Avocatul străzii
Bărbatul cu cizme de
cauciuc paşi în lift în urma mea; nici nu l‑am observat la început. Dar i‑am
simţit mirosul — unul greu, de fum, vin ieftin şi o viaţă dusă pe străzi, fără
săpun. Eram singuri la urcare şi, cînd am aruncat, în sfîrşit, o privire în
spate, i‑am zărit cizmele negre, murdare şi mult prea mari pentru el. Purta un
pardesiu ros şi destrămat pe margini, care îi ajungea pînă la genunchi.
Dedesubt, una peste alta, tot felul de zdrenţe strînse peste mijloc, aşa că
părea solid, aproape gras. Asta nu pentru că ar fi mîncat prea mult; iarna, la
Washington, oamenii străzii îşi puneau pe ei tot ce aveau — sau, cel puţin, aşa
părea.
Era negru şi
îmbătrînit, barba şi părul — netunse de multă vreme — erau încărunţite. Privea
drept înainte, prin ochelarii de soare cu lentile groase, ignorîndu‑mă cu
desăvîrşire şi făcîndu‑mă să mă întreb, pentru o clipă, de ce oare îl măsurăm
aşa.
Nu se potrivea cîtuşi
de puţin cu locul acela. Nu era clădirea lui, liftul lui, nu şi‑ar fi putut
permite. Avocaţii de la toate cele opt etaje lucrau pentru aceeaşi firmă, la un
preţ pe oră care încă mi se părea absurd, chiar şi după şapte ani.
Încă un vagabond care se adăpostea de
frigul de afară. La Washington, în centru, se întîmpla mereu. Dar noi aveam
paznici care să ne apere de prăpădiţi.
Ne‑am oprit la etajul
al şaselea şi, pentru prima dată, am observat că bărbatul nu apăsase nici un buton,
nu alesese nici un etaj. Mă urmărea. Am ieşit cît am putut de repede din lift,
păşind în splendidul hol, ornat în marmură, al firmei Drake & Sweeney şi
uitîndu‑mă în urmă exact atît cît să‑l zăresc tot în lift, privind în gol şi
continuînd să mă ignore.
Doamna Devier, una
dintre cele mai agere secretare de la intrare, mă salută cu dispreţul său
obişnuit.
— Fii atentă la lift, i‑am spus.
— De ce?
— Un vagabond. Poate va trebui să chemi
paza.
— Ce oameni! rosti ea cu acel accent
franţuzesc, afectat.
— Fă rost şi de nişte dezinfectant.
Am pornit mai
departe, luptîndu‑mă să‑mi scot pardesiul din mers, uitînd cu totul de bărbatul
cu cizme de cauciuc. Aveam întreaga după‑amiază ocupată cu tot felul de
întîlniri, discuţii importante cu oameni importanţi. Am dat colţul şi mă
pregăteam să‑i spun ceva lui lui Polly, secretara mea, cînd am auzit prima
împuşcătură.
Doamna Devier stătea
în picioare, în spatele biroului, împietrită, privind fix spre ţeava lungă a
unei arme aflate în mîna vagabondului nostru. Cum eu am fost primul sosit
pentru a o ajuta pe biata femeie, bărbatul a întors, amabil, arma spre mine şi
am înţepenit şi eu.
— Nu trage, i‑am spus, ridicînd mîinile.
Văzusem destule filme ca să ştiu exact ce aveam de făcut.
— Gura, mormăi el, rămînînd remarcabil
de calm.
În spatele meu, pe hol, se auzeau voci.
Cineva ţipă: "E înarmat!" şi vocile se îndepărtară, auzindu‑se din
ce în ce mai slab. Colegii mei ajunseseră la uşa din spate. Parcă îi şi vedeam
sărind pe fereastră.
Chiar în stînga mea
se afla o uşă grea, de lemn masiv, care dădea spre o sală mare de şedinţe;
întîmplător, în acel moment se aflau acolo opt avocaţi specialişti în litigii.
Opt duri, fără frică, dintre cei care îşi petreceau timpul făcînd
oamenii praf. Cel mai tare dintre ei era un tip scund, dar zdravăn şi tăios, pe
nume Rafter; în clipa în care deschise brusc uşa, spunînd: "Ce
naiba...?", ţeava puştii se răsuci dinspre mine spre el, iar bărbatul cu
cizme de cauciuc avu parte exact de efectul pe care îl aştepta.
— Lasă
arma jos, porunci Rafter, oprindu‑se în cadrul uşii; o fracţiune de secundă mai
tîrziu, un alt glonţ străbătu secretariatul oprindu‑se undeva în tavan, cu mult
deasupra capului lui Rafter, reducîndu‑l pe acesta la postura de simplu
muritor. Întorcînd din nou arma spre mine, făcu un semn cu capul. Eu m‑am
conformat, intrînd după Rafter în sala de şedinţe. Ultimul lucru pe care l‑am
mai văzut de afară a fost doamna Devier, tremurînd la biroul ei, îngrozită de
moarte, cu căştile casetofonului atîrnîndu‑i pe după gît şi pantofii cu tocuri
aşezaţi cu grijă lîngă coşul de gunoi.
Bărbatul cu cizme de
cauciuc trînti uşa în spatele meu şi mişcă uşor arma prin aer, pentru ca toţi
cei opt avocaţi civili să o poată admira. Părea să funcţioneze foarte bine;
mirosul prafului de puşcă se simţea mai puternic decît putoarea posesorului.
Camera era dominată
de o masă lungă, acoperită cu documente şi hîrtii care, cu numai cîteva clipe
mai înainte, păreau teribil de importante. Prin ferestrele care ocupau un
perete întreg se zărea un spaţiu de parcare. Două uşi dădeau spre hol.
— În
picioare, la perete, spuse bărbatul, folosind pistolul ca pe un argument foarte
convingător.
Apoi îl întoarse,
aproape lipindu‑l de capul meu.
— Încuie uşa, îmi spuse.
Aşa am şi făcut.
Fără să scoată o
vorbă, cei opt avocaţi se retraseră, cu picioarele împleticindu‑se, spre
perete. Fără să scot o vorbă, am închis repede uşa, întorcîndu‑mă apoi spre el,
pentru a vedea dacă e mulţumit.
Nu ştiu de ce, dar nu
puteam să‑mi iau gîndul de la oficiul poştal şi de la schimbul acela oribil de
focuri — un funcţionar prost dispus se întorsese după prînz şi doborîse
cincisprezece dintre colegii săi. Mă gîndeam la masacrele de pe terenurile de
joacă şi la măcelurile din restaurante fast‑food.
Iar victimele erau
copii nevinovaţi şi, în general, cetăţeni cumsecade. Pe cînd noi, noi eram o
trupă de avocaţi!
Mormăind şi scuturînd
arma, bărbatul îi alinie pe cei opt avocaţi lîngă perete şi, cînd se consideră
mulţumit de poziţia lor, îşi îndreptă din nou atenţia asupra mea. Ce dorea?
