzu călăreţul fără-ispită
Cu capu-în gios şi-în tină rămasă;
Calul fugi ca când nu i-ar pasă.
Ţiganii, dacă din ochi scăpară
Pe turci cu cel voinic împreună
(Căci nu ştia că-i Parpangel), iară
Să-întoarsără-acasă-în voie bună,
Cu mare triumf şi bucurie
C-au alungat muntenească-ordie.162
Bine să zice: cui vra norocul,
Şi durmind îi cade piara-în gură!
A norocului fu ş-aici jocul,
Însă ţiganii nu pricepură.
Tocma când Omar era să vie
Să-împresoare biata ţigănie,
Vlad Vodă cu garda sa voinică
Fără veste ieşind îl năvale,
Multe sute-i taie şi dimică
Strâmtorându-l într-o-îngustă vale,
Ş-abea sângur Omar cu puţine
Au putut scăpa gloate păgâne.
Dar' ţiganii noştri credea tare
Şi vârtos că munteni acei fură
Ce pe dânşi venisă să-i omoare,
Îmbrăcaţi în turcească muntúră;
Aceasta povestea ei cu fală.
Cum nemintea pe oameni înşală!...163
Într-acea-a lui biet Parpangel mamă,
Fiind afundată-în jele mare
Ş-şteptând cu luare de samă,
Minunat acest lucru-i pare
Că pre fiu-şi cu a sa mireasă
Încă nu vede sosând acasă.
Deci Brânduşa (căci aşa pe nume
Să chiema) fiind fermecătoare,
Doară-atunci cea mai vestită-în lume,
Ce sâtirea dracii din vâltoare,
Ba cu fermecături neauzite
Oamenii strămuta-în fieri şi vite,
Tot feliu-încântă ea de jivină
Şi cumu-i vine-în minte-o preface,
Apoi descântă cât baţi în mână
Strămutatele jivini sărace,
Şi nu este-un feliu de măestrie
La care-învăţată să nu fie,164
Fiind amărâtă şi vrând să ştie
Unde fiiul ei atâta rămâne
Şi doar' de este Romica vie,
Luă doao fermecate frâne
Din róşii făcute strămătură,165
Şoptind cu sine ceva din gură.
Cum fârşi neînţălese cuvinte,
Iacă doao pregroaznice bale
Fără veste-i steteră-înainte;
Guşi avea pestricate şi foale,
Însă cu-arepi şi solzuri pe spate
Şi neşte coade lungi, cârlibate.
Puindu-le-apoi frâne de lână
Obrazui-în pulbere-o căruţă
Cu toiagu-învrâstat ce-avea-în mână,
Pe care şezând bale sumuţă
Şi iacă-în cotigă făr de roate
Vrăjitoarea văzduhul străbate.166
Băláurii-înhămaţi zboară ca vântul
Precum striga-i mână şi-i duce.
Într-un ceas cungiură pământul
Muntenesc, dar' nice-o rază-i luce
De-a-şi găsi fiiul dorit. În urmă
Foarte-amărâtă cursul său curmă.
Supt o râpă-adâncă să pogoară
Şi luând de pe bălauri căpestre,
Le face semn ca din ochi să piară;
Ducându-să-apoi fierele măiestre,
Scoasă-o vrăjită din sân piscoaie
Şi cât poate, de trei ori ţipoaie.
Mai degrabă decât o clipită,
Mulţime de duhuri necurate
Din toate laturi vinea pornită,
Iar' ea-începe a-i sitiri să caute167
Sau să spuie-unde fiiu rămâne
Şi pentru ce-acasă nu mai vine!
Ei răspund: „Fiiul tău s-află-în viaţă,
Dar' numa cât sufletul nu-i iasă;
Noi ţ-om fi păn la dânsul povaţă!"
Deacă-aceasta Brânduşa-înţăleasă,
Îndată-alergă cu osârdie
Ducând-o cel din răspântie.
Acolo sosind maica duioasă
Ş-află fiiul mai fără viaţă.
Trupu-i rădică şi frântele-oase,
Luându-l pe bietele braţă,
Îl pusă-în căruţa cea vrăjită
Şi zbură cu el într-o clipită.168
Dusă-l între neşte munţi de-aproape,
Sus pe-o stâncă naltă şi rătundă
Unde-l scăldă-în noao feliuri de-ape
Ce să-áflă-într-o peşteră afundă,
Apoi cu ierburi cunoscute
În tot chipul cercă să-i ajute.
Unele fierbe ia-într-o căldare,
Din altele stoarce mustăreaţă,
Iar' din altele-i face scăldătoare:
Iarba vântului şi iarbă creaţă,
Iarbă mare, spânz, limbă-vecină,Rò moniţă, nalbă, mătăcină,
Plătàgină, sovârv cu cicoare,
Troscoţel, podbeál şi mătrăgună
Şi de-alte mai multe ierburi care
Stoarse, mestecate depreună
Ş-în mai multe chipuri prefăcute
Trebuie bolnavului s-ajute.
Iar' după ce cu ceste toate
Îl scăldă, l-învălui şi l-unsă,
Inima-i începu iar' a bate,
Sânge-în moarte mădulări pătrunsă
Ş-a treia zi cătră dimineaţă
Semne-aiavea dete de viaţă.
A răsufla-începe câteodată
Şi-a mişca mânile şi picioare;
Ca şi din somn apoi să deşteaptă
Şi, căutând la toate împrejur, pare
Că caută la maică-sa cu-obidă
Şi ochii iară va să-ş închidă.
Iar Brânduşa strângându-l de mână
Amar să cânta: „Dăh, Parpangele!
Dăh! mai clipeşte cu ha lumină
A ochilor tăi plină de jele!...
Şi caută la mamă-ta săracă,
N-o lăsa-în amar să să petreacă!..."
Atâta fură de putincioase
Vaietele de maica-obidată,
Cât de la pragul morţii să-întoarse
Sufletul lui Parpangel îndată
Şi, deschizând ochii-adoooară,
Aşa cuvântă cu jele-amară:
„O mamă! zieu, păcat neiertat
Fi-ţ-va, că mă trezişi la viaţă.
O clipită de m-ai hi lăsat,
Eu vedeam faţă de faţă
Toate hele ce vor hi să hie
De-acum nainte pănă-în vecie!..."
Dar mamă-sa-l mângáie şi-l sărută:
Spuindu-i toate ce să tâmplasă,
Şi-într-acea cu leacuri îi ajută.
Iar' dacă de Romica frumoasă
Îş' adusă-aminte,-atunci de toate
Ş-uită de mai nainte visate.
Căci Brânduşa l-încredinţă tare
Şi vârtos că Romica trăieşte
Şi-încă este-întreagă fată mare,
Nici pe altul cineva iubeşte.
Cu d-este şi leacuri de folos
Curând îl făcu ea sănătos.
Iar' după ce-întreg ca şi nainte
Tânărul ţigan acuma stete,
Mamă-să-i dete-în calde plăcinte
Farmece, care-avea, pe-îndelete,
Farmece de somn aducătoare,
Însă trupului nestricătoare.
Parpangel căzu ca mort îndată,
Iar' însă culcându-l lângă sine,
În cotiga sa cea fermecată,
Zbură din locurile străine
Drept acasă-în d-alba ţigănie,
Unde pe toţi află-în bucurie.
Căci şi Romica tocmai sosisă
Şi spusese toată-a sa tâmplare:
Cum ea la cea curte nimerisă,
Cum apoi curtea-într-o baltă mare
S-au prefăcut, de-unde pe ea scoasă
În urmă-o măgăriţă-aripoasă.
Brânduşa, de nimene văzută,
Sosi tocma după cina mare
Şi iarăş', prin farmecă ştiută,
Trezindu-şi fiiul din somnul tare
Trimisă după mândra Romică
Ca să ş-o facă nuoră şi fiică.
FÂRŞIT

Cântecul a VI

Argumentul
Sătana cade-în melanholie
Socotind asupra sorţii sale;
A iadului s-adùnă boierie
Şi să sfătuieşte cu ce cale
Va s-ajute turceştilor gloate;
Ţiganilor să fârşesc bucate.
Acum peste-ochian şoimanul soare169
Strălucea dositelor ostroave,
Noaptea cu neagra sa învălitoare
Câmpi acoperisă şi dumbrave,
Iar' de grele-ostăneli obosita
Dulce răpăusa prin staure vita.
Numa fieri priveghia răpitoare
Şi bărbaţii cu cugete rele;
Lupul gonea după căprioare,
Buha vâna-în tufe păsărele,
Ş-umbla ş-alte jivini stricătoare
Ce-întunerec iubind fug de soare.
Era vremea tocma-întiaş dată
Când cântă cocoşii de cu sară,
Ş-încălecând mături sau lopată
La Rătezat strigòile zboară,
Când să preumblă cele frumoase
Strâmbând oamenilor dreptele-oase.170
Toate-adecă-odihnea cele bune,
Numa cele rele, blăstămate,
Umbla după-a lor înşelăciune,
Cum sunt duhurile necurate
Care nu dorm nice-odinioară,
Ci noaptea-în toate părţile zboară.
Tocma pe-acea vreme, supt afunda
Tartárului peştere, Sătana
Scoţind capul afară din unda
Văpăii nestânse, cu tirana
Sa privire, pe diavoli învită
Să muncească făptura osândită,
Iar' el prin aceasta să desfată
Ca ş-un craiu tiran după bătaie,
Când vede-oastea vrăjmaşă junghiată,
Când noroade-întregi strică şi taie
Şi e mâhnit numa că nu poate
Aşa tăia noroadele toate.
Însă-într-această noapte, de care
Zic eu, după ce oar'câtă vreme
Sătana căută cu desfătare
Cum chinuita făptură geme,
În gânduri căzu şi socotele
Ce-i pricinuiră-amară jele.
Pentru că cugetând el în sine
Cumplita sa din ceriu scăpătare,
Apoi tot pierdut vecinicul bine
Potrivind cu a sa de-acum stare,
Aşa răcni de jele şi-urgie,
Cât clăti iadul din temelie.
Crunţi învolbind ochi apoi: „Oh mie!
(Strigă) Cu totul nesuferită
Viaţă şi nemuritorie!...
Mai bine era-într-acea clipită,
Când fui surpat cu mândra mea ceată
Să fiu pierit cu totul de-odată!...171
Câci, măcar muream eu fără vintă,
Dar' mergându-mi în nimică firea,
Durerilor încai să punea ţântă,
Nici mă-ar ghimpa tristă pomenirea
Fericirilor mele trecute,
Curmată fiind prin moartea iute.
Ci nu mi-au priit várvara soarte
Ş-în războiu îmi fu protivitoare,
Nice-a vínce-mi dete, nice moarte,
Lăsându-mi această rozătoare
Şi nesuferită pomenire.
Oh! crudă, nespusă chinuire!...
Această dar' aducere-aminte
M-apăsă-acum... nu tu, Savoate!
Căci însuş' a ta de-acu nainte
Atotputernicie nu poate
Alta să facă-asupră-mi izbândă
Mai mult ocarnică şi neblândă.
Deci sus, Sătano! Scoală şi-arată
Celui-de-Sus că-ai încă putere;
Şi măcar nu poate el să pată,
Nici să sâmţască vre o durere,
Totuş cere-a ta pe dânsul ură
Să-ţi izbândeşti pe a lui făptură."172
Aceste zicând groaznic urlă, iară
Tot iadul răsună cu greu muget.
Însuş' diavolii să spăimântară
Şi vrând să ştie-a Sătănii cuget
Boìerimea tartárului toată
Într-o clipită fusă-adunată.
Ochii Sătana-îşi întoarsă roată
Cercetând pe tot însul în faţă;
Inima pare că-i să desfată
Văzându-şi boierimea sumeaţă.
Apoi, după puţină tăcere,
Acest chip grăi rozându-şi ghierre:173
„O, soţi credincioşi ursitei mele,
Viteji protivnici naltei lumine
Ce stăpâneşte mai sus de stele,
Ştiu că v-aduceţi aminte bine
De cea vecinică zio cumplită,
Domnia mea când fu cutrupită.
Biruiţi fum cu drept! în bătaie,
Iar' nu supuşi, asupriţi; iară
Nice-într-astă pucioasă văpaie
Cu vecinică şi nestânsă pară
Suntem plecaţi, unde fără spaimă
Făptura pe Făcătoriu defaimă.
Ştiţi dară că-a noastră mângăiere
Este în izbândă sângur ş-ură
Asupra celii de sus putere
Ce pedepseşte şi nu să-îndură!...
Dar', precum văd, să pare mie
Că vă-au apucat o trândăvie!174
Nu văd eu acum bujdind pe poarta
Iadului suflete ca nainte,
Ş-acuşi va fi doar deşartă boarta
Această-întunecoasă, fierbinte,
De n-om mai îndrăznire o dată
A lupta cu oastea luminată!
Fost-am în lume şi de-amăruntul
Toate-am iscodit. Adevărat!
Cumcă-încungiurând eu tot pământul,
Mai cu samă-l văd noao plecat,
Iară ţări adevărat creştine
Sau nu văzui, sau foarte puţine.
Dar' ce folos! când văd omenirea
Care fu-în pisma noastră zidită,
Înălţându-şi pănă la ceriu firea
Şi pănă la partea cea mai fericită,
Râvnind a fi-oarecândva părtaşă
Deşertelor noastre-în ceriu lăcaşă.175
Însă nu fie-asta-adevărată!...
Ca marele Sătana să vadă
Urgisita făptură vodată
Colò sus, în cereasca livadă,
Mai mulţindu-să de-acum nainte,
Juru-mă pe tartarul fierbinte!...
Întii, creştinătatea să piară,
Războiu în tot pământul să fie,
Întunerecul să-întoarcă iară
Cu tot feliu de păcat ş-urgie;
Aceste-s în scurt poftele mele,
Ce răspundeţi voi acum la ele?"176
Atunci Velzăvúv, hatmanul mare
Oştilor negrii mării sale:
„Întunecate Doamne! mie-mi pare
(Grăi) că-ar fi lucru mai cu cale,
Lăsând aceste pe alt îndelete
Să strângem pe dată-a noastră cete,177
Căci eu din iscoade-încredinţate
Care trimesesem sus, pe lume,
Am înţăles că vor a să bate
Vlad Vodă cu Mahomet, şi-anume
De cereştii călăreţi să zice
Că vor pe-agareni detot să strice.
Nu s-ar cuvini să lăsăm dară
Nice noi pe cei de-a noastră parte,
Ci- îndată să purcedem afară
Purtând şi noi creştinilor moarte,
Căci, de va birui Mahomet,
Cade şi creştinia pe-încet."
„Bine, hatmane, că-mi dai de ştire!...
(Zisă muşcându-şi negrele buze
Craiul întunecat cu răstire.)
Acum măria-mea va să-auză
Cum e şi-a celoralalţi socoteală,
Ce au să-mi spuie fără sminteală.178
Întii, cum dintru voi fieşcare
Să sâleşte spre-a iadului bine,
Amegind pe-om din dreapta cărare,
Apoi, în ce chip ni să cuvine
Să-ajutăm lui Mahomet îndată:
Pre-ascuns, ori cu sâlă vederată?"
Aici Mamona să sculà, mare
Visternicul Domnului Sătanei,
Pe mâna lui sunt toate comoare
De supt pământ, aurul şi banii.
„Tot iadul (grăi dâns) bine ştie
Cât îi face-a mea dregătorie!...
Zieu! mai mult decât toate-îi ajută
Şi mai multă dobândă-i aduce.
Chipul şi cărarea mea bătută
Care pre-om la strâmbătate duce,
Este pofta de-averi desfrânată,
Într-alt chip lăcomie chiemată.179
Omul e plecat spre lăcomie,
Din leagăn, căci firea bună-i dede
Îndemnul curat de-a prii şie,
Din care, ca din izvor, purcede
Cruţarea vieţii şi-o sâlinţă
Spre-a-ş' plini trupeasca trebuinţă.
Dar eu astă fireşe plecare,
Cu totul o stric prin lăcomie
Şi fac pre om de-în urmă el n-are
Hotar în pofta sa. Iacă-o mie
De acolea să nasc fapte rele,
Tot fiice-a lăcomii ş-a mele.
Tâlhăria, furatul, votria,
Înşelarea, strâmba judecată,
Ucigării, vânzări, tirănia,
Făţăria, camăta cruntată,
Şi pe rând faptele rele toate,
Mai vârtos ce trag spre bogătate.
Aurul acum stăpâneşte-în lume;
Prin acesta cumpăr eu toate
Inimile; cu mici sau mari sume
Neguţez tot feliu de păcate:
Cela-şi vinde patria pe mită,
Cesta spre ucidere să-învită.
Papa vinde darurile sfinte
Pentru gălbănaşi, iar' patriarhul
Din Vizánt le cumpără-înainte.
Din episcóp pănă la eclisiarhul,
Toţi îşi prevând cele cumpărate
Ce trebuiea să fie-în dar date.
Craii şi miniştrii având sete
De-argint, aţâţă războaie crunte;
Aurul ia cununa de la fete,
Sparge căsătorie şi nunte;
În scurt, lăcomia nesătulă
Toate ce-s bune le-întoarce-în hulă.180
Şi cu-aceasta orbind eu prăsila
Lui Adam, o-întorc de la cărare
Bună ş'o duc pe-încet la topila
Noastră aici. Pre pământ, pre mare,
Mai toţi muritorii despre mine
Cu-înaurite-s legaţi cătíne.
Iar în cât priveşte-ajutorinţa
Lui Mahomet şi-a turceştii gloate,
Eu spun drept că nu-s în socotinţa
Lui Velzăvuv, dar' nice să poate,
O! hatmane viteaz, asta face
Care ne spui şi, cum văd, îţi place.
Lângă cine puterea şi slava
Au rămas, hotărât lucru este.
Au gândeşti că Cel-de-Sus lăsa-va
Să săvârşim, cum grăieşti, aceste?
Foarte te-amegeşti, de cu putere
Vrei a da turcilor mângăiere.181
Ce-ajunge-oştaneasca ta-îndrăzneală
Asupra puterii înzăciuite!
Vitejia-înceátă-a fi de fală
Şi faptele ei cele mai vestite
Să numesc oarbă numa dârzie,
Când lucrează fără-înţălepţie.
Deci, împrotiva celui mai tare,
Nu vărtute, ci minte măiastră
Trebuie-a folosi. Mie-mi pare
Că nu cu vedită şi buiastră
Tărie noi să dăm ajutare,
Ci pre-ascuns, cu multă supţiare.
Înşi oameni prin noi să lucreze
Spre-a lor pierire necontenită.
N-ajută-acum armele viteze
Cum punga cu galbeni tecsuită
Aceştii, numa să fie plină,
Acuma toţi oamenii să-închină.182
În urmă ruşinea mea să fie,
Deacă eu cu banii nu voiu face
Mai mult decât întru voinicie
Altòr a să lăuda place!"
Mamona fârşind, Asmodeu râsă
Şi căutând împrejur aşa zisă:
„Nu pentru că eu sunt logofătul
De taină-a mării-sale, dară
Pentru că mă ţân şeretul
Cel mai mare-în astă neagră ţară
Îndrăznesc a-mi arăta şi eu
Adânc şi măestru sfatul mieu.
Însă, mai nainte de-a răspunde,
Voiu să fac Mamonii o-întrebare:
Pentru ce să-însumeaţă şi de-unde
Vin acele cuvinte sprinţare
A lui? Drept ce-atâta să rădică
Socotind pre-alalţii întru nimică?183
Nu voi să-i întunec vrednicia,
Căci banii-au în lume căutare;
Dar' ce-ajunge numa bogăţia,
De n-ar fi şi-o vărtute mai mare
Cui ş-însă bogăţie să-închină!...
Şi-aceasta e mintea cu sfat plină!
Mamona cu banii face toate,
Dar' numa la cei cu lăcomie,
La suflete de-argint însătate,
Iar Mamona doar' încă nu ştie
Că multe şi mari trebi pe pământ
Nu să pot isprăvi prin argint,
Ci prin tehne-ascunse şi înşelăminte,
Prin intrige, cu sfaturi viclene;
Ceste surpă şi pe cel cu minte,
Ceste să-ajute-oştile-agarene.
Ş-acuş' vom vedea prin ispitire
Care ştie mai bine-a gâcire."184
Veliàl, ce peste politie
Are-în iad pază şi priveghere,
Cel ce tot feliul de măiestrie
Lumească care domnia cere
E procopsit, fârşind Asmodeu,
Să sculă-începând cuvântul său:
„Adevărat! nu să-ar cădea mie
A mustra pe cei ce-au zis nainte
Doară cevaş' cam cu sumeţie,
Dar', ca să-arăt cât poate să-alinte185
Pe cineva iubirea de sine,
Voi mustra cu vedite pricine.
Fieşcare să lăudă-întru-ale sale
Şi cu oareşcare micşorare,
Pe-ale altor socotind tândale;186
Şi toţi vă-înşelaţi, precum îmi pare,
Căci vrednicia voastră-împreună
Iar' nu despărţită, să-áflă bună.
Voi sunteţi naltele mădulare
Aceştii împărăţii de-aice;
Deci a voastră-împreună lucrare
Trebuie să-o ţie, să-o rădice.
Zădarnică-i a voastră putere,
Deacă veţi lucra cu-împărăchiere.
Deci socotind eu cele din lume
Care vă-aduce voao supărare,
Îm par ca neşte deşerte spume
Şi fumuri fără de flăcărare.
Pentr-aceasta-i şi-a mea socoteală
Ca să nu ieşim noi la iveală.
Să nu ne-amestecăm la bătaie
Cu puterea noastră vederată,
Ci, mergând din odaie-în odaie,
Să vedem pe cine, ce desfată,
Şi-apoi pe om în tot chipul rău
Să-l otrăvim în cugetul său.
Iar în cât e pentru Mahomet
Ş-a lui Vlad mândrie deşartă,
Eu am chieea de la cabinét187
Şi mai bine cunosc a lor soarte
Decât toţi alţii. Ştiu ş-acea bine,
Cui biruinţă-în urmă rămâne!
Intrigele sunt acum făcute
Tocma să piarză turcii războiul
Şi să să vincă mii despre sute,
Căci lung nu va sprijini povoiul
Oştilor păgâne-o ţărişoară
Când va fi să-întoarcă-adoaoară.
Iar' Vlad dintru a sa biruinţă
Nu poate trage nice-un folos,
Fiindu-i ţara cu nepriinţă,
Dar' dintru toate mai vârtos
Pentru că din ţările vecine
Într-ajutoriu nime nu-i vine!"
Velial fârşi, dar Moloh încă
Rostul său după dânsul deschisă,
Moloh! fântâna cea mai adâncă
A desmierdării trupeşti, şi zise:
„Nime pe-om aşa supus nu ţine
Întru rele năravuri, ca mine;
Ştiţi voi bine că eu prin a mele
Măestrii lunecoase ş-ispite,
Măguliri, gâdăliri şi momele,
Ochitúri, zâmbiri, glume-îndrăznite,
Pofte fierbinţi ş-îndemnul trupesc
Acum toată lumea stăpânesc.
Tinerii mă poftesc cu-înfocare,
Bătrânii pe-ascuns îmi voiesc bine,
Fetele m-aşteaptă cu oftare,
Neveste să topesc după mine,
Ba şi călugărul mi să-îmbie
Pitulindu-mă-într-a sa chilie.188
Deci nu precep ce-i aceastá frică
A voastră, temându-vă ca doară
Oamenii fiind făptură mică
Să nu să rădice-odinioară,
La-acătare spiţă de mărime,
Cum voi aţi fost întru cea nălţime!...
Gânduri deşerte! Doar' nice-a zece
Parte din făptura cea iubită
A lui Savaot nu va petrece
În grădina raiului slăvită!
Noi om avea partea cea mai mare,
Ş-aceasta-i destulă-izbândă-îm pare!"
Iar' Val, stolnicul mare ce peste
Mâncări şi băuturi era pus,
„Adevărat (au zis) lucru este
Că n-avem să-aşteptăm colo sus,
Oarecând ca să-ajungem la cele
Nalte lăcaşuri mai sus de stele.189
Pentru-aceasta şi eu socotesc
Ca zădarnică toată cercarea
Vreunui războiu cu soiul ceresc,
Însă pe care-îl mâncă spinarea,
Cerce ş-a vedea din apucare190
Că nu-i lucru lesne cumu-i pare.
Drept ce să ne pùnem fără treabă
La primejde? Să dăm şi cumcă
Pre Mihail vom birui-în grabă;
Dară cel ce cu fulgere-aruncă
Nemuritoare! va răbda doară
Să vă-apropiaţi de nalta sfiară?191
Un tunet! ca-în ziua cea-îngrozită
Când furăm surpaţi dintru nălţie,
Şi toţi iacătă-vă-într-o clipită
Svârliţi supt tartar!... ba cine ştie
Câte mii de miluri mai afund,
Unde-acum nice dracii pătrund!192
Pentru-aceasta cu Velial şi eu
Depreună socotesc şi deacă
Vreţi doară-a cunoaşte chipul mieu
Prin care suflete vânez, iacă
Vi l-oi spune: tot ce intră-în gură
Fără treabă şi fără măsură,
Tot aceasta este de la mine;
Beţia şi grasa-îmbuibăciune
Sunt a mele şi trag după sine
Trândava cu totul uităciune
De lucruri bune şi cuvioase,
Fac minţi tâmpite şi trupuri grase."
În urmă Vélfegor vorbă-apúcă,
Stăpânul credinţelor deşerte,
Zâcând: „Nu-l opresc eu să să ducă
Cărui i voia să să mai certe
Odată, dar mie la-împărţire
A fi cu dânsul nu-mi vine-în fire.
Eu mă sârguiesc în tot adinsul
Ca cea mai mică rază de lumină
Care-în om fu născută cu dânsul,
Să-o-întunec să nu fie sărină;
Ş-am făcut acu multe ispite
Cu tot feliu de-arătări măestrite.
Fieşcare crede în vreo lege
Care-o socoteşte preste toate,
Şi tot însul prin minte s-amege
Sau lăturiş' din cale s-abate.
Aşa-l întunec! de nice sâmte
Că-are vreo precepere sau minte.
Fanatismul şi Suprăstăciunea,
Ceste-a mele doao slujitoare,
Toată-adevărată-închinăciunea
Dumnezieirii ceii făptoare
În schime-o prefac necuvioase,
Nevrednice, ba şi ruşinoase."193
Sătana care cu suferinţă
Pănă-acum ascultă: „Tot viclene
(Zise), dar nu spre ajutorinţă
Grabnică oştilor agarene
Sfaturi mi-aţi dat! Însă mie-mi place
Acum după gândul mieu a face!...
Deci tu, hatmáne, pasă ş-adună
Din cetele cele mai viteze,
Întru tot, o leghioană bună
Ce-are poruncii mele s-urmeze."
Aici tăcu Sătana şi-îndată
Adunarea mearsă-împrăştiată.
Dar', ce mă tragi de guler, o musă!
Iarăş cătră d-alba ţigănie!...
Care-acum ca şi friptă de spuză
Nu ştiea de ce să să mai ţie,
Că, cu toate sfaturile sale
Încă nu să pusese la cale.
Iar', dragă musă! scoate-mă-afară
Din boarta iadului puturoasă
Că, mă năduşesc de fum şi pară
Şi n-aş' vrea sufletu-l aici să-mi iasă!
Mai bine slugă-în tindă de raiu,
Decât pe tronul iadului craiu!...194
Apoi ţi-oi cânta, de bună samă,
Şi de biata noastră ţigănie
Ce-acum n-avea nici carne nici zamă.
Nice ştia de-astă nătărie,
Căci vrea cât mai curând să facă
Rânduială-în ţara sa săracă.
Era tocma-în sfatul mai fierbinte,
Când Corcodel supărat aleargă
Şi le spune-în puţine cuvinte,
Ca de-acu nainte să să şteargă
Pe buze de bucate, şi zice:
„Şedăţi acum întinşi pă burice!..195
Sfătuindu-vă cu gura goală
Şi pântece flămânde... Trecură
Babele cu colacii!"... Să scoală
Ţiganii socotind că-i înjură
Corcodel, căci nu putea să creadă
Să fie-în bucate-atâta pradă.
Pe lăieţi şi pe goleţi punea vina
Toate celelalte rânduite
Cete; şi ca să le crepe splina
Îi blăstăma, că-au mâncat atâte
Clise râncede, mălaiu şi zară,
Care-ar fi ajuns şi pentru-o ţară.
Tandaler, care-acum apucasă
Cârma de mult, strâgând să scoală:
„Mâncătoriu dă carne puturoasă,
Lăeţ spurcat!... Asta nu-i tândală!...
Şi foarte te-înşeli, de crezi tu doară
A te mântui cu vorbe-uşoare.
Pentru ce nu ne-ai spus tu din vreme
Cum că pă fârşit merge bucata?
Dar' lasă!-acuşi, acuşi tu vei screme
Toate ce-ai mâncat. Numai fi gata;
Acuş' vom alege pre-un mai-mare,
Ş-atunci va fi vai de-a ta spinare!"
Iar' Corcodel cu zâmbire-amară
Rânjindu-şi dinţii zise: „De tine
Nu mă tem eu niceodinioară,
Tandalere! Să-ţi fie ruşine
Odată-a grăi despre toţi rău
Şi-a te gânfa ca şi broasca-în tău!..."196
Aurariul tot să-înfocă şi pusă
Mâna pe cioarsa ruginită,
O trasă cu iuţime nespusă
Şi, de nu-l ţinea într-acea clipită
Bălăban, doară atuncea ca napul
Cu floace cu tot îi tăia capul.197
Însă golăţimea-întărâtată
Multă-acuma împrejur să strânsese
Şi era de bătaie toţi gata,
Într-atâta treaba le-ajunsese!
Dar' deodată-auziră departe
Dobe, sorle ş-uiete mari foarte.
„Fugiţi acu care-încătro poate,
Că iacă turcii vin să ne taie!..."
Strigară bătrânii cătră gloate,
Iar' de frică amurţita laie,
În loc de-a-ş' căuta-în grabă scăpare,
Sta fără graiu şi fără mişcare.
Atuncea strigă cu voinicie
Tandaler, cât putu tare foarte:
„Toţi în arme cu mine să vie,
Ori la biruinţă,-ori cătră moarte!...
Mai bine să murim pe-îndelete,
Decât să tragem foame şi sete."198
Prin aceasta bieţii mai luară
Inimă ţiganii, şi-în puţine
Ceasuri, după obiceaiu, să-înarmară,
Măcar că nu le părea prea bine
Şi părea că inima le plânge,
Scârbindu-să de bătăi şi sânge.
Dar' totuş' inimându-i din gură199
Tandaler, nu-şi arăta ei frica.
După ce-apoi înarmaţi stătură,
Părea că nu să tem de nimica;
Iară scoţind sabia din teacă,
Tandaler le spunea cum să facă.
„Căutaţi la mine! Luaţi aminte!
(Le zisă)-Acum voi sunteţi armaţi!
Dar' trebuie-a socoti nainte
Pentru ce? Unde mergeţi? Ce căutaţi?
Ca să nu ziceţi mâne-poimâne:
Tandaler au lătrat ca ş-un câne!...200
Copii vă cer dă mâncare
Şi cătră voi cu lacreme strigă.
Aici nu vă este-altă scăpare
Fără la mălaiu sau mămăligă!...
Căci gura pruncilor din tăciuni
Nu să poate-astupa cu minciuni!201
Cui dară-i voia să mai trăiască,
După mine vie-într-un noroc,
Numai trebuie să să păzască,
Cum l-au păzit mumă-sa dă foc,
Ca dând pă noi vreo străină gloată
Să nu steie cu gura căscată,
Ci, când oi striga eu de la frunte,
Toţi în mâni să-ş' aibă-armele gata.
Şi dă-ar hi vrăjmaşul cât un munte,
Să dea pă dânsul dă-a dărămata,
Închizând ochii şi dând pă moarte,
Cruciş' curmeziş', în toată parte.202
Cu ochii-închişi e bine-a să bate,
Că nu cauţi vrăjmaşul în faţă,
Nici te temi dă-a lui înfricoşate
Arme sau şi căutătură-îndrăzneaţă.
Nu vezi cine lângă tine pică
Şi păn' la moarte nu ştii dă frică.
Răcniţi, chiuiţi, strigaţi din gură,
Cât vă-a-încăpea pe grumazi de tare.
Asta-i încă-o bună-învăţătură,
Că-aşa să-îmbărbată fieşcare,
Iar' neprietenul să spăimântează
Ş-a să băga-în războiu nu cutează!"
Tandaler fârşind învăţătura
Porunci să meargă după sine
Toţi armaţii strigând: bura! bura!
Merg ţiganii spre rău, sau spre bine,
Cu inima de frică-îngheţată,
După Tandaler, ca după-un tată.203

Cântecul a VII

Argumentul
Vlad pe-ascuns tabăra cercetează
Turcească.-Arginean la minte-ş' vine,
Apoi scapă cu mână vitează
Din mijlocul oştilor păgâne;
Vlad noaptea pe turci face năvală,
Sân Mihai frânge-a Sătanei fală.
