vineri, 7 decembrie 2012

Avocatul străzii


Avocatul străzii



Bărbatul cu cizme de cauciuc paşi în lift în urma mea; nici nu l‑am observat la început. Dar i‑am simţit mirosul — unul greu, de fum, vin ieftin şi o viaţă dusă pe străzi, fără săpun. Eram sin­guri la urcare şi, cînd am aruncat, în sfîrşit, o privire în spate, i‑am zărit cizmele negre, murdare şi mult prea mari pentru el. Purta un pardesiu ros şi destrămat pe margini, care îi ajungea pînă la genunchi. Dedesubt, una peste alta, tot felul de zdrenţe strînse peste mijloc, aşa că părea solid, aproape gras. Asta nu pentru că ar fi mîncat prea mult; iarna, la Washington, oamenii străzii îşi puneau pe ei tot ce aveau — sau, cel puţin, aşa părea.
Era negru şi îmbătrînit, barba şi părul — netunse de multă vreme — erau încărunţite. Privea drept înainte, prin ochelarii de soare cu lentile groase, ignorîndu‑mă cu desăvîrşire şi făcîndu‑mă să mă întreb, pentru o clipă, de ce oare îl măsurăm aşa.
Nu se potrivea cîtuşi de puţin cu locul acela. Nu era clădirea lui, liftul lui, nu şi‑ar fi putut permite. Avocaţii de la toate cele opt etaje lucrau pentru aceeaşi firmă, la un preţ pe oră care încă mi se părea absurd, chiar şi după şapte ani.
Încă un vagabond care se adăpostea de frigul de afară. La Washington, în centru, se întîmpla mereu. Dar noi aveam paznici care să ne apere de prăpădiţi.
Ne‑am oprit la etajul al şaselea şi, pentru prima dată, am observat că bărbatul nu apăsase nici un buton, nu alesese nici un etaj. Mă urmărea. Am ieşit cît am putut de repede din lift, păşind în splendidul hol, ornat în marmură, al firmei Drake & Sweeney şi uitîndu‑mă în urmă exact atît cît să‑l zăresc tot în lift, privind în gol şi continuînd să mă ignore.

Doamna Devier, una dintre cele mai agere secretare de la intrare, mă salută cu dispreţul său obişnuit.
Fii atentă la lift, i‑am spus.
De ce?
Un vagabond. Poate va trebui să chemi paza.
Ce oameni! rosti ea cu acel accent franţuzesc, afectat.
Fă rost şi de nişte dezinfectant.
Am pornit mai departe, luptîndu‑mă să‑mi scot pardesiul din mers, uitînd cu totul de bărbatul cu cizme de cauciuc. Aveam întreaga după‑amiază ocupată cu tot felul de întîlniri, discuţii importante cu oameni importanţi. Am dat colţul şi mă pregăteam să‑i spun ceva lui lui Polly, secretara mea, cînd am auzit prima împuşcătură.


Doamna Devier stătea în picioare, în spatele biroului, împie­trită, privind fix spre ţeava lungă a unei arme aflate în mîna vagabondului nostru. Cum eu am fost primul sosit pentru a o ajuta pe biata femeie, bărbatul a întors, amabil, arma spre mine şi am înţepenit şi eu.
Nu trage, i‑am spus, ridicînd mîinile. Văzusem destule filme ca să ştiu exact ce aveam de făcut.
Gura, mormăi el, rămînînd remarcabil de calm.
În spatele meu, pe hol, se auzeau voci. Cineva ţipă: "E înar­mat!" şi vocile se îndepărtară, auzindu‑se din ce în ce mai slab. Colegii mei ajunseseră la uşa din spate. Parcă îi şi vedeam sărind pe fereastră.
Chiar în stînga mea se afla o uşă grea, de lemn masiv, care dădea spre o sală mare de şedinţe; întîmplător, în acel moment se aflau acolo opt avocaţi specialişti în litigii. Opt duri, fără frică, dintre cei care îşi petreceau timpul făcînd oamenii praf. Cel mai tare dintre ei era un tip scund, dar zdravăn şi tăios, pe nume Rafter; în clipa în care deschise brusc uşa, spunînd: "Ce naiba...?", ţeava puştii se răsuci dinspre mine spre el, iar bărbatul cu cizme de cauciuc avu parte exact de efectul pe care îl aştepta.
— Lasă arma jos, porunci Rafter, oprindu‑se în cadrul uşii; o fracţiune de secundă mai tîrziu, un alt glonţ străbătu secretariatul oprindu‑se undeva în tavan, cu mult deasupra capului lui Rafter, reducîndu‑l pe acesta la postura de simplu muritor. Întorcînd din nou arma spre mine, făcu un semn cu capul. Eu m‑am confor­mat, intrînd după Rafter în sala de şedinţe. Ultimul lucru pe care l‑am mai văzut de afară a fost doamna Devier, tremurînd la biroul ei, îngrozită de moarte, cu căştile casetofonului atîrnîndu‑i pe după gît şi pantofii cu tocuri aşezaţi cu grijă lîngă coşul de gunoi.