Putea pune întrebări? În cazul ăsta, la naiba, putea obţine tot ce dorea. Nu‑i
puteam vedea ochii din cauza ochelarilor de soare, dar el îi putea vedea pe ai
mei. Arma era aţintită drept spre ei.
Bărbatul îşi dezbrăcă
pardesiul murdar, îl împături ca şi cum ar fi fost nou şi îl aşeză pe mijlocul
mesei. Putoarea care mă deranjase în lift se simţea din nou, dar nu mai conta.
Rămase la capătul mesei şi desfăcu încă un rînd de zdrenţe — un pulover gros,
gri, încheiat cu nasturi în faţă.
Gros, dintr‑un anume
motiv. Dedesubt, strînse pe talie, unul lîngă altul, nişte beţe roşii care,
pentru ochiul meu neavizat, arătau a dinamită. Tot felul de fire, ca nişte
spaghete colorate, ieşeau din ambele capete ale fitilelor, totul fiind legat cu
o bandă adezivă argintie.
Prima mea pornire a
fost să sar, să mă arunc la podea, dînd din mîini şi din picioare, sperînd să
am noroc, sperînd ca glonţul să‑şi rateze ţinta pe cînd, cu mîinile tremurînde,
m‑aş chinui să descui uşă; un alt glonţ ar şuiera pe lîngă mine în timp ce m‑aş
strecura prin uşă, ieşind pe hol. Dar îmi tremurau picioarele şi sîngele îmi
îngheţase în vine. Cei opt, lipiţi de perete, suspinau şi gemeau, ceea ce l‑a
încurcat pe bărbatul care ne ţinea prizonieri.
— Vă rog să faceţi linişte, spuse el pe
tonul unui profesor răbdător.
Calmul lui mă scotea
din minţi. Aranja cu grijă cîteva spaghete de la brîu şi, dintr‑un buzunar al
pantalonilor foarte largi, scoase un ghem de frînghie de nailon şi un briceag.
Pentru ca efectul să
fie total, flutură arma spre feţele îngrozite din faţa Iui.
— Nu vreau să rănesc pe nimeni, spuse.
Frumos din partea
lui, dar greu de crezut. Am numărat douăsprezece fitile roşii — suficient,
eram convins, pentru ca moartea să fie imediată şi fără dureri.
Apoi îndreptă iarăşi
arma spre mine.
— Tu, spuse el, leagă‑i!
Rafter nu mai putea
suporta. Făcu un pas foarte mic înainte şi spuse:
— Ei, omule, ce vrei de fapt?
Al treilea glonţ
trecu pe deasupra capului lui, înfigîndu‑se cuminte în tavan. Bubuitura răsună
cu forţa unui tun şi doamna Devier, sau o altă duduie, se auzi ţipînd în hol.
Rafter se lăsă brusc în jos şi apoi încercă să se ridice din nou în poziţie de
drepţi, chinuindu‑se pînă cînd Umstead îl pocni drept în piept, cu cotul său
bovin, lipindu‑l la loc de perete.
— Taci! îi spuse Umstead printre dinţi.
— Nu‑mi spune mie "omule",
ripostă bărbatul, astfel că se renunţă imediat la acel apelativ.
— Cum ai dori să‑ţi spunem? l‑am
întrebat, simţind că eram pe cale să devin liderul ostaticilor.
Am rostit cuvintele
cu blîndeţe, foarte respectuos, iar el mi‑a apreciat atitudinea.
— "Domnule",
răspunse el.
Nimeni nu avea
absolut nimic împotrivă să‑i spună "domnule".
Telefonul începu să
sune şi, pentru o fracţiune de secundă, am crezut că bărbatul va trage în el. În
loc de asta, îl apucă şi îl trînti pe masa, în faţa lui. Ridică receptorul cu
mîna stîngă; în dreapta continua să ţină arma, iar aceasta era îndreptată tot
spre Rafter.
Dacă nouă dintre noi
am fi avut drept de vot, Rafter ar fi devenit primul miel dus la tăiere. Opt
pentru, unul împotrivă.
— Alo, spuse "Domnul".
Ascultă cîteva clipe,
apoi închise. Se trase cu grijă spre scaunul din capul mesei şi se aşeză.
— Ia funia, îmi spuse.
Voia să‑i leg pe toţi
opt de încheieturile mîinilor. Am tăiat bucăţi de frînghie şi am făcut noduri
şi m‑am străduit din răsputeri să nu privesc feţele colegilor mei, cărora le
grăbeam moartea. Simţeam arma în spate. El dorea să‑i leg strîns şi eu mă
prefăceam că‑i învineţesc de‑a binelea, lăsînd totuşi legătura cît mai largă cu
putinţă.
Rafter mormăia ceva
în barbă şi îmi venea să‑l pocnesc. Umstead reuşi să‑şi flexeze încheieturile
şi aproape că izbuti să‑şi desfacă frînghia complet, după ce abia reuşisem să‑l
leg. Malamud era transpirat şi respira sacadat. Era cel mai bătrîn, singurul
partener în conducere dintre cei de faţă şi trecuseră doar doi ani de la primul
său atac de cord.
N‑am putut să nu‑l
privesc pe Barry Nuzzo, singurul meu prieten din toată trupa. Aveam aceeaşi
vîrstă, treizeci şi doi de ani, şi intraserăm în firmă în acelaşi an. El
studiase la Princeton, eu la Yale. Soţiile noastre erau amîndouă din
Providence. Căsnicia lui mergea bine — făcuseră trei copii în patru ani. A mea
se afla în ultimul stadiu al unei lungi perioade de distrugere.
Ne‑am privit în ochi
şi amîndoi ne‑am gîndit la copiii lui. Mă simţeam norocos că nu am copii.
Se auzi prima sirenă
de poliţie, din multele care aveau să urmeze, iar "Domnul" îmi ceru
să trag jaluzelele peste cele cinci ferestre mari. Chiar aşa am şi făcut, fără
grabă, scrutînd parcarea de jos, ca şi cum, dacă m‑ar fi văzut cineva, aş fi
fost salvat. O singură maşină de poliţie se afla acolo, cu farurile aprinse. Nu
era nimeni în ea; poliţiştii intraseră deja în clădire.
Acolo ne aflam şi noi
— nouă tipi albi şi "Domnul".
La ultima
numărătoare, firma Drake & Sweeney avea opt sute de avocaţi în filiale din
toată lumea. Jumătate dintre aceştia se aflau la Washington, în clădirea
terorizată de "Domnul".
Tipul mi‑a cerut să‑l
sun pe "şeful" şi să‑l informez că era înarmat şi legat cu douăsprezece
batoane de dinamită. L‑am sunat pe Rudolph, partenerul aflat la conducerea
secţiunii mele, specializată în procesele intentate marilor trusturi
comerciale, şi i‑am transmis mesajul.
— Sînteţi toţi în viaţă, Mike? mă întrebă el.
Vorbeam prin interfonul
pe care "Domnul" tocmai pusese stăpînire, deschizîndu‑l Ia volumul
maxim.
— Sîntem în mare formă, îi răspund. Te rog, fă
orice vrea el.
— Ce vrea?