Unde sunt vitejii cei din zile,
Eroii cei cu vărtute rară,
Carii-înlibovindu-să-în copile
Călătoriea întins din ţară-în ţară
Luptându-să cu lei şi gligani,
Curăţind pământul de tirani,
Ce nu răbda ca-asuprit să fie
Cel mai slab de cătră cel mai tare,
Neamuri întregi scotea din robie,
La nevinovaţi apărătoare
Mână dând, nice lua vreodată,
Nice poftea pentr' ajutoriu plată!204
Ah! căruntă vechie cinstită!
Unde-s a tale sânte tocmele?...
Ce urgie-acum lumea-întărâtă
Ş-o-înneacă-întru cel noian de rele?
Perit-au credinţa cea bătrână!
Ah! lume-întoartă! vreme păgână!
Dar ce vinuiesc eu vremea? care
Nu lucrează, fără numa pate!...
Martoră fiind şi mustrătoare
Faptelor noastre pre ruşinate!
Acestòr, oame,-însuţi eşti de vină,
Ce-închizi ochii şi fugi de lumină.
Ceriu-ţi dede minte şi vărtute:
Ceaia-întru-întunerec să-ţi lumine,
Ceasta la nevoie să-ţi ajute,
Ceaia să-ţi arete rău şi bine
Şi cărarea cătră fericie,
Ceasta să-ţi frângă lanţ de robie!...
Iar' tu cu ceste daruri alese
Covârşeşti însuţi a ta stricare;
Mintea ta laţuri neîncetat ţese
Ca să te-încurce fără scapare,
Vărtutea-ţi dai la tirani în mână,
Ca mai lesne-apoi să te supună.
Iar' aceştea te-apasă-în ţărână,
Nici mai mult te lasă-în slobozie;
Cu râs amar vaietu-ţi îngână
Şi lanţuri a săruta te-îmbie.
Ah! şi cine-apoi din asta poate,
Oame ticăloase,-a te mai scoate!...
Au doar' moleáţa de-acum junie,
Ce n-au învăţat alta nimică
Făr' a vâna după libovie,
A căuta la sabie cu frică,
Pe divan a trândăvi cu lene
Ş-a căsca gurile prin dughiene!...
A să-împodobi cu gingăşie
Mai aleasă decât o femeie,
A-ş' răpune-în cărţi toată-avuţie,
Într-aceasta faptele să-închieie
A coconaşilor cilibii,
A patrii noastre de-acum fii!
Aceşti numa ştiu între cocoane
Şi din gură-a-ş lăuda hărnicia,
Iar' la fruntea vunii lighioane,
Unde-împroaşcă gloanţele cu mia,
Vaileò , săracii! cum le-ar fi greaţă,
Cum le-ar fugi sângele din faţă!
Un coif în cap, o sabie-în dreaptă,
Inimă-în piept şi scutul în stângă,
Cu vărtute şi minte deşteaptă,
Aceste sunt care pot să frângă
Lanţul robii tale cumplite,
O, neamul mieu! de tot ovilite!...205
Alta era junia română206
Pe vremea lui Vlad-Vodă, ce frânsă
Tabăra lui Mahomet păgână
Cu vărtute şi-în bătaie-adinsă,
Dar' au perit acea voinicie,
Şi tu gemi supusă, Muntenie!...
Streinii veniturile-ţi pradă,
Vându-te ca marfa prin dughiene!...
Ci, hoha! Să lăsăm această sfadă!...
Văd pe mulţi că rădică sprâncene
Şi mă tem ca necăutând la rangă
Să nu-mi puie musa supt fălangă.
De care Dumnezieu să ferească!...
Însă, doar' vor avea ei minte
Ş-or precepe-o glumă ţigănească!...
Cu toate-aceste musa nu minte,
Ci numa cât are-o gură mare
Şi câteodată-i pre cârtitoare.207
Cum sunt femeile totdeună,
Când ştiu ceva despre oarecine,
Ar crepa pe loc să nu o spună
Încai la pretenele vecine,
Aşa-i musa mea! de minte-uşoară,
Iar' de gură tocma ca ş-o moară.
Sultanul cu stúluri prăştiate,
Acum pănă su munţi ajunsese
Robind oraşe, târguri şi sate,
Iar' şireagurile mai alese
Trimeţind de-osăbi să cerceteze
Unde-s oştile lui Vlad viteze.
Aşa făcând să precepu-în urmă
Că vodă cu războiu nu să-îmbie,
Ci din ascunsuri ieşind, o turmă
După-alta-i pierde cu viclenie.
Deci hotărî, ferind locuri strâmte,
De-aci să nu mai meargă nainte,
Ci întracelaş loc să tăbăreze,
Păn' muntenii sâliţi de nevoie,
Sau la război ar vrea să cuteze,
Sau venind înşiş' de bună voie
Şi cerând de greşeli iertăciune,
Pe sine şi ţara-şi vor supune.
Rânduindu-şi o tabără mare,
Oştile toate la sine trase,
Iar' la Bucureşti înştiinţare
Cu solii credinţare trimeasă
Cumcă el vra pe ţară să ierte
Şi numa pe domnul rău să certe.
Aceste Vlad din limbe ş-iscoade
Înţălegând, toate bagă-în samă,
Cu multe griji dinnontru să roade
Şi, măcarcă n-are el vreo teamă,
Totuş' mult să sfătuieşte-în sine
Cum ş-ar tocmi trebile mai bine.208
Un gând îndrăzneţ îş pusă-în minte:
Sângur cu capul să cerceteze
Starea taberii turceşti nainte.
Gând vrednic inimii lui viteze,
Dar' primejdios, iar' ce nu poate
Un suflet înălţat preste toate!
Scâmbându-şi obraz cu măiestrie
Şi chipul, ca prăvătariu să-îmbracă,
Ce din Vidin duce băcălie
La tabără, vorbind limba greacă.
Iar' de-aceasta la nime nu spusă,
Şi dă cătră-ai săi pe-ascuns să dusă.
Într-acel chip iscodind el toată
Tabăra cum stă, din care parte
Mai lesne-ar fi năvală să bată,
Fără veste zări nu departe
Alergând norodul cu mirare
Şi chiot de bucurie mare:
„Vlad Vodă! Vlad Vodă! l-aduc iacă!"
Iară Vlad fiind aproape caută,
Să tùrbură, stă şi ce să facă
Nu ştie, că în miejloc de gloată
Să-afla. El sâlea la larg afară,
Dar' gloata striga iară şi iară.
Acum era de supt haină să scoaţă
Fierrul ascuns moarte să-şi aducă,
Când zăreşte-o ceată călăreaţă
Ducând pe-un rob. Chiotul apúcă
De nou, ca mai nainte, şi gloată
S-adúnă-împrejur nenumărată.
Atunci Vlad cunoscu sminteala
Şi mestecându-să-întru mulţime,
De prilej luând nerânduiala,
De-acolea nepreceput de nime
Ieşi la locurile ştiute,
Unde-l aştepta de-ai săi trii sute.209
Însă robul acela să ştie
Că-au fost Argineanul viteaz, care
După ce beusă-apă dulcie
Îndată-l cuprinsă-o tremurare
Şi-înspăimat prin codru fuga-întinsă,
Cu mintea de buiguiri aprinsă.
Rătăcind apoi prin cea pădure,
A doao zi cătră dimineaţă
Timpină pre-un ţăran cu săcure
Şi purtând o prăjină pe braţă:
Amândoi tocma era să iasă
Din pădurea cea nenărocoasă.
Cât voinicul din dumbravă-afară
Păşi, iacă-începu-a-ş' vini-în sine;
Mintea i să-însărinează iară,
Toate i să par lucruri streine
Văzându-să-în stare nevoieşe,
Fără cal, făr' arme, făr' cămeşe!
„Ah! (strigă) tâlhari fără de lege,
Ce m-aţi desarmat cu viclenie!
Necutezând cu mine de-a vă-alege
Cu arma-în mână de vitejie,
Suflete ticăite şi mişele!
Deci ascultaţi cuvintele mele:210
Ascultă, ceriule şi pământe.
Ba tartárul negru-încă s-asculte
Că mă jur pe cele ce-s mai sfinte:
Din umeri mânile-mi fie smulte
Cu capul, din cap ochii să-mi sară,
De nu-mi voi izbândi pănă-în sară!
Nici un alt văştmânt, nici armătură
Pănă-atuncia voi lua pe mine,
Precum nici pâne, nici apă-în gură,
Păn' ce tâmpinând cete păgâne,
Pe cel mai harnic viteaz din ele
N-oi face jertfă mănii mele!..."
Iar ţăranul auzind aceasta
Şi căutând la voinicul, de frică
Ca doar' să nu-i facă năpastă:
„Voinice! (zisă)-astă săcurică
Poate pe drum îţi va prinde bine;
Fiindcă n-ai altă armă cu tine".211
La care-Argineanul căutând zisă:
„Prietene, ţine-ţi a ta unealtă!
Iară, de-ţi este voia şi ţi să
Pare, cere-aşi de la tine-o altă
Ceaia: Să-mi dăruieşti cea prăjină
Care tu de-abea o porţi pe mână!".
Ţăranul voios prăjina dete;
Iară voinicul cu bucurie
O-învârte-într-o mână pe-îndelete,
Ca ş-un beţişor! apoi de-acie
Rapede pleacă pe drum nainte,
Multe cu sine-învârtind în minte.
Iară când fu cătră prânzul mare,
Obliceşte venind de departe
O grămadă de păgâni călare,
Şi fiindcă-alerga tare foarte,
Abia cum s-o facă socoteşte,
Călărimea iacă şi soseşte.
El deacă vede că sunt aproape,
Tocma-în mijlocul de drum să pune
Strigând: „Staţi, voinici, că-aici-s groape!212
Opriţi-vă! ţineţi caii-în frâne!"
Turcii văzând astă-arătătură,
Oprind caii săi pe loc stătură.
„Care-i viteaz! (atunci el adaúsă)
Care-i vrednic armele să poarte,
La harţ aici cu mine să iasă
Cu tocmeală ca după-a lui moarte
Armele şi calul să rămâie
Ca un preţ de biruinţă mie!...".
Caută păgânii şi-încep a râde
De-o nătărie oarbă ca-această
Şi că-un om sângur drumul le-închide!
Ba,-în loc de-a fugi, caută năpastă!
Iar' unul ce le mergea-înainte
Cu aceste-i răspunsă cuvinte:
„Feri, ţăran mişel! Destul să-ţ fie
Că-astă dată-ţi dăruiesc viaţă,
Iar' de te vei mai arăta mie,
Ţ-oi tăia, să ştii, limba-îndrăzneaţă."
Şi zicând spre dâns' calu-înţeteşte.
Argineanul stă, nici să clăteşte.
Atunci turcul aprins cu mănie
Lucind sabia vru să-i zboare
Capul, nici Argineanul să-îmbie
Mai mult, ci puindu-să la stare
De-a sprijini lovitura păgână,
S-ápără cu groaznica prăjină.
Ş-izbindu-i sabia-într-o lovită,
Alta-i întoarsă de-alaltă parte,
Cu mult mai amară şi cumplită.
Cade turcul de grabnica moarte
Împresurat şi muşcă pământul,
Iară viteazul iute ca vântul213
Calul inimos de frâu apucă,
Sare-în oblânc ş-a hărţui-începe.
Turcii uimiţi ca şi de-o nălucă
De-abia vreme-avură-a să precepe
Că-aicia nu-i treabă ţărănească,
Ci caută-în arme să să-ocrotească.
Toţi pe dânsul dau şi-l împresoară,
Iar el când s-apără, cand loveşte,
Şi toată lovita lui omoară,
Ş-aşa să poartă de vitejeşte,
Cât din doaozăci care fusese,
Abia doi scăpară-în tufe dese.214
Argineanul atunci să pogoară
Şi luând arma celui pe care
Întii biruisă, de pe-odoară
Şi veşmânt că-au fost de viţă mare
Cunoaşte. Le ia toate cu sine
Şi să-îmbracă cum poate mai bine.
Luându-şi şi ceva de mâncare
Ce-află la trupurile căzute,
Iar' sui pe calul ales, care
Aşa-l duce de uşor şi iute.
Cât pare că nu merge ci zboară
Ş-ar fi-întrecut şi pe-o căprioară.
Mergând obliceşte lângă cale
O fântână. Frânt fiind de sete,
Deştinde şi zios pe iarbă moale215
Şezând aproape şi pe-îndelete
Beù de saţ şi mâncă din cele
Pe la turci aflate bucăţele.
Obosit de trude ş-ostănele
Ce de-oarecâteva zile păţisă,
Păn' socoteşte ceste şi cele,
Iacă somnul genele-i închisă,
Iar calul, văzându-să făr' pază,
Când paşte, cât caută şi rântează.
Întracea păgânii ce scăpasă
De mâna lui Arginean vitează
Fugind, dederă de-o ceată groasă
Ce era mânată ca să vază
Locul împregiur să-ispitească
De-ar putea şti de-oastea romănească.
Spuind ei de tâmplarea-îngrozită
Şi de voinicul fără de teamă,
Să meargă-în urmă-i apoi o-învită.
Acolea sosind bagă de samă
Că voinicul doarme fără de grijă.
Dau ştire şi fac semn să nu strige.
Apoi cu toţi îl năpădire;
Care de mâni, care de picioare
L-apucă,-îl leagă şi-l ţin. Să miră
Argineanu trezindu-să: ş-oare
Aieavea sau în vis el priveşte?
De-abia să precepe, să trezeşte.
De trei ori scuturându-să frânsă
Legături, ca neşte fire de-aţă;
De trei ori mulţimea prejur strânsă,
Prăvăli cu puternice braţă.
Dar' mulţimea pe el grămadită
Nu-i dă răgaz nice-într-o clipită.
Ci cu-îndoit număr şi putere
Apucându-să-în urmă-îl supune.
Şi după cum sigurinţa cere
Fierră-în mâni şi pe picioare-i pune.
Aşa legat apoi ca butuc
De-aci cu mare triumf îl duc.
Iară tabăra văzând că-o ceată
Întreagă pre un rob sângur duce,
Socotind că doară-i Vlad, îndată
Striga: „Vlad Vodă iacă s-aduce!"
De-aci să luasă cea strigare
Ce pe Vlad înspăimasă-aşa tare.
Iar' deacă sultanului nainte
Pe robul viteaz dusără, caută
La el, nici crede cele cuvinte
Ce-i spunea turcii de lăudată
Vărtutea lui. Deci porunci-îndată
Să-l deslege, fierră să-i dezbată.216
Apoi îl întreabă, l-ispiteşte
Cine-ar fi şi de unde. La care
Voinicul nimica nu grăieşte.
În zădar el cu rea moarte-l spare,
Că cela nice gura-şi deschide
Şi pare că de toţi-şi râde.
Mahomet atunci mănios foarte
Porunci să-l iaie şi să-l ducă
La cea mai înfricoşată moarte.
Atunci Argineanul vorbă-apucă:
„Sunt român! Ş-Argineanu mă cheamă,
Om de credinţă şi fără teamă.
Însă tu că eşti sultan te-arată!
M-au prins adormit cu viclenie;
Deci, dacă mi-e să moriu, judecată
Alegerea morţii lasă mie!
Oştean am fost ş-inima-mi pofteşte,
Deacă-am să moriu, să moriu voiniceşte!217
Dă-mi calul ş-armele ce-mi luară
Tâlhăreşte,-apoi lasă să vie
Să le ieie, şi mă lege iară.
De m-or prinde, vina mea să fie!
Atuncea fă cu mine ce-ţi place,
Atunci strâmbătate nu-mi vei face!..."
Sultanul uimit de-atâta fală
Şi sumeţia fără de minte,
Făcu să-i deie, după tocmeală,
Toate-armele, calul şi veştmânte,
Şi-i zisă: „Poftesc să-ţi meargă bine,
Ticăit, lăuduros creştine!"
Dar Argineanul suind călare
Ia sabia-în mână ş-o sărută,
Apoi zice: „Sultane! de-ţi pare
Că-s nebun lăuduros, fă tute
Ale tale oşti drumul să-mi ţie!
Întracea-ţi mulţămesc de-omenie!..."218
Aceasta zicând calu-şi înteaţă
Printre grămăzi de turci înarmate.
Ca ş-un taur sălbatec din laţă
Când scapă, sărind surpă toate
Şi calcă sau cu coarne străpunge,
Pe unde fuge, pe cine-ajunge,
Aşa voinicul pe unde-aleargă,
Pe-uliţile taberii păgâne
Rumpe, taie, sfarmă, cale largă
Făcându-şi. Nime drumul nu-i ţine,
Că-aşa merge cu năpraznă iute,
Cât nici pot cu fuga să-şi ajute.
Nici unul dintre gonaci putură
Să-l ajungă,-aşa rapede-l poartă
Calu-uşor, iar el strigă-,îi înjură,
Să taie din cooartă-în cooartă,
Care pe dânsul stau să să scoale
Sau nu-i feresc îndată din cale.
Păn' în urmă din tabără scapă,
Nici mai vede gonind după sine.
Deci s-opreşte din fuga sureapă
Cu hainele de sudori pline,
De pulbere şi sânge-împroşcat,
Cu trupul întreg, nevătămat.
Iară Vlad după ce mearsă
Din tabăra păgână turcească,
Toate oştile la un loc trasă
Dând porunci cum au să să păzască
La deobşte năvală neaşteptată,
Cum şi dincătro războiu să bată.
Iar' când fu cătră-apusul de soare,
Când copacii umbre lungi aruncă
Pregătind murgitului răcoare,
Atunci oastea cu data poruncă,
Ieşind de prin locurile strâmte
În trei coloane mearsă nainte.219
De trei părţi avea să năpădească,
Apoi iar la un loc să să-adune,
Hotărât în tabăra turcească
Nelăsând turcii să să-împreune.
Merg oştile cu pasuri tăcute,
Fără-a fi de păgâni precepute.
Iar' când fură de şanţuri aproape,
Fără-a face gomot sau strigare,
Curând petrecură cele groape
Şi ne-aflând vreo strage privitoare
Intră cu năvală-acoperită
În tabăra păgână-adormită.
Coloane de-aci-în părţi să răvarsă,
Şi fiecare pe unde trece
Păraie de sânge turcesc varsă,
Somn dulce mutând în moarte rece;
Nici altă s-auziea-în şetre vecine,
Făr gemetul morţii şi suspine.220
Căci muntenii prin corturi, pre-afară,
Ce tâmpina, prăvălea-în ţărână,
Tăia, junghia cu moarte preamară
Pre-adormiţi cu deştepţi împreună,
Păşind cu şireaguri închieiate,
Cu vatră-asemene făcea toate.
Ca droaia de lupi când apucă
La mandra cu slabe păcurele,
Şi păstorii nu ştiu să le-aducă
Vreun ajutoriu, larg între ele
Face perire, ucide, strică ş-apasă,
Nici pe una neîncolţată lasă,
Aşa muntenii-în oastea turcească
Purcegând din şatră în şatră,
Bieţilor nice să să trezască
Vreme lăsând, îi figea spre vatră,
De multă moarte cap le-ameţisă
Şi mâni viteze le drevenisă.221
Iară deacă-în urmă să făcu ştire
Că vrăjmaşul tabăra-împresoară
Ş-a să face de turci înglotire
Începu, deodată răsunară
Din dosul tabării turceşti mare
Búcine şi dobe cu strigare.
Pentrucă din dos Vlad supusese
Oarecâteva-sute-înarmate,
Cu bucini, şi dobe-în tufe dese,
Cu poruncă, când va-începe-a bate
Războiu, şi ei să strige, să cânte,
Pe turci de doao părţi să spăimânte.
Atuncea, (spun că) şi-în văzduh să văzură
Cereştii călăraşi în veştmânte
Albe, în strălucită-armătură,
Mergând muntenilor înainte
Şi hărţuind cu sabii de pară
Pintre păgâneştile ciopoară.222
Turcii văzând ici vrăjmaşu-în faţă,
Ş-auzind că-altul din dos năvale,
Cu droaia, făr' de rând şi povaţă,
Să punea muntenilor în cale
Şi să gătă de bătaie-adinsă,
Dar apoi inima li să frânsă.
Căci românii, dacă precepură
Că să face-în tabără mişcare
Cu musică şi chiuitură
De războiu şi de-oşti aţiţătoare,
Descoperind lămpadele-aprinse
Înnainţară-în şireaguri strinse.
Ca pârjolul ce-întii prin frunzare
Merge năduşit pe zios, cu mică
Flacără, iar după ce din rare
Tufe răzbi-în brădet, să rădică
Bobotind în văpaie,-apoi prinde
Vânt şi-în urmă tot codrul încinde,
Aşa muntenească-oaste-îndrăznită,
Ce păn acum furiş pătrunsese,
Deacă să vede descoperită
Făr' veste din întunerec iese
Şi despre-osăbite părţi s-arată,
Ca şi când ar fi nenumărată,
Cu strigări adânci triumfătoare
Făcând asemene cu pământul
Toate. Iară turcii de groază mare,
Uitându-şi credinţa şi cuvântul
Care sultanului său dedusă,
Răsipiţi fugea-în grabă nespusă.
Atunci o coloană ce-avea să-abată
La corturile Porţii pre nalte,
S-urmeze după porunca dată,
Rătăcindu-să nimeri pe-alte
A paşilor, unde tăbărisă
Oştile din Asia trimisă
Care-a sprijinire nu putură
Năvala muntenilor iuţită,
Frânte cu cea dintii lovitură;
În zădar paşii strigă, le-învită,
Căci cu grămada pornite-în fugă,
Nici poruncă-ascultă, nice rugă.
Ba trag şi pe cele-alte cu sine
În răsipă, să calcă, să strică
Oaste cu oaste şi-ordii păgâne
Fug însuşi de-ai săi de mare frică;
În zădar şi sultanul de faţă
Îndeamnă, mustră,-arată ş-învaţă,
Cum în zădar şi trimişii strigă
În toate părţi că nu-i de-a să teme,
Că-i numa viclenie şi-întrígă
Despre munteni, ce în scurtă vreme
Va ţinea, numai ca fieşcare
Să steie, s-arete cutezare,
Că gloata-înfricoşată nu ştie
De rămas, ci năbuşeşte-afară
Din tabără, cu nerând şi-în tărie,
Ca şi când din munţi unda pogoară,
Rumpe iazul, răstoarnă poprele,
Prevărsând lunca de bălţele.
Mahomet văzând aceste toate,
Izbânda-şi uită, jeleà-l cuprinsă,
Mai vârtos că-auziea după spate
Ca când oşti ar fi mai multe-ascunse,
Ş-acum nu caută numa să scape
Pe unde-i mai scurt, mai aproape.
În mijlocul unii groase cete
Cearcă a străbate-întracea parte,
Pe-unde să vedea mai cu-îndelete
Şi pe unde era mai rară moarte;
Aşa scăpă de-oştile române
Mahomet acoperit cu ruşine.
Toată tabăra mearsă-în răsipă!
Cei scăpaţi fug fără contenire,
Morţii zac, răniţii gem şi ţipă
Iar' biruitorii cu îndrăznire
Strigă, să-îndeamnă şi să-întărâtă
Şi nu dau răgaz nici o clipită.
Întracea Sătana cu-îndrăzneaţă
Leghioana sa iacă soseşte
Şi pe turci fugari în groasă ceaţă
Învolgând de moarte-i ocroteşte;
Spúmegă de ciudă şi mănie
Pentru venirea sa cea târzie.
Iar' Mihail Arhánghel, întia
Cereştilor oştitori povaţă,
Zărind de parte cum vine-ordia
Dracilor învoaltă-în neagră ceaţă,
Tot cugetul Sătanei-înţăleasă
Şi hotărî nainte să-i iasă.223
Deci strigă-îndată: „la arme-afară!"
Şi luându-şi o ceată cu sine
Îngerească, cu sabii de pară,
Câteva tunuri cu fulgeri pline,
Tot feliu de-artelerie cerească
Ca pre vrăjmaşul să biruiască.
Era de viaţă dătătoare
Cruci acolò şi-evanghelii sfinte,
Moaşte, metanii cu sărindare,
Posturi cu rugăciune fierbinte,
Miruri, paraclise, liturghii,
Canoane, aghiazme şi tămâi.
Cu cestea purceasă fără zăbavă
Oastea îngerească la bătălie,
Cântând Troiţii pre nalte slavă,
Şi stând în faţă negrii ordie,
Armele nebiruite prinsă
Şi de-îmbe părţi războiul s-aprinse.224
Sabii de pară nemuritoare
Lucind aducea nevindecate
Rane dimoneştilor ciopoare;
Cu fulgeru ceresc încărcate
Tunuri vocnea nestânsă văpaie
Ş-acu fierbea groaznică bătaie.
Neputând cumplita lovitură
Sprijini cetele-întunecoase,
Nápoi a să-îndupleca-începură,
Când Sătana ietăganu-ş' scoase
Şi scrâşnind aşa răcni de tare,
Cât păru că pământul trăcsare.
Năvălind apoi cu sâlnicie
Asupra şireagurilor sfinte,
Vru pre ai săi din fugă să ţie,
Dar' nu mult putu răzbi-înnainte,
Căci îngerii, lui să-aruncă-în cale
Oprindu-l cu scuturile sale.225
Iar' Arhanghelul deacă vede
Nebuna Sătanei cutezare,
Iute ca fulgerul să răpede
Şi-atâta-i şterge-o palmă de tare,
Cât Sătana-i cade denainte
Ca fără suflet şi fără minte.
„Nu-i vrednic un tâlhăroiu ca tine
Să-mi spurc armele nemuritoare!
Palma-i pentru proaste, de ruşine
Suflete!" (zise) şi supt picioare
Îl călcă. Ş'apoi cine ştie-unde
Îl zvârli,-în neşte peşteri afunde.
Atuncia şi din artelerie
Începură-a-împroşca sărindare,
Sfeştanii, paraclise, tămâie,
Moaşte sfinte ş-altele de care
Fug diavolii; iar apa sfinţită
Ca povoiu mergea pe dânşii stropită.226
Şi iacă-oastea neagră-într-o clipită
Cu vaiet şi multă zberătură
De tot în răsipă fu pornită;
Dracii care-încătro străbătură;
Undeva cercând cum să să-ascundă
Cu vreo mijlocire mai curundă.
Unii-intrară-în pământ, alţii-în stânce,
Mulţi în bălţi încă să pitulară,
Prin râpe, lacuri, peşteri adânce;
Iar' o zătignită cetioară
Vrând a scăpa de-atâte nevoi
Să băgă-într-o cireadă de boi.227
Mamona văzând aspra pălmită
Care Sân-Mihai Sătanei ştearsă,
Nu stete mai mult, ci-întro clipită
Pieri din şireag şi iute mearsă
La oastea lui Vlad luând pe sâne
Chipul unei cătane bătrâne.228
Pintre şireagurile gonace
Mestecându-să, strigă deodată:
„Fraţilor! ascultaţi, de vă place,
Ce socotesc eu! Iacă-împrăştiată
Fuge turcimea şi-în răpezită
Fugă-anevoie va fi poprită.
Deci în zădar gonind după dânsă!
Ajungă dar că-a noastră vărtute
Puterea lui Mahomet înfrânsă;
Nu e de-a-l conteni-în fuga iute,
Că-oastei vrăjmaşe-în fugă pornite
Trebuie-a zidi poduri aurite.
Pănă ce noi făr de răsuflare
Gonim pe fugari, alţii bogată
Tabăra vor prăda şi doar' care
N-au asudat în astă cruntată
Bătaie răpi-vor acei toate!
Noi om rămânea cu buze-umflate."
Aici tace ostaşul ş-arată
Mulţime de bani cu lucruri scumpe,
Oastea la pradă-acum învitată
Să desface, rândurile rumpe;
Fieşcare merge-apoi de sine
Lăsând scăpare-oştilor păgâne.
Deci la ceialalţi porunci trimite,
În urma fugarilor să meargă
Neîncetat, cu pasuri înteţite,
Iară el în partea sa-încă-aleargă
Pe care-ajunge taie şi bate
Şi bieţilor purure stă-în spate.
Cum râul de munte primăvara,
Când în pripă neaua să topeşte,
Dintru nălţime urnind povara
Apelor, să varsă şi bujdeşte,
Toate-înneacă, surpă şi prăvale
Şi nu-i ce să-l oprească din cale,
Aşa Vlad neînvinsul să răpede
Şi cu şireaguri nespăimântate
Frânge, taie ce nainte vede,
Surpă, răstoarnă, calcă, străbate,
Şi nu-i vărtute, nice tărie
Să-l contenească sau drum să-i ţie.
Dar ce folos de atâta vitejie,
Când scăpare avu mai marea parte
Prin a diavolilor măiestrie!
Totuş' a turcilor fu rea soarte,
Căci din tabăra nenumărată,
Abia scăpă jumătate de gloată.

FÂRŞIT


Cântecul a VIII

Argumentul

Ţiganii merg şi neştiind unde
Să scape de-o nevoie, dau pe-alta;
Sătana-într-o mănăstire s-ascunde,
Vrând să bage pe fraţi întru balta
Necurăţiei; iar' Hamza-arată
Sultanului turcimea-înţăpată.

În zădar omenirea să plânge
Cumcă-a toate mari şi mici greşele
Dracul poartă vina, care-împinge
Pe om la strâmbătate şi rele,
Că cercând lucru-în amărunt bine,
Întia pricină din om vine.
Dacă n-ar dare-omul ascultare
La întia-îndemnătură drăcească,
Iadul, cu toată ceata sa mare,
N-ar nimeri ca să-l biruiască,
Dară noi lucrăm din voie-adinsă
Şi totuş zicem: dracu mă-împinsă.229
Vede lacomul scula străină
Şi-îndată-o râvneşte; dracu-învită
Apoi, şi nu-i dă loc de hodină,
Iară el din ce-în ce să-întărâtă,
Pănă ce-în urmă pofta l-învinge,
Pănă de lucru străin s-atinge.
Deci pentru că râvni el îndată
Când văzu, nu este dracu de vină,
Ci voia lui spre rău adâncată!...
Pentru ce-omenirea nu-ş' alină
Întia porneală, ci-ş' arată
Plecătura-inimii vederată?
Copila ce vede-întii pe-un june
Frumos care drag inimii cade
Ruşeşte-în faţă ca viu cărbune,
Ochi îi scripesc, suflarea-i scade,
Şi iacă dracu de-aci precepe
Că ia pe fecior a dori-începe.
Apoi să fie cât de curată,
Dacă nu-şi va lua sama bine,
Fugind ş-uitând pe-acel june-îndată,
O! câtă jele, câte suspine
Şi câte fierbinţi lăcrămioare
O aşteaptă-în urmă să-o-împresoare!
Că diavolul apoi nu-i dă pace,
Ci-în cuget îi pune ună ş-altă.
Atâte-arătări viclene-i face
Pănă-în laţul său o vede-învoaltă,
Atâta lucră şi măiestreşte
Păn' sângur cu sângură tâlneşte.
Călugărul încă joară curăţie,
Iar deacă văzând el o femeie
Frumoasă venindu-i în chilie,
Şi el, în loc ca fugă să deie,
Va rămânea cu dânsa-împreună,
Pierde-va şi el a sa cunună,230
Că diavolul îndată precepe
Cumcă fratele bucuros vede
Femei şi-i suflă gânduri surepe;
Deci, pentrucă el fuga nu dede
Dintr' început, pe dânsul rămâne
Toată vina poftelor păgâne.
Nici pentru dievoleasca-îndemnare
De păcat poate să să sloboadă,
De-ar face cumva scandală mare
Sau tocma doar' mătanii cu coadă!
Şi-în zădar zice: dracu mă-împinsă!
Căci pentru ce el fuga nu-întinsă!
Deci nici ţiganii sunt fără vină,
Măcar şi pe dânşii dracu-împinsă,
Căci ei dederă-întia pricină.
Arătându-şi chief şi voie-adinsă,
Cumcă-au inimă de-a să şi bate
Împrotivă-a tot feliu de gloate.231
Multă-acuma ei cale mersese
După Tandaler, buna povaţă,
Pe potecul unii păduri dese;
În urmă făcându-li-să greaţă,
Toţi să-învoiră-acolo să mâie
Pănă cătră zorile roşìe.
Iar' Tandaler ş-atuncia-îi învaţă
Cum să face popas oşteneşte,
Ca să poată pănă dimineaţă
Durmi fără grijă. Rânduieşte
Apoi împrejur străji păzitoare,
Ca vrăjmaşul să nu-l împresoare.
Spre-aceasta el dintru toţi aleasă
Pe cei mai îndrăzneţi şi mai tari
Şi zisă: „Fiind pădurea deasă,
Au ştim noi de nu să-află tâlhari
Întrânsa? Dăci voi să hiţi cu pază,
Deschişi ochii având şi minte trează,232
Ca, de s-ar tâmpla şi cea mai mică
Mişcare sau gomot, voi îndată
Să strigaţi din ce puteţ, făr' frică:
„Stai! Care-i măi!" ţiind arma gata
Ca, deacă nu vă-ar şti el răspunde,
Să-l puteţi nimeri măcar unde.