Bărbatul cu cizme de cauciuc trînti uşa în spatele meu şi mişcă uşor arma prin aer, pentru ca toţi cei opt avocaţi civili să o poată admira. Părea să funcţioneze foarte bine; mirosul prafu­lui de puşcă se simţea mai puternic decît putoarea posesorului.
Camera era dominată de o masă lungă, acoperită cu docu­mente şi hîrtii care, cu numai cîteva clipe mai înainte, păreau teribil de importante. Prin ferestrele care ocupau un perete întreg se zărea un spaţiu de parcare. Două uşi dădeau spre hol.
— În picioare, la perete, spuse bărbatul, folosind pistolul ca pe un argument foarte convingător.
Apoi îl întoarse, aproape lipindu‑l de capul meu.
— Încuie uşa, îmi spuse.
Aşa am şi făcut.
Fără să scoată o vorbă, cei opt avocaţi se retraseră, cu picioarele împleticindu‑se, spre perete. Fără să scot o vorbă, am închis repede uşa, întorcîndu‑mă apoi spre el, pentru a vedea dacă e mulţumit.
Nu ştiu de ce, dar nu puteam să‑mi iau gîndul de la oficiul poştal şi de la schimbul acela oribil de focuri — un funcţionar prost dispus se întorsese după prînz şi doborîse cincisprezece dintre colegii săi. Mă gîndeam la masacrele de pe terenurile de joacă şi la măcelurile din restaurante fast‑food.
Iar victimele erau copii nevinovaţi şi, în general, cetăţeni cumsecade. Pe cînd noi, noi eram o trupă de avocaţi!
Mormăind şi scuturînd arma, bărbatul îi alinie pe cei opt avocaţi lîngă perete şi, cînd se consideră mulţumit de poziţia lor, îşi îndreptă din nou atenţia asupra mea. Ce dorea? Putea pune întrebări? În cazul ăsta, la naiba, putea obţine tot ce dorea. Nu‑i puteam vedea ochii din cauza ochelarilor de soare, dar el îi putea vedea pe ai mei. Arma era aţintită drept spre ei.
Bărbatul îşi dezbrăcă pardesiul murdar, îl împături ca şi cum ar fi fost nou şi îl aşeză pe mijlocul mesei. Putoarea care mă deranjase în lift se simţea din nou, dar nu mai conta. Rămase la capătul mesei şi desfăcu încă un rînd de zdrenţe — un pulover gros, gri, încheiat cu nasturi în faţă.
Gros, dintr‑un anume motiv. Dedesubt, strînse pe talie, unul lîngă altul, nişte beţe roşii care, pentru ochiul meu neavizat, arătau a dinamită. Tot felul de fire, ca nişte spaghete colorate, ieşeau din ambele capete ale fitilelor, totul fiind legat cu o bandă adezivă argintie.
Prima mea pornire a fost să sar, să mă arunc la podea, dînd din mîini şi din picioare, sperînd să am noroc, sperînd ca glonţul să‑şi rateze ţinta pe cînd, cu mîinile tremurînde, m‑aş chinui să descui uşă; un alt glonţ ar şuiera pe lîngă mine în timp ce m‑aş strecura prin uşă, ieşind pe hol. Dar îmi tremurau picioarele şi sîngele îmi îngheţase în vine. Cei opt, lipiţi de perete, suspinau şi gemeau, ceea ce l‑a încurcat pe bărbatul care ne ţinea pri­zonieri.
Vă rog să faceţi linişte, spuse el pe tonul unui profesor răbdător.
Calmul lui mă scotea din minţi. Aranja cu grijă cîteva spaghete de la brîu şi, dintr‑un buzunar al pantalonilor foarte largi, scoase un ghem de frînghie de nailon şi un briceag.
Pentru ca efectul să fie total, flutură arma spre feţele îngrozite din faţa Iui.
Nu vreau să rănesc pe nimeni, spuse.
Frumos din partea lui, dar greu de crezut. Am numărat douăspre­zece fitile roşii — suficient, eram convins, pentru ca moartea să fie imediată şi fără dureri.
Apoi îndreptă iarăşi arma spre mine.
Tu, spuse el, leagă‑i!
Rafter nu mai putea suporta. Făcu un pas foarte mic înainte şi spuse:
Ei, omule, ce vrei de fapt?
Al treilea glonţ trecu pe deasupra capului lui, înfigîndu‑se cuminte în tavan. Bubuitura răsună cu forţa unui tun şi doamna Devier, sau o altă duduie, se auzi ţipînd în hol. Rafter se lăsă brusc în jos şi apoi încercă să se ridice din nou în poziţie de drepţi, chinuindu‑se pînă cînd Umstead îl pocni drept în piept, cu cotul său bovin, lipindu‑l la loc de perete.
Taci! îi spuse Umstead printre dinţi.
Nu‑mi spune mie "omule", ripostă bărbatul, astfel că se renunţă imediat la acel apelativ.
Cum ai dori să‑ţi spunem? l‑am întrebat, simţind că eram pe cale să devin liderul ostaticilor.
Am rostit cuvintele cu blîndeţe, foarte respectuos, iar el mi‑a apreciat atitudinea.
— "Domnule", răspunse el.