— Încă nu ştiu.
"Domnul"
făcu un semn cu arma şi conversaţia luă sfîrşit.
Evitînd să stau în
bătaia armei, am rămas în picioare lîngă masa de şedinţe, la doi paşi de
"Domnul", care îşi făcuse enervantul obicei de a se juca, neatent,
cu firele petrecute peste piept
Îşi coborî privirea şi trase uşor de un
fir roşu.
Ochelarii de soare
erau îndreptaţi spre mine la sfîrşitul acestui mic avertisment. M‑am simţit
obligat să spun ceva.
— Ce rost ar avea? l‑am întrebat,
disperat să deschid un dialog.
— Eu nu vreau, dar de ce nu?
Am fost şocat de
dicţia lui — un ritm lent, metodic, fără grabă, fiecare silabă fiind accentuată
la fel. Pentru moment era vagabond, dar cunoscuse şi zile mai bune.
— De ce să ne omori? l‑am întrebat.
— N‑am de gînd să stau la discuţii cu
tine, debită el. Nu mai sînt alte întrebări, onorată instanţă.
Cum sînt avocat şi
fiecare clipă contează, mi‑am privit ceasul, pentru ca tot ce avea să se
întîmple să fie clar memorat, dacă reuşeam, cumva să supravieţuim. Era ora 13.
20. "Domnul" dorea linişte, aşa că am îndurat o chinuitoare tăcere
care a durat paisprezece minute.
Nu îmi venea să cred
că vom muri. Părea să nu existe nici un motiv, nici o justificare pentru a ne
omorî. Eram sigur că nici unul dintre noi nu‑l mai întîlnise pînă atunci. Îmi
aminteam cum veniserăm împreună în lift şi faptul că părea să nu aibă
nici o destinaţie precisă. Nu era decît un nebun în căutare de ostatici — ceea
ce făcea din crimă un lucru aproape normal, după standardele actuale.
Era exact genul de
măcel nebunesc ce putea ţine prima pagină a ziarelor timp de douăzeci şi patru
de ore, făcîndu‑i pe oameni să clatine din cap. Apoi aveau să înceapă să apară
şi anecdotele cu avocaţi morţi.
Parcă vedeam
titlurile şi îi auzeam pe reporteri, dar refuzam să cred că avea să se întîmple
aşa.
Auzeam voci pe hol şi
sirenele, afară; o staţie radio a poliţiei zbîrnîia undeva pe afară.
— Ce ai mîncat la prînz? mă întrebă
"Domnul", rupînd tăcerea.
— Pui la grătar cu salată Caesar, i‑am
răspuns, ezitînd o secundă, prea surprins ca să mă gîndesc la vreo minciună.
— Singur?
— Nu, m‑am întîlnit cu un prieten.
Era un fost coleg de facultate,
din Philadelphia.
— Cît a costat pentru amîndoi?
— Treizeci de dolari.
Asta nu i‑a plăcut.
— Treizeci de dolari, repetă el. Pentru
două persoane.
Clătină din cap, apoi
se uită spre cei opt avocaţi. Dacă avea de gînd să facă un sondaj, speram că aveau
de gînd să mintă. Erau cîţiva din grup cu o pofta zdravănă de mîncare şi
treizeci de dolari n‑aveau cum să le satisfacă apetitul.
— Ştii ce am mîncat eu? mă întrebă el.
— Nu.
— Supă. Supă cu biscuiţi, la un centru
pentru săraci. Supă gratuită, şi am fost bucuros să o primesc. Ai putea hrăni o
sută dintre prietenii mei cu treizeci de dolari, ştii?
Am încuviinţat, cu
gravitate, ca şi cum aş fi înţeles dintr‑o dată ce păcat teribil comisesem.
— Adună toate portofelele, banii,
ceasurile, bijuteriile, îmi spuse el, agitînd din nou arma.
— Pot să întreb de ce? i‑am cerut eu.
— Nu.
Mi‑am pus portofelul,
ceasul şi banii pe masă şi am început să scotocesc prin buzunarele celorlalţi
ostatici.
— Pentru aproapele vostru, spuse
"Domnul", lăsîndu‑ne fără grai.
Mi‑a cerut să pun
toată prada într‑o servietă, să o încui şi să‑l sun din nou pe
"şeful". Rudolph a răspuns la primul semnal sonor. Mi‑l imaginam pe
comandantul trupelor speciale stabilindu‑şi cartierul general în biroul lui.
— Rudolph,
sînt tot eu, Mike. Vorbesc pe interfon.
— Da, Mike. Care e situaţia?
— Totul e în regulă. Uite, acest domn vrea ca
eu să deschid uşa cea mai apropiată de secretariat şi să pun o servietă neagră
pe hol. Înţelegi?
— Da.
Cu arma lipită de
ceafă, am întredeschis uşa şi am aruncat servieta în hol. N‑am văzut pe nimeni,
nicăieri.
Puţine lucruri îi
puteau împiedica pe avocaţii din firmele mari să savureze încărcarea notelor de
plată pe oră ale clienţilor lor. Unul din aceste lucruri era somnul, deşi
majoritatea dintre noi dormeam puţin. Mesele în oraş încurajau, de fapt,
mărirea preţului, mai ales în cazul cînd clientul plătea prînzul. Văzînd cum
trece timpul, m‑am trezit întrebîndu‑mă cum naiba aveau să reuşească restul de
patru sute de avocaţi din clădire să‑şi umfle onorariile, în aşteptarea
încheierii crizei ostaticilor. Parcă îi şi vedeam, afară, în parcare,
majoritatea stînd în propriile maşini, la căldurică, vorbind la telefonul
celular şi încărcînd vreun client. Firma, am decis eu, nu avea să piardă nici
un bănuţ.
Unora dintre
grangurii de acolo nici nu le păsa cum se va sfîrşi. Doreau doar să se termine
odată, şi asta cît mai repede.
"Domnul"
păru să aţipească o clipă. Bărbia îi căzu în piept şi începu să respire mai
greu. Rafter îşi drese vocea, pentru a‑mi atrage atenţia, apoi smuci capul într‑o
parte, parcă sugerîndu‑mi să fac ceva. Problema era că "Domnul" ţinea
arma în mîna dreaptă, iar dacă într‑adevăr dormea, o făcea ţinînd strîns
înfricoşătorul fir roşu în mîna stingă.
Iar Rafter dorea ca
eu să fac pe eroul. Deşi Rafter era cel mai dur şi cel mai eficient avocat al
firmei, încă nu era partener. Nu lucram în acelaşi sector şi nici nu ne aflam
în armată. Nu primeam ordine.
— Cîţi bani ai cîştigat anul trecut? mă întrebă
brusc "Domnul", cît se poate de treaz şi cu glasul limpede.
Din nou, mă luase
prin surprindere.
— Eu... ăă... ah, stai să mă gîndesc...
— Să nu minţi.
— O sută douăzeci de mii.
Nici asta nu i‑a
plăcut.
— Cît ai dat, din ei?
— Cît am dat... ?
— Da. De pomană.