Cuvântul între noi, ce să chiamă
De taină, să fie astezi: baros;
Deci luaţi acuma bine samă,
Ca, deacă la strigătul vârtos:
„Stai! care..." n-ar şti răspunde-or cine:
Baros!, să ştiţi că vrăjmaşul vine!
Deci îndată strigaţi de departe
Cătră-ai noştri: „La-arme, la-arme-afară!"
Iar' voi să vă-apăraţi păn' la moarte,
Ca să nu vă faceţi de ocară."
Aşa străjile-învăţate bine
Să-împărţiră-în tufele vecine.233
Drăgan care era mai viteaz,
Într-un măr să sui pădureţ,
Călăban care n-avea bun plaz
Cu părul său cel tufos şi creţ,
Fiind mai tare din cei aleşi,
Să vârî-între neşte spini preadeşi,
Iar' Şuvel după-un tufariu să trasă,
Păpuc încă să-ascunsă într-o boartă
A-unui fag, dar' nici alţii să lasă
Aşa numai pe nedejdea moartă:
Carii pe zios, carii pe sus, cată,
Unde-ocrotinţă frica le-arată.
Nu trecusă-un ceas şi jumătate
De când tabăra în somn apucasă,
Când iacă vin din părţile toate
Vaiete, strigări cu larmă groasă
Şi tocma-în cescuţurile scumpe
Prelina păusare le rumpe.
Căci cu toată-această pază bună
Beleaua vini ca şi chiemată.
Întii lui Drăgan prin urechi sună
Ca când ar auzi ceva şi iată!
Grohăind vrăjmaşul şi soseşte!
Iar' Drăgan din inimă slăbeşte.
Mai vârtos oblicind că neştine
Sâlea cu mânuri şi cu picioare
A sui pe măr, nici „vai de mine!"
Putu striga, nici „stăi!" şi „care!"...
Că tot sângele-îi pieri din faţă,
Iar' ochi îi cuprinsă neagră ceaţă.234
Ştiu că mulţi aşteaptă dintre voi
Cu nerăbdare, ca să le spun
Ce feliu de vrăjmaşi sau tâlhăroi
Au fost care-au făcut acel sun
Şi cine-au fost îndrăzneţul care
Pusă pe Drăgan întracea stare?
Cu adevărat Omir ş-alţii poeţi
De frunte-aşa curund nu vă-ar spune,
Dar' eu, care-s dintru lăeţi,
Nu precep atâta-îmbieciune,
Ci voi povesti lucru cum este,
Şi vă-încredinţăz că nu-i poveste!
Îmblând o grămadă de gligani
Încolea şi-încoace prin păduri
După hrană,-ajunsă la ţigani,
Şi spăimântată de-atâte guri
Vorbitoare, cu mare grohnire
Păn' la mărul lui Drăgan fugiră.
Iar' un urs carele mai nainte
Sosisă-acolea şi mânca mere,
Spăimântat de năvala fierbinte
A gliganilor, fără-îmbiere
Sări pe măr în sus, neştiind
Că-acolo era Drăgan păzând.235
Drăgan săracul de cap amete,
Scapătă din creanga-în care şede
Şi cade-ursului tocma-între spete,
Care pierzându-şi cumpăna ş-dede
Peste cap cu groaznică sberare.
Gliganii dau fuga pe cărare.
De-atâta sunet şi de năpraznă
Cele alte străji să-înfiorară,
Iar' ursul văzându-să de caznă,
Nici el, măcar mânios, de-astă-oară
Află de folos a rămânea-în loc,
Ci fugi ca şi pârlit de foc.
Căci Drăgan care, prin o ciudată
Tâmplare, în zios căzând s-aninasă
Între doao crenge,-atunci deodată
Trezindu-să, gândeai că va să-i iasă
Sufletul, aşa sbiera de tare,
Ca când toţi turcii i-ar sta-în spinare.
O, câte minuni face-o tâmplare!
Iacă tocma-întracea-învăluială,
Străjile s-aud strigând: „Stăi... care!...
Care eşti, măi!..." şi gătând năvală,
Nu de voie bună, ci de frică,
Căci încă nu văzură nimică.236
Dar peste puţin şi pe dânşii iacă
Vine tot aceaiaş' belea neagră;
Călăban nu ştiea cum să facă
Ca să-şi cruţeze viaţa dragă:
Ori la vrăjmaş afară să iasă,
Ori să şază-ascuns în tufa deasă.
Aşa socotind, o poftă-îi vine
Să-şi ivească capul puţinel,
Ca să poată-oblici de la cine
Şi de-unde-i larma, când şi pe el
Nimeri-înteţit, ca ş-o săgeată,
Un gligan din droaia spăimântată,
Şi nimerindu-i printre picioare
L-ar fi dus doară-în spate cu sine,
De nu-l scăpa părul tufos care
Încâlcindu-să pregiur de spine
Îl trasă-înapoi, iar' el pe spate
Căzu, ca şi mort de jumătate.237
Atunci el crezu tare vârtos
Cumcă doar un turc de cap îl ţine,
Şi-începu a să cânta jelos:
„Váileo! váileo! săracu-mi de mine!...
Nu mă lăsaţi! Vai, dragă mămucă,
Nu mă lăsa turcii să mă ducă!..."
Aşa plângând ţinea ochii-închişi
Ca să nu-şi vază cruda pierire,
Ţipa şi să văieta morţişi
Socotind că doară vor sosire
Ceialalţi a lui spre-ajutorinţă,
Să-l scoaţă din mâni fără credinţă.
Întracea de-atâta strigătură
Tot codrul răsuna pe-împregiur,
Iar' ursul după cea căzătură,
Mănios şi mormăind mur! mur!
Purcedea nainte prin desiş,
Căutând câteodată lăturiş.
Bietul Păpuc carele-aţipisă
În fagul bortit, atunci deodată,
Tocma-într-un ceas rău, ochii-ş' deschisă
Căci ivind urechea spăimântată
Din scorbură-afară, ca s-audă,
Şi pe dânsul tâlni soartea crudă.
Fiindcă pe-acolea cătrănit
Ursul trecea-într-aceaiaş clipită,
Ş-oblicind capul din bortă-ivit,
L-apucă de cerbicea ticăită.
Vrând să-i smulgă cap din rădăcină,
Îl lăsă cu goala căpăţână.
Şi iarăş' apucând prin tufare
Dede de Şuvel cu barba creaţă,
Pe care-afla durmind în picioare,
Şi luându-l frumuşel în braţă,
Aşa-l strânsă la sine de tare,
Cât nici putu zice: „Stăi, măi! Care!"238
Toate-aceste să făcea pe-o vreme,
Ş-întracelaş' ceas cela răcneşte
Spânzurat, iară cesta-în spini geme,
Pe celalalt ursul năduşeşte;
Toate strigă străjile-împreună,
Pădurea-împregiur groaznic răsună.
Tandaler atuncea să trezeşte
Ş-auzind atâta ciorobor,
Strigă cât putu chiar ţigăneşte:
„După mine-o luaţi pă picior!..."
Şi strâgând aceasta fuga-întinsă,
Iar' după dânsul gloata să strânsă.
Dar' în loc de-a fugi într-altă parte
Întracolò mergea bărbăteşte,
Unde-avea nătăria să-i poarte.
Tandaler nicăiri nu să-opreşte,
Căci acum îşi uitasă de toate
Şi trápădă-înainte cât poate.239
Luând aşa fuga voinicească
Ţiganii noştri prin cea pădure,
Ca pe vrăjmaşul să nu tâlnească,
Mergea pe su poale de măgúre
După căpitanul său vârtos,
Păn' ieşiră la un câmp frumos.
Acolo Tandaler stete-în loc
Puţinel, ca să să strângă toţi,
Ş-apoi, iară să meargă-într-un noroc,
Căci pe câmp nu să temea de hoţi,
Dară ş-acolea năpasta sare
Şi li să pune tocma-în cărare,
Căci, după ce cătră miază noapte
Cetele-împrăştiate s-adunasă
Ş-a călători spre noao fapte
Pe câmpul de-alung ei apucasă,
De iznov şi fără veste,-o mare
Să făcu-între dânşii turburare.240
Şi-ar fi dat fuga, de bună samă,
Ca şi mainte laia vitează,
Dar' nu ştiea dincătro teamă
Le vine, ş-aştepta ca să vază
Încătro Tandaler o va rade,
Că-a fugi fără cap nu să cade.
Iar Tandaler de la frunte strigă:
„Staţi, voinicilor, şi daţi pă moarte!
Iacă vrăjmaşul va să ne-ucidă!"
Atunci cei de-aproape şi de parte,
După-învăţătura cea lor dată,
Toţi închisără ochii deodată,
Ca să nu-şi vază vrăjmaş' în faţă,
Şi dederă-a chiui din gură
Ca şi oastea cea mai îndrăzneaţă;
Apoi, după-aceaiaş' învăţătură,
A lovi-începură pregiur sine
În toate părţi cum putea mai bine.
De-aş' avea piept vârtos ca de-aramă
Şi glas mai mare de-un bou de baltă,
N-aşi putea cânta, de bună samă,
Cum să cade, bătălia naltă,
Care negrul norod aici fece,
Că (spuiu drept!) peste putere-mi trece.
Acum la rândul întii bătaie
Să-începusă groaznică şi tare,
Că Tandaler cu ochii închişi taie
Despre toate părţile, ş-îi pare
Că el cu a sa vitează spată
Oboară tot câte trii o dată.
Toţi ţiganii-acum oştea de-aproape
Şi-închizând ochii dă bărbăteşte:
Unii mergând orbiş' cădea-în groape,
Alţii păşind nainte muţeşte
Cu armele sale-împoncişate,
Să trezea prăvăliţi pe spate.
Spre nenoroc ţiganii dedusă
Pe cireada de boi îndrăcită
Care, cu răpezie nespusă,
De diavoli fiind povăţuită,
Aşa lovi pe dânşi cu iuţime,
Cât prăvăli multă golăţime.
Tandaler gândind că-i oaste, foarte
Vitejeşte-învârtea arma-în mână,
Ş-acuma-ş uitasă şi de moarte
Când, iacă, răsturnat în ţărână
Într-o clipită el să trezeşte
Măcar că să bătea voiniceşte.
Pentrucă dând el orbeşte,-ajunsă
Pe-un taur moldovenesc de munte,
Care de-a sa parte-încă-i răspunsă
Cu doao tari dovezi ce-avea-în frunte,
Cu care-aşa-l zvârli cătră stele,
Cât gândeai că-l poartă dintru ele.241
Căzu viteazul. Supt el pământul
Să cutremură, iară cel tare
Suflet a lui părea că din frântul
Trupşor acuş', acuş îi sare;
Îndată pe nas îl năpădi sânge,
Iar' de durere nici putu plânge.
Măcarcă-acum vitele-înspăimate,
Fuga luând, dosul întorsese,
Totuş' murgele viteze gloate
Cruciş' împărţea lovituri dese;
Sâmţind apoi mulţi că-în vânt loviră
Începură-a clipi câte-o ţiră.
Gogoman încă să stânginisă
Aşa de bine şi cu mănie
Ca să taie-în turci ca şi într-o clisă,
Dar, precum istoria ne scrie,
Mergându-i în deşert lovitura,
Căzu pe faţă şi-îş' rupsă gura.242
Îndată pe dâns' mai mulţi grămadă
Unul pe altul împiedicaţi căzură;
De-aci să-începu-între dânşii sfadă,
Cunoscându-să pe graiu şi făptură;
Deschizând apoi ochii mai bine,
Vedea fugind gloatele străine.
Atunci Hărgău cel cu gura mare,
Care dintru toţi pe-aceaia vreme
Striga, zbiera, chiuia mai tare;
„Staţi, măi! (strigă) că nu-i de-a să teme!
Staţi, voinicilor! (adausă iară),
Iacă vrăjmaşii să-împrăştiară".
Toţi atuncea ţiganii căutară
Oare-adevărat Hărgău le zice?
Faţa le era ca galbenă ceară,
Iar' inima su piepturi voinice
Încă ş-acum le tremura foarte,
Măcar vedea vrăjmaşul de parte.243
Lung steteră ei, privind încoace
Şi-încolea, de nu mai vine iară
Protivnicul, însă văzând pace
În toate părţi, să mai îndemnară
Şi prinsără-a să-întreba-între sine
Cum s-ar cădea să facă mai bine:
Adecă-ori să-întoarcă iar acasă
Cu gura goală, fără bucate,
Ori să rămâe.-În urmă s-aleasă
Cumcă, după ce vor fi-îngropate
Trupurile celor morţi, să fie
Slobod fieşcui a merge-unde ştie.
Atunci Tandaler de gios să scoală
Şi zise: „Ian ascultaţi voi pe mine,
Voi, carii vreţi la muieri în poală
Să-alergaţi, şi voi, la care spine
Încă-în picior n-au întrat ca mie,
Să vă sature de bătălie!
Dăci să ne tragem la ha pădure,
Să fim ascunşi, nevăzuţi dă nime,
Iar' de-a vrea Guladèl să să-îndure
Mâne şi dă-a noastră ţigănime,
Socotesc c-om afla dă mâncare,
Că mie d-ahasta m-i mai tare".
Sfatul acesta tuturor place,
Toţi în pădure descălecară,
Dară focuri să temură-a face,
Ca să nu-i afle vrăjmaşul iară.
Toţi cugetând ca porcu la ghindă,
Adormiră cu gura flămândă.
Dar', precum spune cartea ciorească,
Nici un suflet pieri-într-acea noapte
Din viteaza gloată ţigănească,
Numa răniţi fură cam la şapte.
Creadă cine cum vrea, eu nu cred,
Măcar că scris pe hârtie văd.244
Abia zorile peste hotară
Gonind întunericul trecusă,
Abia şi soarele-întorcând iară
Strălucisă cu raze neapuse
Vârvuri de munţi, de dealuri şi stânce,
Apăsând negura-în văi adânce,
Când voinica lui Tandaler ceată
Să trezi şi la câmpul de-asară
Socotind puţinel să să-abată,
Întracolò drumu-şi luă. Dară,
Nu ştiu cum, spre norocul mare
A ei, să rătăci din cărare
Şi ieşi din codru de-altă parte,
Într-altă câmpie desfătată,
Dar' cu mulţime de trupuri moarte
De oameni şi de cai sămănată,
A voinicii sale dovadă.
Să miră ş-abia poate să creadă.
Iar' deacă-începu cu fală-a spune
Fieşcare vitezele sale
Fapte de ieri, nu mai fu minune,
Socotind ei că cu vorbe goale
Nu să pot ucide-atâţi, dar' nice
Era ceva împotrivă-a zice,
Căci ieşind ei din pădure-afară,
Tocma-în cea câmpie nimerisă,
Unde Vlad Vodă pe turci asară
Cu multă putere năvălisă.
Lor de-aceste neştiind le pare
Că-înşi au făcut biruinţa mare.
Dar', ce noroc!... Nu departe, iacă
Dédere de lucruri şi mai bune,
Adecă de tabăra bogată
Ce-o părăsisă-oştile păgâne
Când fugind cu sufletul sărac
În pripă, lăsasă toate de jac.245
Ihu! prihuhù!... cu toţi deodată
Ei a striga ş-a juca-începură,
Ş-a căra din tabără bucată,
Tot feliu de armă şi mundură,
Cai, boi, berbeci, cămile, fărine,
Urez, peşte, zahăr, orz cu pâne.
De-aci la ţigănie acasă
De grabă-întoarsără ducând prada,
Voioşi de bătaia norocoasă.
Dar' chiotul pe cale şi sfada
Un mil de loc să-auziea-împregiur,
Căruţele răsunând dur! dur!
Lăsămu-i să meargă-în bună voie,
Că noi mai avem a spune şi de-alte
Adecă, scăpând de la nevoie
Faţa Mării sale prenalte,
Domnului Sătănii, ce mai fece
Şi cum hotărî vreme-a-ş petrece.246
După ce el din aspra căzută
Abia să trezeşte şi să scoală,
Acum gândul de războiu îş mută
Ruşinându-l nebuna sa fală,
Ş-un cuget ciudat îi vine-în fire
Ca să să-ascundză-într-o mănăstire.
Ştiind el acum de multă vreme
Că fraţii călugări în chilie
Au primit Pisma, fără-a să teme,
Iar' Pisma, iubita lui fie,
Au născut acolò depreună
Făţăria şi Vrajba nebună,
Luând chip de tânără copilă,
Stete Făţarnicul la portiţă,
Rugându-să de-ajutoriu şi milă.
„Fiind eu (zisă) de bună viţă,
Turcii păgâni năpădind asară
Fraţi, surori şi părinţi îmi tăiară;247
Numa eu scăpai, nefericită,
Prin a-întunerecului scutinţă;
De foame şi trapăd obosită
Toată noaptea cu mare sâlinţă
Rătăcind mă-învârtii prin pădure,
Păn' sosii la ceste ziduri sure.
Deci, deacă-aveţi inimă creştină,
Scăpaţi-mă de moarte ş-urgie,
Daţi-mi să moriu încai fără vină
Decât încăpând eu la robie
Să-mi pierd curăţie şi viaţă.
Ah! jelnică soarte şi scârbeaţă!"
Cu lacremi, aceste mincinoase
Zicea suspinând, iară monacul
Portariu privind la dânsa-şi uitasă
Metanele, ceasuri şi condacul:
Căuta la păr slobozit pe spate
Şi la sânul gol de jumătate.248
Înţălegând bătrânul părinte,
Egumenul Gherontie,-îndată
Porunci să i-o-aducă-înainte,
Zicând că măcar că este fată,
Totuş' cinul la-întâmplări de-aceste
Sloboade să-intre-în chilii neveste.
După ce de-amărunt cercetată
Fu copila, bătrânul o dusă
La o chiliuţă sângurată
Ş-o-încuie, dar' nimărui nu spusă,
Temându-să doar', cine ştie,
Să nu să tâmple vro nătărie.
O, să ştii pe cine-închizi aice,
Drăguţ Gherontie! câte ciude
Te-ar împresura şi ce ai zice?
Însă-acum aş pofti eu un jude
Cu minte şi fără părtenire
Să meargă cu mine la mănăstire,249
Ca privind la frumoasa copilă
Însuş, după drept, să hotărască:
Oare putea-va scăpa de sâlă
Şi de năpasta călugărească,
Întreagă şi cu totul curată
Această fecioară-împeliţată?
Eu zic că nu!... Şi cum să arată
Din poveste, nu zisăi minciună.
Dar' cine-ar fi socotit vreodată,
Judecând cu socoteală bună,
Ca diavolul pentru pocăire,
Şi el să să bage-în mănăstire!
Ajunge-atâta că coconiţa
Prilostită,-aşa fu bunişoară,
Cât, de n-ar fi sosit Măgăriţa
Ducând pe sfântul înapoi iară
Tocma pe-aci, călugării doară
Pentru dânsa-ar fi fost să să-omoară.250
Călugării o ochisă bine
Şi toţi zisără: „Ce fată frumoasă!..."
Dar' cei mai mulţi socotea-întru sine:
„Ah! să nu am pe mine-astă rasă!"
Aşa gândea, vorbea pănă-în sară
Prin chiliuţe cum şi pre-afară.
Dară când fu pe la miază-noapte,
Vicleanul nevăzt pretutinde
Îmblă şi fieşte cărui şoapte
În vis pofte rele şi-l încinde;
Copila-arătându-să-în chilie,
Pe fieşcare chiamă şi-îmbie.
Gorgónie,-unul mai cu-îndrăzneală,
Care nu putea s-adoarmă-asară,
Invitat fiind curând să scoală
Şi să duce după cea fecioară;
Ea merge-înnainte numa-în iie,
El după dânsa, păn' la chilie.251
Pe-întunerec şi fără lumină
În chilie fiind, cearcă, caută
Desfătata lui Adam grădină,
Pretutindene; în urmă iată
Nimereşte pe-un pat, iar' supt ţoale
Pipăind, dede de viu şi moale.
Copila-îi pare că zace-întinsă,
Ba şi că-l cheamă-i să năluceşte.
Cuviosul părinte s-încinsă
Ca focul când cineva-l zâdărăşte.
Ş-acum să-înflasă să cânte-în dude,
Când iacă-uşa scârţâind aude.
Un trópot de-om pe furiş vine,
Oblici Gorgonie săracul,
Şi fiind el inimos în sine,
Cât nu s-ar fi temut nici de dracul:
„Cine eşti? Om, diavol sau nălucă?"
(Strìgă) şi-întruna de piept apucă.252
Ghierman chielariul era, pe care
La poprita dusese chilie
Tot aceaiaş' poftă şi tâmplare.
Ghierman la răspuns mult nu să-îmbie,
Ci-îndată-i răspunde cu-o pălmită.
Diavolul pe-amândoi întărâtă.
Iar Varlám, ce numa cât soseşte;
Pe-întunerec mergând dă pe dânşi
Şi câtu-s de lungi îi prăvăleşte.
Pănă-s aceştea-în luptă cuprinşi,
Iacă Ştefan, Iosofát, Nichita!
Pe-un după-alált aduce ispita253
Gorgonie pe chielariu supusese
Ş-acu să-începea de-a scărmănata.
Ospătându-să cu pugnuri dese;
Nichita-încă era de harţ gata,
Când lovindu-să de nişte lade
El încă peste ceialalţi cade.
Chelariul apucând răsuflare
Atunci, să zvârgoli cu putere
Şi de-abia să rădică-în picioare;
Dă să fugă şi spre uşă mere,
Dar bucneşte-în cap ca ş-un berbece
Pe Iosofat şi nu poate trece.
Atunci el tinde mâna să vază
Cine iarăş' în drum i să pune?
Lui Iosofat ochii scânteiază,
Ameţit cade!... Ce voi mai spune!
Chelariu-în locul cestui apucă
Pe Ştefán vrând cu sine să-l ducă.254
Gorgonie pe Varlam săracul
Ucidea, iar' chielariul de guşă
Sugruma pe Ştéfán; şi boleacul
Iosofat dându-şi cu ceafa în uşă,
Ameţit zăcea ca-unu ce moare,
Şi numa cât bătea cu picioare.
Aşa fu priveliştea când iacă
Uşa fără veste să deschide,
Chilia cu lumină să-îmbracă.
Vede-atâtea măscáre ş-obide
Bătrânul Gherontie; să miră
De-unde toate aceste să scorniră.
Bogorodiţă, spasi nás! (zisă),
O, fiilor! dar ce-i aceasta?"
Fata cu tot să descoperisă,
Zăcând ca şi la nuntă nevasta.
Spre mai mare scandală ş-ispită
Marghioala să făcusă-adormită.255
Bătrânu-într-acea nerânduială
Nu ştiea ce-întii ar fi de-a face:
Ori să-acopără-a femeii sminteală,
Ori pe fraţii luptători să-împace!...
Şi lung stete cu mintea-îndoită
Ş-ochii-înfipţi la beleaua golită.
Tocma pe-acolea-într-acea minută
Sân Spiridon întorcând acasă
Trecea care, comedia slută
Văzând, pe deasupra lor trasă
Cu degete sfinte-un de semn de cruce
De care fug, pier toate năluce.
Şi iacă,-o minune! fata piere
Ca năluca din ochi, iară fraţii
Ca când n-ar avea nici o putere
Slăbesc din mâni, şi răsturnaţii
Să scoală mirându-să de-aceasta,
Iar' mai vârtos cum pieri nevasta.256
Toţi cu Gherontie împreună
Cunoscură cumcă-au fost ispita
Sătanei pe dânşi, de samă bună,
Pentru că şi fratele Nichita
Povestea cum că dracu nu-o dată
I s-au arătat în chip de fată.257
Musă, ian pleacă-ţi cântare lină
Şi spre-a turcilor împărat mare,
Ce cu foarte mică-oaste păgână
Nu să grijea numa de scăpare;
Ce mai păţi-în fuga răpezită,
Ce făcu şi cum i-au fost ursită?
Sultanul care-acum să tăiasă
Cu puţinei prin oastea română,
Jelindu-şi soartea nenărocoasă,
Fuge pe unde nevoia-l mână;
În urmă,-obosit, neştiind unde
S-află,-în codrul de-aproape s-ascunde.
Şi din puţini care-i rămăsese,
Călăraşi în toate părţi trimisă
Ca mai vârtos cele mai alese
Oşti călăreţe să fie-oprite,
Iar' el într-acea frânt de-ostăneală
Vru puţin să-odihnească-în tihneală.
Abia, răpăusă jumătate
De ceas, când îi curmă-odihna lină
Un glas de-om, care-inima-i străbate:
O umbră-în văzduh, plânge, suspină.
Sultanul atunci capu-şi rădică
Şi priveşte, dar cuprins de frică,
Faţa cu scârbită îngrozire
Întoarsă de la vedere-amară,
Căci s-arată-în văzduhul supţire
Hamza, pe care-în trecuta vară
Vlad pedepsi cu moarte sureapă
Făcând să-l tragă de viu pe ţapă.
Cu faţă cruntă şi-împănginată,
Cu ochii-afundaţi, barbă sperlită,
Acela-în văzduh acum s-arată;
Pe Mahomet cu degetu-învită
Şi cheamă să meargă după dâns;
Sultanul îi urmează-într'adins.
Nu mearsă doară pasuri trei sute
Umbra, ş-întinzând mâna i-arată
Un loc, apoi din ochi piere iute.
O! vedere tristă-înfiorată!
Aici sultanul nenumărată
Gloată turcească vede-înţăpată!...
O poiană era-împregiur doară
De trei sau patru miluri aproape,
Cu dumbravă-încungiurată rară,
Iară-întrânsa mii de mii de ţape,
Des lângă-olaltă s-afla-înşirate,
Cu trupuri musulmane încărcate.258
Sultanul de scârbă şi de greaţă,
Din inimă slăbind şi picioare
Amete de cap, cade pre faţă
Şi, de nu era sârguitoare
Grija-unui slujitoriu credincios,
Doară nu să mai scula de zios.
Acesta-l trezeşte şi-l rădică,
Apoi luându-l de susuoară
De la locul cel fără ferică,
Îl întoarce la patul său iară;
Cu leacuri stomahu-îi întăreşte
Şi cu dulci cuvinte-l mânguieşte!
Biruit în urmă de mâhnire,
Un cuget cumplit în minte-i vine:
Să-ş' rumpă-a vieţii sale fire:
„Ha! (zisă foarte scârbit în sine).
Mahomet învins!... Mahomet!... care
Fu nebiruit pe-uscat şi pe mare!259
Şi cutremur a trei părţi de lume,
Acelaş' Mahomet acum de-o mică
Oaste-învins, pierde slavă şi nume!
Ah! nu fie-aşa! nici să să zică
Cândva că biruit de-oarecine
Au fost, ci sângur de sine!...
Nici va fi ca vreo dreaptă străină
A custării să-mi rumpă doar aţă,
Eu însumi urgisita lumină
Stângându-mi voiu să ies din viaţă."
Aceasta zicând el cu duioasă
Tânguire cuţitul său scoasă
Şi era gata să să străpungă
Când unul dintre trimişi soseşte,
Că-acuş neşte cete vor s-ajungă.
Prin aceasta lui inima creşte
Şi părăsindu-şi gândirea slabă,
Cătră Dunăre ia fuga-în grabă.260
FÂRŞIT

Cântecul a IX

Note

1. Ţiganiada, adecă lucru sau povestea ţiganilor. Omer încă de la Illion, tăria Troádei, au numit cântecul său Illiada. Virghil, de la Enèa, eroele pe care au cântat, au chiemat cântarea sa Enèada etc. Şi autoriul ceastă istorie a ţiganilor numeşte Ţiganiada. Mitru Perea.
2. Musă. Acest cuvânt este elinesc, obicinuit acum mai la toate limbile, mai vârtos la poesie sau când scriu cu stihuri. Precum s-arată la mithologhìa elinilor, musă va să zică ştiinţă, sau mai vârtos zâna aflătoare de ştiinţă. Elinii cinstea noao muse, precum: Clio, Euterpe, Thalia, Melpomene, Terpsihore, Eráto, Polìmnia, Urania şi Calliope, care toate s-au zis ziéle sau zâne, născute de Joie (sau Zevs) şi fecioare viergure, de mùsică şi poètică aflătoare. Pentru aceasta poeticii elineşti şi lătineşti, vrând să înceapă vreun cântec, le chiema întru ajutoriu. Iar' poèticul nostru aici chiamă îndeosăbit pre acea musă, care oarecând au cântat lui Omer Vatrahomiomahia, adecă Bătaia şoarecilor cu broaştele. Mitru Perea.
3. Hârtia e răbdătoare, căci pe dânsa poţi scrie ce vrei, bun şi rău. Pentru aceasta poeticul nostru lipsă având doară de patròni şi meţenaţi, închină ostăneala sa hârtii!...
4. Haòs va să zică, după noima elinilor, întunerec fără margini, unde toate sunt mestecate stihiile depreună.
5. Zână. Cuvântul acesta va să zică ziea sau ca cum ai zice dumnezieoaie; însă, spre înţălesul tuturor am socotit să aduc aminte cetitorilor că vrând poeticul a da un gust nou poesii noastre alăturind-o poesii altor neamuri, au metahirisit (trebuinţat) obiceaiul elinilor ş-a latinilor, care personisesc patimile şi vărtuţile (îmbunătăţirile), căci prin aceasta sângur să osăbeşte poeticul (cântăreţul) de orator (urătoriu). M. Perea.)
a) Adecă ca şi ţăranii noştri la poveşti, când spun de ciumă, de mama-pădurii şi a vânturilor ş.c.d. Chir Simpliţian.
b) Adecă teacă-fleacă, vorbe goale, pagubă de hârtie. Mai bine era să cânte ca ţiganii noştri, şi cu verşuri cum sunt obicinuite. Eu toate câte s-au zis pănă aice, în scurt le-aş fi cântat:
Frunză verde de săcară,
Iacă ţiganii s-armară
Ca să-ş puie-un vodă-în ţară,
Asemene lor, pe-o cioară;
Dar sfădindu-să-între sine
Lăsară-ş' vodă ş-ocine
Şi mearseră-în ţări străine,
Precum le-au părut mai bine.
Iată toate, în scurt, fără a se lăţi pe la haos şi urgii sau nu ştiu ce ţări pustii! Cocon Idiotiseanul.
v) Dar lasă, frate, nu critisì cele ce nu înţălegi, ca să nu te faci de râs, că aşa judecând ca tine, trebue să defăimăm toţi poeticii şi să cântăm pùrure frunză verde. Cocon Simpliţian.
6. Urgia zice că Sătana i-au fost tată şi Zavistia mamă. Trebuie a şti că poeticul vrând să obrăzuiască mai chiar şi poeticeşte lucrul, prin Sătana înţălege pre cel mai întii duh necurat care mai nainte de osândire fusese arhanghel şi, precum să zice la cărţile besericeşti, să numea Luceáfer, adecă purtătoriu de lumină, iară Sătana să zice şi la Biblia acelaş' duh necurat. Spun cei învăţaţi întru dogmele creştineşti că acelaş, mai nainte de cădere au fost cel mai întii arhanghel; şi apucându-l zavistia au gândit să-ş pue tronu său asemene cu Dumnezieu; pentru aceasta fu surpat cu toţi care au fost într-un gând cu el. Drept aceasta poeticul zice că s-au împreunat cu Zavistia şi au născut pe Urgie. Într-acest chip trebuie să se înţăleagă şi cuvintele Urgii, unde zice că Sătana odinioară nu s-au îndoit şi au cutezat a să scula pe Dumnezieu. M. Perea.
a) Bine ar fi doară de alte, însă nu să cade să să pomenească diavolul între creştini, şi este împrotiva credinţii noastre ca lucruri de-aceste să nu scrie la cărţi de aceste, şi mai vârtos la povestea ţiganilor. Părintele Disidemonescul.
b) Aşa judecă odată un feliu de dobitoc, de mărgăritariu socotind că-i cèva de mâncat. Bunul părintele de bună samă n-au cetit Biblia şi istoria lui Iov!... cu mult mai puţin facerea vestitului inglèz Miltòn care au alcătuit un poemă supt titula Raiul pierdut. Coconul Musofilos.
7. Pentru Illie proroc este un crăzământ între ţărani cumcă el umblă cu căruţa sa de foc pe nuor când tună şi, dacă obliceşte undeva pe diavolul, îndată-l fulgeră. De-acolea au luat şi poetul nostru aceste, fiindcă el în toate urmează socotinţelor de obşte a norodului, cum au făcut şi Omer. Dar' în lucruri ca aceste, nice să cuvine a face almintre, căci apoi nu ar fi poveste de obşte. M. Perea.
8. Aceşti oameni cu capete de câne s-au obicinuit, în norodul nostru, a să numi cătcăùni, care să zic că au fost mâncători de oameni. Ba pe une locuri am auzit numindu-i capcâni, adecă ca când ar avea cap de câne. Această poveste la neamul nostru au rămas de bună samă de la daţi, fiind că şi Erodot scrie în părţile Ştitii de neşte androfagi, adecă mâncători de oameni.