Nimeni nu avea absolut nimic împotrivă să‑i spună "domnule".
Telefonul începu să sune şi, pentru o fracţiune de secundă, am crezut că bărbatul va trage în el. În loc de asta, îl apucă şi îl trînti pe masa, în faţa lui. Ridică receptorul cu mîna stîngă; în dreapta continua să ţină arma, iar aceasta era îndreptată tot spre Rafter.
Dacă nouă dintre noi am fi avut drept de vot, Rafter ar fi devenit primul miel dus la tăiere. Opt pentru, unul împotrivă.
Alo, spuse "Domnul".
Ascultă cîteva clipe, apoi închise. Se trase cu grijă spre scaunul din capul mesei şi se aşeză.
Ia funia, îmi spuse.
Voia să‑i leg pe toţi opt de încheieturile mîinilor. Am tăiat bucăţi de frînghie şi am făcut noduri şi m‑am străduit din răspu­teri să nu privesc feţele colegilor mei, cărora le grăbeam moartea. Simţeam arma în spate. El dorea să‑i leg strîns şi eu mă prefăceam că‑i învineţesc de‑a binelea, lăsînd totuşi legătura cît mai largă cu putinţă.
Rafter mormăia ceva în barbă şi îmi venea să‑l pocnesc. Umstead reuşi să‑şi flexeze încheieturile şi aproape că izbuti să‑şi desfacă frînghia complet, după ce abia reuşisem să‑l leg. Malamud era transpirat şi respira sacadat. Era cel mai bătrîn, sin­gurul partener în conducere dintre cei de faţă şi trecuseră doar doi ani de la primul său atac de cord.
N‑am putut să nu‑l privesc pe Barry Nuzzo, singurul meu prieten din toată trupa. Aveam aceeaşi vîrstă, treizeci şi doi de ani, şi intraserăm în firmă în acelaşi an. El studiase la Princeton, eu la Yale. Soţiile noastre erau amîndouă din Providence. Căsni­cia lui mergea bine — făcuseră trei copii în patru ani. A mea se afla în ultimul stadiu al unei lungi perioade de distrugere.
Ne‑am privit în ochi şi amîndoi ne‑am gîndit la copiii lui. Mă simţeam norocos că nu am copii.
Se auzi prima sirenă de poliţie, din multele care aveau să urmeze, iar "Domnul" îmi ceru să trag jaluzelele peste cele cinci ferestre mari. Chiar aşa am şi făcut, fără grabă, scrutînd parcarea de jos, ca şi cum, dacă m‑ar fi văzut cineva, aş fi fost salvat. O singură maşină de poliţie se afla acolo, cu farurile aprinse. Nu era nimeni în ea; poliţiştii intraseră deja în clădire.
Acolo ne aflam şi noi — nouă tipi albi şi "Domnul".
La ultima numărătoare, firma Drake & Sweeney avea opt sute de avocaţi în filiale din toată lumea. Jumătate dintre aceştia se aflau la Washington, în clădirea terorizată de "Domnul".
Tipul mi‑a cerut să‑l sun pe "şeful" şi să‑l informez că era înar­mat şi legat cu douăsprezece batoane de dinamită. L‑am sunat pe Rudolph, partenerul aflat la conducerea secţiunii mele, spe­cializată în procesele intentate marilor trusturi comerciale, şi i‑am transmis mesajul.
Sînteţi toţi în viaţă, Mike? mă întrebă el.
Vorbeam prin interfonul pe care "Domnul" tocmai pusese stăpînire, deschizîndu‑l Ia volumul maxim.
Sîntem în mare formă, îi răspund. Te rog, fă orice vrea el.
Ce vrea?
— Încă nu ştiu.
"Domnul" făcu un semn cu arma şi conversaţia luă sfîrşit.
Evitînd să stau în bătaia armei, am rămas în picioare lîngă masa de şedinţe, la doi paşi de "Domnul", care îşi făcuse ener­vantul obicei de a se juca, neatent, cu firele petrecute peste piept
Îşi coborî privirea şi trase uşor de un fir roşu.
Ochelarii de soare erau îndreptaţi spre mine la sfîrşitul aces­tui mic avertisment. M‑am simţit obligat să spun ceva.
Ce rost ar avea? l‑am întrebat, disperat să deschid un dialog.
Eu nu vreau, dar de ce nu?
Am fost şocat de dicţia lui — un ritm lent, metodic, fără grabă, fiecare silabă fiind accentuată la fel. Pentru moment era vagabond, dar cunoscuse şi zile mai bune.
De ce să ne omori? l‑am întrebat.
N‑am de gînd să stau la discuţii cu tine, debită el. Nu mai sînt alte întrebări, onorată instanţă.
Cum sînt avocat şi fiecare clipă contează, mi‑am privit cea­sul, pentru ca tot ce avea să se întîmple să fie clar memorat, dacă reuşeam, cumva să supravieţuim. Era ora 13. 20. "Domnul" dorea linişte, aşa că am îndurat o chinuitoare tăcere care a durat paisprezece minute.