— Aha. Păi, nu‑mi amintesc. Soţia mea se
ocupă de notele de plată şi alte lucruri de genul ăsta.
Ca la un semn, toţi
cei opt avocaţi începură să se foiască.
"Domnului"
nu i‑a plăcut răspunsul meu şi nu avea de gînd să se dea bătut.
— Cine, mă rog, îţi completează
formularele de impozit?
— Adică, pentru Fisc?
— Mda, asta.
— Se ocupă serviciul financiar al
firmei, jos, la etajul al doilea.
— Aici, în clădire?
— Da.
— Atunci, vreau să mi le aduci. Fă rost
de fişele de impozitare ale tuturor celor de aici.
Le‑am privit feţele;
vreo doi erau gata să spună: "Mai bine m‑ai împuşca!". Probabil că am
ezitat prea mult, pentru că "Domnul" a zbierat:, fă ce‑ţi spun,
acum!". Nu numai atît, dar mă şi ameninţa cu pistolul.
Aşa că, pur şi
simplu, l‑am sunat pe Rudolph; a ezitat şi el, aşa că i‑am zbierat şi eu în
urechi.
— Trimite‑le aici
prin fax, şi gata! i‑am cerut. Numai pe cele de anul trecut.
Ne‑am holbat
cincisprezece minute la aparatul fax din colţul camerei, temîndu‑ne că
"Domnul" ar putea începe să ne execute, dacă formularele 1040 nu‑şi
făceau apariţia mai repede.
2
Proaspăt uns pe
postul de scrib al grupului, m‑am aşezat acolo unde, cu pistolul, mi‑a indicat
"Domnul". Strîngeam în mînă copiile transmise prin fax. Tovarăşii mei
stăteau de aproape două ore în picioare, cu spatele la perete, încă strînşi
unii în alţii, abia reuşind să se mai mişte; li se muiau picioarele şi abia mai
puteau sta drept. Arătau groaznic.
Dar chinul lor abia
începea.
— Tu mai întîi, îmi spuse el. Cum te
numeşti?
— Michael Brock, i‑am răspuns, politicos.
Bucuros de cunoştinţă.
— Cîţi bani ai cîştigat anul trecut?
— Ţi‑am mai spus. O sută douăzeci de mii.
Impozabili.
— Cît ai dat pentru opere de caritate?
Eram sigur că nu
puteam minţi. Nu eram consultant financiar, dar aveam încredere în talentul
meu de a‑l duce cu preşul. Mi‑am găsit declaraţia de impozit şi am început să
răsfoiesc paginile, fără să mă grăbesc. Claire cîştigase treizeci şi una de mii
de dolari din munca de chirurg rezident cu vechime de doi ani, aşa că venitul
nostru total era destul de frumuşel. Dar am plătit cincizeci şi trei de mii pe
impozite — federale şi altele, de o uimitoare diversitate — şi, după achitarea
împrumutului pentru studiile lui Claire, reprezentînd cheltuielile ei din anii
de studenţie, plus doua mii patru sute pe lună, pentru un minunat apartament în
Georgetown, două maşini ultimul tip cu ipotecile obligatorii şi o mulţime de
alte cheltuieli, legate în mod firesc de un stil de viaţă confortabil,
investisem numai douăzeci şi două de mii în fonduri mutuale.
"Domnul"
aştepta, răbdător. De fapt, răbdarea lui începea să mă scoată din minţi.
Presupuneam că băieţii din trupele speciale se strecurau prin gurile de
ventilaţie, se căţărau în copacii din apropiere, se furişau pe acoperişurile
clădirilor vecine, studiind planurile birourilor noastre, făcînd toate acele
lucruri care se văd la televizor, cu scopul final de a încerca, într‑un fel
oarecare, să‑i tragă un glonţ în ţeastă — lucru pe care cel în cauză îl ignora
cu desăvîrşire. Îşi acceptase soarta şi era gata să moară. Ceea ce nu se putea
spune şi despre noi.
Se juca întruna cu
firul roşu, iar asta îmi ridica pulsul la peste o sută.
— Am dat o mie de dolari pentru
Universitatea Yale, i‑am spus. Şi două mii, unei fundaţii locale.
— Cît ai dat săracilor?
Mă îndoiam că banii
pentru Yale ajungeau să‑i hrănească pe studenţii săraci.
— Ei bine, fundaţia trimite banii în tot
oraşul, iar eu sînt sigur că o parte din ei au fost trimişi ca ajutor pentru
cei săraci.
— Cît ai dat celor flămînzi?
— Am plătit impozite în valoare de
cincizeci şi trei de mii de dolari, iar o parte frumuşică din banii ăştia s‑au
dus spre asistenţa socială, asigurările de sănătate, ajutorarea copiilor dependenţi
de droguri şi altele de genul ăsta.
— Şi ai făcut toate astea de bunăvoie,
din generozitate?
— N‑am avut nimic împotrivă, am spus,
minţind, asemenea celor mai mulţi dintre concetăţenii mei.
— Ai fost vreodată flămînd?
Îi plăceau
răspunsurile simple, iar sarcasmul şi ironiile mele nu puteau duce la nimic
bun.
— Nu, i‑am răspuns. Niciodată.
— Ai
dormit vreodată în zăpadă?
— Nu.
— Faci
o grămadă de bani şi totuşi eşti prea lacom ca să‑mi dai şi mie nişte mărunţiş,
pe trotuar, rosti el şi agită arma spre restul celor prezenţi. Toţi faceţi la
fel. Treceţi chiar pe lîngă mine, care stau acolo şi cerşesc. Voi cheltuiţi mai
mult pe cafele decît mine pe mîncare. De ce nu puteţi să‑i ajutaţi pe săraci,
pe bolnavi, pe cei fără adăpost? Aveţi atît de mulţi bani!
M‑am trezit privindu‑i
pe nemernicii aceia lacomi, aşa cum făcea şi "Domnul" şi nu mi‑a
plăcut deloc ce vedeam. Cei mai mulţi îşi studiau vîrfurile pantofilor. Numai
Rafter se uita spre masă, gîndindu‑se exact la ceea ce ne trecea tuturor prin
minte atunci cînd dădeam peste "Domnii" din Washington D. C.: dacă
îţi dau ceva mărunţiş, atunci (1) dai fuga la magazinul de băuturi, (2) nu faci
decît să cerşeşti mai departe, (3) ai să‑ţi petreci toată viaţa pe trotuar.
Se lăsă din nou
tăcerea. Un elicopter plutea în aer, undeva în apropiere, şi puteam să‑mi
imaginez foarte bine ce plănuiau cei din parcare. Respectînd instrucţiunile
"Domnului", liniile telefonice erau blocate, aşa că nu puteam
comunica. El nu părea să dorească nici să vorbească, nici să negocieze cu
cineva. Avea publicul lui, în sala de şedinţe.
— Care dintre tipii ăştia cîştigă cei
mai mulţi bani? mă întrebă el.
Malamud era singurul
dintre noi cu rangul de partener în firmă, aşa că am căutat prin hîrtii, pînă
cînd am dat de formularele lui.