9. Alba şi Flămânda sunt doao sate aproape unul de altil, în ţinutul, precum îm pare, a Argìsului. M. P.
a) Minunat lucru că tocma au tăbărit ţiganii între Alba şi Flămânda; doară va să zică că ţiganii nu era nici albi, nici flămânzi! Chir Onochefalos.
b) La o iscodire de şagă şi glumitoare, mai vârtos despre ţigani, nu este de a să mira, când să află de aceste numiri întradins căutate, pentru ca să să facă gluma mai cu haz. C. Musofilos.
10. Să află la une cronice româneşti că Vlad Vodă au armat ţiganii asupra turcilor, şi aceasta este o tâmplare istoricească adevărată; dar' că le ar fi dat pământulri, nu aflai scris la nice un letopiseţ. Însă să vede a fi asemene cu adevărul, căci de nu ar fi strins ţiganii mai nainte launloc, nu i-ar fi putut înarma; apoi trebuiea să le arete şi lor vreun folos, vrând ca să-i îndemne a lua armele asupra turcilor! M. P.
11. Eu tot ascultai pănă acum, socotind că doară poeticul au greşit ortografia; dar' văd că, de când au început ţiganul Drăghiciu a vorbi, cu totul altă voroavă sau chip de-a vorbire întrebuinţază, precum: ahaia, ahastă, hie ş. a. Chir Simpliţian.
a) Poeticul face foarte bine, căci, de vreme ce arată cum au vorbit ţiganii, trebuie să arete şi chipul de vorbit a lor, adecă dialectul lor de atunci, care nu putea să fie alt fără muntenesc. Acestaş' dialèct să vorbeşte astezi în Ardeal, în valea Haţegului. Însă ţiganii între sine, precum zice autoriul, aşa vorbea; şi doar' şi autoriu aşa au aflat scris. M. P.
12. Adecă va să zică Drăghiciu: fiţi una şi vă ţinèţi de mână, că, de ar fi neamul cât de mic, deacă este unit între sine şi nu să împărăchiază, nici un neprieten din afară poate să-l strice şi să-l răsipească!... Vedeţi, zice el, pe jidovi care n-au ţară şi sunt pretutindene străini şi purure în drum. În urmă, de-ar fi ţara cât de mică şi săracă, totuş mai fericit este acel' neam care are ţară şi lăcuieşte întrânsă. O, de-ar înţălege neamul mieu ce bunătate este a avea ţara sa, nu ar huli aşa pe sine, nici ş-ar defăima neamul slujind străinilor care o asupresc ş-ar dori să stângă dintru pomenirea oamenilor şi numele lui. M. P.
13. Alba ţigănie. Nu ştiu ce-i să zic de acest epitheton alba, care nu să poate zice de ţigănie, fiind ia din firea sa neagră. Asemene chip de vorbire am auzit eu şi de la ţăranii noştri, când spun ei poveşti de ţigani şi-i bajocoresc. De bună samă, de-acolo au împrumutat-o şi poeticul nostru; şi pentru aceasta socotesc eu că trebuie acel epitheton să să înţăleagă ironiceşte. M. P.
14. Clisă. Cuvântul acesta să obicinueşte şi în zioa de astezi şi însemnează aceaia ce pe alte locurislănină, iar în Ardeal, pe une locuri, lard, care mai de pe urmă cuvânt e chiar romănesc, dela lătenie, în care să zice lardum, adevărat cuvânt strămoşesc. M. P.
15. Aici să vede unde mere gândul autoriului, adecă să arete cum să sfătuiesc ţiganii, că nici unul lasă pe altul să-ş' fârşască vorba şi unul grăieşte de un lucru, altu de altele. Aceasta-i adevăratŢiganiada!... Simpliţ.
16. Dintru aceste voroave a ţiganilor, care am cetit păn aici să vede în destul firea lor nerăbdătoare, căci nici unul n-aşteaptă să fârşască cela ce au început a grăi şi să-ş' închiee cuvântul, ci apucă vorba grăind de altele. M. P.
a) Eu cred că nu numa ţiganii vorbesc aşa, dar fieştecare norod prost, ce nu are învăţătură şi nu e bine nărăvit. Cocon Coántreş.
17. Dârdală este un cuvânt numa pe une locuri de norodul prost obicinuit şi însămnează un lucru de nimic sau om de nimic; sau, precum zic ş-amintrele, o neagă! un îndărătnic! Să fie aceasta alcătuire despre lucruri alese şi să se vorbească întru o adunare cinstită, nu s-ar putea întrebuinţa cest pregiosit cuvânt, însă unde vorbesc ţiganii între sine, cu atâta mai vârtos au căutat să se puie, căci, cum socotesc eu, poeticul toate sfaturile aceste le-au aflat el însuş' aşa scrise şi nu s-au cuvinit să le strămute. M. P.
18. Trosc! Este onomapoèticon, prefăcut cuvânt din sunetul care face fulgerul căzând sau după asămănarea sunetului de tunet care să zice pe une locuri şi treznet, precum a fulgera, sau a tuna, zic alţii a trezni. M.P.
a) Bine să zice că dacă o minţi, să o minţi groasă! Ce au făcut corbul săracu, ca să se pedepsască; mai bine era s-omoară Sânt Ilie pe Sătana decât pe bietul corb! C. Onochefalos.
b) Aşadar'! deacă ar fi Sătana muritoriu! dar' el e nemuritoriu, cum sunt toate duhurile. C. Musofilos!
19. Cuvântul dada este ţigănesc şi însemnează tata. Însă Drăghiciu, ca unul ce era bătrân şi păţit, din ispitire poate că să învăţasă că corbii bine nice odată. Acest feliu de cobe era şi la romani, care avea vulturii de cobe bună, iară corbii şi bunele de cobe rea. Şi ziceăaî omina acestòr feliu de cobiri. M. P.
20. Aici s-arată că poeticul este vrednic de toată credinţa, fiind că aşa au scris toate, cum le-au aflat în izvod. Pentru că cuvântul Guladèl putea să-l tălmăcească romăneşte şi să puie Dumnezieu în loc de Guladel (căci aceaiaş vă să zică acest cuvânt romăneşte); dar el mai bine au vrut să rămâe neînţeles, decât să viclenească scrisoarea. M. P.
21. Dintre ele. Este un obiceaiu între ţărani, pe multe locuri, că vreun lucru rău nu numesc, ci zic elsau ele; precum să sfiesc a zice dracul, ci mai vârtos el, cel rău ş. c. Aşa este şi cu cuvântul ele. Prin elesă inţăleg duhuri rele; şi fiindcă babele descântând dintru ele şoptesc şi vorbesc multe, pentr' acea să zice de obşte despre unul care vorbeşte multe fără ispravă, că descântă dintru ele. Această zicere de obşte au intră'buinţat şi Neagul asupra lui Drăghiciu, în batjocură, precum să vede..
22. Cetele. Ţiganii din Ardeal pănă astăzi zic pe toţi care sunt supuşi unui voivod, o ceată; şi aşa sunt toţi osăbiţi în cete.
23. Vlad Vodă, precum să vede, au vrut să facă, precum să zice, răviue, adecă cercetare de oştile ţigăneşti. M. P.
24. În stihu acesta poeticu vorbeşte ca când ar fi de faţă când să bat ciurari; dar este un chip de vorbire istoricească şi poeticească. M. P.
25. Codalbă este adiectivă, ca cum s-ar zice: cu coadă albă, şi va să zică că pielea de o mânză cu coada albă. M. P.
26. Cimpoi foite, adecă cimpoi cu foale de capră, cum s-au obicinuit. M. P.
27. Precum să vede, poeticul au vrut să puie în obiceaiu sau doară să pomenească numai neşte cuvinte obicinuite în multe părţi, pe-unde s-află românii, mai vârtos în Ardeal, doară ca să le scape de pierire, căci acum puţin foarte şi numai între ţărani le vorbesc. Precum este şi acest cuvânt lèla, care trebue bine a să osăbi de cătră alt asemene cuvânt léle. În Ardeal, spre părţile Ţării Haţegului, au copii ţăranilor, mai vârtos cei care păstoresc vitele, un feliu de cântec ce-i zis lèla. Îş strâng grumazii şi să scutură din tot trupul, ş-aşa cântă isbucnind cuvinte tresărite şi făcând shime urâte, ruşinoase şi din gură cântând lucruri de ruşine şi adevărat satiriceşti. De-acolo să zice de obşte de oarecare ce nu lucrează nimic, că bate lèla. M. P.
28. Cinghişhán este numele unui mare han a mongolilor, pe care alţii numesc Ghenghişcán, şi care au pustiit toată Asia şi au prădat toate ţările începând de la marginile Hânii pănă la India. Adevărat că el prădind au întrat în India, dar', de au domnit atunci în India Jundadel, cum zice poeticul, şi de au purces Parpangel din viţa aceluiaş Jundadel, aceasta n-am cetit nicăieri, afară de cronica mănăstirii de la Cioara, care să vede a fi foarte părtăşitoare ţiganilor. Însă aceaia-i dovedit lucru, că ţiganii nu-s eghipteni, cum s-au ţinut pănă acum, dar adevăraţi indieni, ce s-au dovedit prin inglezi, ce neguţătoresc în părţile acele şi au aflat că limba ţigănească să vorbeşte pănă acum în Siam şi în Malabár.
29. Pentru titula crailor Indii, că să numesc fii soarelui şi fraţii lunii, nu-i de a să mira, căci aşa să chiema şi să chiamă şi astezi împăratul Mogolul şi a perşilor.
30. Lucru minunat zice poetul: care nu crede, să-i caute în faţă. Dar' cum va căuta în faţă la unul care nu-i mai mult pe faţa pământului şi au murit de oarecâte sute de ani înainte! Onochef.
a) De bună samă aşa au aflat scris, iar acea scrisoare au fost făcută trăind încă Parpangel. Musofilos.
31. Ducul, adecă ducătoriu sau povaţă. Aici să vede poeticu a imita pre Omer când scrie de bătrânul Nistor.
32. Adecă musica.
33. Oarecum nu să loveşte!... Zice că Neagul au fost iubitoriu de dreptate şi apoi zice că n-auzeiea numai de-o parte. Deacă asculta el numa pe o parte, vai de judecata lui! Mândrilă.
a) Ei! Deacă nu auziea de o parte, atuncea dar trebuiea să-i vorbească de cea parte de care auziea... Onochefalos.
34. Trebuie a lua sama că cuvântul acesta, horiu, aici să pune în aceaiaş' noimă, în care la latini să zicehorus, adecă ceata cântăreţilor. M. P.
35. Apolloane. Poeticul chiamă pe Apollon întru ajutoriu, care era zieul musicii la elini şi învăţătoriul muselor... făcând după obiceaiul poeţilor lătineşti. M. P.
36. Aurariu. Cuvânt adevărat romănesc; adecă să numesc aşa cei care spală aurul. Pe une locuri să zicbăiaşi, de la baie, adecă aurărie, unde să sapă din pământ aurul. M. P.
37. Orhestră va să zică horiul de musicári cu tot feliu de musică.
38. Este o vechie întru norod credere deşartă cumcă unii oameni au legătură cu dracu, pe care îl poartă cu sine, şi acela le dă putere ş.c.d. Într' această noimă trebuie să să înţăleagă şi ce zice aici autoriul pentru Tandaler; însă adauge şi el cumcă numa unii aşa-l defaimă, adecă pismaşii. În urmă trebuie a lua sama că cuvântul defaimă să înţălege ca şi cleveteşte, iar' nu întraltă noimă. M. P.
39. Lăieţi să zic de la laie, adecă cea mai de pe urmă adunătură a norodului. Ţiganii lăieţi pe une locuri astăzi să zic cei care n-au loc stătătoriu, ci îmblă pribegind dintr-o ţară într-alta. Aşijdere şi goleţii să zic de la golătate, fiind ei mai detot goli, mai vârtos copii şi copilele lor. Aceşte şi acum sunt cei mai urgisiţi dintre toţi, căci nu au nice un meşteşug, ci trăiesc cu cerşitul şi furatul. Droaie încă este un cuvânt doară la mulţi necunoscut, care însemnează o grămadă nerânduită, adecă să zice în vorba de obşte mergea cu droaia, să înţălege în grămezi. M. P.
40. Principul. Să află şi în limba noastră întrebuinţat de cătră mai mulţi alţii învăţaţi, în deosăbite cărţi. M. P.
41. Adecă ţiganii să duc de la Flămânda (unde acum dobândiră bucate) cătră Inimoasa, adecă la bătaie!... Înţăleg acum încătrò merge alegoria! Mândrilă.
a) Dar' cum s-au putut întâmpla ca Vlad Vodă să-i mâie la Inimoasa? Ce va să zică aceasta? C. Onochefalos.
b) Dar bine, vere, nu şti tu că s-află satul acela şi astezi în Ţara Muntenească? C. Idiotiseanul.
42. Acum, vere Idiotisene, o băgarăm toţi în teacă!... Iacă că spune poeticul că toate ce-au cântat el pănă acum, aşa le-au aflat în scrisori vechi; şi ce avem să zicem mai încoló! Chir Onochefalos.
a) Mai sus au zis poeticul că ţiganii-s din India, şi aici zice că sunt viţă eghipteană şi faraonească; să împrotiveşte una cu alta. Părintele
Filologos.
b) Trebuie a şti că aici grăieşte Vlad Vodă şi precum gândea el şi după socoteala de obşte de atunci, iar' mai sus au grăit poeticul din sine şi după adevărata cunoştinţă de acum. Deci nu e nice o împrotiveală. C. Simpliţian.
43. Eu tot am ascultat pănă aici. Măcar că multe vedeam împrotiva crezământului omenesc, totuş mă îndoieam, dar acum văd că omul acesta, adecă poeticul, bârfeşte şi ne spune neşte pozne. Căci cum poate să fie ca Vlad Vodă anume să fie căutat aceste locuri, adecă să puie pe ţigani la Spăteni, întră Bărbăteşti şi între Inimoasa? Aceste sunt cuvinte întradins căutate, ca să arate doară cumcă ţiganii, de nu vor fi bărbaţi şi inimoşi, vor lua bătaie pe spate. Idiotiseanul.
a) Ba nu aşa, vere! căci deacă le-au aflat el aşa în scrisorile de la Cioara şi de la Zănoaga, trebue să fie adevărate cele ce zice şi n-ai ce mai zice. Onoch.
44. Cu adevărat vrednică cerere de un gogoman!... Eu cred că de la acest Gogoman s-au luat pe unele locuri, de zic nătărăilor gogomani... Însă oricum să fie, ori poeticul nostru, ori izvoditorul cel dintâi, de la care au luat această poveste, au vrut de bună samă să şuguiască în bajocura ţiganilor. C. Simpl.
45. Fiindcă văd că mulţi cu multe feliuri de critice s-au sculat pe poeticul nostru, am socotit să spuiu aici, în scurt, tot scoposul autoriului şi să arăt ce feliu de izvoditură este aceasta.
Întii trebue a lua aminte că poeticul, care-i unul din prietenii miei, au vrut să aducă în limba noastră un feliu de poesie noao, precum să află la italieni şi la alte neamuri; şi fiindcă la noi pănă acum puţin au fost obicinuite alte stihuri afară de cele de obşte, ce le numim vierşuri şi s'au obicinuit la cântece de doru lelii şi de frunză verde şi ca de aceste.
Latinii şi elinii încă au avut cântări de acel feliu ţărăneşti, precum au toate neamurile ş'acum dară acest (feliu) de verşuri sunt pentru gloata de obşte. Însă elinii şi latinii au avut şi alt feliu de stihuri, obicinuite numai de cei învăţaţi şi la cântările cu care să povestea faptele eroilor şi a vitejilor, sau la imni alcătuiţi spre lauda zieilor, (Vreme ar fi să începem odată a ne cunoaşte limba şi a vorbi cum să cuvine. Cuvântul acesta, Dumnezieu, este îmbinat din doao cuvinte adecă domnu şi zieu, ca când ai zice domnu zieu. Deci acea ce au zis latinii deus, noi românii trebue să zicem zieu şi ce zic ei dominus deus, noi zicem dumnezieu. Acum dar' pre adevăratul zieu noi bine numim dumnezieu, pentru ca să-l osăbim de toţi alţii ziei a păgânilor. Însă rău foarte au obicinuit tălmacii cărţilor besericeşti, a numi ziei păgânilor bozi, cu cuvânt împrumutat de la sloveni, având numele strămoşesc zieu. Mai bine au nimerit unii zicându-le zâni, precum Dosifei la Vieţile Sfinţilor. Aceaiaş are să ţie şi pentru zicauă sauzica de parte muierească cu mult mai vârtos, căci la noi creştinii nu sunt dumneziele sau dumnezăoaie.) precum să pot vedea la Omer şi la Virghil. Deci autoriul acestui poemation au socotit să facă o cercătură şi să alcătuiască în limba noastră, ceva cu un feliu de stihuri noao. Dar' n-au cutezat a face un poemă eroic, sau să cânte faptele vreunui viteaz izbânditoriu, căci limba noastră încă nu-i de ajuns lucrată şi dreasă spre acel feliu de izvodituri. Drept acea au ales un feliu de izvodire de şagă, unde nu trebuiesc atâta înălţate gânduri şi cuvinte alese. Şi fiindcă limba itălienească este mai aproape întru toate de a noastră, au luat forma de stihuri de la italieni, însă cu oarecare mutări. Adecă, în loc de opt stihuri la o strofă, el a pus numa şese; şi în loc de şese măsuri (metruri) numai cinci sau câte încăp pe o mână. Însă nu după metrul latinesc, după silaba scurtă şi lungă numărând, ci numa după silabe, numărând la un metru doao silabe. Fiindcă dintru toate neamurile acum vieţuitoare, nice una nu face stihuri după metrul elinilor sau al latinilor, ci numai după râtmă(Râtmă. Lătineşte ritmus, să zic viersurile ce să fârşesc asemene, precum: ele, mele etc., precum: o! vară frumoasă, vreme mângăioasă etc.) sau asemene fârşire sau terminăciune a cuvântului, precum să vede din toată această lucrare. Nu să poate zice că au ieşit rău cugetul autorului, dar' totuş' să vede neajungerea limbii în ritme, neavând atâte feliuri de râtme ca italienii. Deci ar fi dorit să să facă o cercare cu alt feliu de metru, după obiceaiul elinilor şi a latinilor. Întru alte poeticul, după regulile poeticeşti, au întrăbuinţat màhine, adecă precum elinii şi latinii pre zieii săi şi zieuăle sau zânele şi nimfele sale au întrebuinţat, aşa el, după credinţa de obşte de acum, pre îngeri şi dimoni.
46. Hodină, adecă cum zic alţii popas.
47. Stihul acesta nu-i întreg; eu însuş' am cercat la izvodul, dar' n-am aflat altă fără, în loc de doao silabe, numa doao slove, f şi l, şi între acele, doao punturi. Însă stihul, de să va ceti cum zace, nu are nice un înţăles, căci ce va să zică: veniţi curund... în piică? Trebuie dar să fie fost acòlo, un cuvânt care au legat aceste doao cuvinte. Cu adevărat că să vede acolo o răsură, dar' cum s-ar putea împlini, aceasta este întrebarea. S-află la izvod de-o parte, la margine, însemnat de înţăleptul părintele Tălălău, adecă că lui i să pare că acolo, de bună samă, au fost cuvânt prost şi de ruşine, care cetindu-l doară vreun evlavnic părinte călugăr l-au şters, ca să nu fie cuiva de scándală. Iar după lungă batere de cap şi desputăciune, încheie într-acest chip: „S-arată dar' lămurat că n-au putut fi alt cuvânt, numai cel prost ţărănesc futu-l, din pricina că cetind stihul cu acest cuvânt, are înţălesul întreg. Apoi arată vederat şi slovele ce-s denainte, f, şi denapoi, l, care nu să lovesc cu alt cuvânt". P. Filologos.
48. De-a năduşita, adecă năduşindu-mă. Să zice de obşte întracest chip, şi despre alte lucruri, precum: de-a rupta, de-a omu de omenie, adecă ca ş-un om de omenie. M. P.
49. De ar mai fi pe-atâta, adecă de ar mai fi de doao ori precum este puternic şi temut! M. P.
50. Trebue aici să fac cetitoriului o aducere aminte, adecă că acest poemation s-au scris cu ortografie noao. Autorul socotind că slovele care le trebuinţăm noi românii, sunt aflate şi hotărâte pentru limba slovenească, dintru care multe să află netrebnice la limba noastră, au aruncat multe afară, precum •, ", p, w, q, m şi fiindcă g este de doao feliuri, au luat un e latinesc, în loc de g, şi din g cu acţént (ï) au făcut ,e. Apoi în loc de :, pretutindene pune # (ius) cu; În loc de " pune ï a; în loc de p pune s. Apoi în loc de q pune u, şi în loc dew, iarăş pretutindene pune î. Însă, cu toate aceste nu să află greutate la cetire şi, socotind lucru fără părtenire, fieşcare va afla că toate acele slove pot fi cu adevărat trebuincioase la limba slovenească, dară la a noastră, sunt tocma prisosnice şi netrebnice. Căci • nu este altă fără un e rădicat şi lung, care să poată scrie cu un é, cu acţent, sau şi cu un g, adecă eta grecesc ce nu este alta fără e îndoit; iar' unde să punea pănă acum, în urma cuvintelor, •, autoriu nostru pune ea, pentrucă aşa pofteşte firea limbii şi regulile gramaticeşti care toate mai pre larg să vor arăta la gramatică. M. P.
51. Să facă toate oştile aşa, n-ar pieri atâţea oameni! Vintilă.
52. Însemnează că poeticu nostru au sâlit să bage în povestea această toate zisele sau proverbele de obşte ce să obicinuesc la ţărani, dintru care e şi acesta: „Fală goală, traistă uşoară", adecă la multă laudă mai totdeauna s-află mult neadevăr. M. P.
53. Visă, adecă visează.
54. Răgulă să zice deobşte, încă mai bine să grăieşte règulă, cu acţentul pe silaba dintii. În Ardeal, pe unele locuri, prin cuvântu acel regùlă, înţăleg nărav rău. Şi când zic om cu răgùlă, înţăleg om cu nărav rău sau, cum zic moldovenii, om cu toane.
55. O, sfânt adevăr în proaste cuvinte învăluit! Căci după toate legile dumnezieşti şi fireşti, nu suntem datori a pune la primejdie viaţa, numa în cea mai de pe urmă tâmplare, când ar voi cineva să ne lipsească de dânsa şi să nu fie altă scăpare fără a o pune la pierire. Adrofilos.
56. Şi cine va zice că ţiganii nu au minte firească isteaţă? De bună samă socotind lucru în sine cum este, Gogul bine grăieşte, căci când să scorneşte războiu între creştinii de Europa cu turci, să tâmplă de vine unul din Sibiria sau din Ispania de o parte, şi altul de la Anadòl de altă parte, care nu să au văzut niceodată, şi să tâmpină la Dunără tăindu-să ş-omorându-să cu cea mai turbată mănie!... Ce-i mai de mirat, neavând şi neştiind pricina. Însă aceasta este spre pofala veacurilor noastre omenite!... M. P.
57. Aurariu va să zică din ceata ţiganilor care caută şi spală aurul din ape. M. P.
58. De-aici să vede că ş-atunci muntenii bajocorea pe ţigani zicându-le cioară, cum îi bajocoresc şi pe aceste vrămi. Însă pare că Vlad Vodă au oprit ca să-i nu-i chieme mai mult aşa, căci amintere nu ar fi putut zice Bratul aşa. P. Filologos.
59. Fierrecat. Autoriu pretutindine scrie fierr, iar nu fier, că aşa să cuvine. Şi s-arată din numărul înmulţit (plural), că aşa trebu să să scrie, fiindcă amintrele nu s-ar putea deosăbi de la fiere care este cu totul altă ceaia. Deci, când să vorbeşte mai de multe, fierră şi fierrăle trebue să să scrie, dar nu fierele etc. M. P.
60. Adecă, ca netrebnică.
61. Ce spusă mai sus Boroşmândru pentru legătură, aceasta au fost o deşartă crezătorie a oamenilor proşti, şi doar' este ş-acum; care este împotriva firii. Dar' ce zice de îmbrăcat în fierr, de o parte n-ar fi lucru rău, însă este lucru care mai mult ar strica la războiu, decât ar ajuta, căci oamenii aşa îmbrăcaţi nice s-ar putea clăti din loc. Apoi sunt s-altele care mustră deşertăciunea acestui feliu de armătură. Însă, încât pentru laţuri, am cetit la Erodot că în oastea care sculă Xers, împăratul Persii, asupra grecilor, să afla neşte oameni pădureţi care purta cu sine acest feliu de laţuri. Cocon Erudiţian.
62. Ş'aceasta îm pare că am cetit la scriptorii bizantineşti. Adecă având perşii cu hunii sau tătarii bătălie, tătarii aşişdere au făcut asemene gropi, iară călărimea persiană repezită, gonind pe tătari, au dat întru acele gropi şi s-au prăpădit. Unde împăratul perşilor au pierdut o mărgea nestemată căria asemene pănă atunci şi de atunci încoace n-au fost. C. Erudiţian.
63. Murgiu este adiectivă de la murg, ca cum de la negru să zice negriu. M. P.
64. Nu să ştie pentru ce numeşte poetul pe Zăgan ursariu, căci întră cetele cele mai sus pomenite nu să află ceata ursarilor! Dubitánţius.
a)Aşa au aflat scris în cronica de la Cioara. Onoch.
65. Fiindcă cuvântu flecău nu este obicinuit în toate dialecturile romăneşti, am socotit a-l tălmăci pentru cei care doară nu l-or înţălege. Flecău să zice pe une locuri ca şi pe alte zăblău, cotâng ş. a.
66. Un fleac să zice pe une locuri, ca şi cum ai zice netrebnic şi de nice o treabă. Un fleac de om la noimă să asămenează cu zisa lătinească flòcţi homo sau nihili homo. M. P.
67. Nu-i slăbiră coardele, iarăş o proverbie de obşte sau vulgáre, şi va să zică ea: încă de a sa parte să ţinu tare şi nu muiè. M. P.
68. Minteie, sau mai bine mintie, să zice întrunele dialecturi romăneşti haina cea deasupra, sau acea ce zic alţii hlámidă. M. P.
69. Ţârră, încât ştiu, să obicinuieşte numai la norodul ardelenesc, doară de la lătinescul ţìrrus, încreţitură; iar' poeticul, de bună samă, l-au pus pentru ritmă, urmând lui Omer, care la poesia sa au trebuinţat cuvinte din toate dialecturile fără osăbire. Însă ţìră va să zică o bucaţea de oareceva, decia face pe cineva tot ţârră este a-l face bucăţele. M. P.
70. Bobătaie. Fiindcă nu ştiu fi-va de toţi înţăles acest cuvânt, căci este vulgar, pentru aceaia trebuie a însemna că este imitativ, adecă scornit după asămănarea sunetului ce face focul când să face mare şi apucă putere; din sunul acela, adecă bo! bo! s-au făcut verbul bobotesc şi substantiva bobătaie, adecă mare foc. M. P.
71. Piică. Autoriul au scris pretutindene aşa, ca să osăbească de la pică, ce va să zică cade. Însă piicaeste substantivă şi va să zică păr împletit, sau legat împreună; unii au obicinuit rău a zice tică în loc depiică. M. P.
72. Fată în păr. Măcar că această zisă este de obşte şi vulgáre, pe unele locuri, precum în Ardeal, însă este adevărat strămoşească; s-află în legile longobardilor asemene zise, virgo in capillis, adecă vergură nemăritată. Aici încă trebue a înţălege aşa, fiindcă fetele nu sunt învălite, ci sunt în păr, care este semnul feciorii, precum a femeilor măritate este semnul învălitoarea. Filologos.
73. Acest cuvânt încredinţasă va să zică aici logodisă, iarăş cuvânt nu pretutindene obicinuit întru această noimă. M. P.
74. Aici în strofa aceasta, ne spune poetu de zâne şi alte mai multe, care nu toţi doară le vor înţălege. Trebuie dar a şti că în Ardeal între norod este o crezătorie vechie, şi doară încă de pe vremile păgânităţii, cum că umblă pe sus, mai vârtos seara, neşte zâne, care pe-unde trec cântă în văzduh, şi pe care află, mai vârtos dormind pe câmpuri sau în păduri, le pricinuiesc multe stricăciuni şi rele; aceste zâne, precum s-au pomenit şi mai sus, să numesc apoi de la norod în multe chipuri, adecă: cele frumoase, cele tari, vântoasele ş. c. d.
75. Trebue a lua sama că doao poveşti aici ne spune autorul: una, că în dosul taberii ţigăneşti au fost un codru în care să zicea din bătrâni că lăcuiesc cele frumoase şi multe năluci să fac; iar alta, cumcă în acela codru, Sătana zidisă o curte cu toate desmierdările îndestulată şi smomisă acolo pre vitejii lui Vlad; îi ţinea ca închişi. M. P.
a) Pădurea nălucită au împrumutat poeticul nostru de la Tasso, numai cu oarecare usăbire, iar' curtea au luat-o de la Ariosto. Erudiţian.
76. Aici eu nu înţeleg ce va să zică poeticu, ce feliu de jârtvă necruntă aduc. Onoch.
a) Aşa au aflat scris! Mândrilă.
b) Adecă să iubesc fără a fi cununaţi! C. Adevărovici.
77. Dar ce scopos au avut cel rău de a răpi pe Romica, nu să spune aici? Simpliţian.
a) Dacă poeticul n'au aflat la izvod pricina, de bună samă nice noao poate să spuie, căci el încă nu ştie. Onoch.
b) Poate că să va ivi din cursul poveştii; să aşteptăm puţinel. J. Răbdăceanul.
78. Ursită. Ţiganii, pe une locuri, mai vârtos în Ardeal, ţân pănă în zioa de astezi obiceaiul strămoşilor săi, a romanilor, şi în noaptea dintâi după naşterea fieştecui prunc sau pruncă, mai nainte de botejune, aştern masa frumos şi pun într'un blid curat apă limpede cu trii linguri noao, zâcând că întracea noapte au să vie ursitorile să ursască pruncului toate câte va fi să păţască, bine sau rău. Ei cred că sunt trii ursitori şi fieşcare dintrânse, îi spune ceva; şi aceia ce au hotărât ele trebue să împlinească cu noul născut; pentru că să zice aceasta că e ursita lui, adecă hotărâta, ca cum să zice la latini fatum. Această crezătorie au luat-o ei de la strămoşii săi, care aşijdere credea, că trii ziele pe care numea Atropos, Lahesis şi Clotho, la noul născut spunea ce va să păţască, torcând firul vieţii. M. P.
79. Aici poeticul şuguieşte, ca când musa i-ar şopti în urechie să întoarcă cu povestirea la ţigani, iar' iel zice că Pegazul râmpând frâul îi strechie, adecă fuge şi nu vra să rămâie în loc. Pegazul este un cal cu arepi, despre care mai multe vei afla la mithologhie. Deci, în loc de a zice poetul cu alte cuvinte: „eu văd că ar fi rândul să spun mai încolo despre ţigani, dar, fiind că acum am apucat a zice de Parpangel, mai bine este a fârşi cu dânsul", în loc adecă de a zice aceste, el au zis tot aceaiaş', însă poeticeşte. M. P.
a) Aşadar poeticii aceia trebuie să fie un feliu de nebuni ce nu vorbesc ca oamenii. Idiotiseanul.
b) Dar nu-i aşa, vere! căci îm pare ai auzit că poeticul aşa află scris. Onoche.
80. Adecă va să zică că, de ar fi oastea cât de mare şi harnică, dacă n-are ce mânca, nu poate să meargă împrotiva vrăjmaşului să-l biruiască. M. P.
81. Adecă nostru.
82. Acum înţeleg eu pentru ce Sătana au zidit acea curte amegitoare şi pentru ce să zice că mulţi acolo voinici viteji abătusă; de bună samă şi pe aceia fără voia lor i-au povăţuit acolo duhurile amegitoare. Simpliţian.
a) Ei! dar vezi Vicleanul! Răpind adecă pe Romica, au vrut s'aducă şi pe ibovnicul ei ca să-i tâlnească împreună. Mândrilă.
83. Adecă aşa întrebară ceia şi aşa răspunse ţiganul.
84. Să pieie va să zică să piară. Poeticii au neşte slobozii şi privileghii care nu au ceialalţi ce nu scriu cu stihuri; pentru aceasta, ca să-i vie stihul la ritmă, au pus în loc să piară, să pieie! M. P.
85. Poeticu, după obiceaiu său, iară chiamă musa să-i înceapă a cânta mai încolo. Şi ţiind firul poveştii, începe de unde curmasă în cântecul trecut, adecă pentru păţirea lui Parpangel, pe care zice că l-au îmbrăcat în noao veştmânte şi l-au făcut să cânte. M. P.
86. Măestru. Ca să nu să înţăleagă doară într'altă noimă cuvântul acesta, trebu a şti că acest cuvânt e chiar romănesc şi este adiectivă, adecă măestru, măiastră şi va să zică meşter, meşteră, sau meşter iscusit. Şi într'această noimă trebuie să iae şi aici. M. P.