Nu îmi venea să cred că vom muri. Părea să nu existe nici un motiv, nici o justificare pentru a ne omorî. Eram sigur că nici unul dintre noi nu‑l mai întîlnise pînă atunci. Îmi aminteam cum veniserăm împreună în lift şi faptul că părea să nu aibă nici o destinaţie precisă. Nu era decît un nebun în căutare de ostatici — ceea ce făcea din crimă un lucru aproape normal, după stan­dardele actuale.
Era exact genul de măcel nebunesc ce putea ţine prima pagină a ziarelor timp de douăzeci şi patru de ore, făcîndu‑i pe oameni să clatine din cap. Apoi aveau să înceapă să apară şi anecdotele cu avocaţi morţi.
Parcă vedeam titlurile şi îi auzeam pe reporteri, dar refuzam să cred că avea să se întîmple aşa.
Auzeam voci pe hol şi sirenele, afară; o staţie radio a poliţiei zbîrnîia undeva pe afară.
Ce ai mîncat la prînz? mă întrebă "Domnul", rupînd tăcerea.
Pui la grătar cu salată Caesar, i‑am răspuns, ezitînd o secundă, prea surprins ca să mă gîndesc la vreo minciună.
Singur?
Nu, m‑am întîlnit cu un prieten.
Era un fost coleg de facultate, din Philadelphia.
Cît a costat pentru amîndoi?
Treizeci de dolari.
Asta nu i‑a plăcut.
Treizeci de dolari, repetă el. Pentru două persoane.
Clătină din cap, apoi se uită spre cei opt avocaţi. Dacă avea de gînd să facă un sondaj, speram că aveau de gînd să mintă. Erau cîţiva din grup cu o pofta zdravănă de mîncare şi treizeci de dolari n‑aveau cum să le satisfacă apetitul.
Ştii ce am mîncat eu? mă întrebă el.
Nu.
Supă. Supă cu biscuiţi, la un centru pentru săraci. Supă gratuită, şi am fost bucuros să o primesc. Ai putea hrăni o sută dintre prietenii mei cu treizeci de dolari, ştii?
Am încuviinţat, cu gravitate, ca şi cum aş fi înţeles dintr‑o dată ce păcat teribil comisesem.
Adună toate portofelele, banii, ceasurile, bijuteriile, îmi spuse el, agitînd din nou arma.
Pot să întreb de ce? i‑am cerut eu.
Nu.
Mi‑am pus portofelul, ceasul şi banii pe masă şi am început să scotocesc prin buzunarele celorlalţi ostatici.
Pentru aproapele vostru, spuse "Domnul", lăsîndu‑ne fără grai.
Mi‑a cerut să pun toată prada într‑o servietă, să o încui şi să‑l sun din nou pe "şeful". Rudolph a răspuns la primul semnal sonor. Mi‑l imaginam pe comandantul trupelor speciale sta­bilindu‑şi cartierul general în biroul lui.
— Rudolph, sînt tot eu, Mike. Vorbesc pe interfon.
Da, Mike. Care e situaţia?
Totul e în regulă. Uite, acest domn vrea ca eu să deschid uşa cea mai apropiată de secretariat şi să pun o servietă neagră pe hol. Înţelegi?
— Da.
Cu arma lipită de ceafă, am întredeschis uşa şi am aruncat servieta în hol. N‑am văzut pe nimeni, nicăieri.


Puţine lucruri îi puteau împiedica pe avocaţii din firmele mari să savureze încărcarea notelor de plată pe oră ale clienţilor lor. Unul din aceste lucruri era somnul, deşi majoritatea dintre noi dormeam puţin. Mesele în oraş încurajau, de fapt, mărirea preţului, mai ales în cazul cînd clientul plătea prînzul. Văzînd cum trece timpul, m‑am trezit întrebîndu‑mă cum naiba aveau să reuşească restul de patru sute de avocaţi din clădire să‑şi umfle onorariile, în aşteptarea încheierii crizei ostaticilor. Parcă îi şi vedeam, afară, în parcare, majoritatea stînd în propriile maşini, la căldurică, vorbind la telefonul celular şi încărcînd vreun client. Firma, am decis eu, nu avea să piardă nici un bănuţ.
Unora dintre grangurii de acolo nici nu le păsa cum se va sfîrşi. Doreau doar să se termine odată, şi asta cît mai repede.
"Domnul" păru să aţipească o clipă. Bărbia îi căzu în piept şi începu să respire mai greu. Rafter îşi drese vocea, pentru a‑mi atrage atenţia, apoi smuci capul într‑o parte, parcă sugerîndu‑mi să fac ceva. Problema era că "Domnul" ţinea arma în mîna dreaptă, iar dacă într‑adevăr dormea, o făcea ţinînd strîns înfricoşătorul fir roşu în mîna stingă.
Iar Rafter dorea ca eu să fac pe eroul. Deşi Rafter era cel mai dur şi cel mai eficient avocat al firmei, încă nu era partener. Nu lucram în acelaşi sector şi nici nu ne aflam în armată. Nu primeam ordine.
Cîţi bani ai cîştigat anul trecut? mă întrebă brusc "Domnul", cît se poate de treaz şi cu glasul limpede.
Din nou, mă luase prin surprindere.
Eu... ăă... ah, stai să mă gîndesc...