— Cred că despre mine e vorba, sugeră
Malamud.
— Cum te numeşti?
— Nate Malamud.
Am răsfoit documentele
lui Nate. Rareori se întîmpla să vezi detaliile cele mai intime despre succesul
unui partener, dar faptul în sine nu‑mi producea nici o plăcere.
— Cît? mă întrebă "Domnul".
Ah, codurile Fiscului
sînt o minunăţie! Ce doriţi, domnule? Cîştigul brut? Compensat? Net? Impozabil?
Venit din salarii şi plăţi directe? Sau venitul din afaceri şi investiţii?
Salariul pe care
Malamud îl primea de la firmă era de cincizeci de mii de dolari pe lună, iar
prima anuală, cea la care visam cu toţii, era de cinci sute zece mii. Fusese un
an foarte bun, asta ştiam cu toţii. Nate era unul dintre numeroşii parteneri
care cîştigaseră peste un milion de dolari.
M‑am decis să nu
risc. Mai erau destule alte venituri, înghesuite pe ultimele pagini ale
formularului — proprietăţi închiriate, dividende, o mică afacere — dar bănuiam
că dacă "Domnul" punea mîna pe hîrtii, cifrele riscau să se
dovedească prea complicate pentru el.
— Un milion o sută de mii, i‑am răspuns,
lăsînd celelalte două sute de mii pe masă.
El rămase cîteva
clipe pe gînduri.
— Ai cîştigat un milion de dolari, îi
spuse lui Malamud, care nu se simţea deloc ruşinat din cauza asta.
— Da, aşa este.
— Cît ai dat pentru cei flămînzi şi fără
adăpost?
Căutam adevărul,
socotind toate reducerile individuale.
— Nu‑mi amintesc exact. Soţia mea şi cu
mine dăm mulţi bani pentru operele de caritate. Îmi amintesc de o donaţie, cred
că de cinci mii de dolari, către Fondul social al capitalei, care, sînt convins
că ştii, distribuie bani celor nevoiaşi. Noi dăm mulţi bani. Şi sîntem fericiţi
că o facem.
— Sînt sigur că eşti fericit, ripostă
"Domnul" şi, pentru prima dată, în tonul lui se simţea o notă de
sarcasm.
Nu avea de gînd să ne
permită să‑i explicăm cît de generoşi eram noi de fapt. Nu voia să audă decît
date precise. Mi‑a cerut să fac o listă cu cele nouă nume şi, în dreptul
fiecăruia, venitul din anul precedent şi sumele oferite pentru operele de
binefacere.
Mi‑a luat ceva timp
şi nu ştiam dacă să mă grăbesc sau să reflectez. Ne va ucide, dacă aceste cifre
nu‑i vor fi pe plac? Poate nu e cazul să mă grăbesc. De la bun început, era
limpede că noi, cei bogaţi, cîştigaserăm o mulţime de bani, renunţînd doar la o
parte infimă din ei. În acelaşi timp, ştiam că, pe măsură ce lucrurile se
prelungeau mai mult, scenariile salvării noastre deveneau din ce în ce mai
puţin probabile.
Nu pomenise nimic
despre executarea cîte unui ostatic la fiecare oră. Nu dorea eliberarea
prietenilor lui din închisoare. De fapt, nu părea să vrea nimic.
Nu m‑am grăbit.
Calculul pentru Malamud a fost complicat. La extrema cealaltă se afla Colburn,
un asociat cu trei ani vechime, care cîştigase doar optzeci şi şase de mii,
brut. Am fost îngrozit să constat că amicul meu Barry Nuzzo cîştiga cu
unsprezece mii mai mult decît mine. Aveam timp să discutăm mai tîrziu despre
asta.
— Rotunjind suma,
ajungem la trei milioane de dolari, i‑am raportat "Domnului", care
părea să fi aţipit din nou, strîngînd, totuşi, între degete firul roşu.
— Şi cîţi bani pentru
săraci? întrebă el, clătinînd capul încet.
— Contribuţii în sumă
totală de o sută optzeci de mii.
— Nu vreau valoarea
totală a contribuţiilor. Nu mă puneţi pe mine, sau pe oamenii de felul meu, în
aceeaşi categorie cu aceia care ascultă simfonii şi merg la sinagogă, ori cu
drăgălaşele voastre cluburi pentru albi, unde faceţi licitaţie cu vin şi autografe
şi dai cîţiva dolari în beneficiul cercetaşilor. Eu vorbesc despre mîncare.
Mîncare pentru flămînzii care trăiesc aici, în acelaşi oraş cu voi. Mîncare
pentru bebeluşi. Chiar aici. Chiar în acest oraş, în timp ce voi cîştigaţi
milioane, bebeluşii rabdă seara de foame şi plîng, pentru că le e foame. Cît
aţi dat pentru mîncare?
Se uita la mine. Eu
priveam fix hîrtiile din faţa mea. Nu puteam să mint.
— Avem centre în tot
oraşul, unde se serveşte supa săracului, a continuat el, locuri unde cei
sărmani şi fără adăpost pot găsi ceva de mîncare. Cîţi
bani le‑aţi dat voi celor de la aceste centre? Aţi dat ceva?
— Direct, nimic, i‑am
răspuns. Dar unele dintre acele fonduri de caritate...
— Taci din gură!
Agita din nou
pistolul prin aer.
— Dar adăposturile
pentru săraci? Locurile unde noi dormim cînd afară sînt minus douăsprezece
grade. Cîte adăposturi sînt menţionate în hîrtiile alea?
Nu reuşeam să
inventez nimic.
— Nici unul, i‑am
răspuns moale.
Sări în picioare,
speriindu‑ne, lăsînd la vedere, în toată splendoarea lor, beţele roşii de sub
banda adezivă argintie. Îşi împinse scaunul în spate, cu piciorul.
— Da' policlinici? Noi avem nişte
policlinici modeste, unde doctorii — oameni buni, cumsecade, care făceau
altădată bani frumoşi — vin şi îşi sacrifică din timpul lor, că să‑i ajute pe
bolnavi. Nu iau nici un ban. Pe vremuri, guvernul ne ajuta ca să plătim
chiria, ne ajuta să cumpărăm medicamente şi cele necesare. Acum, jivinele au
pus mîna pe guvern şi banii s‑au dus. Cît daţi voi pentru policlinici?
Rafter mă privea de
parcă ar fi fost de datoria mea să fac ceva, poate să descopăr brusc ceva în
documente şi să spun: "La naiba! Uite‑aici! Am donat o jumătate de milion
pentru policlinici şi centre de masă!"
Exact aşa ar fi făcut
Rafter. Însă nu era felul meu. Eu nu voiam să fiu împuşcat. "Domnul"
era mult mai ager decît părea.
Am răsfoit
documentele, în timp ce "Domnul" se îndrepta spre ferestre, aruncînd
o privire afară, prin jaluzele.
— Poliţai peste tot, spuse el, doar atît
de tare cît să‑l putem auzi. Şi o mulţime de ambulanţe.