87. Buestru, va să zică turburat, sbrevuiat, care să zice bine de Marte, ce este zieul războiului la poetici. Însă Vinerea aici nu să semnează alta fără pe zieaua libovului, care latinii zic Venus, iar grecii Afrodita; iar' noi romăneşte nu putem zice amintrile, fără Vinere, căci de-acolo chiemăm şi zioa Vineri, ca cum s'ar zice zioa Vinerii; iar' fiiul Vinerii este Amor sau Lìbòvul. M. P.
88. Să meşte, adecă să mestecă, măcar că este cuvânt vechiu, totuş la poesie să poate trăbuinţa. M. P.
89. Lucoare va să zică lumină. Poeticul va să zică că pe această lume un sfânt libov o scoasă dintru nimica şi legea ei cea întie este armònia. M. P.
90. Dar şti ce, vere Idiotisene, oricum îţi pare, dară mie-m începe a plăcea poeticul, şi mai vârtos ce zice aici! Onoch.
a) Gândurile şi mie-m plac, vere, dar stihurile cele lungi şi împletecite, acele nu-mi plac; dar, de oi avea vreme, tot aceastaş cântare voi să fac cu vierşuri de a noastre, ca să ne o cânte apoi ţiganul nostru; atunci îi vedea că altmintrele sună. Idiotiseanu.
91. De au cântat aşa Parpangel, atunci bine zice poeticul că au fost iscusit cântăreţ, ba încă şi poet. Simpl.
a) Curios lucru! Cum să nu fie cântat, când se află scris aşa! Onoch.
92. Vinerea. Poeticul încă ia cuvântul acesta în noima poeticilor lătineşti, adecă cum am zis mai sus, mama Libovului.
93. Adecă, cum să joacă în horă. M. P.
94. Viie. Trebuie a şti că este verbul viu sau viez; deci să viie va să zică să viază, să trăiască! Această vorbă este şi la Biblie, unde să zice: vie Dumnezieu! adecă viază Dumnezieu! trăieşte Dumnezieu! M. P.
95. Facerea, adecă alcătuirea, scornirea. M. P.
96. Dionis este la poeţii elineşti un zieu ce au aflat viţa vinului, pe care latinii au chiemat Bahus. Poeticul chiamă pe preòţii lui Dionis, adecă pre cei ce-l cinsteau ca să vie să beie vinul. Însă aici, prin metaforă s-au luat cuvântul Dionis şi însemnează vinul.
97. Sai, adecă sari, va să zică: când te bagi în capul omului de-l încălzeşti!
98. Aici să vede că şi poeticul nostru au fost iubitoriu de vin căci sloboade a bea şepte păhară; dar' aceasta nu poate să facă numai un beutoriu, fiindcă şepte fac mai mult de o òcă. Onoch.
a) Cine ştie ce păhară au înţăles poetul, şi doară unele mai mici. Mândr.
b) Am aflat însămnat pe orighinal, la margine, pecum se vede acelaş preînvăţat mai sus numit, Tălălău, cumcă, după dreapta măsură care o înţăles-o poeticul, ar fi, după măsura noastră de astezi, o ocă şi jumătate; însă adauge că, după vremile acele, nu era mult, fiindcă oamenii era cu mult mai tari decât acum. Erudiţian.
99. Aici făcătoriul acestui cântec încă chiamă întrajutoriu pe musa cea care cântă lui Amor patimile dragostii! Însă prin Măgura Gemănată să înţălege muntele Parnásului; întru care să zicea că lăcuiesc musele. Gemănată, adecă îndoită sau despicată, căci aşa să zice a fire Parnasul. Iar' cât e pentru povestea lui Arghin şi a Ilenii, trebuie să bagi de samă, cetitoriule, că această poveste este la românii cei de la Ardeal foarte vechie; numai cât aflu osăbire în numele lui Arghin, care la povestea norodului de Ardeal se zice Arghir şi nu să poate ştire cum ar trebui să fie: Arghin sau Arghir?
Însă eu socotesc mai bine a fi cum au pus poeticul aici, fiindcă el aşa au aflat la scrisorile vechi, iar' norodul au putut cu vreme să schimosască cuvântul, fiindcă în adevărata istorie Ileana să zice cu cosiţă de aur, apoi norodul îi zice Ileană Cosinteană. Deci să vede că în gura norodului s-au strămutat cuvântul. Pentru această Ileană au povăstit şi un dascăl din Avrig, în Ardeal, dar' întralt chip începe, nu precum să spune aici, şi cu verşuri de obşte, nu cu tot bine legate. Erudiţian.
a)Ba mă rog de ertare, că vierşurile sunt frumoase şi pe înţălesul fieştecui, adecă vierşuri de ale noastre. Idiotis.
100. Păuseze, adecă îţi odihnească.
101. Nu să ştie din ce pricină autoriul sau izvoditoriul Ţiganiadei au băgat aici cântarea aceasta, care îi alcătuită întralt feliu de stihuri, care ies afară din măsura celoralalţi, fiind cu un picior sau metru mai lungi. Cu adevărat altă pricină nu vede a fire, afară de că aşa au aflat-o în orighinalul vechiu şi n-au vrut să o prefacă, după celealalte vierşuri, mai vârtos socotind ş-aceasta, că nu este fârşită, ci numai începutul, precum să va vedea din cele ce urmează. M. P.
a) Am cercetat în tot feliu să pociu afla şi ceailaltă parte a poveştii aceştii de obşte iubite, dar nu am putut-o afla. De atâte ori pomenitul preînvăţat Talalău a lăsat o însămnare la orighinal, că ceaialaltă parte cu totul s-au pierdut. Adauge ş-aceaia, cum că întiiul izvoditoriu au fost din cetatea Ceúgmei, care acum demult s-au năroit şi să află năruitura şi astezi lângă ţărmurile Murăşului în Ardeal, unde aproape este un sat ce să chiamă Cigmău, de bună samă nume prefăcut din cetatea Ceugma. Cine ştie! doară săpând la năruiturile aceii cetăţi s-ar afla manuscritul. P. Filologos.
102. Acest feliu de oameni cu un ochiu în frunte era urieş, şi poeţii cei de mult le zic ciclopi sau, de pe grecie, cìiclòpi. Trebuie a şti că povestea aceasta este făcută pe acele vremi când românii încă era păgâni şi să închina la idoli; pentru aceasta vorbeşte de zâna Ermìnă, care au crescut pe Arghin. M. P.
103. Adecă când Parpangel cântând fârşi acele cuvinte, atunci din oaspeţi, copila cea ce-l făcusă să cânte de jele, dezvălindu-şi faţa să arătă cântăreţului, iar' el îndată curmă cântarea şi povestea. M. P.
104. Adecă, după ce zărî Parpangel pe fată, îi căzu lauta din mână şi el rămasă ca împietrit. Venindu-şi apoi în fire şi văzând că fata ieşi din sală afară, de grabă mearsă după dânsa. Iar' oaspeţii neştiind ce va să zică aceste lucruri, să mira şi le părea rău că cântăreţul n-au fârşit povestea, şi din această istorie apoi începură a vorbi de trebile ţiganilor. M. P.
105. De aici acum să poate şti cu temeiu pământul care Vlad Vodă au dat ţiganilor. M. P.
a) Nu pociu eu să cred ca să fie dat Vodă locurile cele mai frumoase ţiganilor! Idiot.
b) Ba caută să crezi, vere, căci aşa este scris; şi dacă-i scris odată, îi scris!... Onoch.
v) Ei dară, de la Corbi pănă la Cetatea Neagră! Ce va să zică aceasta! Cine nu vede că-i o şagă! Mândrilă.
106. Atare, tot aceaiaş va să zică ca acătare, şi însămnează acest feliu, asemene. Este cuvânt strămoşesc de la latini: talis, numai cât noi pronunţiem l ca r şi punem înainte un a, ca în multe altele. Pentru aceasta, măcar nu este în obiceaiu pretutindene, totuş' romăneşte să zice bine: atare om, adecă asemene om, acest feliu de om; atare lucru, adecă un lucru ca acesta, asemene. M. P.
107. Nu trebuie a să mira că Florescul zice străinului „jupâne", căci pe acele vremi această titulătură să da numa la boieri, nu ca în zioa de astăzi la fieştecare.
108. Acum să ştie în ce chip au zidit Sătana curtea cea vrăjită, adecă în chip de neguţătoriu de preste mare, din Anadól. Simpliţ.
109. De-acolea să cunoască că au fost lucru dievolesc, că au adunat acolo atâte copile tinere şi cu tineri depreună ca să-i tragă la păcate. Păr. Desidemon.
a) Cine ştie, doară toate acele fete au fost drăculeţi în chip de om! P. Agnosie.
110. Vra să zică că el deprins fiind la oştenie, inima-l trage tot spre lucruri oşteneşti şi la războiu.
111. Precum să vede, voinicul acest străin au fost din Ardeal, căci amintrele n'ar fi putut grăi romăneşte! Onoch.
112. Prim, adecă întii, este adiectivă numerală: prim, primă, ca şi întiiu, întie. Sunt în limba noastră şi derivate de la acest cuvânt, precum primariu, primare, cum să zice de obşte văr primariu, adecă întielea văr, ca să să osăbească de la al doile văr. De-acolo să zice la noi începutul verii, primăvară, ca cum s-ar zice întie vară. Chir Filologos.
113. Fiindcă Florescu, ca un om bine născut şi cu bune învăţături, nu vorbeşte aşa de obşte ca ţiganii, ci cu un stil mai ales şi rădicat, pentru aceasta am socotit să tălmăcesc gândurile lui pentru unii, care doară nu-l vor înţălege. Deci, zice el că acum cetatea lui Constantin (Ţarigradul) căzusă în mânile turcilor, din pricina că grecii apucând împărăţia romanilor, nu să îndeletnicea mai mult întru învăţătura armelor, ca romanii, şi să făcusă molateci şi evlavioşi, căutând mai vârtos a să sfădi prin săboare dese ce făcea şi desputa pentru dogme neînţălese, decât a purta sabii şi scute.
114. Între ceialalţi creştini de la Apus (zice Florescul), să scornisă alte întrebări netrebnice, cu care ei îş bătea capul, precum: care s'au zidit mai întii, oul sau găina? Şi oare sunt lăcuitori în lună? Şi deacă sunt, oare Hs. şi pentru ei au pătimit sau numai pentru pământeni? Cu aceste toate, Florescu nu vra alta numai s'arete deşărtăciunea sfezilor şi învăţăturii de pe acele vremi.
115. Domnul Romii. Spune mai încolo Florescu că papa şezând pe scaunul lui Petru (Chiefa ovreieşte va să zică piatră, şi de-acolea S. Petru care jidoveşte se chiema Chiefa, s-au numit lătineşte Petru, de lapiatră); de unde vei înţelege ce va să zică Florescu, adecă că întemeindu-să papa în domnia sa, precum îi plăcea aşa afurisea şi blagoslovea, bucurându-să întru sine că pe patriarhul de la Ţarigrad, muftea (popa cel mai mare turcesc) alege şi sultanul stăpâneşte pe greci care era protivnici înălţării păpeşti. Că nici ar fi fost papa vreo dinioară aşa mare, să nu fie căzut Ţarigradul. M. P.
116. Însă Florescu povesteşte la strofa următoare şi alta şi mai ciudată: zice că craii Apusului lăsând ţările sale, mergea cu oşti la Răsărit şi să bătea cu păgânii pentru Ierusalim; şi apoi adauge: pănă ce ei făcea întracest chip, turcii îndeletnicindu-să în politică şi războaie, lua o ţară după alaltă, precum e Ţara Grecească, Bulgaria ş. al. M. P.
117. Florescul, după ce arată starea lucrurilor în Europa şi între creştini, acum pogoară la Vlad Vodă şi povesteşte istoria lui de când au stătut domn în Ţara Muntenească.
118. Gardă, adecă gvardie, va să zică păzitoare, căci era obicinuiţi domnii a ţine o samă de ostaşi aleşi pentru paza sa, care şi acum să obicinuieşte. Romăneşte altmintrele nu să poate zice; pentru aceasta şi poetul au pus cuvântu obicinuit în toată Europa. M. P.
119. Aici mă rog să nu gândească cineva că prietenul mieu au vrut să zică pentru tăţi boierii, ci numai pentru acei de-atunci cari pismuiea lui Vlad. M. P.
120. Pentru acest Vlad Vodă îndoite sunt cronicele; unele îl scriu ca pe un tiran cumplit, iar' altele ca pe un domn vrednic, însă apreg la pedepsire; precum să zice şi de Stèfan, principu Moldávii, că au fost iute la mănie şi vărsătoriu de sânge. M. P.
a) Fiindcă această izvoditură au scosu-o un ţigan, lesne să poate cunoaşte că prieşte lui Vlad Vodă, pe care socoti că au fost pretenul ţiganilor, şi doară din scrisorile ţigăneşti au luat unii cari îl laudă. Chir Criticos.
b) Eu socotesc almintre, adecă prietenii lui au scris bine şi neprietenii rău; dar să vedem ce au scris streinii, care n-au fost interesaţi. C. Adevărovici.
121. Câte s-au scris pănă aici pentru treaba lui Vlad cu sultanul Mahomet sunt toate adevărate şi nu poveşti; să află şi la scriptorii bizantineşti, mai vârtos la Dúca Honiates; însă, să fie fost Catavolin copil de prăvătariu, n-am cetit. M. P.
122. Adecă, va să zică, de nu va vrea vodă cu voia să să plece, atunci tu să-l aduci ca să facă de nevoie. M. P.
123. Hamza, precum să ştie de la istòrie, au fost paşă la Vidin pe acea vreme. M. P.
124. Mrejile aruncă, va să zică pune sfaturi viclene cu care să încurce pre Vlad; ca şi pescariul, încurcă peştii în mreje. M. P.
125. A-l aduce la credinţă. Nu trebue să să înţăleagă legea sau sfânta credinţă, ci la credinţă cătră sultanul, adecă să-i fie credincios. M. P.
126. Cu mărime, adecă cu înălţare de suflet. M. P.
127. Adecă aceasta va să zică că nu vra să să închine nice odată. Onochef.
a) Premăreţe sunt cuvintele aceste de cătră un domn muntenesc cătră puternicul Mahomet! C. Criticos.
b) Şi totuş' sunt adevărate; cu mult mai vârtos că tocma despre acest Vlad am cetit într-o cronică, că pe neşte soli turceşti au făcut să-ş' ia învăliturile şi cu capu gol să vie înaintea lui, iar' ei răspunzând că legea lor opreşte ca să-ş' desgolească capul de învălitură, porunci vodă să le întărească mai bine cătră cap învăliturile şi să le bată cu cuie de fierr, zicând vodă că întracest chip nu vor fi nici odinioară în primejdie de a-ş frânge legea. Care făcându-să după poruncă, toţi muriră cu cumplită moarte. Deci, unu care făcu de aceste cu solii puternicului sultan Mahomet, cu mult mai lesne putea să răspunză într-acet chip lui Mahomet. M. P.
128. Aici poetul să plânge de veacurile noastre, în care nu să aude de minuni ca mai demult, şi zice că nu numai aiavea, dar nice în vis acum îngerii nu să arată. M. P.
129. Spune apoi că pe vremea lui Vlad Vodă s-au pogorât sfinţii din ceriu şi au ajutat oamenilor, şi zice că aceasta este scris la o cronică care-i mai vechie decât cronica vornicului Urechie. M. P.
a) Mă tem să nu fie o bârfeală despre autoriu, fiindcă nu aflu nice la o cronică de aceste minuni. C. Criticos.
130. Adecă va să zică poetul că acum era aproape de o lună de zile de când turcii întrasă în ţară. M. P.
131. Minunat lucru spune aici poetul, care cu nevoie este de a-l crede căci cum au putut el să ştie ce-au făcut şi ce-au vorbit sfinţii în raiu? C. Idiot.
a) Şi mie aşa-mi pare, vere! Dar nice poetul are vină dacă au aflat aşa scris. Onoch.
b) Aceste trebuie să să înţăleagă poeticeşte şi într-acel chip cum povesteşte Omer, că s-au sfătuit zieii în ceriu, unii să ajute troienilor, precum Mart, Vinerea, ba şi Apollòn, iar alţii s-ajute pe elini, precum Minèrva (Athìna), Neptún (Posidoniu) şi Vulcán. Poeticul nostru fiind creştin n-au putut să pomenească de zieii păgâneşti şi să le deie vreo putere; pentru aceasta au pus la lucrare sfinţii creştineşti. Însă aceste să înţăleg, cum am zis, poeticeşte şi alegoriceşte. Cocon Musofilos.
132. Întâi caută a lua aminte că poetul, în voroava sa de obşte, să ţâne pretutindene de chipul vorbei de obşte şi întrebuinţază cuvinte obştite între ţărani, afară de tâmplări când vorbeşte altcineva, căci atunci aşa-ş chibzuieşte voroava, ca să fie cuviincioasă persoanei care vorbeşte. Deci şi aici fiindcă sângur povesteşte, nu zice sfântul Spiridon, sfântul Gheorghie, Dimitrie sau Nicoláe, ci precum au fost obicinuit de demult şi să obicinuieşte astăzi la ţărani care sunt mai stătornici întru ţinerea obiceaiurilor strămoşeşti. Şi cu adevărat nu ştiu de unde au luat cărturarii noştri besericeşti acel cuvânt: sfânt, sfântă, când adevăratul cuvânt strămoşesc este sânt,-ă, care pururea au fost trăitoriu în neamul nostru care ş-astăzi zice Sân Pietru, Sântă Mărie, Sân Giorgiu ş. a. C. Filologos.
a) Dar, ş-alta este a băga sama la locul acesta: că zice Sân Nicoară (Sfântu Nicolae) cumcă Sân Spiridon trebuie să meargă pedestru, fiindcă, după canoanele s. soboară, vlădicii şi călugării nu putea să călărească numai pe asin sau catâr! Şi pentru aceasta zice poetul că Sân Spiridon au trebuit să pogoară pe scara lui Iacòv, adecă care Iacòv pribegind de frica frate-său, o văzu în vis.
133. Pentru această asină a lui Valám este scris la Biblie că mergând Valam pe această măgăriţă, ca să blasteme pe Izrail, îngerul Domnului îi stete în cale, iar ásina ferindu-l îngenunchie şi bătându-o prorocul ca să meargă, ia grăi cătră dânsul: „Ce mă baţi?"... Iară cele ce să zic aici pentru dânsa, trebuie să să înţăleagă poeticeşte. Erudiţian.
a) Toate ar fi cum ar fi, însă a scrie unele ca aceste, nu să cade despre sfinţi; mai vârtos să să mestece la poveştile ţigăneşti. Păr. Desidemonescul.
b) Şi ce rău au scris poetul aici? Toate cu cuviinţă!... Că au vrut să ajute sfinţii creştinilor, aceasta nu-i nimic rău, căci asemene tâmplări sunt şi la Biblie, unde împrotiva necredincioşilor ajută îngerii. Ba să află şi la cronicile noastre, unde să zice că lui Stefan Vodă celui Bătrân au ajutat un călăreţ sfânt mergând asupra oştilor.
Apoi, caută la Vieţile Sfinţilor şi vei afla şi mai minunate. Iar pentru măgăriţa, însuş' Domnul Hs. au intrat în Ierusalim şezând pe puiu de asină!... În urmă, în istoria aceasta nu să povesteşte numa de ţigani, ci şi de faptele lui Vlad, ce sunt luate din istoria vremilor acelora. Nu să poate deci dară zice că povestea aceasta pentru sfinţi, s-au mestecat cu povestea ţiganilor. Părintele Apologhios.
134. Onòr, adecă cinstire, cuvânt lătinesc, primit acum mai la toate neamurile, încă şi la cele a cărora limbă nu purcede de la limba lătinească; cu mult dară mai vârtos putem să-l primim noi, fiind limba noastră fiica limbii lătineşti. P. Filologos.
135. Dafin este un feliu de lemn de obşte ştiut, care lătineşte să chiamă làurus. Din frunzele acestui arbure făcea oamenii cei de demult cunună şi încununa pe biruitori, care să purta vitejeşte la războaie pentru patrie. Deci noima stihului acestui este: acum n-avem altă ce aştepta, fără ori moarte încununaţi fiind cu slavă sau izbândă. Filologos.
136. Vezi lucru dracului! Cum au ştiut el a-i întâlni, ca să-l îndemne la păcat. P. Sfântoievici.
137. Pare că mi să rădică o piatră de pe inimă! căci gândeam că, de bună samă, s-au săvârşit păcatul! Dar, precum să arată, sosi în vreme ajutoriul ceresc. P. Sfântoiescul.
a) Ha! ha! ha!... bine le şede aşa oaspeţilor acelora, în balta puturoasă! Aşa dăruieşte diavolul pe cei care-i ascultă. P. Disidem.
138. Poetul spusă pănă aici cum Parpangel ieşind din baltă şi nevăzând nici curte, nici oaspeţi, nici pe Romica, să frângea cu gândurile şi nu ştiea ce să socotească. M. P.
139. Iha este cuvânt formuit din firea lucrului şi însemnează tot aceaiaş' ce iho la elini, iar eho la latini; va să zică în sâne răsunetul ce dau unele locuri, mai vârtos unde sunt locurile între dealuri sau aproape de râpe afunde sau peşteri şi răspund la fieştecare strigát cu vorbe asemene, însă înjumătăţate, poftorind mai vârtos silabele cele de pe urmă. M. P.
140. Ce ţigan nebun! Dar' nu putea el să cunoască că nimene nu-i răspunde, ci numai sunetul vorbelor lui să răzbătea. Idiot.
141. Săracu Parpangel! Voinicul întreba de altă fată, iar' el gândea că întreabă de Romica. Mândr.
142. Pe une locuri zic necăzeşte, în loc de rântează. M. P.
143. Tute va să zică toate. Însă cele ce să povestesc aici de Argineanul, cu adevărat nu să află la cronica romănească, dar' preînvăţatul Talalău face o luare aminte, tot acoloş' la izvod, precum s-au zis mai sus, zâcând că în copilăria sa au auzit cântând de faptele aceluiş' Arginean; dar, precum toate cu vreme cad în uitare, aşa şi cântarea aceaia nu o pututu-o afla mai târziu. Pagubă!... (adauge învăţatul) că neşte cântări ca aceste nu să însemnează despre cei procopsiţi a norodului, căci întru dânsele ar găsi multe făpturi istoriceşti care ar putea să fie ocrotite de uităciunea vremilor. Şi adevărat zice acest om învăţat, că eu însuş' multe cântări de viteji romăneşti am auzit când eram tinăr, care acum nu să aud mai mult. Erudiţian.
144. Spune adecă poetul că Argineanu ostănit să culcasă în pădure supt un copaci să odihnească, dar fiindcă nimerisă în pădurea cea vrăjită, unde îndată i să arătă o nălucă, adecă o fecioară fugind şi după dânsa doi turci gonind, el vrând să mântuiască copila, alerga după turci, iar' când sosi lângă Parpangel, fata cu turcii pieriră! M. P.
145. În aceaiaş' pădure (zice poetul) era un fag, de supt care ieşea doao păraie cu apă foarte limpede, însă între sine deosebită fire şi vărtute, căci apa din părăul despre mâna dreaptă făcea pe om harnic, îi da duhuri nalte şi inimă vitează, iar cea din părăul de-a stânga strica toată firea omului şi-i întuneca mintea făcându-l ticălos ş. a. M. P.
146. Ce aud! Cum poate să fie! Mainte fu cu Romica şi aici ia să fie moartă! Apoi, tufa să grăiască! Onoch.
a) Vezi, dară, vere, că nu toate ce se află scrise sunt ş-adevărate! Idiot.
b) Aceasta o împrumutat-o poetul nostru de la Virghil, unde să zice:
Quid miserum, Enea, laceras... nam Polydorus ego. Erudiţian.
147. De-aici să poate cunoaşte că vodă făcea cu ţiganii şagă, fiindcă la cererea lor aşa minunată, au răspuns ca să fie după voia lor. C. Criticos.
a) Şi ce avea să facă cu nebunii care gândea că vodă poate să scurte depărtarea de la un loc pănă la altul şi să facă dintr-un mil numa o jumătate! Mândrilă.
148. De bună samă, scoposul lui Vodă era împlinit aducând pe ţigani aproape de Inimoasa, unde doară voiea el ca să să afle; pentru aceasta le-au învoit toate câte cerea. M. P.
a) Crezi tu aceste, vere? Eu nu. C. Idiotiseanul.
b) Dar cum să nu le cred, când aşa s-au aflat scrise! C. Onochefalos.
149. Tandaler s-arată încai cu gura, că nu să teme, dar vom vedea mai încolo, de este el acel viteaz cum să arată. M. P.
150. Bine zicea dar Goleman cu ceialalţi ca să fugă; de bună samă avea plază rea. Dar' de-acea mă mir, pentru ce avangarda (adecă straja de nainte) mersese după bureţi, când ea trebuiea să steie în loc şi să păzască! Căpitan Alazonios. a) Nu este de mirat, deacă vom socoti că avangarda ţigănească nu-i ca celelalte a oştenilor reguluite (regulate), ci ţigănească! Şi doară le era foame, iar' foamea n-are lege. Dar caută şi la avangardele noastre ce fac câteodată. Simpliţ.
151. Ce babe! Atâţa oameni să să teamă de oarecâte sute de turci! Eu sângur nice de o sută nu m-aş teme! Căpitan Alazonios.
a) Lesne-i a grăi de după cuptoriu şi din unghieţ! Dar' ian' să mergi odată la războiu! Atuncia vezi tot câte zece în locul de unu. Căpitan Păţitul.
152. Tocma la locul acesta, am cetit la izvodul de la Cioara însămnarea preînvăţatului Talalău care zice că au aflat şi la alte scrisori această istorie, cu cevaş' osăbire, adecă: Vlad Vodă vrând să ispitească pre ţigani, ce ar face ei când ar vedea venind turcii asupra lor, au îmbrăcat pe a sa gardă turceşte şi au făcut năvală asupra ţiganilor carii văzând pe turci, de departe au trimis şi s-au închinat lor zicând că Vlad Vodă i-au sâlit spre aceasta, iar muntenii îmbrăcaţi turceşte i-au dus pănă la Vlad care după ce i-au ocărât pentru această a lor purtare, ei au răspuns că n-au ştiut că aceia era munteni, că, de ar fi ştiut, nu s-ar fi supus. Erudiţian.
a) Dacă-i aşa, trebuie să fie adevărat ce zice aici izvoditoriul, căci să zice că el însuş' a fost de faţă la toate de care să scrie aici. Onoch.
153. Neicu încă să vede a fi fost un om ca şi Gogoman. Zice cătră turci să-i ierte Maica Precurată, când ei nu o cred; apoi luna să vă ajute! şi Mahomet să vă trăiască, când Mahometu lor de mult acum nu trăia. C. Criticos.
a) Dar săracu Neicu de frică nu ştiea ce zice şi mesteca toate împreună, numa ca să scape de nevoie. Simpliţ.
154. Eta să vede a fi cuvânt ţigănesc, care să zice romăneşte iacă. Vra să zică poetul că Răzvan ţiganul care cunoştea bine pe Vodă, strigă: „iacă domnul, măria sa, este de faţă" şi prin aceasta să descoperi înşălăciunea, iar ţiganii îndată prinsă inimă. M. P.
155. Câtă s-au spus pănă aici de pozna aceasta, nu să află foarte depărtate de însemnarea lui Talalău. M. P.
156. Aici să vede ca tipărită firea ţiganilor, căci pănă a nu şti ei că cei îmbrăcaţi turceşte era munteni, socotind că-s turci adevăraţi, nici un cuvânt nu putea să grăiască de frică, iară deacă să dusără muntenii de acia, atuncea şi ei începură a să lăuda. C. Criticos.
157. Adecă Muţul văzând că acum muntenii sunt departe, nici pot să auză, striga şi chiema pe munteni să întoarcă iară, căci acuma ţiganii le-or arăta că nu să tem. M. P.
158. Va să zică poetul: de s-ar putea bate vrăjmaşul cu gura, atuncea cel cu gura cea mai mare, ar fi viteazul cel mai tare. M. P.
159. Poate că cineva neînvăţat fiind cu stihuri, nu va înţelege ce s-au zis mai sus, am socotit a tălmăci acest loc. Spune poetul că tocma când ţiganii acum să îmbărbătasă ş-avea chief de a să bate cu muntenii, atuncia, prin o tâmplare, li să făcu prilej de a-ş' arăta vitejia, căci Omar Paşa ce era căpetenia oştilor turceşti, vrând să cerceteze pe împrejur, tocma sosisă la locul acela, unde era tabăra ţigănească, dar ţiganilor iar le scăpă vitejia. M. P.
160. Ţiganii numai cu aceasta să îmbărbătară, că gândea că aceia iară-s munteni, şi, precum să vede, şi Tandaler aşa gândea.
a) Sărace Vlade! ce ajutoriu ţ-ai ales, care mai mare voie avea să să bată cu tine, decât cu protivnicii tăi! Mândrilă.
161. Aşa fiind ţiganii invitaţi, toţi mergea pe turci şi era aproape de a da pe dânşii cu năvală, când Parpangel, îmbracat cu armele lui Argineanu şi pe calul lui, alergând sosi înaintea ţiganilor şi să dusă drept pe turci; care lucru văzând ţiganii şi mai mult să îmbărbătară. M. P.
162. Ţiganii, precum să arată, mergea asupra turcilor, însă pe încet; iar dacă văzură că turcii întorc dosul, nu-i mai goniră, ci întoarsără acasă. M. P.
163. Fiind ţiganii sculaţi asupra lui Omar, el făcusă orânduială să încungiure cu ai săi pe ţigani şi să-i taie, dar' Vlad Vodă chibzuind vremea, tocmai atuncia venindu-i în dos, l-au silit să-ş tragă înapoi ceata ce trimesese împrotiva ţiganilor, să să apere sângur de năvala lui Vlad Vodă. Iar' ţiganii de aceasta nu ştiea nimica şi gândea că ei au gonit pe munteni ce întorsese adoooară. M. P.
164. Aici poetul lasă pe ţigani iară şi începe de Parpangel şi ne spune că mama lui au fost o vrăjitoare foarte minunată... M. P.
a) Brânduşa, precum o scrie poetul, e un fel de Circe (Chirchi), precum să află la Odisèa lui Omer, care pe soţii lui Ulis prefăcusă în porci şi alte vite. Erudiţian.
165. Vrăjitoarele noastre de astezi încă pun multă putere în firele de strămătură roşii. M. P.
166. Acest feliu de vrăjitori şi cu acest feliu de ţerămonii să află la mulţi poeţi vechi, însă acum nu s-aude nimic de unele ca aceste. Erudiţian.
a) Poetul nostru toate le-au împrumutat de la alţii, ca să-ş' facă mai plăcută izvoditura. Musofilos.
167. Cuvântul sitiresc este vulgar şi obicinuit pe multe locuri, însă numa în noima aceasta, adecă sâlesc cu meşterşug sau vrăjituri; şi fiindcă norodul crede că prin râpe, vâltori şi răspântii lăcuiesc duhuri necurate, drept aceasta zic şi despre vrăjitori că sitiresc (adecă chiamă cu sâla) dracii de pe acele locuri. M. P.
168. Cum putueia să-ş' ducă fiiul său în căruţa vrăjită, când zisă mai sus poetul că au desjugat bălaurii şi le-au poruncit să meargă în treabă-ş'! Idiot.
a) Poetul au spus odată cum ea i-au chiemat şi i-au înhămat; aici să înţălege de sine că aflându-ş fiiul, iarăş' i-au chiemat, însă poetul nu spune ştiind că fieştecare va înţălege că, cum au mers de acasă cu vrăjituri, aşa putea să meargă şi de-aci. Musofilos.
169. Cuvântul şoiman doară nu este pretutindene obicit ca în Ardeal; pentru aceasta trebuie a şti că prin acest epiteton să înţăleg numa lucruri bune, curate şi oarecúmva sfinte. Nice de obşte să zice şoiman, fără numa soarele, albina, pânea ş.c.d. Să vede a fi cuvânt turcesc. P. Filologos.
170. Poetul vrând să obrăzuiască vremea de noapte, spune pe rând toate ce să tâmplă pe acea vreme: într-altele, fiindcă el, unde poate, bagă şi poveştile de obşte, pomeneşte aici şi de strigoi, care după crezătoria de obşte încalecă mături şi lopate şi cu acele zboară la Rătezat, adecă la un munte ce este între Ţara Romănească şi între Ardeal. Erudiţ.
a) De aci să cunoaşte că izvoditoriu cel de-întâi acestor stihuri au fost ardelean, căci almintre nu ar fi pomenit de Rătezat. Criticos.
b) Aşa dară ar trebui să fie şi din Thesalia, căci pomeneşte Parnasul, muntele Thesalii; ar trebui să fie şi muntean că pomeneşte Cetatea Neagră ce este în Ţara Muntenească! Mândrilă.