Să nu minţi.
O sută douăzeci de mii.
Nici asta nu i‑a plăcut.
Cît ai dat, din ei?
Cît am dat... ?
Da. De pomană.
Aha. Păi, nu‑mi amintesc. Soţia mea se ocupă de notele de plată şi alte lucruri de genul ăsta.
Ca la un semn, toţi cei opt avocaţi începură să se foiască.
"Domnului" nu i‑a plăcut răspunsul meu şi nu avea de gînd să se dea bătut.
Cine, mă rog, îţi completează formularele de impozit?
Adică, pentru Fisc?
Mda, asta.
Se ocupă serviciul financiar al firmei, jos, la etajul al doilea.
Aici, în clădire?
Da.
Atunci, vreau să mi le aduci. Fă rost de fişele de impo­zitare ale tuturor celor de aici.
Le‑am privit feţele; vreo doi erau gata să spună: "Mai bine m‑ai împuşca!". Probabil că am ezitat prea mult, pentru că "Domnul" a zbierat:, fă ce‑ţi spun, acum!". Nu numai atît, dar mă şi ameninţa cu pistolul.
Aşa că, pur şi simplu, l‑am sunat pe Rudolph; a ezitat şi el, aşa că i‑am zbierat şi eu în urechi.
— Trimite‑le aici prin fax, şi gata! i‑am cerut. Numai pe cele de anul trecut.
Ne‑am holbat cincisprezece minute la aparatul fax din colţul camerei, temîndu‑ne că "Domnul" ar putea începe să ne execute, dacă formularele 1040 nu‑şi făceau apariţia mai repede.



2

Proaspăt uns pe postul de scrib al grupului, m‑am aşezat acolo unde, cu pistolul, mi‑a indicat "Domnul". Strîngeam în mînă copiile transmise prin fax. Tovarăşii mei stăteau de aproape două ore în picioare, cu spatele la perete, încă strînşi unii în alţii, abia reuşind să se mai mişte; li se muiau picioarele şi abia mai puteau sta drept. Arătau groaznic.
Dar chinul lor abia începea.
Tu mai întîi, îmi spuse el. Cum te numeşti?
Michael Brock, i‑am răspuns, politicos. Bucuros de cunoştinţă.
Cîţi bani ai cîştigat anul trecut?
Ţi‑am mai spus. O sută douăzeci de mii. Impozabili.
Cît ai dat pentru opere de caritate?
Eram sigur că nu puteam minţi. Nu eram consultant finan­ciar, dar aveam încredere în talentul meu de a‑l duce cu preşul. Mi‑am găsit declaraţia de impozit şi am început să răsfoiesc paginile, fără să mă grăbesc. Claire cîştigase treizeci şi una de mii de dolari din munca de chirurg rezident cu vechime de doi ani, aşa că venitul nostru total era destul de frumuşel. Dar am plătit cincizeci şi trei de mii pe impozite — federale şi altele, de o uimitoare diversitate — şi, după achitarea împrumutului pentru studiile lui Claire, reprezentînd cheltuielile ei din anii de studenţie, plus doua mii patru sute pe lună, pentru un minunat apartament în Georgetown, două maşini ultimul tip cu ipotecile obligatorii şi o mulţime de alte cheltuieli, legate în mod firesc de un stil de viaţă confortabil, investisem numai douăzeci şi două de mii în fonduri mutuale.
"Domnul" aştepta, răbdător. De fapt, răbdarea lui începea să mă scoată din minţi. Presupuneam că băieţii din trupele speciale se strecurau prin gurile de ventilaţie, se căţărau în copacii din apropiere, se furişau pe acoperişurile clădirilor vecine, studiind planurile birourilor noastre, făcînd toate acele lucruri care se văd la televizor, cu scopul final de a încerca, într‑un fel oarecare, să‑i tragă un glonţ în ţeastă — lucru pe care cel în cauză îl ignora cu desăvîrşire. Îşi acceptase soarta şi era gata să moară. Ceea ce nu se putea spune şi despre noi.
Se juca întruna cu firul roşu, iar asta îmi ridica pulsul la peste o sută.
Am dat o mie de dolari pentru Universitatea Yale, i‑am spus. Şi două mii, unei fundaţii locale.
Cît ai dat săracilor?
Mă îndoiam că banii pentru Yale ajungeau să‑i hrănească pe studenţii săraci.
Ei bine, fundaţia trimite banii în tot oraşul, iar eu sînt sigur că o parte din ei au fost trimişi ca ajutor pentru cei săraci.
Cît ai dat celor flămînzi?
Am plătit impozite în valoare de cincizeci şi trei de mii de dolari, iar o parte frumuşică din banii ăştia s‑au dus spre asis­tenţa socială, asigurările de sănătate, ajutorarea copiilor depen­denţi de droguri şi altele de genul ăsta.
Şi ai făcut toate astea de bunăvoie, din generozitate?
N‑am avut nimic împotrivă, am spus, minţind, asemenea celor mai mulţi dintre concetăţenii mei.
Ai fost vreodată flămînd?
Îi plăceau răspunsurile simple, iar sarcasmul şi ironiile mele nu puteau duce la nimic bun.