Brusc, uită cu totul
de ceea ce se întîmpla acolo, jos şi se întoarse pe lîngă marginea mesei,
tîrşindu‑şi picioarele, oprindu‑se foarte aproape de ostaticii săi. Aceştia îi
urmăreau fiecare mişcare, atenţi mai
ales la explozibil. Omul ridică încet arma şi o îndreptă direct spre nasul lui
Colburn, la mai puţin de un metru distanţă.
— Tu cît ai dat
pentru policlinici?
— Nimic, spuse
Colburn, strîngînd pleoapele, gata să izbucnească în plîns.
Inima parcă încetase
să‑mi mai bată şi îmi ţineam respiraţia.
— Cît, pentru
centrele de masă?
— Nimic.
— Cît, pentru
adăposturile celor fără locuinţă?
— Nimic.
În loc să‑l împuşte pe Colburn, omul se
întoarse spre Nuzzo şi repetă cele trei întrebări. Nuzzo îi dădu trei
răspunsuri identice şi "Domnul" merse mai departe, ţintind, punînd
aceleaşi întrebări şi primind aceleaşi răspunsuri. Nu‑l împuşcă pe Rafter,
dezamăgindu‑ne în bună măsură pe toţi ceilalţi.
— Trei milioane de
dolari, rosti el dezgustat, şi nici măcar un bănuţ pentru cei bolnavi şi
flămînzi. Sînteţi nişte nemernici.
Ne simţeam nişte
nemernici. Iar eu am înţeles că nu avea de gînd să ne omoare.
Cum putea face rost
de dinamită un vagabond oarecare? Şi cine îl putea învăţa cum s‑o armeze?
Pe înserat, ne anunţă
că‑i era foame şi îmi ceru să‑l sun pe şef şi să comand nişte supă de la
Misiunea Metodistă de pe Strada L, colţ cu 17, în zona de nord‑vest. Cei de
acolo pun mai multe legume în zeamă, spuse "Domnul". Iar pîinea nu e
aşa de veche, cum se întîmplă în majoritatea cantinelor.
— Cantina face
transporturi la cerere? întrebă Rudolph, cu o umbră de îndoială în glas.
Cuvintele sale
răsunară, prin boxe, în întreaga cameră.
— Fă ce‑ţi spun,
Rudolph, nu mai comenta! am strigat la el. Şi să fie suficient pentru zece
persoane.
"Domnul"
îmi spuse să închid şi blocă din nou liniile telefonice.
Parcă‑i şi vedeam pe
prietenii noştri, plus un escadron întreg de poliţişti, străbătînd oraşul ca
vîntul, la ora cea mai aglomerată, năpustindu‑se asupra micuţei misiuni
liniştite, unde zdrenţăroşii străzii stăteau aplecaţi asupra castroanelor de
supă şi se întrebau ce naiba se întîmplă. O comandă de zece porţii, cu
supliment de pîine.
"Domnul"
făcu încă un drum pînă la fereastră cînd se auzi din nou zumzetul
elicopterului. Aruncă o privire afară, păşi înapoi, îşi mîngîie barba şi
reflectă asupra situaţiei. Ce fel de invazie plănuiau oare, cu un elicopter?
Poate că era pentru evacuarea răniţilor.
Umstead era agitat de
vreo oră, spre nemulţumirea lui Rafter şi Malamud, care aveau încheieturile
mîinilor legate de ale lui. Pînă la urmă, nu se mai putu stăpîni.
— ĂĂ, domnule, scuzaţi‑mă, dar chiar
trebuie să mă duc la... ăăă... camera băieţilor.
"Domnul"
continua să‑şi mîngîie barba.
— Camera băieţilor. Ce mai e şi asta?
— Trebuie să mă duc la toaletă, domnule,
spuse Umstead, aproape ca un şcolar. Nu mai pot să mă ţin.
Domnul aruncă o
privire de jur‑împrejurul camerei şi observă un vas de porţelan, aşezat cuminte
pe o măsuţă pentru cafea. Agitînd din nou pistolul, îmi porunci să‑l dezleg pe
Umstead.
— Camera
băieţilor e chiar aici, spuse "Domnul".
Umstead scoase
florile proaspete din vază şi, cu spatele la noi, urină îndelung, în timp ce
noi priveam în pămînt. Cînd, în sfîrşit, termină, "Domnul" ne spuse
să mutăm masa de conferinţă lîngă ferestre. Masa avea aproape şapte metri
lungime şi, ca majoritatea mobilelor de la firma Drake & Sweeney, era din
lemn masiv, de alun; cu mine la un capăt şi Umstead gîfîind, la celălalt, am
reuşit s‑o mişcăm vreo doi metri, pînă cînd
"Domnul" ne‑a
spus să ne oprim. M‑a pus să‑i leg pe Malamud şi pe Rafter împreună, lăsîndu‑l
pe pe Umstead liber ca pasărea cerului. N‑am să înţeleg niciodată de ce a făcut
aşa ceva.
Apoi i‑a obligat pe
restul de şapte ostatici legaţi să se aşeze pe masă, cu spatele la perete.
Nimeni nu a îndrăznit să‑l întrebe de ce, dar eu îmi închipuiam că dorea un
scut împotriva trăgătorilor de elită. Mai tîrziu, am aflat că poliţia trimisese
cîţiva franctirori, camuflaţi, pe acoperişul unei clădiri vecine. Poate că
"Domnul" îi văzuse.
După ce stătuseră în
picioare timp de cinci ore, Rafter şi compania erau uşuraţi să se poată odihni.
Umstead şi cu mine am primit ordin să ne aşezăm pe scaune, în timp ce
"Domnul" a luat şi el loc, la capătul mesei. Aşteptam.
Probabil că viaţa pe
străzi te învaţă să fii răbdător. Omul părea mulţumit să stea aşa, tăcut, vreme
îndelungată, cu ochii ascunşi în spatele ochelarilor de soare şi capul perfect
nemişcat.
— Cine ne‑a evacuat?
mormăi el, fără să se adreseze nimănui în mod special; aşteptă cîteva minute şi
rosti, din nou, aceeaşi întrebare.
Schimbarăm o privire
între noi, încurcaţi, fără să avem idee despre ce vorbea. Omul părea să fixeze
cu privirea un punct de pe masă, aflat destul de aproape de piciorul drept al
lui Colburn.
— Voi nu numai că îi ignoraţi pe cei
fără adăpost, ci ajutaţi şi la alungarea lor în stradă.
Noi, bineînţeles,
încuviinţam din cap, intonînd acelaşi refren. Dacă el dorea să ne arunce vorbe
grele, noi eram perfect de acord cu asta.
Comanda noastră
ajunse cu cîteva minute înainte de ora şapte. Se auzi o bătaie puternică în
uşă. "Domnul" îmi spuse să dau un telefon şi să anunţ poliţia că va
omorî pe unul dintre noi, dacă vede sau aude vreo mişcare afară. I‑am explicat
cu grijă toate astea lui Rudolph şi am subliniat că nu trebuie să se încerce
nici o acţiune de salvare. Ne aflam în plină negociere.
Rudolph răspunse că a
înţeles.