171. Aici pentru mai bună înţălegerea, trebuie a lua sama că poetul obrăzuind noapte, hotărăşte vremea când cântă cocoşii întiaş dată, adecă cu un ceas sau doao înaintea miezii-nopţii; căci, pe cum spun cărţile babelor, atunci au putere duhurile necurate. Deci poetul vrând să vie cu povestea şi la Sătana, zice că tocma pe acea vreme şi el au obicinuit a scoate capul de supt unda focului şi a-ş petrece, căutând cum să muncesc sufletele păcătoase. Însă (adauge poetu) în acea noapte îi viniră Sătanei neşte gânduri de care foarte s-au scârbit. Adecă socotind el că oarecând era în raiu şi întru fericire, iară acum în iad, supus chinurilor, să mâhni şi aşa răcni, cât tot iadul să cutremură. M. P.
172. Monologul acesta nu să poate înţălege de toţi, numai de cei ce sunt procopsiţi la S. Scripturi. Musofilos.
173. Ghierre va să zică brâncă cu unghii mari, cum au vulturii sau urşii. M. P.
174. Sătana aici să închipuieşte, precum am zis la cântecul dintii, căpetenia duhurilor necurate, care mai nainte de osândire era în ceriu cel mai întii arhanghel şi să chema Luceafăr, adecă purtătoriu de lumină. El aici grăieşte cătră ceialalţi soţi ai săi. Însă ce poate să grăiască Sătana altă fără numa blăstămuri; însă poetul vrând să-l arete poeticeşte, precum este, foarte bine l-au nimerit. Erudiţian.
a) Aşa, foarte bine, când îl face să grăiască hule asupra dumnezieirii!
Păr. Desidemonescul.
b) Apoi ş-alta este: de unde au ştiut poetul acesta cele ce au vorbit dracii în iad! C. Idiotiseanul.
v) Dar' că nu-i aşa, vere, căci ţ-am spus de atâte ori că le-au aflat aşa scrise. C. Onochefalos.
175. Sătana zice că Dumnezieu a făcut omul în pisma lui şi a soţilor lui, ca oarecând să lăcuiască acolo, unde au lăcuit ei fiind încă îngeri. Simpliţian.
176. Ce mănie sătănească! Simpliţian.
177. Velzăvúv este nume devolesc care s-află şi la Evanghelie. Însă fiindcă Sătana este împăratul întunericului, pentru aceaia Velzevuv îi zice Întunecate Doamne, apoi Neagră Măria sa.
a) Oare nu este aici ascunsă sáteră? Că întru multe pănă aici am luat sama că poetul acesta multe zice care nu să pot înţălege într-alt chip, însă aşa ştie acoperi satera sa de bine, cât nu fieşte care o cunoaşte. C. Criticos.
178. Acum precep povestea. Adecă Sătana au strâns sfetnicii săi, ca să sfătuiască în ce chip are să ajute păgânilor!
179. Mamona încă nume de diavol ce să află la Evanghelie. De obşte să zice el duhul lăcomii.
a) Pe Velzăvuv zisă poetul că este hátmánul Sătanei, iar aici pe Mamona face visternic! ca când şi diavolii ar avea în iad acest feliu de dregătorii!
Idiot.
b) Bagă-le în teacă, vere, ţi-am zis nu o dată, nu mai vinui poetul, când el aşa au aflat scris! Onochef.
v) Vedeţi dară că bine zisăi eu că aici este o sateră ascunsă! Criticos.
g) Acum şi mie-mi scapă răbdarea când văd luări aminte de acest feliu! Am luat sama mai înainte că care nu înţălege ce este poesia şi ce va să zică poetu, acela mai bine să tacă şi mai bine să ţie cu dumnealui Chir Onochefalos, căci mai multă cinste-ţi va face. Unde ar fi izvodirile poeticeşti a lui Omer, a lui Virghil şi, în vremile noastre, a lui Miltón la inglezi, a lui Tásso la italieni şi a lui Clòpstoc la nemţi, de ar fi socotit aceste învăţate noroade de dânşii, cum socotesc aceşti mai sus cârtitori asupra poetului nostru? Musofilos.
d) Nu ţ-am spus, vere, că aşa este? Iacă dum. Musofilos înţălege mai bine decât noi amândoi.
180. Aici Mamona spune toate faptele rele care izvoresc din lăcomie. M. P.
181. Sătana făcu doao întrebări la boierii şi voievozii săi: adecă să-i spuie fieşte care în ce chip el lucrează spre binele de obşte a iadului, amegind pre oameni! Apoi, în ce chip socoteşte ca să să deie ajutoriu turcilor. Mamona la cea de întii întrebare spusă cu de-amăruntul laudele sale, iar' la a doao dă sfatul său, ca să nu să deie turcilor ajutoriu cu chip vederat, ci pe ascuns. M. P.
182. Vezi, vicleanul, ce sfat au dat! Simpliţian.
183. Asmodeu. Acesta încă este nume de diavol, cunoscut la S. Scripturi, şi mai cu samă să chiamă duhul înşelăciunilor; iar' cuvântul şerèt nu este pretutindene cunoscut; pentru aceasta romăneşte se poate zice amegèu. Apoi cuvântu sprinţariu, sprinţare încă să vede a fi romănesc, ce să poate zice amintre îngiurătoriu, defăimătoriu. Filologos.
184. Suflete de argint însătate. Aceasta întru o altă limbă doară nu s-ar putea zice, dar' în limba noastră nu ştiu de unde s-au obicinuit a să zice, în loc de foame de aur şi de argint, sete de aur sau argint. Apoi cuvântul tehne însemnează meşterşug viclean. M. P.
185. S-alinte, adecă să măgulească.
186. Tândale. Acest cuvânt este obicinuit pe une locuri şi însămnează nimicuri sau lucru de nimică, jucărăi. M. P.
187. Cabinet este cuvânt franţozesc şi semnează cămară, cămăruţă sau, cum zic pre aiure, odaie. Însă apoi s-au luat de obşte de să zice locul, unde să face sfatul de taină la curţile domneşti sau împărăteşti. Pentru aceasta zice Veliál că el ştie sfaturile cabinetelor şi ştie ce fârşit va fi între Vlad şi Mahomet. C. Filologos.
188. Moloh încă este nume de diavol şi numit la Scriptură.
189. Val sau Bal încă este nume drăcesc la Scripturi.
190. Apucare, adecă ispiteală şi începutul lucrării. M. P.
191. Sfiară sau mai bine sferă este o figură rătundă, prin care să închipuieşte lumea sau şi pământul; pentru acea să zice emisfer jumătatea sferii sau a pământului. Aici sfera naltă va să zică ceriul cel mai de sus. Erudiţian.
192. Va să zică Val că tocma să poată birui pe îngeri însă (zice el) cel care cu fulgere aruncă! adecă Dumnezieu (căci dracii nu cutează a numi pe Dumnezieu), oare suferi-va el să ne apropiem de ceriu? Mai încolo zice: căci numai un tunet să cază pe voi, de cei ce cădea în zioa când furăm izgoniţi din ceriu, şi iacă-vă aruncaţi mai afund de iad şi acolo unde acum nici noi putem pătrunde. M. P.
193. Pentru înţălesul tuturor ce zice Velfegor aici, trebuie a să tălmăci întii, că el zice a fi diavolul credinţelor deşerte; deci, zice el, eu mă sârguiesc totdeuna că să întunec raza minţii şi a preceperii adevărate care Dumnezieu dede omului când îl zidi. Eu ducând pe om de la legea adevărată care mintea curată a lui poate să o cunoască, îl abat de la cale întunecându-l cu năluciri. Şi spre aceasta am doao slujitoare, adecă fanatismul ce va să zică râvna neadevăratei credinţi, şi suprăstăciune ce va să zică crezătorie deşartă; alţii zic, de pe grecie, disidemonie. Aceste doao, adauge el, strămută toată adevărata închinăciune a unii adevărate dumnezieiri, în shime necuvioase şi de râs!...
194. Un poet o zis odată că mai bine voieşte a fi craiu în iad, decât slugă în raiu, iar' poetul nostru socoteşte de-împrotivă, că mai bine voieşte a fi slugă în tinda (pridvoriu, antişambră) raiului, decât craiu în iad, cu care şi eu mă învoiesc. M. P.
195. Am căutat la orighinal, curios de sunt acolo aceste cuvinte, căci socoteam că doară poetul le-au pus din capul său; însă pot asigura că aşa să află şi la orighinal, prosteşte. Bag de samă că autoriul n-au vrut să puie alte cuvinte de cum au vorbit însuş' Corcodel. Preînvăţatul Talalău încă aşa socoteşte, mai vârtos că la strofa următoare zice Corcodel: „sfătuindu-vă cu gura goală", apoi zice că „au trecut babele cu colacii!"... proverbie care şi astăzi este în obiceaiu, când va să zică cineva că acum s-au petrecut ce-au fost bun!... Erudiţian.
196. De aici să vede că Corcodel era învăţat la vorbe proaste şi foarte batjocoritoare, fără care el nu putea să vorbească, şi să vede că şi cele mai din sus, de care au pomenit Erudiţian, a lui Corcodel, sunt adevărate. Criticos.
197. Trebuie a şti că cioarsa să zice o sabie rea sau ruginită, şi nu s-ar putea zice de altă sabie şi la alt loc, fără numa la Ţiganiada ş-alte de acest feliu de izvodiri comiceşti. Musofilos.
198. Tandaler socotea că a fi totdeuna aşa ca cum au fost cu muntenii, sau doară şi de nevoie îi vini acea vitejie. Mândrilă.
199. Inimându-i, adecă dându-le inimă. M. P.
200. Tandaler să vede că percepea ceva de oştenie, precum om vedea mai încolo. M. P.
201. Copii din tăciuni va să zică care şed împrejur de foc şi de tăciuni.
202. De-a dărămata, adecă dărămândoborând, cuvânt vulgar. Însă Tandaler avea bună cunoştinţă a neamului său, că-i învaţă a închide ochii, să fie mai uşor la bătaie, ne temând aşa tare. M. P.
203. Cu adevărat! un chip de a să bate nou şi minunat, şi (cine ştie) doară pentru ţigani, cel mai bun!... Simpliţean.
204. Pe poetul nostru încă l-au apucat neşte dorinţe deşerte poeticeşti care nu pot să fie astăzi; căci ce-ar face astăzi cel mai viteaz voinic, de care pomeneşte el, când un copil l-ar putea oborî cu o puşcătură! Voinicii de care pomeneşte poetul sunt cei de care ne povestesc istoriile vechi, precum au fost Ercúl (Iraclie) şi Persău, care pribegind căuta unde sunt tiranii ş-or-cine asupritoriu de oameni, şi biruindu-i le da căzuta pedeapsă. S-au pomenit deacest feliu de viteji şi la poveştile de obşte. În vreme după ce várvarii mieziinopţii au cuprins împărăţia romanilor, iar au început acest feliu de poveşti a fi primite la norod, şi au început acel feliu de cântări a îndeletnici nu numai pe oamenii de obşte, ci şi pre cei aleşi din norod. De-aci au avut început poveştile lui Ariosto, în stihuri, la italieni, ş-altora; şi de atunci, mai vârtos la italieni şi la ispani (spanioli), au început a fi plăcute poveştile desprecavalieri erranti, adecă voinicii pribegi. Poetul va să zică: pagubă că nu sunt acum de acei viteji ca să mântuiască multe neamuri din robie. Apoi ca când s-ar îndrepta, zice: însă acestór rele de astăzi, nu sunt vremile de vină, ci tu însuş', omule; căci, de n-ai vrea tu, nime nu te-ar asupri, fiind- că ai minte şi putere. Dar ce folos, când tu acea minte întrebuinţăzi asupra-ţi şi puterea-ţi împrumuţi celora ce vor să te supuie! Erudiţian.
205. Gândul poetului tot, aici nu este altul fără acesta, că pe un neam căzut nu poate să-l rădice altă la vrednicie, fără vărtutea oştenească!... Şi adevărat: pănă când trăieşte aceasta în norod, nu poate să fie norodul supus altor neamuri; iar scăzând această vărtute, scade şi toată slava şi mai că poţi zice fiinţa norodului. Erudiţian.
206. Aceasta încă am vrut demult să aduc aminte cetitoriului că poetul au luat cuvintele aceste: june, junie, precum să cuvine, în noima lor cea adevărată şi strămoşască ce vine de la lătenie: iuvenis, italieneşte giovane, frănţozăşte jeun, adecă fecior tinăr şi, precum zic pe une locuri, holteiu. Junia română deci, va să zică tinerimea romănească. Filologos.
207. Poetul înfierbântându-să începusă a zice unele care pe vremile aceste ar putea doară să vateme pre oarecarii; pentru aceasta trezându-să să opreşte şi pune vina pe musă, ca când ia ar fi prevorbitoare, cum sunt de obşte muierile, care câteodată mai bucuros ar crepa, decât să nu spuie cele ce ştiu despre alţii. M. P.
208. Aceasta se află şi la istorie.
209. Rândul poveştii e aşa: Fiind Vlad Vodă în tabără, supt chip de un prăvătariu, şi sămnând cu ochii toate, deodată să făcu adunare de norod şi strigare: „Iacă Vlad Vodă!" La care, el spăimântat fiind, gândea că cineva l-au cunoscut şi l-au dat la gol şi acum să găta să să lipsească de viaţă, ca să nu cază viu în mânile necreştinilor, când văzu că o ceată de turci aduc un rob. Întru această turburare de norod apucând Vlad Vodă prilejul, mearsă din tabără şi să tâlni cu ai săi. M. P.
210. Precum s-arată, Argineanu nu ştiea ce s-au făcut cu dânsul şi socotea că cu meşterşug l-au prins turcii şi l-au desbrăcat aşa, în bajocură. M. P.
211. Acela fu jurământ de un voinic! Căp. Alazonios.
a) Dar să aşteptăm puţinel, oare ţiné -va cuvânt? Căp.
212. Aici-s groape. Argineanu nu pentru cea zisă, ca când doară adevărat groape ar fi fost, dar' în bajocură: ori ca să-i facă să steie, ori doară vrând să le deie de înţăles că acolo vor afla mormânturile sale! Criticos.
a) Ei! dar' cum putea el să vorbească cu turcii, fiind el creştin şi român.Idiotiseanul.
b) Bine zici, vere, de asta nice eu îmi adusăi aminte, însă cred eu că dacă-i aşa scris, au trebuit Argineanu să ştie turceşte. Onochefalos.
213. Turcul să vede a fi fost unul din cei buni! Eu nu-s turc, dar' să-mi steie unul aşa în drum ca Argineanul şi cu cuvinte aşa sumeţe, nezicându-i nimica, demult i-aş fi zburat căpăţina! Căp. Alazonios.
a) Şi doară ţi s-ar fi tâmplat ca şi turcului; ba doară nice ai fi ajuns a muşca pământul. Chir Mustrul ot Puntureni.
214. Doaozeci de turci! ca unul sângur să-i dovedească, aceasta-i soră cu povestea. Eu încă am fost oştean şi ştiu ce poate face un om, cât de tare să fie, dar' doaozăci de turci a tăia nu poate unul, mai vârtos cu o prăjină! Căpitan.
215. Deştinde este cuvânt vechi strămoşesc, puţin acum obicinuit, şi va să zică pogoară, sau să pogoară. C. Filologos.
216. Sultanul nu credea de puterea şi faptele lui, precum îi spunea turcii, ca şi cum nu crede căpitanul, dară apoi să va vedea care are drept.
217. Aici s-arată Argineanul voinic, precum să cuvine. Aşa aş face şi eu să fiu viteaz. Simpliţian.
a) Iacă dar' că Argineanul ştiea turceşte, dacă au vorbit el aceste lui Mahomet! Onochef.
218. Bravo! Arginene, acum te iubesc! Eu încăş' aş face aşa. Căp. Alazonios.
a) Văzând că unii pun în price vitejia multor voinici din veacurile trecute, am vrut să-mi spun aici socoteala mea. Întii, cred eu că acei voinici au fost cu adevărat viteji, căci almintre nu le-ar fi rămas pomenirea pănă acum; însă întru multe i-au înălţat poeţii pre deasupra de putinţa omenească! Adoao, că oamenii cei de demult au fost cu mult mai tari decât cei de acum; deci vitejii lor au trebuit să fie cu mult mai tari şi peste crezământul nostru ce avem de puterea omenească. Aceste, împreună socotite cu aceasta, că atuncia nu era pravul de puşcă, cu care şi pe cel mai viteaz, cel mai mişel om de departe omoară. Pentru aceasta astăzi nu să pot afla viteji ca oarecând, căci deacă s-ar afla, socotesc eu, am vedea că unul, la vreme de războiu, încă şi mai mulţi de doaozăci ar putea ucide cu mâna sa. Erudiţian.
219. Cumcă Vlad Vodă în vreme de noapte au făcut năvală pe tabăra turcească, însă cumcă în trii coloane au purces, de aceasta n-am cetit. Erudiţian.
220. Această năvală este asemene ce au făcut Ulìs cu Diomèd în tabăra traţienilor la Troada. De n-aş fi cetit însuş' adevărate cronice, unde scriu de această năvală, aş gândi că poetul au împrumutatu-o. Erudiţian.
221. Cu anevoie este a crede ca să fie muntenii intrat aşa nesâmţiţi, fiindcă la taberi să pun străji din afară şi din lăuntru, care la o întâmplare ca aceasta dau semne ştiute de larmă, de departe. Căp.
a) Turcii atunci n-avea teamă de munteni, văzând că ei s-ascund şi nu ies la războiu. Mândrilă.
222. Cereştii călăreţi. Aceştea era Sân Giorgiu cu Sân Medru. M.P.
a) Ce basnă! Şi pentru ce? dacă fără această ajutorinţă Vlad Vodă putea să biruiască. Apoi Dumnezieu putea să ajute într-alt chip. A tria: nicăiri nu să află scris de aceasta. Apistos.
b) Întii: Scriptura învaţă şi Vieţile Sfinţilor arată că arătări de acest feliu a sfinţilor au fost nu o dată. A doao: s-află şi la cronica Moldovii de aceste; ş'a tria: cel ce nu crede aceste, nici altele va crede. P. Evlaviosu.
223. Toate cărţile bisericeşti întru aceasta să împreună, că S. Mihail Arganghelul este povăţuitoriu oştilor cereşti.
224. Fiindcă oamenii lucrurile duhovniceşti nu-şi pot închipui numai trupeşte, iar' lucrurile nevăzute, omeneşte şi cu oarecare închipuire vederată, pentru aceasta şi poetul vrând să scrie bătaia îngerilor cu duhurile necurate, face asemănare după oştile omeneşti; şi precum au oamenii tunuri şi artilerie, aşa pune şi la îngeri, precum au făcut şi alţii. Musofilos.
225. Aici va să obrăzuiască poetul bătaia duhurilor curate şi a celor necurate şi zice că îngerii cu sabii de pară bătea pe draci, iar tunurile vărsa foc nestins pre dânşii. În urmă nu putură diavolii ţinea războiul şi începură a să îndupleca; atunci Sătana scoţind ieteganul, să răpezi între îngeri răcnind, iar îngerii îi întinsără scuturile şi-l opriră. Aceste toate le-au spus poetul, după preceperea noastră, şi trebue a să înţălege alegoriceşte, adecă că Sătana au vrut să pătrunză şi să biruiască cetele îngereşti, dar n-au putut. Musofilos.
226. Poetul prin aceasta va să arete preputernicia lui Mihail Arhanghel asupra Sătanei, care are şi e dată de la Atotputernicul, căci cu o palmă îi frânsă nebuna trufie. Părintele Orthodoxos.
227. Un asemene lucru sau tâmplare să ceteşte la Evanghelie, când duhurile necurate să băgară într-o turmă de porci. P. Orthodoxos.
228. Cătană să zice pe unele locuri oştean; unii zic cătună. Filologos.
229. Poetul iar' moraliseşte! şi va să arete în stihurile aceste cumcă în deşert oamenii făcând rău, bagă toată vina dracului, zicând că dracul i-au împins la aceasta; căci (zice el), de n-ar da omul prilej şi nu ş-ar arăta plecăciunea sa spre rău, dracu nu l-ar putea aşa lesne îndupleca; căci el văzând voia omului plecată, numai atuncea îl îndeamnă. Părintele Ascriteanul.
a) Aceasta-i adevărat, că oamenii-s minunaţi întru aceasta. Când fac ceva rău, zic: dracu m-au amegit la aceasta, iar' când fac ceva bine, atuncia zic că Dumnezieu le-au dat acel gând bun!... aşa dară ei nu sunt altă, fără o máhină, pe care o împinge cine cum îi place, pe dreapta sau pe stânga. C.
Criticos.
b) Aşadar' omul n'ar păcătui niceodată, căci el din sine şi voia lui n-ar face nimica. C. Mândrilă.
230. Acest om să vede a fi fost nepretenul călugărilor, că nu ştie aduce altă pildă fără de călugări. Egumenu de la Cioara.
a) Ce lucru mare! Ca când călugării n-ar fi pătimaşi ca şi alţi oameni. C. Criticos.
231. De la moralisire poetul pogoară acum la ţigani şi zice că nici ei sunt fără vină, măcar că şi pe ei dracu (i-au) amegit în urmă, căci ei însuş au dat pricină, arătându-şi mare poftă de a să bate cu cineva. M. P.
232. Mare frică trebuiea s-aibă ţiganii de tâlhari! când ei fiind atâţa, totuşi să temea! Simpliţ.
233. Am arătat mai sus că Tandaler ştia ceva din lucrurile oşteneşti, pentru aceasta ţiganii să dedusă cu totu povăţuirii lui. Pentru aceasta el rândui străji împrejur de tabără, care să deie de ştire când ar veni vrăjmaşul; ş-acum le învaţă cum să facă; adecă ca în ce dată ar auzi ceva mişcare ş-ar vedea pe cineva, ca de departe să strige: stăi, cine eşti, sau cine-i? sau şi, cum zice el, care-i! şi să fie cu arma gata şi deacă n-ar putea de cuvânt, atunci să ştie, de bună samă, că este nepreten. Apoi zice: „Cuvântul oştenesc de taină care astezi va fi între noi, este baros. Deci luaţi sama când voi veţi fi la straje, şi ar vini cineva cătră voi, şi voi întrebând: stăi, care-i!... nu v-ar şti răspunde: baros, adecă nu v-ar putea răspunde cuvântul de taină, atunci să ştiţi că nu-i de a noştri, şi atunci să daţi pe el ca şi pe-un vrăjmaş". C. Filologos.
a) Acest cuvânt de taină să zicea la romani tesera, şi fiindcă noi românii nu-l avem acum, s-ar putea întrebuinţa şi la noi. Erudiţian.
234. Spune aici poetul un lucru poznit, adecă că Drăgan ce era rânduit la straje s-au suit într-un măr pădureţ, şi fiind acolo îi părea că aude ceva. Şi ascultând, iacă soseşte vrăjmaşul supt măr grohăind (cum fac porcii), iar el săracul, atunci slăbi la inimă, însă oblicind apoi că cineva să suie pă măr în sus, cătră dânsul, atunci el cu totu ameţi de cap. M. P.
235. Zice poetul: ştiu că s-or mira mulţi de acest lucru, neştiind ce nepreteni au spăriat întratâta pe Drăgan. Deacă aş fi eu (adauge poetul) un poet de frunte, cum au fost Omer, v-aşi ţinea mai mult întru aşteptare şi prelăţând povestea cu meşterşug, însă fiind eu un poet de rând, adecă de toate zilele, eu îndată voi spune. Apoi începe a spune povestea minunată şi zice că fiind Drăgan în mărul pădureţ, peste puţin sosi acolea un urs şi începu a mânca mere, iară o grămadă de porci sălbateci spăriaţi de tabăra ţiganilor încă ajunsă acolea; ursul înspăimântat de grohăitul lor, în pripă sări şi începu a să sui pe măr în sus, neştiind că acolo, deasupra lui, este Drăgan păzând. M. P.
236. Merge mai încolo poetul cu povestea şi zice: Drăgan oblicind că oarecare merge suind cătră dânsul, leşină de frică şi căzu ca mort, iar căzând nimeri pe bietul urs tocma în spate; şi aşa fu de norocos, că el însuş apoi căzând mai departe, nimeri între doao crenge care îl opriră, şi el rămasă ca şi spânzurat. Iar' ursul săracul, izbit fiind căzu cu capu în gios, peste porci carii înspăimaţi de atâta larmă dedere fuga care încătro. M. P.
237. Mai încolo spune poetul cum Drăgan vinindu-şi în fire din ameţeală, striga morţeşte şi cum ursul foarte zdrobit, mânios şi mornăind, de acolea să dusă; iar celelalte străji auzând atâta ciorobor, înspăimate striga de toate părţi: „Stăi, măi! Care!" Dup această spune că Călăban care să ascunsese în spini, încă căzu într-o beleauă, căci un gligan înspăimântat nimeri tocma pe acolo, unde era Călăban, şi trecu pe su dânsul, dar fiind spinul des, i să acăţă de păr şi nu-l putu duce gliganul cu sine; iară Călăban săracul, căzând fără veste, gândea că turcii îl târnosesc de păr şi să văieta în gura mare.
238. În urmă povesteşte poetul şi de tâmplările celoralalţi şi zice: ursul îniuţit de mănie mergea mornăind şi trecând pe lângă boarta unde să ascunsese Păpuc, tocma când cesta îşi ivea capul afară din boartă, să asculte ce să aude, ursul îl apucă de cap şi-i smulsă toată pielea cu păr cu tot, aşa cât săracul rămasă cu căpăţina goală; iară pe Ţuvèl aflându-l durmind în picioare, îl cuprinsă aşa de cumplit strângându-l cătră sine, cât nice putu să strige: „Stăi, măi! Care!" M. P.
239. De care lucru spăimântaţi ţiganii începură a fugi după Tandaler. M. P.
240. Săracii ţigani, iară li s-au tâmplat ceva! Simpliţ.
a) Bine le stă aşa! Pentru ce-s aşa fricoşi! Căp. Alazonios.
241. Aici iară spune poetul o tâmplare minunată. Adecă ţiganii ieşind la câmp, nu mult purceasără, căci o cireadă de boi în care, precum s-au zis mai sus, în pripă intrasă o ceată de draci, mergea înteţită şi dede pe ţigani; iar ei, noapte fiind, gândea că-s călărime şi începură de nevoie a să bate după învăţătura lui Tandaler. M. P.
242. Va să zică poetul că Gogoman întinsese mâna cât să poate de departe, ca să poată lovi mai cumplit, şi dând cu ochii închişi, nimeri numai în vânt, dar fiindcă cu toată puterea dădusă, însuş' pe sine să trasă cu puterea sa, şi pierzându-şi cumpăna căzu. M. P.
243. Pentru Hărgău am să aduc aminte că şi la Omer era unul anume Stentor, care avea un glas de să auziea foarte departe. Erudiţ.
244. Aici să vede că autoriu Ţiganiadii, fiind şi el ţigan, au părtenit neamului său, cum fac ş-acum alte neamuri când spun pentru bătăliile ce au avut cu nepretenul! În loc de zece mii ce au pierdut ei pun oare câte sute, iară a vrăjmaşului pierdere o semnează de împrotivă: în loc de mie, pun zece. Criticos.
a) Bine zice dumnelui Criticos, căci aşa au însemnat şi învăţatul Talalău, cum că au cetit neşte cronice de demult, de molii roase, din care să culege că boii ca turbaţi dând pe ţigani, foarte pe mulţi au prăvălit ş-au călcat, însă ar fi stricat şi mai pe mulţi, de-ar fi nemerit mijlocul, dar, spre norocul lor, boii venisă pe dânşii lăturiş' şi au nimerit numa peste rândurile de-întii şi trecând peste ele, iar s-au dus ca şi purtaţi de vânt. Erudiţian.
245. Cu toată nenorocirea ţiganilor, de vom socoti bine, ei să pot zice foarte norocoşi, căci smintind cărarea unde au ieşit din pădure spre altă parte, adecă tocma la câmpia unde au fost tabăra asienilor (cum zice Talalău), care turcii asară o părăsisă cu tot feliu de hrană. M. P.
246. Poetul curmă aici povestea de ţigani şi începe a spune de Sătana, ce au făcut el după ce s-au trezit din palma lui Sân Mihai. M. P.
247. Eu nu înţăleg ce va să zică poetul, când zice că călugării au primit pizma în chilie. Idiot.
a) Apoi zice că pizma au născut făţăria şi vrajba! Adecă în pizma Sătanei s-au născut făţăria. Acum înţăleg ceva şi eu! Onoch.
b) Dar' ce mare înţăles trebuie aici? Doi ochi ş-o minte! Simpl.
248. Caută, frate, răutatea diavolească! Cine ar gândi să meargă Sătana într-un loc aşa sfânt. Idiot.
a) Însă eu mă mir cum portariu nu ş-au făcut cruce. De bună samă pierea! Onochef.
249. Pagubă că doar' ş-au uitat părintele Gherontie a o blagoslovi; îndată ar fi pierit. Idiot.
a) Sau să o fi stropit cu apă sfinţită. Părintele Evlaviosu.
250. De aici s-arată că alcătuitoriu acestor stihuri au fost fără credinţă şi doară vreun calivan. Păr. Desidem.
a) Bine zice şi ia sama acest cuvios părinte, căci cum poate el să vorbească aşa rău de s. călugări?
b) Doară că aşa s-au întâmplat şi aşa au aflat scris; apoi, ce este el de vină? Onoch.
251. Dăi! dăi! lucru dracului! Însă mult e de a să mira că nici unui vini în minte să să însămneze cu s. cruce. Părint. Evlaviosu.
a) Şi cum putea ei să facă cruce văzând o fecioară frumoasă, căci obiceaiul este a-ş face de lucruri urâte şi înfricoşate! Eu cred că şi părintele Evlaviosu ş-ar fi uitat de cruce. Mustrul ot Puntureni.
252. Toate aceste stihuri, precum au însămnat învăţatul Talalău pre margine, la izvodul de la Cioara, era şterse, şi cu mare silinţă s-au putut ceti. Poate că vrun călugăr cu minte slabă, socotind că aceasta ar fi spre bajocura călugărilor, le-au fost şters, ca să nu să poată ceti! Erudiţian.
253. Adecă mai toată mănăstirea era în chilie! De bună samă au trebuit să fie chilia mai mare decât cele obicinuite! Micromegas.
254. Ce îngăimăcitură! Mă mir că nu striga ei să să cunoască unul pe altul; însă doară fieşcare vrea să fie necunoscut şi să bătea muţeşte. Micromegas.
255. Har Domnului că sosi şi egumenul cu lumină! că doară va opri scandala, să nu meargă mai departe. P. Evlaviosu.
a) Iacă! pare că le-au fost la toţi legate mânule, nici însuş' egumenul văzând aceste nu-şi făcu cruce. Onoch.
256. Laudă Domnului, că-m căzu piatra de pe inimă! Iacătă, n-am zis eu că numai unuia să-i fie venit în minte a-ş face cruce, de mult s-ar fi mântuit de acea ispită. P. Evlaviosu.
a) Pare că văd pe săracul Gherontie întru îngăimăceala aceaia, văzând atâta scandală, cum au stătut încremenit. Simpliţian.
257. Istoria aceasta, precum am arătat mai sus, era ştearsă în manuscriptul de la Cioara, dar' s-au întregit apoi din pergamena de la Zănoaga, prin ostăneala învăţatului Talalău care zice acoloş că ar fi fost pagubă ca să fie fost mers întru nepomenire această istorie, măcar că-i puţinel nu pre frumoasă; însă zice el mai încolo că poate fi de învăţătură. Întii, ca ori supt ce chip să nu să primească femei prin mănăstiri. A doao, ca fraţii călugări să nu caute cu ochii încolea şi încoace, ca să nu vază deşărtăciuni.A tria, dacă visază ceva rău, îndată trezindu-să să-ş facă cruce şi să iaie apă sfinţită. A patra, ca văzând vreo femee, şi mai vârtos când i-ar învita, să ştie că aceaia, de bună seamă, e dimonul. Erudiţ.
258. Sultanul în fuga sa, sosind la un codru (va să zică poetul), să ascunsă întru desime şi pe cei puţini ce avea cu sine, în toate părţi trimisă, ca doară vor afla dintre oştile fugătoare pe neşte stuluri, să le împartă porunca sultanului, unde trebue să adune iară. M. P.
259. Abia cât aţipi apoi sultanul ostănit, când o amară plângere cu suspinuri aude, să rădică şi caută, dar' cu scârbă iară îşi întoarce ochii de la vederea greţoasă; vede adecă pe Hamza, sau mai bine zicând chipul lui, în văzduh, făcându-i cu mâna să meargă după dânsul; sultanul urmează chipului, şi acela îl duce nu de parte, la o poiană, îi arată o nenumărată samă de turci înţăpaţi ş-apoi piere. Mahomet căutând la aceasta, slăbeşte de greaţă şi cade gios; pe care apoi abia un slugă credincios trezeşte. Mahomet începe a să jelui. M. P.