Nu, i‑am răspuns. Niciodată.
— Ai dormit vreodată în zăpadă?
— Nu.
— Faci o grămadă de bani şi totuşi eşti prea lacom ca să‑mi dai şi mie nişte mărunţiş, pe trotuar, rosti el şi agită arma spre restul celor prezenţi. Toţi faceţi la fel. Treceţi chiar pe lîngă mine, care stau acolo şi cerşesc. Voi cheltuiţi mai mult pe cafele decît mine pe mîncare. De ce nu puteţi să‑i ajutaţi pe săraci, pe bolnavi, pe cei fără adăpost? Aveţi atît de mulţi bani!
M‑am trezit privindu‑i pe nemernicii aceia lacomi, aşa cum făcea şi "Domnul" şi nu mi‑a plăcut deloc ce vedeam. Cei mai mulţi îşi studiau vîrfurile pantofilor. Numai Rafter se uita spre masă, gîndindu‑se exact la ceea ce ne trecea tuturor prin minte atunci cînd dădeam peste "Domnii" din Washington D. C.: dacă îţi dau ceva mărunţiş, atunci (1) dai fuga la magazinul de băuturi, (2) nu faci decît să cerşeşti mai departe, (3) ai să‑ţi petreci toată viaţa pe trotuar.
Se lăsă din nou tăcerea. Un elicopter plutea în aer, undeva în apropiere, şi puteam să‑mi imaginez foarte bine ce plănuiau cei din parcare. Respectînd instrucţiunile "Domnului", liniile telefonice erau blocate, aşa că nu puteam comunica. El nu părea să dorească nici să vorbească, nici să negocieze cu cineva. Avea publicul lui, în sala de şedinţe.
Care dintre tipii ăştia cîştigă cei mai mulţi bani? mă întrebă el.
Malamud era singurul dintre noi cu rangul de partener în firmă, aşa că am căutat prin hîrtii, pînă cînd am dat de formula­rele lui.
Cred că despre mine e vorba, sugeră Malamud.
Cum te numeşti?
Nate Malamud.
Am răsfoit documentele lui Nate. Rareori se întîmpla să vezi detaliile cele mai intime despre succesul unui partener, dar fap­tul în sine nu‑mi producea nici o plăcere.
Cît? mă întrebă "Domnul".
Ah, codurile Fiscului sînt o minunăţie! Ce doriţi, domnule? Cîştigul brut? Compensat? Net? Impozabil? Venit din salarii şi plăţi directe? Sau venitul din afaceri şi investiţii?
Salariul pe care Malamud îl primea de la firmă era de cinci­zeci de mii de dolari pe lună, iar prima anuală, cea la care visam cu toţii, era de cinci sute zece mii. Fusese un an foarte bun, asta ştiam cu toţii. Nate era unul dintre numeroşii parteneri care cîştigaseră peste un milion de dolari.
M‑am decis să nu risc. Mai erau destule alte venituri, înghe­suite pe ultimele pagini ale formularului — proprietăţi închiriate, dividende, o mică afacere — dar bănuiam că dacă "Domnul" punea mîna pe hîrtii, cifrele riscau să se dovedească prea com­plicate pentru el.
Un milion o sută de mii, i‑am răspuns, lăsînd celelalte două sute de mii pe masă.
El rămase cîteva clipe pe gînduri.
Ai cîştigat un milion de dolari, îi spuse lui Malamud, care nu se simţea deloc ruşinat din cauza asta.
Da, aşa este.
Cît ai dat pentru cei flămînzi şi fără adăpost?
Căutam adevărul, socotind toate reducerile individuale.
Nu‑mi amintesc exact. Soţia mea şi cu mine dăm mulţi bani pentru operele de caritate. Îmi amintesc de o donaţie, cred că de cinci mii de dolari, către Fondul social al capitalei, care, sînt convins că ştii, distribuie bani celor nevoiaşi. Noi dăm mulţi bani. Şi sîntem fericiţi că o facem.
Sînt sigur că eşti fericit, ripostă "Domnul" şi, pentru prima dată, în tonul lui se simţea o notă de sarcasm.
Nu avea de gînd să ne permită să‑i explicăm cît de generoşi eram noi de fapt. Nu voia să audă decît date precise. Mi‑a cerut să fac o listă cu cele nouă nume şi, în dreptul fiecăruia, venitul din anul precedent şi sumele oferite pentru operele de binefacere.
Mi‑a luat ceva timp şi nu ştiam dacă să mă grăbesc sau să reflectez. Ne va ucide, dacă aceste cifre nu‑i vor fi pe plac? Poate nu e cazul să mă grăbesc. De la bun început, era limpede că noi, cei bogaţi, cîştigaserăm o mulţime de bani, renunţînd doar la o parte infimă din ei. În acelaşi timp, ştiam că, pe măsură ce lucrurile se prelungeau mai mult, scenariile salvării noastre deve­neau din ce în ce mai puţin probabile.
Nu pomenise nimic despre executarea cîte unui ostatic la fiecare oră. Nu dorea eliberarea prietenilor lui din închisoare. De fapt, nu părea să vrea nimic.