Umstead se îndreptă
spre uşă, o descuie şi se întoarse spre "Domnul" pentru instrucţiuni.
"Domnul" era chiar în spatele lui, cu arma la mai puţin de treizeci
de centimetri de capul lui Umstead.
— Deschide uşa foarte încet, spuse
"Domnul".
Eu stăteam în
picioare, la cîţiva paşi în spatele "Domnului", cînd uşa se deschise.
Mîncarea era aşezată pe un mic cărucior pe care asistenţii noştri îl foloseau
pentru a căra, de colo‑colo, imensele cantităţi de hîrtie pe care le produceam
noi. Am zărit patru pahare mari de plastic cu supă şi o pungă maronie de
hîrtie, plină cu pîine. Nu ştiu dacă era ceva de băut. N‑am aflat niciodată.
Umstead făcu un pas
afară, în hol, puse mîna pe cărucior şi se pregătea să‑l tragă înapoi, spre
camera de conferinţe, cînd glonţul despică aerul. Un singur trăgător al
poliţiei era ascuns în spatele unei servante de lîngă biroul doamnei Devier, la
vreo treisprezece metri distanţă, reuşind să prindă momentul de care avea
nevoie. Cînd Umstead s‑a aplecat să apuce căruciorul, capul
"Domnului" a rămas expus, o fracţiune de secundă, iar trăgătorul l‑a
făcut praf.
"Domnul" s‑a
legănat pe spate, fără să scoată un sunet, iar eu m‑am trezit instantaneu cu
faţa plină de sînge şi lichid cerebral. Am crezut că am fost şi eu lovit şi
îmi amintesc că am urlat de durere. Umstead zbiera undeva pe hol. Ceilalţi
şapte săriră jos de pe masă, ca nişte curci opărite, strigînd şi repezindu‑se
spre uşă, jumătate dintre ei trăgîndu‑i pe ceilalţi. Eu eram în genunchi,
apăsîndu‑mi palmele peste ochi, aşteptînd să explodeze dinamita; m‑am repezit
spre cealaltă uşă, departe de acel infern. Am descuiat‑o şi am dat‑o de perete
şi am mai apucat să‑l văd pentru o ultimă oară pe "Domnul" cum se
zvîrcolea pe unul dintre valoroasele noastre covoare orientale. Avea braţele
larg desfăcute, departe de firul roşu.
Holul se umplu
imediat de poliţişti din trupele speciale, toţi îmbrăcaţi cu veste de protecţie
şi nişte căşti înspăimîntătoare; cîteva zeci dintre ei, ghemuiţi, se apropiau
de noi. Cu atîtea uniforme, totul părea mai întunecat. Ne‑au apucat şi ne‑au
dus dincolo de secretariat, spre lifturi.
— Sînteţi rănit? m‑au întrebat.
Nu ştiam. Aveam sînge
pe faţă şi pe cămaşă şi un alt fel de lichid, pe care doctorul l‑a descris, mai
tîrziu, drept fluid cerebrospinal.
..........................................................................................................................................
La primul
etaj, cît mai departe cu putinţă de "Domnul", familiile şi prietenii
aşteptau. Zeci dintre asociaţii şi colegii noştri erau înghesuiţi în birouri şi
pe holuri, aşteptînd să fim salvaţi. La vederea noastră, izbucniră în urale.
Pentru că eu eram
plin de sînge, am fost dus într‑o sală mică de gimnastică, aflată la subsol.
Sala aparţinea firmei noastre şi, practic, era ignorată de avocaţi. Eram prea
ocupaţi ca să mai facem exerciţii şi oricine era prins afară din birou putea fi
sigur că primeşte şi mai mult de lucru.
Am fost imediat
înconjurat de doctori, dar nici unul nu era, din întîmplare, soţia mea. O dată
ce i‑am convins că sîngele nu era al meu, s‑au relaxat şi mi‑au făcut un examen
de rutină. Presiunea sîngelui crescuse, pulsul o luase razna. Mi‑au dat un
calmant.
Ceea ce îmi doream
din suflet era să fac un duş. M‑au pus să mă întind pe o masă zece minute, ca
să‑mi verifice tensiunea.
— Sînt în stare de
şoc? am întrebat.
— Probabil că nu.
Eu însă, aşa mă
simţeam. Unde era Claire? Stătusem şase ore sub ameninţarea armei, cu viaţa
atîrnînd de un fir de păr, iar ea nu se putea deranja să vină şi să aştepte
lîngă restul familiilor.
Am făcut un duş
fierbinte, îndelung. Mi‑am spălat părul de trei ori, cu mult şampon, apoi am
rămas în picioare, cu apa curgînd de pe mine, la nesfîrşit. Timpul împietrise.
Nimic nu conta. Trăiam, respiram, ieşeau aburi din mine.
M‑am schimbat în
hainele altcuiva, mult prea mari, şi m‑am întors pe masă, pentru un nou control
al tensiunii. Secretara mea, Polly, şi‑a făcut apariţia şi m‑a strîns îndelung
în braţe. Aveam nevoie cu disperare de aşa ceva. Ea avea lacrimi în ochi.
— Unde e Claire? am întrebat‑o.
— A fost chemată de urgenţă, la spital.
Încerc să prind legătura acolo.
Polly ştia că nu mai
rămăsese mare lucru din căsnicia mea.
— Te simţi bine? mă întrebă ea.
— Cred că da.
Le‑am mulţumit
doctorilor şi am părăsit sala de gimnastică. Rudolph m‑a întîmpinat în hol şi,
cu stîngăcie, m‑a strîns în braţe. Îmi adresa "felicitări", de parcă
realizasem ceva deosebit.
— Nimeni nu are
pretenţia să lucrezi mîine, îmi spuse el. Oare credea că o zi liberă îmi putea
rezolva toate problemele?
— Nu m‑am gîndit la
ziua de mîine, i‑am răspuns.
— Ai nevoie de puţină
odihnă, adăuga el, ca şi cum doctorii nu se gîndiseră la asta.
Doream să vorbesc cu
Barry Nuzzo, dar tovarăşii mei de prizonierat plecaseră. Nimeni nu era rănit,
aveau doar pielea puţin jupuită pe la încheieturi.
Cum carnagiul fusese
redus la minimum, iar băieţii cei buni erau victorioşi şi zîmbitori,
entuziasmul de la Drake & Sweeney se risipi rapid. Majoritatea avocaţilor
şi funcţionarilor aşteptaseră, îngrijoraţi, la etajul întîi, departe de
"Domnul" şi explozibilele lui. Polly îmi adusese pardesiul, aşa că l‑am
îmbrăcat peste treningul prea larg. Papucii brodaţi arătau ciudat, dar puţin
îmi păsa.
— Sînt
nişte reporteri afară, îmi spuse Polly.
Ah, da, mijloacele de
informare. Ce întîmplare! Nu chiar obişnuitele împuşcături de prin parcuri, ci
o grămadă de avocaţi, ţinuţi ostatici de către un vagabond nebun.