260. Mahomet de mâhnire şi ruşine nu va să trăiască, fiind biruit. M. P.
261. Mulţi dintru boieri nu era prieteni lui Vlad Vodă şi aceştea să strinsese la sfat, ca să hotărască ce vor să facă întru împrejurările aceste. M. P.
262. Dănescul acesta, de bună samă, era din neamul lui Dan Vodă, căci s-află la scriptorii ungureşti de un Dan Vodă, pe care Ioan Huniadi (Hunedoreanul) l-a pus vodă; şi acel Dan să vede că au fost în frăţietate cu dânsul Ioan. Erudiţian.
263. Ceste ce zice Dănescul au asămănare cu adevărul, căci prin războaie lungi ţara să prăpădeşte, însă luând lucrul de-altă parte, cine ştie, fire-ar fi fost în urmă rămas Ţara Românească şi cu atâta slobozie cât are acum, de nu s-ar fi arătat atunci întii unii dintre domni că sunt harnici a-ş' ocroti stăpânia sa, ori de ce neprieten din afară! Coconul Politicos.
264. N-avem ce să zicem, Dănescul spune tot adevărul. Adecă, de ar fi fost familiile cele mai mari în ţară, unite între sine, spre binele de obşte a ţării, nici o dată nu ar fi putut-o supune turcii, dar fiindcă acele familii sfădindu-să pentru întieţime şi domnie, însuş au alergat la turci şi alte neamuri vecine, supuindu-să pe sine şi ţara pentru ajutoriu. C. Criticos.
265. Toate aceste sunt adevărate, însă ş-aceasta este şi rămâne adevărat că, deacă ar fi ţinut cu Vlad Vodă ţara cum să cuvine, el după această biruinţă putea să facă alt feliu de pace cu cinstea norodului romănesc; şi de aci încolo putea să să întărească ţara cu legături ce ar fi închieiat cu alţi crai creştineşti de pre împrejur. C. Politicos.
266. Aceasta, cum că sultanul au pus în locul lui Vlad pe un frate a lui, să scrie şi la istorie.
267. Poetul fârşind povestirea pentru boierii adunaţi, să întoarce cu povestea la ţigani.
268. Adecă ţiganii, după ce întorsese acasă cu tot feliu de mâncări şi vite ce aflasă în tabăra turcească, nu făcea altă, fără să ospăta întruna; iar Parpangel să cununasă şi fără popă cu Romica, ş-acum era toate gata de nuntă care avea să fie a doao. Însă a doao zi, pănă a răsări soarele, fierbea curechiul cu slănină râncedă (aceasta-i gustul cel mai mare a ţiganilor pă astă zi) şi alte bucate.
269. Aceste sunt bucatele ţiganilor cele mai dragi. Cricală este un cuvânt nu pretutindene obicinuit şi semnează tot aceaiaş' care pe alte locuri să zice tocană.
270. Va să zică că Dârloiu fiind nun mare, sta în picioare şi aşa stând bea. Însă la izvod, pe cum au însemnat Talalău, să află într-alt chip ş-alte cuvinte, care poetul aflând că nu este cu cuviinţă a spune cu aceleş' cuvinte, le-au strămutat. Deci (precum zice Talalău), la orighinal s-află aceste stihuri:
Toţi oaspeţii şezând la masă
Bea din cur, dar' numa nunu mare
Dârloiu ura şi bea din picioare!
Poetul nostru, dară, s-au ferit a pune cuvânt de ruşine bea din cur; au pus într-alt chip ne strămutând noima, căci, pe cum vorbea ţiganii pe vremile acele, a bea din cur nu va să zică alta, fără a bea şezând. Cum au pus şi poetul. Erudiţian.
271. De acest poet slăvit Mitrofan, n-am cetit nicăiri. Simpliţian.
a) Epithalamion va să zică cântare de nuntă, iar Nason este Ovid, poetul romanilor, care au scris de dragoste. Şi pentru aceasta fu izgonit de August Chesáriu, la Tomos, pe malul Mării Negre. Filologos.
b) Adecă Mitrofan au izvodit o cântare de nuntă, pe gustul lui Ovid! Acum înţăleg!... Onoch.
v) Dascăl Liripipion au scornit glasul la cântarea lui Mitrofan, şi cântăreţul Neanes cânta acel glas, pe podobie. Simpliţian.
272. Acest feliu de cântări de nuntă, şi la neamurile politicite, precum la greci şi la romani, au fost obicinuite cu multă slobozie, ba şi ţăranii noştri astăzi au ale sale cântări de nuntă din bătrâni. Şi toate asemene cântări, câte am cetit, toate le-am aflat unsuroase, adecă cu multă slobozie, cu mult mai tare decât aceste ţigăneşti, de care avem să mulţămim învăţatului Talalău, care întregindu-le, le-au însemnat la marginile izvodului, căci multe locuri care s-au părut unor evlavnici călugări de la Cioară, cu prepus, au fost cu totul şterse şi au trebuit să se împrumute din izvodul Zănoaghei. Erudiţian.
a) Aceste încai se pot zice vierşuri ca şi cumu-s a noastre. Mai bine făcea poetecul acesta să fie scris tot cu de aceste. Idiotiseanu.
b) Aceste-mi îmi plac şi mie, vere! Onochef.
273. Trebuie a lua sama că aceste doao cântări sunt făcute tot pe aceaiaş' măsură cu stihurile celealalte, însă cu ritmă îndoită, adecă asemene cântărilor de obşte. Musofilos.
274. Zişi, adecă zisăi; la poesie poate să să trebuinţască acest cuvânt învechit. M. P.
275. Pinără. Mult mi-am bătut capu ce va să zică acest cuvânt: am căutat anume şi eu la orighinal şi am aflat tot aşa. Însă preînvăţatul Talalău însemnează că ar trebui să să zică pániră, fiindcă este de lapanis, şi va să zică corfă sau corfiţă; am aflat şi la une manuscripturi scris tot acelaş' cuvânt, dar' almintrele, adecă, pinăr, de unde s-arată că cuvântu acesta s-au scris în multe feliuri. Însă eu socotesc că după firea limbii romăneşti ar trebui să să zică pìnără. C. Filologos.
276. Eu nu ştiu drept ce să să fie ruşinat fetele, căci nu văd nimic de ruşine. Onochef.
277. Parpangel să vede că au fost om de cinste şi iubitoriu de adevăr, că, deacă ar fi fost altul, la o tâmplare ca aceasta, cum ne-ar putea minţi de frumos! Ar spune vitejii neauzite ce au făcut, ştiind că nu era nime de faţă ca să-l facă de minciună; însă el spune toate, şi împrotiva sa. C. Criticos.
278. Parpangel, precum s-arată, au avut mai multă cunoştinţă decât un om de obşte, când ştie el şi de Gheena. C. Criticos.
279. Ce spune aici sunt adevărate, căci aşa scriu şi cărţile, că cel mai groaznic este în iad. Idiotis.
a) Deacă au fost el în iad, anevoie să poate crede că au ieşit de acolo şi au spus ţiganilor! căci scris este că din iad nu este mântuire. P. Evlaviosu.
b) Dar că nu-i aşa, părinte! căci el au fost, precum se vede numai ca oaspe acolo! Mustrul ot Puntureni.
280. Tocma aşa-s zugrăviţi dracii şi pă păreţii besericii noastre! Onoch.
a) Ar fi trebuit să adauge: cu coade de balaur, că aşa sunt. P. Desidem.
b) Aşa va să zică şi el când zice: cu coade spâne, care va să zică coade fără păr. Mândr.
281. Adecă va să zică că fieştecare îş ia pedeapsa cu totul măsurată după greşala ce au făcut. C. Criticos.
a) Ba nu aşa, ci precum zice Scriptura: nas pentru nas, urechie pentru urechie! Adecă cu ce mădulariu au păcătuit, prin acelaş' să pedepseşte. P. Desidem.
282. Aici să mă ierte Parpangel! O face prea groasă! Că cine au auzit ca dracii să aibă copii. Simpliţian.
a) Şi pentru ce nu? Eu am cetit la Scriptură, că în zilele de demult, fii lui Dumnezieu s-au îndrăjit cu fetele oamenilor şi au făcut copii, şi din copii aceia apoi s-au făcut urieşi. Pentru ce dară să nu poată face draci cu strigoile copii! Popa Ciuhurezu din Broşteni.
b) Popa Ciuhurezu să vede a avea dreptate, căci că ceteşte la un istoric foarte vechiu, anume Iordán (sau, cum zic alţii, Iornánd), care zice că un craiu a gotilor au izgonit din tabără un feliu de vrăjitori şi strige, care apoi dând în pustietate de draci au făcut copii, şi dintr-acei copii s-au născut hunii. Erudiţian.
283. Tocma aşa s-află zugrăvit şi în biserica noastră! Onochef.
a) Parpangel aici bate şaua să să preceapă iapa, adecă să auză Romica. Mustru ot Punt.
284. Asta-mi place! Aceasta-i pedeapsa lor cea mai cuviincioasă, căci precum au făcut ei, aşa li să face şi lor. Simpliţian.
285. Asta-i ca şi cum spune la mithologhie, că Midas, un craiu lacom, au cerut de la zei ca să-i deie acel dar, ori ce va lua în mână să să facă aur. Şi zei l-au ascultat; iar el cu mare bucurie văzând că ori de ce să atinge să preface în aur, când fu vreme de masă, şezu să mănânce şi, cât să atinsă de pâne, să făcu aur, păharul cu vin aşijdere. În urmă tânguindu-să de nebunia sa, muri de foame. Erudiţian.
286. Cu toate aceste este de a întreba, oare adevărate-s aceste ce ne înşiră aici Parpangel? Căci multe spune el, care nu să împrotivesc credinţii noastre, dar şi multe alte care nu pot să fie crezute nicecacum; spre pildă: că în iad fac cârnaţi şi sunt dughene cu marfă şi ca de aceste. Deci eu socotesc că ţiganul auzind multe despre muncile iadului şi văzând şi pe la une beserici zugrăvit iadul, după ce-au leşinat, întru fierbinţala sângelui, mintea lui i-au buiguit aceste care el le ţinea minte, şi în urmă însuş credea că au văzut acele. C. Criticos.
a) Poate fi şi aceasta, că el buiguind de acest feliu de lucruri, în urmă ş-au făcut o sìstimă (aşezământ), ca să-ş facă nume la ţiganii săi şi să să facă dătătoriu de lege, precum bine au băgat de samă mai sus numitul Talalău care zice că Parpangel mai târziu la nice un sfat nu s-au mestecat cu ţiganii şi nici au vorbit la adunările lor, ci au tăcut numa şi au ascultat, ca să să vază mai înţălept. Erudiţian.
287. Între norod şi acum este crezătoria că mergând la raiu, trebue să treacă sufletul prin noao vămi, şi fiindcă pe astă lume vămile totdeună s-află pe lângă poduri, deci şi noao poduri caută să fie. M. P.
a) Acum înţăleg pentru ce orbeţii noştri pe la târguri zic: „Să-ţi fie evangheliile cetite şi vămile plătite !" Onoch.
b) Ba şi banul care să pune pe piept mortului pentru aceasta să dă, ca să-ş plătească vămile! Popa Nătărău din Tândarânda.
288. Dintr-aceste doao strofe să cunoaşte fără îndoială că ţiganul bârfeşte, căci socoteşte că raiul e îngrădit, ca şi casa ţăranilor. C. Criticos.
a) Acea n-ar fi nemic, căci prin hudă va să zică ferestruică, dar de cuvintele lui Sân Pietru este întrebare, că adiafor este ori în ce hai merge cineva la rai! Simpliţian.
289. Iată precum am zis eu, să arată ş-aici, că ţiganul au auzit povestind de aceste pe ţărani şi în buiguială fiind apoi, mintea tot cu acestea i să îndeletnice; iar el însănătoşindu-să credea toate adevărate, ca când s-ar fi întâmplat. Criticos.
a) Poate că el n-au fost în raiul nostru a creştinilor, ci în raiul ţiganilor. Onochef.
b) Bine zice chir Onochefalos, căci de raiul nostru almintre vorbesc s. s. părinţi. Popa Nătăroi.
290. La multe neamuri este raiul zugrăvit, însă în multe chipuri; spre pildă raiul turcilor.
291. Vezi dară că-i aşa cum am zis eu, că ţiganul, ca să să facă un dătătoriu de lege la ţigani, şi doară să facă o relighie noao, au adaus aceste din capul său, ştiind că ţiganilor a lucra nu le place, ci a şedea ş-a mânca; şi fiindcă ţiganii erau iubitori de acest feliu de mâncări, şi Parpangel le povesteşte, după gustul lor, ca să aibă mai multă poftă. Erudiţian.
292. Acesta-i adevărat raiul ţiganilor. C. Criticos.
293. Acum văd şi eu că au fost raiul ţigănesc, căci şi moşu lui Parpangel era acolo, şi tată-său. Onochef.
294. Poetul nostru, de bună samă au vrut să imiteze pe Virghil, când scrie că Eneia a mers la Câmpii Elisèi.
295. Aceste sunt neşte lucruri care eu nu le înţeleg. Idiot.
a) Nici eu, vere! Onoch.
296. Cum poate să fie aceasta, că Parpangel caută numa oare câteva minute prin inel şi văzu atâte! Însă toate ca toate, iar' cum putu el vedea că într-o noapte, spre zori de zioo, acel voinic sosi la cele trei fete de împărat? Criticos.
a) Dacă aşa i s-au arătat! Onoch.
297. Poetul iar' începe cântecul cu un moral ţigănesc, adecă că în pântece pline este toată învăţătura. Om vedea cum va dovedi el aceasta. M. P.
298. Poetul acesta, eu văd că de nime bine nu vorbeşte. Acum s-apucă şi de săhastrii, amărâtul, şi nu ştie că toată învăţătura lumii aceştia e gunoiu înaintea lui Dumnezieu, şi acei precuvioşi părinţi, măcar că putea să să procopsască în ştiinţele deşerte, dar le defăima şi să frângea cu posturi şi tot feliu de netihnă omenească, ca să dobândească împărăţia ceriurilor. Păr. Evlavios.
a) Aşa dară bine zice poetul că ei nu o aflat nice o învăţătură!...
Mustrul ot Punt.
b) Poetul aici vorbeşte de învăţăturile lumeşti; deci lucrul, precum îl socoteşte el fireşte în sine, este adevărat. Musofilos.
299. Bactra au fost în părţile Midii, despre Răsărit, şi, precum s-arată din istoriile vechi, acolo au fost odinioară scóla ştiinţelor şi a învăţăturilor; aceaia au fost patria vestitului Zoroástru; de-acolo au împrumutat apoi Vavilónul, în Haldéa, cunoştinţele sale, apoi Finichia şi Eghiptul, unde era cetateaMèmfi, şi de-acolo mai târziu au venit la greci. Mitr. Perea.
300. Eu întii mă minunai de tema poetului, socotind că nu va putea să iasă din lavirint, dar acum văd că are dreptate şi nu-i de a zice împrotivă. Criticos.
301. Dintru aceste socoteli să vede că bine au zis oarecând neştine, că nu este aşa de fără minte socotinţă în lume, care să nu fie avut patronul ş-apărătoriul său.
a) Preadevărat! că multe foarte sunt socotinţe de acel feliu, care certate bine, după arătarea minţii ceii mai lămurate, s-află în urmă că sunt himere şi izvodiri buiguitoare; şi totuş, să primesc de neamuri întregi! Alitofilos.
302. Curios lucru! Deac' ar fi toţi boieri, cine ar fi atunci slugă? Mândrilă.
a) Numa să fiu eu boieriu, sluga să află îndată, pe bună leafă. Onoch.
b) Că nu-i aşa, vere! Căci cându-s toţi boieri, atuncia nu poţi avea alt slugă fără pe boieriu; însă care-i boieriu ca şi tine, nu va merge să slujască la altul. Idiot.
v) Mi să pare că aceasta-i totuna: ori să fie toţi ţărani, ori toţi boieri; osăbirea este numa întru numire. C. Criticos.
303. Delegat, adecă hotărât despre mulţime şi solitoriu.
304. Adecă bătrânii socotindu-să că unde să adună tot norodul fără osăbire nu să poate izprăvi nimica, pentru aceasta hotărâră ca dintru toată ceata să să aleagă unul care-i mai învăţat şi procopsit dintru toţi, şi fieşte care ceată să-şi trimeată omul său ales, la soborul de obşte; la care sobor să nu fie alţii fără numai aceşti delegaţi. M. P.
305. Acolo zice poetul că s-au întâmplat de au fost aleşi oamenii cei mai înţălepţi şi cu minte, ca şi pe vremea răvoluţii franţozeşti, în Paris. M. P.
a) Dintr-acest loc să ştie că autoriu cărţii au scris pe acea vreme. Criticos.
306. Zice autoriu că, după izvodul cărţilor din Cioara, foarte multe lucruri bune au aşezat aceşti învăţaţi ţigăneşti, da' toate nu s-au putut scrie. M. P.
307. Baroreu adecă grăieşte pentru monarhie sau stăpânia unui şi ia dovada sa din fire, zicând că firea întru toate ne-arată că toată oblăduirea bună stă întru o putere cârmuitoare şi nu întru mai multe; precum zice că capul la om cârmuieşte toate celelalte mădulări, aşa şi întru o ţară, numai unul să fie care cârmuieşte, iar nu mai mulţi. M. P.
308. Eu nu-l înţăleg; îm pare că vorbeşte într-altă limbă. Idiot.
a) Eu încă nu-l înţăleg, măcar vorbeşte romăneşte. Onoch.
309. Monarh va să zică sângur stăpânitoriu. Însă trebuie a lua sama că cuvântul cetate, vorbind politiceşte, nu să înţălege locul cel întărit cu ziduri sau tăria, precum la vorba de obşte, ci în noima învăţată şi politicească să înţălege adunarea tuturor oamenilor de supt o stăpânie sau, de obşte vorbind, toată ţara, căci vine de la cuvântul lătinesc civitas (ţivitas), carea să alcătuieşte din cives(ţives) adecă cetăţeni. Iar' democraţia va să zică stăpânia norodului, când adeca norodul stăpâneşte. C. Filologos.
310. Primariu va să zică de rândul dintii. Fil.
311. Adecă va să zică Baroreu că democraţia sau când puterea poruncitoare este în mâna norodului, atuncia să rădică la dregătorii cele de întii, intrigánţii ş-amegeii, pentru că aceşte ştiu măguli mulţime şi a o trage în partea sa prin daruri; şi aceşti apoi dau voie norodului şi volnicie. Apoi când să tâmplă de ajunge unul întreg şi îmbunătăţit, la cârma democraţiei, şi va să-i stringă spre ascultarea legii, atuncea gloata învăţată la volnicie, ştiind că ea stăpâneşte, nu păzeşte nici o măsură şi strică toate, încă şi cele mai bune tocmele. M. P.
312. Iară (merge Baroreu zicând) pe cel om bun care vru să facă bine ţării şi să aducă rânduială, îi trimite în urgie, precum trimisără athenienii pe dreptul Aristid.
a) Ostracă este cuvânt grecesc.
313. Repùblecă va să zică lucrul de obşte sau interèsul al tuturor de obşte; pentru aceasta stăpânia, unde fieşcare din norod şi toţi depreună au parte la cârma împărăţii sau a ţării, s-au zis de la latinirespublica, adecă după chipul voroavei noastre de astezi, repùblecă, şi să osăbeşte de la monarhie prin aceasta că la monarhie, precum noima cuvântului grecesc arată, numai unul porunceşte şi pune legi, iar toţi ceialalţi trebuie să asculte. Pentru aceasta zice Baroreu că unde mai mulţi sau toţi poruncesc, acolo totdeauna vrajbă şi gâlceavă este.
314. Deci (adauge Baroreu), mai bună este monarhia, unde nu pot fi acest feliu de gâlcevi pentru întieţime. De aristocraţie (zice el) nu-i teamă, căci nime nu este aşa nebun ca să vreie mai mulţi domni asupra sa. M. P.
315. Predeştinat este cuvânt lătinesc, şi poetul ne având asemene cuvânt romănesc ca să-ş tălmăcească gândul său, au împrumutat de la lătenie. Acest cuvânt va să zică: mai nainte orânduit sau hotărât spre ceva. Deci va să zică poetul cu alte cuvinte: a cărui este ursita să slujească, acel mai bucuros voieşte a sluji unùi decât la mai mulţi. C. Filologos.
316. Baroreu începe tocma de la Adam şi Eva, şi zice: istoria vremilor ne arată că la epoca (adecă începutu vremii) întie a neamului omenesc, n-au fost nice o stăpânie pe lume, numa stăpânia firească ce au părinţii asupra fiilor săi; atuncia fiind toţi cei mai mici supuşi din firea celui mai bătrân, bucuros să supunea şi cu voia lor, fiind între dânşii şi legătură de sânge, căci să oblăduiea de cătră cel mai bătrân părinteşte şi cu blândeţe. Iară, după ce oamenii să mulţiră pe faţa pământului, atunci şi familiile să înmulţiră, că să născură feciori din feciori şi din nepoţi strănepoţi; acestor strănepoţi le era mai aproape tatul lor şi fraţii, decât strămoşul şi al triile veri; deci mearsă răcindu-să legătura de sânge întru dânşii, şi iară să împărţiră în mai multe familii părinţeşti. Atunci (zice Baroreu) începudreptul celui mai tare, adecă dreptatea mergea după tărie, căci cel mai tare făcea ce-i plăcea şi nime nu putea să-l contenească, nefiind încă legile; iar' vâlfa părintească rămasă fără enèrghie (putere). M. P.
317. Anárhie va să zică din cuvânt în cuvânt nestăpânie sau nerânduială, adecă o stare a neamului, în care nu este nici o chivernisală, ci fieştecare lucrează de capul său. Atuncia dară (zice Baroreu) au început anarhia. Această namilă sângeroasă multă vreme necăji neamul omenesc, pănă ce oamenii sâliţi fiind de nevoie, să înţăleasără unul cu altul şi adunându-să la un loc hotărî mai multe familii, să sfătuiră cum ar face ca să scape de volnicia celor mai puternici şi de asuprelele din afară; ş-aflară să facă o legătură între sine şi o cetate, adecă o soţietate cu lăcuirea împreună, ca într-acest chip uniţi fiind mai lesne să să poată apăra de năpădirile străinilor; însă stăpânia nu dedere la nici unul în mână, ci aşezându-şi oarecare legi temeinice, hotărâră ca voia tuturora să fie lege şi, după aceasta să să facă toate. M. P.
318. Însă fiindcă acest feliu de stăpânie care de pe grecie să cheamă democraţia, adecă stăpânia norodului, nu poate să trăiască multă vreme, că într-un norod totdeuna să află unii mai iscusiţi, mai puternici decât alţii, carii făcându-şi partnici încep a să învolnici şi a despotisi pe alţii, de unde făcându-să apoi împărechieri începură războaiele din lăuntru (cetăţăneşti). Şi după lungi războaie căpeteniile părţilor să împăcară şi făcând între sine de- osăbite tocmele, ca ei însuşi să stăpânească, aşezară o noao stăpânie care să zice, de la greci, aristocraţie, adecă stăpânia fruntaşilor sau celor mai puternici dintru neam; iar norodul care le ajută la aceasta, rămasă de mascară, rămasă supus acestor aristocraţi. M. P.
319. Dar fiindcă între aristocraţi sau mai mulţi asemene domnitori nu poate să fie pace delungată, căci fieşcare dintr-ânşii va să fie cel mai de frunte, deci care-i mai iscusit dintr-ânşii acuşi supune sau pierde pe ceialalţi şi să face sângur stăpân. Apoi măgulind mulţimea cu vorbe dulci şi daruri şi alte făgăduinţi, îş găteşte pe-îndelete tronul de monarhie, căci mulţimea ostănită de atâte războaie şi valuri, oftând pace, bucuros i să supune, iară el ferindu-să de a face cuiva sâlă şi rău, începe a-i chivernisi ca ş-un părinte.
320. Aşa (încheind Baroreu) mearsără stăpâniile schimbându-să şi făcându-să una dintr-alta, pănă ajunsără la monárhie şi văzând oamenii, prin lungă ispită, că aceasta-i cea mai deplină, o aşezară de veci să fie. M. P.
321. Slobozan, precum s-arată, vra să arete că republeca e mai bună stăpânie decât monarhia.Republeca va să zică o stăpânie unde norodu prin legi aşezate de dânsul şi prin dregători din mijlocul lui, cu voia de obşte aleşi, să cârmuiesc toate lucrurile ţării. Monarh absolut, un sângur domnitoriu, care sângur aşază legi după voia sa şi el nu este legat cu nice o lege; iară proprietate este cuvânt strămoşesc şi însemnează însuşimile de osăbi a unii persoane sau unui lucru, precum a focului este firea a arde şi a încălzi; această fire ce nu să cuvine altui lucru, fără numa lui însuş', să cheamă de cătră unii de ai noştri însuşime, iar alţii alsăuire. Autoriul Ţiganiadii o cheamă proprietate şi, precum socotesc, foarte bine, căci românii din Ardeal şi acum obicinuesc cuvântul propriu şi zic asta-i propriu a meu, adecă însuş al mieu; apoi acest cuvânt îl au şi fraţii noştri italienii. Filologos.
322. Slobozanul zice că numa la cea tâmplare ar fi şi el pentru monarhie, când să fie un monarh dintru toţi pământenii cel mai bun, drept şi cu minte, care să stăpânească ca ş-un părinte, însă ca să fie depreună şi nemuritoriu. Căci, deacă nu va fi nemuritoriu, atuncia trebuie a să teme de fii şi nepoţii lor. M. P.
a) Aşa dară Slobozan nu este cu totul împrotiva monarhiei, ci numa pentru că să teme ca să nu ajungă la monarhie oameni răi, care să despotisască norodul. Erudiţian.
323. Îm pare că Slobozan nu grăieşte rău, căci deacă vom deosăbi idèa părintelui de la stăpânitoriul unii ţări sau împărăţii, ce rămâne? adecă vitrecul care nu iubeşte pre fii ţării! Iustin istoricul, alcătuitoriul istorii a lui Trogus Pompeius, încă zice că întru început domnii şi craii era părinţii supusului norod. Erudiţian.
a) Aşadar bine zice Slobozan! Mândrilă.
324. Slobozan mergând mai departe, zice că tâmplându-să întru o ţară numa unul dintru monarşi care să fie rău, atunci nu să pot socoti toate nefericirile ce asupresc pe un norod. Dar', zice, să punem că toţi monarşii din sine însăşi vor fi buni, fiindcă nice o pricină au de a fi răi, ascultându-să şi cinstindu-să de cătră toţi; totuş' zice el că şi din altă pricină monarhia nu-i place. M. P.
325. Lord sau lorzi sunt boierii cei mai mari, cum în Anglia (Ingheltèra); paìri încă va să zică tot aceaiaş'.
a) Acum văd eu pentru ce Slobozan nu va să aibă monarşi, adecă că măcar că monarşii sunt buni, dar fiindcă ei arareori sunt în stare de a cunoaşte toate ce să tâmplă în ţară şi de a fi pretutindine de faţă, trebuie să să lasă pe miniştrii săi, şi apoi toate lucrurile atârnă în voia acestor oameni. Aceasta încă nu-i fără temei. C. Criticos.
326. Pentru că (zice Slobozan) monarşii spre aceasta (adecă la dregătoria de miniştri) aleg mai cu samă pre cei care-s pe lângă sine, care mai cu samă sunt curteni, adecă ciocotniţitori şi intriganţi, care ştiu pe monarh aşa de bine a-l purta, cât în urmă el să face robul lor; ş-apoi ei stăpânesc. M. P.
a) Aceasta să află mai vârtos la istoria împăraţilor de la Roma şi de la Ţarigrad, unde stăpânea famenii, precum cel vestit Hrisafie şi Eutropie şi alţii. Erudiţian.
327. Slobozan zice că această ce spune el s-află în istoria crailor şi a împăraţilor. Deci, măcar să fie după theorie (privinţa minţii cuvântătoare) monarhia cea mai desăvârşită stăpânie, totuş' ispitirea veacurilor trecute au arătat că monarhia în practecă (în aiava pusă la lucrare) nu are acele lăudate bunătăţi; ba de-împrotivă s-arată că din monarhie totdeuna, în urmă s-au ales despoţia. M. P.
a) Încât e pentru practecă, adevărat zice Slobozan. Erudiţian.
328. Aici aduce o asemănare care trebuie aşa să să înţăleagă, că copaciul să asamănă cu o ţară, iar cariul cu monarhul; deci de-ar fi ţara cât de mare, cu toate ajunsă şi înflorind cu de toate învăţăturile, totuş', deacă vei pune întrânsa un sângur stăpânitoriu, măcar să fie el strâns cu multe legi şi să aibă vâlfă cât de mică, totuş', din vreme în vreme, el ştie aşa a-şi mări putinţa şi a să deslega de legi, cât mai pe urmă să face absolut şi strică toată slobozia ţării. M. P.
329. Merge Slobozan desputând şi zice: deci în zădar va zice nescare că să pot pune legi şi pentru stăpânitoriu, care să-l ţie în frâu, căci la aceaia, ca cineva să să sâlească a păzi legea, trebuie a avea putere silitoare; şi cum vei sâli pe stăpânitoriu, când el are puterea în mână? M. Pe.
a) Eu nu înţăleg nimic din toate sfaturile aceste gurguiate. Idiotiseanul.
b) Mie încă nu-mi intră în minte, vere; numa atâta precep şi eu, că mai bine-i a avea un domn bun decât rău. Onoch.
330. Speriénţa va să zică ispitirea de toate zilele sau, precum zic latinii, experienţia. Filolog.
a) Toţi mişeii mai bine voiesc o republică, ca să poată şi ei sfătui şi a să pune la dregătorii. Arhonda Suspusanul.
b) Însă Arhonda doreşte monarhia, ştiind că întrânsa va sfătui el!... Mustrul ot Puntureni.
v) Eu aş voi multe dintru cele ce au zis Baroreu şi n-aş lăpăda nice ceste ce zice Slobozan, adecă, de-ar putea să fie, aş face o monarho-republecă. C. Politicos.
331. Aici face osăbire între stăpânirea republicană şi cea monarhicească şi zice că în republecă nu să dau porunci volniceşte, ci după legi aşezate şi toţi cetăţenii au asemene drepturi, iar în monarhie numa monarhul porunceşte după voie şi ceialalţi caută să asculte. M. P.
332. Adecă toţi fii patrii din ţară sunt slugile unui de obşte stăpân şi toate averile lor sunt numa cu numele a lor, căci monarhul le socoteşte ca visteria sa. Cu adevărat (zice el) că monarhul dă multe porunci, dar toate sunt pentru biruri şi dări, iar nice una spre folosul lor. Monarhul nu caută numa să-şi strângă avuţii. M. P.
333. Nobli este cuvânt lătinesc, de la nòbilis ce însemnează un lucru ales, mai gingaş şi mai de preţ decât altele: de aici apoi s-au zis oamenii mai de neam, mai ales la romani, nòbiles, adecă cei aleşi din neam, la carii să numără patriţii şi de rândul călăraşilor (ordinis ecvestris) carii la oaste făcea slujba de călăraşi cu cheltuiala sa. De-acolo, în vremile de mai pe urmă, s-au numit nobiles, pe care craii şi împăraţii, pentru credinţa lor şi slujba, îi numea nòbiles, dându-le pământuri şi moşii. Pentru aceşti mai de pe urmă grăieşte Slobozan, carii astezi în Ardeal să zic nemeşi, iar la Moldova mazìli. Slobozan le zice nobli, de la lătenie, şi bine le zice, căci după pronunţiaţia limbii noastre de-acum, nu să pot zice nòbili, ci nobli. Filologos.
334. Slobozan aici face altă asămănare, care nu este prea priitoare monarşilor. Monarhul (zice el) este ca ş-un păcurariu, care mulge, tunde atâtea mii de oi şi mâncă, ba şi vinde mieii lor; şi atâte oi sunt numa pentru el sângur!...
a) Mai că aşa este, de vom socoti bine! Onoch.
335. Deci (închiee urătoriul), pe care îngreunează lâna, aleagă-ş un păcurariu care să-l mulgă, să tunză, să-l mânce, ba şi să-l vânză; eu mai bine voiu să moriu. M. P.
a) Cu toate aceste, Slobozan să vede mai multe din ură a vorbi decât după adevăr, căci pe vremile noastre nu sunt aşa monarşii. C. Criticos.
b) Însă nice el nu vorbeşte de monarşii de-acum, ci de cei de demult. Simpliţian.
336. Iarăş' un moral. Poetul să plânge că are inimă sânţitoare şi n-are putere ca să pedepsească pe cei care asupresc pe oameni, apoi zice că neamul omenesc este foarte ticălos... fiindcă de atâte mii de ani de când trăieşte pe pământ, încă n-au ieşit din pruncie şi n-au venit la vârsta de bărbat, ci purure întru neputinţă şi întunerec rămâne. Când privesc la aceasta (zice poetul), plâng întins, cum au plâns odinioară Eraclit! M. P.
a) Spun istoricii că dedemult era doi filosofi ce avea fire de împrotivă unul altui; unul era Democrit care râdea de oameni şi de lume, şi deacă-l întreba cineva el răspundea că râde de nebuniile oamenilor; altul era Eraclit care întins plângea, şi fiind întrebat pentru ce plânge, răspundea: pentru ticăloşia şi patimile oamenilor. C. Erudiţian.