Nu m‑am grăbit. Calculul pentru Malamud a fost complicat. La extrema cealaltă se afla Colburn, un asociat cu trei ani vechime, care cîştigase doar optzeci şi şase de mii, brut. Am fost îngrozit să constat că amicul meu Barry Nuzzo cîştiga cu unsprezece mii mai mult decît mine. Aveam timp să discutăm mai tîrziu despre asta.
— Rotunjind suma, ajungem la trei milioane de dolari, i‑am raportat "Domnului", care părea să fi aţipit din nou, strîngînd, totuşi, între degete firul roşu.
— Şi cîţi bani pentru săraci? întrebă el, clătinînd capul încet.
— Contribuţii în sumă totală de o sută optzeci de mii.
— Nu vreau valoarea totală a contribuţiilor. Nu mă puneţi pe mine, sau pe oamenii de felul meu, în aceeaşi categorie cu aceia care ascultă simfonii şi merg la sinagogă, ori cu drăgălaşele voastre cluburi pentru albi, unde faceţi licitaţie cu vin şi auto­grafe şi dai cîţiva dolari în beneficiul cercetaşilor. Eu vorbesc despre mîncare. Mîncare pentru flămînzii care trăiesc aici, în acelaşi oraş cu voi. Mîncare pentru bebeluşi. Chiar aici. Chiar în acest oraş, în timp ce voi cîştigaţi milioane, bebeluşii rabdă seara de foame şi plîng, pentru că le e foame. Cît aţi dat pentru mîncare?
Se uita la mine. Eu priveam fix hîrtiile din faţa mea. Nu puteam să mint.
— Avem centre în tot oraşul, unde se serveşte supa săracului, a continuat el, locuri unde cei sărmani şi fără adăpost pot găsi ceva de mîncare. Cîţi bani le‑aţi dat voi celor de la aceste cen­tre? Aţi dat ceva?
— Direct, nimic, i‑am răspuns. Dar unele dintre acele fonduri de caritate...
Taci din gură!
Agita din nou pistolul prin aer.
— Dar adăposturile pentru săraci? Locurile unde noi dormim cînd afară sînt minus douăsprezece grade. Cîte adăposturi sînt menţionate în hîrtiile alea?
Nu reuşeam să inventez nimic.
— Nici unul, i‑am răspuns moale.
Sări în picioare, speriindu‑ne, lăsînd la vedere, în toată splendoarea lor, beţele roşii de sub banda adezivă argintie. Îşi împinse scaunul în spate, cu piciorul.
Da' policlinici? Noi avem nişte policlinici modeste, unde doctorii — oameni buni, cumsecade, care făceau altădată bani frumoşi — vin şi îşi sacrifică din timpul lor, că să‑i ajute pe bol­navi. Nu iau nici un ban. Pe vremuri, guvernul ne ajuta ca să plătim chiria, ne ajuta să cumpă­răm medicamente şi cele nece­sare. Acum, jivinele au pus mîna pe guvern şi banii s‑au dus. Cît daţi voi pentru policlinici?
Rafter mă privea de parcă ar fi fost de datoria mea să fac ceva, poate să descopăr brusc ceva în documente şi să spun: "La naiba! Uite‑aici! Am donat o jumătate de milion pentru poli­clinici şi centre de masă!"
Exact aşa ar fi făcut Rafter. Însă nu era felul meu. Eu nu voiam să fiu împuşcat. "Domnul" era mult mai ager decît părea.
Am răsfoit documentele, în timp ce "Domnul" se îndrepta spre ferestre, aruncînd o privire afară, prin jaluzele.
Poliţai peste tot, spuse el, doar atît de tare cît să‑l putem auzi. Şi o mulţime de ambulanţe.
Brusc, uită cu totul de ceea ce se întîmpla acolo, jos şi se întoarse pe lîngă marginea mesei, tîrşindu‑şi picioarele, oprin­du‑se foarte aproape de ostaticii săi. Aceştia îi urmăreau fiecare mişcare, atenţi mai ales la explozibil. Omul ridică încet arma şi o îndreptă direct spre nasul lui Colburn, la mai puţin de un metru distanţă.
— Tu cît ai dat pentru policlinici?
— Nimic, spuse Colburn, strîngînd pleoapele, gata să izbuc­nească în plîns.
Inima parcă încetase să‑mi mai bată şi îmi ţineam respiraţia.
— Cît, pentru centrele de masă?
— Nimic.
— Cît, pentru adăposturile celor fără locuinţă?
Nimic.
În loc să‑l împuşte pe Colburn, omul se întoarse spre Nuzzo şi repetă cele trei întrebări. Nuzzo îi dădu trei răspunsuri iden­tice şi "Domnul" merse mai departe, ţintind, punînd aceleaşi întrebări şi primind aceleaşi răspunsuri. Nu‑l împuşcă pe Rafter, dezamăgindu‑ne în bună măsură pe toţi ceilalţi.
— Trei milioane de dolari, rosti el dezgustat, şi nici măcar un bănuţ pentru cei bolnavi şi flămînzi. Sînteţi nişte nemernici.
Ne simţeam nişte nemernici. Iar eu am înţeles că nu avea de gînd să ne omoare.