Dar nu obţinuseră
povestea pe care o doreau, nu? Avocaţii scăpaseră cu viaţă, tipul cel rău se
alesese cu un glonţ, explozibilele se fîsîiseră atunci cînd purtătorul lor
căzuse la podea. Ah, ce‑ar mai fi putut să fie! O împuşcătură, apoi o bombă, o
străfulgerare de lumină albă, geamuri sparte, braţe şi picioare căzînd pe jos,
toate astea înregistrate cum se cuvine, pe viu, de echipa Canalului Nouă, ca
subiect fierbinte al ştirilor de seară.
— Te duc eu acasă, spuse Polly. Vino
după mine.
Eram recunoscător că
exista cineva care să‑mi spună ce să fac. Gîndurile mele erau lente şi neclare,
cadru după cadru dintr‑un film fără subiect sau decor.
Am ieşit printr‑o uşă
de serviciu de la parterul clădirii. Aerul nopţii era rece şi tare şi i‑am
respirat dulceaţa, pînă cînd au început să mă doară plămînii. Polly porni în
fugă spre maşină, în timp ce eu, ascuns după colţul clădirii, priveam circul de
la intrare. Erau acolo maşini de poliţie, ambulanţe, care de televiziune, ba
chiar şi o maşină de pompieri. Îşi strîngeau lucrurile, gata de plecare. Una
dintre ambulanţe era parcată cu spatele la clădire, aşteptînd fără îndoială să‑l
ducă pe "Domnul" la morgă.
Sînt viu! Sînt viu!
îmi repetam fără încetare, zîmbind pentru prima dată. Sînt viu!
Am strîns pleoapele
şi am rostit o scurtă, dar sinceră, rugăciune de mulţumire.
Treptat, am început
din nou să aud sunetele acelea. Tăceam amîndoi, Polly la volanul maşinii,
înaintînd fără grabă şi aşteptînd ca eu să spun ceva şi, dintr‑o dată, am auzit
bubuitul glonţului tras de franctiror. Apoi şocul punctului lovit şi tropăitul
celorlalţi ostatici care se chinuiau să coboare de pe masă şi să o zbughească
afară.
Ce văzusem? Aruncasem
o privire spre masa unde cei şapte fixau cu încăpăţînare podeaua, apoi din nou
spre "Domnul", care ridicase arma şi o îndreptase spre capul lui
Umstead. Mă aflam exact în spatele lui cînd a fost lovit. Ce oprise glonţul să
nu treacă prin el şi să mă lovească pe mine? Gloanţele trec prin pereţi, prin
uşi şi prin oameni.
— Nu avea de gînd să ne omoare, am
rostit abia auzit.
Polly s‑a liniştit
auzindu‑mi glasul.
— Atunci, ce făcea?
— Nu ştiu.
— Ce dorea?
— Nu ne‑a spus. E uimitor, de fapt, cît
de puţine s‑au spus. Am stat acolo ore întregi, uitîndu‑ne unii la alţii.
— De ce nu a vrut să vorbească cu
poliţia?
— Cine ştie? Asta a fost cea mai mare
greşeală a lui. Dacă lăsa telefoanele deschise, i‑aş fi putut convinge pe
poliţişti că nu are de gînd să ne ucidă.
— Doar nu vrei să dai vina pe poliţişti!
— Nu. Aminteşte‑mi să le scriu nişte
scrisori de mulţumire.
— Lucrezi mîine?
— Ce altceva să fac mîine?
— Mă gîndeam doar că ţi‑ar putea prinde
bine o zi liberă.
— Am nevoie de un an liber. O zi nu
ajunge.
Apartamentul nostru
se afla la al treilea etaj al unui bloc dintr‑un rînd de clădiri de pe Strada P
din Georgetown. Polly a oprit la colţ. I‑am mulţumit şi am coborît; după
ferestrele întunecate, ştiam că soţia mea nu e acasă.
Am cunoscut‑o pe
Claire la o săptămînă după ce m‑am mutat la Washington, D. C. Tocmai absolvisem
universitatea Yale şi obţinusem o slujbă grozavă, într‑o firmă bogată, şi mă
aştepta un viitor strălucit, la fel ca şi pe ceilalţi cincizeci de neiniţiaţi
din anul meu. Ea îşi încheia studiile de ştiinţe politice la Universitatea
Americană. Bunicul ei fusese, pe vremuri, guvernator în Rhode Island, iar familia
ei avea, de secole, relaţii în lumea bună.
Asemenea majorităţii
firmelor mari, Drake & Sweeney îi priveşte pe proaspeţii absolvenţi ca pe
un cui în coastă. Lucram cincisprezece ore pe zi, şase zile pe săptămînă, iar
duminica era ziua de întîlnire săptămănală cu Claire. Duminica seara eram la
birou. Ne gîndeam că, dacă ne căsătorim, puteam petrece mai mult timp împreună.
Măcar puteam împărţi acelaşi pat, dar totul se cam reducea numai la somn.
Nunta a fost
grandioasă, luna de miere scurtă şi, după ce entuziasmul a trecut, m‑am întors
la birou, pentru cîte nouăzeci de ore pe săptămînă. În cea de‑a treia lună a
uniunii noastre, au trecut nici mai mult, nici mai puţin decît optsprezece zile
fără sex. Ea le număra.
A fost înţelegătoare
în primele luni, dar apoi s‑a cam plictisit să fie neglijată. O înţelegeam, dar
tinerii asociaţi nu se plîng, în birourile sacre de la Drake & Sweeney. Mai
puţin de 10% din fiecare promoţie ajung parteneri, aşa încît competiţia este
nemiloasă. Răsplata e imensă, cel puţin un milion de dolari pe an. Onorariile
încărcate sînt mai importante decît o soţie fericită. Divorţul e ceva normal.
Nici prin gînd nu‑mi trecea să‑l rog pe Rudolph să‑mi uşureze sarcina.
Către sfîrşitul
primului an petrecut împreună, Claire era foarte nefericită şi am început să ne
certăm.
S‑a hotărît să se
înscrie la medicină. Obosită să stea acasă şi să se uite la televizor, s‑a
gîndit să‑şi găsească o preocupare care să‑i ia la fel de mult timp ca şi mie.
Eu m‑am gîndit că era o idee minunată. Îmi anula, în mare parte, sentimentul de
vinovăţie.
După patru ani de
lucru la firmă, au apărut aluziile despre şansele mele de a ajunge partener.
Aluziile erau adunate şi comparate de către mulţi asociaţi. Părerea generală
era că eu aveam şanse foarte rapide pentru parteneriat. Dar trebuia să muncesc
şi mai mult.
Claire era foarte
hotărîtă să‑şi petreacă şi mai mult timp departe de casă decît mine, aşa că
amîndoi am căzut victime unei obsesii prosteşti pentru muncă. Certurile au
încetat dar, pur şi simplu, ne‑am îndepărtat. Ea avea prietenii ei, interesele
ei, eu pe ale mele. Din fericire, nu am făcut greşeala de a da naştere vreunui
urmaş. (Street Lawyer, 1998) JOHN GRISHAM
.............................................................................................................................