337. Poetul zice că omul e aşa de ticălos, cât face lucruri care dobitoacele nu le fac. Apoi zice că omul în lume cu atâte slăbiciuni fireşti care neapărat îl încungiură, atâta este asuprit, cât puţină vreme îi rămâne de veselie; iar' el cu mintea neaşezată, ş-acele puţine ceasuri îşi otrăveşte dându-să patimilor fireşti, râvnii şi lăcomii. M. P.
338. Unii (zice el) merg în ţări departe pentru bogăţie, şi în urmă înecându-să în mări, rămân peştilor de hrană; pe alţii apucă patima de domnie şi în urmă, neputându-şi săvârşi proiecturile, pier cu toată familia sa. Erudiţian.
339. Iar' când ajung unii ca aceşti la domnie, atuncea să fac despoţi şi tirani şi prădează ţările împrejur. Iată (zice el) Alexandru împărat cu oastea sa junghie o jumătate de lume, şi pentru adecă ca să-ş' facă nume de eroe; romanii junghiară ceaialaltă jumătate pentru slava deşartă a triumfului! M. P.
a) Ţtiut lucru este că nu fieştecare gheneral roman după izbânda asupra nepretenului putea să facă triumf: multe mii trebuiea mai întii să puie supt sabie pănă i să da slobozie a intra în Roma cu triumf. Erudiţian.
340. Cinghişhan au fost un puternic împărat a mongolilor care începând de la Hina au pustiit ş-au robit toată Asia pănă la India, iar Tamerlan sau Timurhan încă au fost aceloraş mongoli împărat, care aşijdere toată Asia au povoit cu oştile sale. Filologos.
341. Deci zice poetul că aceşti doi împăraţi tot aceaia făcea ce-au făcut Alexandru şi romanii, însă din altă pricină, adecă că mongolii vrea pe toţi să şteargă de pe faţa pământului, care sunt de alt neam ş-altă lege. Aşijdere şi Mahomet făcu; iară ispánii (spaniolii) pentru neşte pietrii cu aur, ucisără pe toţi mexicanii. Şi acestor tuturor mari tâlhari, tu, oame, deduşi putere şi ajutoriu ca să-ţi junghie fraţii, strígă în urma poetul. M. P.
342. Însă aceasta nu-i destul (zice el): tu, oame, iscodeşti dumnezei noi, ce sunt împrotiva adevăratului Dumnezeu; scorneşti noao credinţi ce-s împrotiva minţii ş-a firii omeneşti: înveţi neşte dogme ce nime nu le precepe, după care a tale deşerte învăţături omul nu trebuie să vază ce vede, nice să ştie, ce ştie, ci numai aceaia ce i să spune.
343. Tu, oame (zice) înveţi că mintea-i nebunie, firea necurată şi toate faptele minţii adevărate cu sabie şi foc goneşti. M. P.
344. Apoi spune poetul mai încolo cum oamenii îşi închipuiesc noao legi şi credinţi, cât mai pe urmă nu să precep înşii, şi să hulesc unii pe alţii, să dăfaimă, să strică. Jidovul pe toţi ce-s de altă credinţă i-ar tăia de istov ca şi pe filisteni, căci crede deşert că aşa porunceşte Dumnezeu. Turci încă n-au sfială, ş-ar ucide pe ghiauri (necredincioşi) să poată, căci aşa cetesc din Coranul său. M. P.
345. Ba şi noi, creştinii ardeam câteodată pe necredincioşi, cum ard ş-astăzi spaniolii cu sfânta incviziţie pe jidovi şi pe alţii! Într-acea, zice, preoţii tuturor credinţelor deşerte strigă cătră norod să deie lui Dumnezeu (adecă lor) şi făgăduiesc raiul! M. P.
346. Mare cu adevărat juruinţă, că cine nu ş-ar da toate pentru raiu! deacă s-ar putea cumpăra raiu cu bani... Ţ-alte lucruri mai scumpe, cum sunt pietrile nestemate! M. P.
a) Poetul moralisind oarecâtă vreme, zice cătră musă să lase aceste lucruri, fiindcă nu este bine a spune lucrurile, să fie cât de bune ş-adevărate, când oamenii nu le primesc. M. P.
b) Adecă cum zisă Hs: nu aruncaţi mărgăritarul înaintea porcilor. Popa Mustrul din Puntureni.
347. Deputáţia, adecă toţi deputaţii sau delegaţii depreună. Slobozan cânta biruinţă! Adecă Slobozan socotea că el cu voroava lui au biruit pe Baroreu. Janalău zice: măcar că eu doară nu sunt destoinic a mă împrotivi cu cuvântul celor ce oráră înaintea mea, dar fiindcă aici suntem adunaţi pentru binele de obşte, trebuie a sfătui cum să cuvine. M. P.
348. Încumet este cuvânt romănesc, pe une locuri acum învechit, şi însemnează nu mă încred sau, cum zic ardelenii, nu mă bizuiesc. Filologos.
349. Voroava lui Janalău merge într-acolo, că nu să poate cu totul nici lăuda, nici huli chipul vreunii stăpânii, adecă nici a monarhiei, nici a republicii sau democraţii, căci firea norodului şi împrejurărilor pot să facă şi pe una şi pe alta, bună sau rea, adecă obiceaiurile norodului la care să aşază chipul de stăpânie. M. P.
350. Sunt noroadele bune şi blânde, cu năravuri îmbunătăţite, atuncea la noroade ca aceste, poţi da formă de stăpânie oricât de slobodă, adecă măcar să fie şi democraţia cu toată volnicia de norod, căci norodul totdeuna va rămânea întru hotarele cuviinţii, având năravuri bune. Iară norodul spre rău învăţat, neodihnit şi stricat, la un norod ca acela, de ai face măcarce legi sfinte şi măcarce chip de stăpânie strânsă să le dai, nu-i vei putea drege numa cu legile şi pedepse. Zice adecă în urmă: la un norod bun, va fi bună şi monarhia şi democraţia, dar la cel rău, şi una ş-alta va fi rea. M. P.
351. Acum vine Janalău la thema sa. Deci (zice) unul care va să aşeze vreo stăpânie în norod, trebuie mai întii de toate să aducă întru norodul acela obiceaiuri bune, adecă (precum să vede a fi scoposul lui Janalău) să înceapă de la creşterea tinerilor, să rânduiască şcoale şi învăţători de norod care să îndrepteze spre fapte îmbunătăţite pe oameni din pruncie. Acest temeiu pus, poate el apoi să aşeze măcarce stăpânie, luând sama pururea şi la firea norodului, firea locului, şi după aceste chibzuind să aşeze legile. M. P.
352. Deci (zice Janalău) eu din sine nu voi lăuda nice pe o stăpânie, nice o voi defăima, ci numa voi arăta cele bune şi rele, ce să află în stăpânia monarhicească şi democratecească.
353. Începe Janalău a desvolbi răul ce cuprinde în sine monarhia, şi zice: oamenii toţi câţi sunt pe lume, să nasc asemene, nici firea din sineşi îi osăbeşte la naşterea lor. Aşa dară din fire toţi sunt de potrivă şi toţi au aceleşi drepturi: pentru aceasta (vorbind despre oameni, precum să află ei afară de soţietate aşezată şi stăpânie hotărâtă) nu poate zice unul cătră ceialalţi: eu-s mai mare decât voi! căci totdeuna cei mai mulţi îi dovedesc mai pe urmă că el numa un cap are, şi unul nu poate să supue pre atâţa. Pentru aceasta, zice Janalău, unul nu poate să stăpânească, dar nici mai mulţi, de ar fi cât de înţălepţi, căci şi cei înţălepţi în urmă sunt oameni pătimaşi şi dacă li să dă putere în mână, prin lungă poruncire, în urmă porunceşte după voia sa, uitându-şi că-i greu a împlini toate poruncile ce nu sunt spre folosul de obşte, ci numai spre a poruncitoriului. Acest poruncitoriu câteodată apoi să învaţă şi a asupri pe supuşi şi pune norodul la prăpaste. M. P.
354. Drept aceasta nime să nu stăpânească, fără numa legea; să hotărâm dar legi bune, după care să fim cârmuiţi prin alese dintre noi persoane cinstite. Însă acele persoane să nu fie la dregătorii pănă la moartea lor, ci numa pănă la vreme hotărâtă, căci, zice el, dregătorii cei ce-s rânduiţi pe toată viaţa lor, sunt un feliu de despoţi. M. P.
355. Aceşti feliu de dregători ştiind că ei vor fi deapururea pănă trăesc la acele vrednicii, luându-să de mână, sânguri mâncă veniturile de obşte. Iară (zice Janalău) când dregătorii aleşi din voia tuturor au să dregătorească numa păn' la o vreme hotărâtă de un an, doi sau trii, atunci nu-i de a să teme ca să să facă despoţi, căci să tem că, deacă vor fi lăpădaţi din dregătorie, să nu să tragă la răspuns. M. P.
a) Organisită va să zică rânduită. Vine acest cuvânt de la organ, care cuvânt să află şi la Meneiulnostru; de-acolo s-au făcut organisesc, adecă bine împărţesc sau orânduiesc părţile. Aşijdere,avtoritate va să zică vâlfă a celui mai mare sau mai bătrân. Filologos.
356. Aici îşi deschide Janalău mintea mai chiar şi zice că la stăpânia ce au să aşeze ţiganii este de trebuinţă, ca în frunte să fie un feliu de monarhie, însă cu foarte înguste hotară şi numa la împrejurări afară de rând, când poftesc trebile ţării ca curând să să facă toate cuviincioasele orândueli spre apărarea binelui de obşte.
a) Adecă, precum înţăleg eu, Janalău vra să fie dictatură, ca şi cum era la romani când să ivea vreo primejdie şi cerea grabnică lucrare; căci atunci romanii văzând că dacă lucru va merge la sfătuirea de obşte, după rânduiala aşezată, va ţinea oarecâte zile pănă când să va face hotărâre de la sănat; iar' într-acea vreme poate fi târziu sfatul. Erudiţian.
b) Eu tot am ascultat încătro va să meargă Janalău cu sfătuirea, dar acum văd că au fost mare politic, căci cei mai procopsiţi politici să ţin de această socotinţă, că republica romanilor pentru aceasta au treit atâte veacuri, că au ştiut mesteca la democraţie şi monarhia, adecă dictatura care este un feliu de monarhie absolută; însă numa la trebile, precum s-au arătat mai sus. Şi cu adevărat întru aceasta monarhia are preferenţia sa mai nainte de altele; căci să púnem o republecă, şi cum că un monarh de-aproape, cu foarte mare putere, neaşteptat intră în ţară, aşa cât oastea lui merge cu vestea împreună! Atuncea întreb pe republicani: ce vor face? când ei, după aşezământul republican, nu pot să facă nimica fără de sfatul de obşte a sănatului. Deci pănă să va strânge sănatul, pănă va sfătui şi va hotărî ce este de a face, iacă neprietenul poate cuprinde toată ţara! Dar, după rânduiala de dictator, acesta numindu-să, lucrează după sfatul său, nice poate să ştie protivnicul de sfaturile lui. C. Politicos.
357. Destul că Janalău purtă biruinţă, că toţi să plecară după sfatul lui, adecă făcură o stăpânie, unde precum norodul aşa şi cei aleşi din norod să aibă cuvânt şi sfat la trebile ţării de obşte, însă în sine să fie republică, cu putere la deosăbite împrejurări să poată alege ş-un dictator. Cu un cuvânt, au ales dintru toate chipurile de stăpânie cele ce sunt mai bune. Erudiţian.
358. Nu ştiu cum, la toate lucrurile bune să tâmplă o împedecare. Istoria ne arată cu miile de aceste tâmplări care apoi au fost în veci stricătoare noroadelor. Mulţimea fără socoteală cu sfatul său cel nebun au stricat într-o clipită toate care multe veacuri s-au alcătuit. Aşa fu cu ţiganii ce stricară acest lăudat aşezământ. Politicos.
a) Mă tem să nu fie răzvrătit norodul ţigănesc oarecare din voievozi, care doară poftea să fie vodă sau craiu.
Eu am căutat la luările aminte ce au făcut Talalău la orighinal şi am aflat că Goleman şi Tandaler nu era bucuroşi că ei n-au fost trimişi la cel sobor de învăţaţi; şi auzind că acel sobor nu va să facă un craiu sau vodă, la care domnie amândoi căsca, drept aceasta, pe supt mână, cum să zice, au întărâtat gloata ţigănească, zicând că acei învăţaţi din care vorbesc aşa că nime nu-i înţălege ce zic şi fac un aşezământ care nu-i de nice o treabă în ţigănie. Erudiţian.
359. Vezi mulţimea fără sfat, deacă să porneşte o dată, cum n-ascultă cuvânt! Politicos.
a) Încai să fie cerut sama de la săbor şi să să fie încredinţat de faptele lor mai nainte de a-i judeca. Criticos.
360. Iacă că Tandaler nu va să ştie de democraţii şi republece, ci întii acum vorbeşte. Mândrilă.
a) Dacă-i pentru întia vorbire, prepusul mai bine cade pe Cucavel! P. Mustrul.
b) Aşa gândesc şi eu! Onoch.
361. Tandaler, de bună samă, era mai nainte credinţat că-l vor alege pe dânsul, mai vârtos după atâta vitejie ce arătasă. Criticos.
a) Adecă pentru că să bătu cu boii. Mustrul.
b) Când îl luă taurul moldovenesc în coarne. Onoch.
362. Iacă că Tandaler nu va să ştie de democraţii şi republece, ci îndată zice să aleagă pe un vodă! de unde şi eu cred că bine au însemnat Talalău la izvod.
Mândrilă.
a) Însă Drăghici să vede că nu-i de sfatul lor. M. P.
363. Precum văd eu, Drăghici are mai multă minte decât toţi. Criticos.
364. Din ce merge, din ce grăieşte mai bine, căci adevărat zicând, ţiganii încă nu avea ţară deosăbit, ci numai neşte pământuri dăruite. Cr.
365. Bravo Drăghici! De-aici să cunoaşte că la bătrâni este mintea; foarte bine le sfătuieşte el, după a lor împrejurări. Nu să poate şti pentru ce ţiganii nu l-au ascultat. Criticos.
a) Învăţatu Talalău arată la locul acesta că ţiganii amegiţi cu cea biruinţă a lui Tandaler şi ne văzând pe munteni mai mult, socotea că turcii au tăiat pe munteni, iară ei au tăiat pe turci, şi cum că acum nu au de a să teme de nime. Erudiţian.
366. Acum încep, sfaturile cornurate a ţiganilor! Ce osăbire între aceste sfaturi şi cele a învăţaţilor ţigăneşti de la sobor! Criticos.
a) Urât vorbeşte Goleman de vozi, când nice mâni nu le dă, ci brânci, ca când ar fi urşi sau alte fieri răpicioase. Mustrul.
b) Dar cum pot ţiganii proşti să grăiască amintre? Mândrilă.
367. Din ce merge Goleman, din ce o zice mai groasă! Crit.
a) Deacă n-ar avea vodă ş-alte griji, numai acele de care zice Goleman, atunci ar avea dreptate, dar totuş', trebuie să zicem adevărul, că el are ş-alte griji, precum: în ce chip s-apere ţara de neprieteni, să ţie oştile, să întărească pravilele din lăuntru şi să păzească asupra liniştei de obşte. Criticos.
b) Aşa dară tot pentru sine! Golemane, să trăeşti! Popa Mustrul din Puntureni.
368. Acum vine rândul şi la boieri! Cu adevărat pe scurt! dar' bine! Criticos.
a) Dar' Gogul acela nu-i om bun; şi, de nu vrea fi Corcodel, cine ştie ce mai clevetea acel antiaristocrat. Arhonda Suflănvânt.
b) Clevetirea-i când cineva vorbeşte de altul rău fără temeiu, deci este întrebare: oare Gogul cu temeiu vorbeşte? P. Mustr.
369. O proverbie de obşte ce va să zică că a sparge un car de oale să poate cu o măciucă sângură! M. P.
370. Eu tot ascultai de când începură ţiganii a vorbi, dar văzând că nici unul lasă pe altul să vorbească şi fieştecare începe de un altru lucru a vorbi, văd foarte adevărat socoteala lui Baroreu care zisă că mulţimea niciodată nu sfătuieşte bine. Simpliţian.
371. Ei! iacă vine rândul şi la preoţi. Dar de unde ştiu ţiganii aşa bine tainele vlădicilor, care ţân câte o soră sau nepoată? P. Mustrul.
a) De popi ce zice este curat adevăr! Că popa nostru tocma aşa face! Onoch.
b) Iacătă, de preoţi cu preutese nu grăieşte aşa rău ca de vlădici. P. Nătăroiu din Tând.
372. Ai, afurisitul! Caută ce grăieşte! adecă el nu vra să aibă nice preoţi şi va să să ducă încălţat, îmbrăcat la dracu. P. Nătăr.
a) Dar aşteaptă, frăţia-ta, că pot vini şi mai multe, apoi să-l afurisim! Mustrul.
b) Precum văd eu, ţiganii totdeuna fără popi au fost, ca şi cum sunt acum. Crit.
373. Aceasta-i bună!... Toate adevărate! Eu n-am să zic nimica de împrotivă. Crit.
a) Unul ca acesta-i afurisit de trii sute noaozăci şi noao de s. părinţi de la Sfeata Gora, şi!... şi!... de S. Păresemi! P. Nătăr.
b) Hoho! frăţia-ta, că cu noaozeci şi noao de părinţi l-ai pre îngenuncheat! Bine că-l curmă Goleman, că doară ne spunea el şi mai multe. Dar, de cumva n-or fi mai multe, mai bine să tăcem. P. Mustru.
374. Mă tem, vere, de s-or sfădi mai mult ţiganii, să nu ne ajungă şi la noi rândul! Onoch.
a) Fericiţi care nu înţeleg! De-aţi fi luat samă, pănă acum doară de o sută de ori sunteţi pomeniţi. P. Mustrul.
375. Vorba Bobului e tocma ţigănească; au trebuit el să fie avut mănie asupra lui, când aşa-l înfruntă de urât. Crit.
a) Ţiganii îm pare că acum sunt învrăjbiţi, că nice unul nu va să asculte de altul. Mândr.
376. Împărechieri sunt aceste ce să tâmplă la toate sfaturile grămăzitei gloate; precum s-arată, Bobul au fost de partea lui Tandaler şi de-aceaia defaimă aşa pe Goleman care încă să îmbulzea la întieţime. Polit.
a) Zice Bobul că mai bine va celui mai mic muntean decât lui Goleman. Acest cuvânt au făcut şi la noi acum de n-avem domni de ai noştri, ci străini, căci aşa zicea şi boierii noştri odată, şi pentru ca să nu fie şi alţii din neam, au dat voie turcilor să puie pe străini. Crit.
377. Din ce, din ce merge mai gros! Adecă Ciormoiu zice Bobului să tacă, să nu să prinză de oameni de omenie, ca şi cum să prinde scaiu de lână; apoi îl înjură zicând că la sfatul ce are să fie, nu să făuresc scoabe, la care Burda doară are precepere, însă aici să fac alte lucruri, de care tu nu înţălegi. Burda fiind şi el fierrariu, să scoală pe Ciormoiu şi ia prilej de bajocură din numele lui, zicând: „Dar tu cine eşti! Ciormoiu! şi râzi de absigă, cum râde dracu de porumbele negre, fiind el mai negru decât ele!"
378. Zice poetu că Urgia oblicind aceste, au zis cătră Războiu să meargă cătră ţigani, să li să arete. Războiu ascultând îndată sări în cotigă (adecă car de oaste, precum avea cei de demult viteji) şi suflă de trei ori în bucinul său groaznic, şi curtea lui îndată să porni. Întii, înaintea Războiului, ca călăuze merge Spaima şi Frica şi Fiorile tremurând. M. P.
a) eu toate aceste nu înţăleg! Cum poate războiu să sufle în bucin ca ş-un om! Idiot.
b) Eu încă nu înţăleg, vere! Onoch.
379. După Fiori (zice poetul), tot înaintea războiului, mearsă şi Vrajba care avea o mie de mâni şi o mie de capete, luând şi Pisma cu sine: Dârzia era mânând caii Războiului cei buieştri; apoi, pe lângă Războiu mergând sălta Jacul şi Prada cu Izbânda naltă. M. P.
380. Iar după Războiu (zice) mergea Vaietele şi Tânga cu Plânsurile, apoi Blăstămul, Jalea şi Gemetul cu Suspinele şi cu Grija; după aceste mergea (tot după carul Războiului) Desnădăjduirea, Năcazul şi Lipsa; în urmă, Căinţa, Sărăcia şi Golătate. M. P.
a) Aceste toate să înţăleg alegoriceşte: adecă, va să zică poetul, aceste sunt urmările războiului, care poetul toate le-au zugrăvit după regulele poesii. Musofilos.
381. Iacă că acum era toţi înfocaţi şi să turburasă ţiganii; să vede că mai vârtos gloata cea mai de pe urmă, adecă goleţii şi lăeţii, să învrăjbisă, şi cu dânşii să împreunasă şi ciurarii. Criticos.
382. Adecă Sfârcul să învârti. M. P.
383. Ei! bine zisă blăstămata Urgie! Că iacă bătaia gata. Simpl.
384. Tandaler văzând că nu-i şagă, căci, precum să vede, era în mijlocul ciurarilor, vru să-ş scoaţă sabia, însă fiind el la strâmtoare, Cărăbuş i-o furasă; deci căutând încoace şi încolea, văzu un ciolan de cal şi luând acela în mână, începu a da în toate părţile în gloată. M. P.
a) Învăţatul Talalău spune la însemnările sale că osul acela de dobitoc pănă în vremile lui să află la mănăstirea de la Cioara; şi de pe copită să cunoştea că au fost un picior de cal. Erudiţian.
385. Adecă va să zică, ca şi oarecând Samson cu măsaua de măgariu ucisă trii mii de filisteni, aşa Tandaler cu piciorul cel de cal, pe mulţi foarte omorî; apoi numără pe câţi a ucis. M. P.
386. Muţul fiind de ceata lui Tandaler şi văzând că voievodul este la strâmtoare, alergă cu doisprezece de ai săi întra-jutoriu; însă Goleman văzându-i le merge pe urmă cu alţii de ai săi, înarmat cu o furcă de şatră, şi sosind nu caută mult, ci dă unde nimereşte; şi numără poetul pe toţi vătămaţii. M. P.
387. Într-acea vede Goleman pe Bratu aurariu venind cu ceata lui Tandaler; acestui viind Goleman aproape, îl loveşte tocma în tâmplă şi Bratul căzu mort; care văzând Tandaler, zvârli cu picioru de cal şi nimeri pe Goleman din gios de nas, care îndată căzu ameţit şi furca-i pică din mână şi toţi să spăriară. M. P.
388. Nota. Pănă Goleman zace ameţit şi cetaşii spăriaţi feriră, Tandaler să răpezi şi apucă furca de şatră; şi vru cu aceaia să lovească încă o dată pe Goleman care zăcea; dar îmbărbătându-să cetaşii lui îl ocrotiră. De-aci apoi se înfierbântă de îmbe părţile bătaia, căci mai toată tabăra în arme alerga, cu muieri şi copile împreună. M. P.
389. Toţi (zice poetul) acum era amestecaţi în bătaie, numa Parpangel cu ai săi fiind de o parte, nu să mesteca, precum şi la nice un sfat a lor să mestecasă. Deci văzând acea turburare făcu semn cătră ai săi să meargă de-aci. M. P.
a) Minunat mi s-au părut că Parpangel, după ce să sfădisă cu Tandaler, la nice un sfat a ţiganilor n-au grăit nimic, deci am căutat anume însămnările lui Talalău şi am aflat pricina: zice adecă acel preînvăţat că el numa pe ascuns cu cei mai bătrâni sfătuiea şi cum că să ştie, de bună samă, că din sfatul lui au fost şi soborul învăţaţilor orânduit, care să sfătuiască ca să nu facă ţiganii stăpânie monarhică, temându-să ca să nu ajungă Tandaler la domnie. Erudiţian.
390. Deci (spune mai încolo poetul), că tocma când era să meargă Parpangel cu ai săi, sosind Corcodel cu răgăminte de goleţi, îi ţinu drumul şi cu măciucă ce-avea, să găta să-i deie în cap, dar' Parpangel oblicind mai nainte ce va să facă Corcodel, zvârli cu buzduganul şi-l nimeri tocma în frunte şi-i frânsă capul. Şi iară începu a merge cu ai săi, dar' în zădar, căci laia toată năvăleşte pe dânsul şi pe ceata lui, şi acum foarte pe mulţi ucisese; deci, măcar că Parpangel să scârbea a face moarte în soiul său, tot, în urmă, fu silit a să apăra.
391. Şi aducându-şi aminte de armele sale (de la Argineanu), scoasă sabia şi strigă cătră ai săi să meargă după dânsul, şi foarte mulţi dintru goleţi taie; iară ceata lui, prin aceasta îmbărbătată, face minuni de vitejie. M. P.
a) Ciuciuleţi este un feliu de bureţi ce cresc pe lemne. Fil.
392. Iar' muierile goleţilor, a căror bărbaţi căzură în bătaie, alergând svârlea cu copii mici în cetaşii lui Parpangel; a lui Corcodel muiere, cea mai cumplită de toate, zvârli al său copil tocma în obrazul lui Parpangel; Parpangel să răsturnă şi-i părea o nălucă văzându-să zăcând şi cu nasu frânt. M. P.
393. Aceasta tâmplare desmânie pe Parpangel şi fiindcă acum laia să împrăştiasă, ieşi cu ai săi din câmpul de bătaie şi mearsă acasă. De-aci spune poetul care pe care au mai tăiat; în urmă zice că Parnavel cu suliţa străpunsă pe Corbea tocma între picioare şi, de n-ar fi dat suliţa de pungă, în care era neşte cremene, i-ar fi străpuns suliţa pănă în spinare, dar aşa numai i-au zdrobit cremenea. M. P.
394. Poetul pe rând povesteşte minunata bătaie şi tăieturile ciudate. Într-acea, pănă alţii într-alte părţi să bătea, Tandaler cu ceata sa să bătea pe moarte nevăzând nice o scăpare dintru îmbulzală, căci mai toată ţigănimea pre dânsul năvălisă. M. P.
395. Tandaler cu furca de cort ce o apucasă de la Goleman, prăpădi foarte mulţi, pe carii de nume îi spune poetul. M. P.
Tandaler cu furca de cort ce o apucasă de la Goleman, prăpădi foarte mulţi, pe carii de nume îi spune poetul. M. P.
a) Dar, de unde ştie el numele tuturór, fiindcă poetul n-au fost de faţă la bătaie! Idiotis.
b) Aşa au aflat scris la izvod. Onoch.
v) Poetul au ştiut de-acolo, de unde au ştiut şi Omer care încă n-au fost de faţă la bătaia de la Troada. P. Mustrul ot Pun.
396. Păn' Tandaler cu parte de cetaşii săi să bătea de-o lature, de-altă lature goleţii închisese pe Cercea aurariul care văzându-să la primejdie strigă cătră ai săi să deie pe moarte!... Iară cetaşii închizând ochii tăia în goleţi, ca şi cum ar tăia cineva în plăcinte.
397. Atunci Tandaler precepu că ceata lui este la strâmtoare şi plecă într-acolo spre ajutoriu, dar nu mersese jumătate de cale, când Bălăban îi soseşte după spate cu un baros ce era aşa de mare şi greu pe care pe vremile aceste nice trei nu l-ar fi putut rădica. Dar, Tandaler oblicindu-l să sprijini cu scutul (paveza), dar' aşa fu lovita de groaznică, cât scutul îi frânsă şi-i pluşti chivăra naltă pe frunte. M. P.
398. Măcar că lovitura fu oprită în scut şi în chivără, tot, aşa fu de cumplită, cât îl ameţi pe Tandaler şi căzu pe un picior; iar curând trezindu-să, lucind sabia lui Bălăban urechia-i taie, şi rădicând sabia lăturiş tăind, nimeri pe Bălăban între fălci şi-i spintecă falca de la urechie pănă în gură. Bălăban săracul era să strâje, dar nu putea să grăiască. M. P.
399. După ce Tandaler aşa căzni pe Bălăban, încă-l înjúră şi-l bajocoreşte zicând: „mergi acum, Bălăbane, că destulă laudă vei avea cu aceasta, că ai cutezat a sta la războiu cu mine!..." De-acia merge mai încolo, şi mai taie oarecâţva; apoi văzând pe Cucavel că face vitejie între aurari, pleacă într-acolo; iară Purdea văzu bine încătro vra să meargă Tandaler şi cu totul tremură de frică şi grăi cătră Bumbul. M. P.
400. „Ian' caută, Bumbule, că Tandaler va să străbată la Cucavel şi, de va ajunge acolo, zeu că-l ucide! Dar ian iscuseşte ceva, să împiedicăm astă tâmplare, că almintre nu rămâne nici unul întreg de Tandaler. Îmi aduc aminte, Bumbule, că odinioară răsturnaş' pe unul ce era mai tare decât Tandaler. De vei face aceasta dară, să ştii că nu numa că-ţi vei face un nume mare, dar' vei avea şi mulţămită de la ţigănie". M. P.
401. Bumbul răspunde suspinând: „Să fiu în vârsta aceaia, cum eram când luptai pe Zăgan care avea o putere ca trei oameni împreună, şi trântii pe Cârsta aşa tare, cât şi hainele pe dânsul crepară, n-aş suferi să facă Tandaler de aceste; dar' acuma sunt bătrân şi slab. Însă, ori cum a fi, oi cerca". Şi zicând că scutură şi-ş întinde mânule cercându-ş' puterea; apoi părându-i că încă are ceva nedejde, merge asupra lui Tandaler. M. P.
402. Aici poetul asamănă pe Bumbul cu o lupoaie bătrână, iar pe Tandaler cu un taur care într-o poiană fiind aleargă mugând şi la tot muşunoiu s-abată şi îl sparge cu coarne şi cu picioare; iar' Bumbu merge pe ascuns în urma lui ca şi lupoaie, aşteptând prilejul, şi când nice nu gândeşte, atuncea-l apucă. M. P.
403. Într-acea Tandaler pe mulţi acum morţii dedusă, când iacă, mergând spre Cucavel, Buta, un ţigan nebunatec, îi stă înainte, cătră care el strigă să să deie în lături, căci nu voia cu dânsul s-aibă treabă. Tocma atunci când Tandaler stătu şi grăia cătră Buta, Bumbul de departe să repezi, pitindu-ş capul şi bucni dindărept aşa de tare pe Tandaler, cât îl răsturnă. Purdea ce era gata la aceasta, îl lovi cu ciocanul în frunte, iar pe Tandaler îl porniră lacrime crunte, adecă îi ieşi sânge în ochi şi strigă la ceialalţi să deie.
404. Tandaler sâlindu-ş cea mai de pe urmă putere, dede să să rădice, dar toată puterea acum îi să fârşisă şi iarăş' căzu; atunci toţi începură a da într-însul cu tot feliu de arme, păn' îi făcură capul tot bucăţele; şi ar fi mai dat încă, de nu sosea ceata lui. Poate că atuncia să aţâţa între ţigani încă şi mai mare bătaie, de n-ar fi început o ploaie cu tunete şi fulgere, care i-au împrăştiat şi dintru aceaş sară cari încătro mearsă prin ţări. M. P.
405. Acum încheie poetul cântecul şi zice: aşa era lucrurile pe pământ, când Dumnezeu căută la toate ce să tâmplă pe pământ, şi judecăţile lui vecinice sunt pururea bine păzite. Vede cum turcii fug împrăştiaţi; dar' încă, după vecinica lui hotărâre, încă nu le venisă ceasul; pentru aceasta, zisă lui Gavriil să meargă să spuie lui Vlad că în zădar este toată silinţa lui! Îngerul luând pe sine formă de un tânăr ce iese din pruncie, adecă de noao sau zece ani, mearsă la Vlad şi-i spusă hotărârea vecinicului Părinte; care înţelegându-o, să plecă cu totul. M. P.
406. Aceste toate iarăş, trebuie să să înţăleagă alegoriceşte, adecă că Dumnezeu au dat lui Vlad un gând de folos, cum că în zădar pierde oameni împrotiva turcilor, când dintru împrotivirea ţării şi putinţa turcului să poate vedea că Dumnezeu încă n-au hotărât să să scoaţă ţara lui de supt robie. Musofilos.
407. Vlad, precum să ştie din istoria lui, au purces la Ardeal, unde apoi spun unii că Matieş, craiul unguresc, l-ar fi prins şi l-ar fi băgat la închisoare în Bălgradul turcesc, unde au murit; alţii povestesc că după opt ani iară au întors la domnie şi acolo un armaş a lui mergând cu dânsul la preumblare i-au tăiat capul. Erudiţian.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aria şi volumul

  Metodă de calcul