Cum putea face rost de dinamită un vagabond oarecare? Şi cine îl putea învăţa cum s‑o armeze?


Pe înserat, ne anunţă că‑i era foame şi îmi ceru să‑l sun pe şef şi să comand nişte supă de la Misiunea Metodistă de pe Strada L, colţ cu 17, în zona de nord‑vest. Cei de acolo pun mai multe legume în zeamă, spuse "Domnul". Iar pîinea nu e aşa de veche, cum se întîmplă în majoritatea cantinelor.
— Cantina face transporturi la cerere? întrebă Rudolph, cu o umbră de îndoială în glas.
Cuvintele sale răsunară, prin boxe, în întreaga cameră.
— Fă ce‑ţi spun, Rudolph, nu mai comenta! am strigat la el. Şi să fie suficient pentru zece persoane.
"Domnul" îmi spuse să închid şi blocă din nou liniile telefonice.
Parcă‑i şi vedeam pe prietenii noştri, plus un escadron întreg de poliţişti, străbătînd oraşul ca vîntul, la ora cea mai aglomerată, năpustindu‑se asupra micuţei misiuni liniştite, unde zdrenţăroşii străzii stăteau aplecaţi asupra castroanelor de supă şi se întrebau ce naiba se întîmplă. O comandă de zece porţii, cu supliment de pîine.
"Domnul" făcu încă un drum pînă la fereastră cînd se auzi din nou zumzetul elicopterului. Aruncă o privire afară, păşi înapoi, îşi mîngîie barba şi reflectă asupra situaţiei. Ce fel de invazie plănuiau oare, cu un elicopter? Poate că era pentru eva­cuarea răniţilor.
Umstead era agitat de vreo oră, spre nemulţumirea lui Rafter şi Malamud, care aveau încheieturile mîinilor legate de ale lui. Pînă la urmă, nu se mai putu stăpîni.
ĂĂ, domnule, scuzaţi‑mă, dar chiar trebuie să mă duc la... ăăă... camera băieţilor.
"Domnul" continua să‑şi mîngîie barba.
Camera băieţilor. Ce mai e şi asta?
Trebuie să mă duc la toaletă, domnule, spuse Umstead, aproape ca un şcolar. Nu mai pot să mă ţin.
Domnul aruncă o privire de jur‑împrejurul camerei şi observă un vas de porţelan, aşezat cuminte pe o măsuţă pentru cafea. Agitînd din nou pistolul, îmi porunci să‑l dezleg pe Umstead.
— Camera băieţilor e chiar aici, spuse "Domnul".
Umstead scoase florile proaspete din vază şi, cu spatele la noi, urină îndelung, în timp ce noi priveam în pămînt. Cînd, în sfîrşit, termină, "Domnul" ne spuse să mutăm masa de con­ferinţă lîngă ferestre. Masa avea aproape şapte metri lungime şi, ca majoritatea mobilelor de la firma Drake & Sweeney, era din lemn masiv, de alun; cu mine la un capăt şi Umstead gîfîind, la celălalt, am reuşit s‑o mişcăm vreo doi metri, pînă cînd
"Domnul" ne‑a spus să ne oprim. M‑a pus să‑i leg pe Malamud şi pe Rafter împreună, lăsîndu‑l pe pe Umstead liber ca pasărea cerului. N‑am să înţeleg niciodată de ce a făcut aşa ceva.
Apoi i‑a obligat pe restul de şapte ostatici legaţi să se aşeze pe masă, cu spatele la perete. Nimeni nu a îndrăznit să‑l întrebe de ce, dar eu îmi închipuiam că dorea un scut împotriva trăgătorilor de elită. Mai tîrziu, am aflat că poliţia trimisese cîţiva franctirori, camuflaţi, pe acoperişul unei clădiri vecine. Poate că "Domnul" îi văzuse.
După ce stătuseră în picioare timp de cinci ore, Rafter şi compania erau uşuraţi să se poată odihni. Umstead şi cu mine am primit ordin să ne aşezăm pe scaune, în timp ce "Domnul" a luat şi el loc, la capătul mesei. Aşteptam.
Probabil că viaţa pe străzi te învaţă să fii răbdător. Omul părea mulţumit să stea aşa, tăcut, vreme îndelungată, cu ochii ascunşi în spatele ochelarilor de soare şi capul perfect nemişcat.
— Cine ne‑a evacuat? mormăi el, fără să se adreseze nimănui în mod special; aşteptă cîteva minute şi rosti, din nou, aceeaşi întrebare.
Schimbarăm o privire între noi, încurcaţi, fără să avem idee despre ce vorbea. Omul părea să fixeze cu privirea un punct de pe masă, aflat destul de aproape de piciorul drept al lui Colburn.
Voi nu numai că îi ignoraţi pe cei fără adăpost, ci ajutaţi şi la alungarea lor în stradă.
Noi, bineînţeles, încuviinţam din cap, intonînd acelaşi refren. Dacă el dorea să ne arunce vorbe grele, noi eram perfect de acord cu asta.
Comanda noastră ajunse cu cîteva minute înainte de ora şapte. Se auzi o bătaie puternică în uşă. "Domnul" îmi spuse să dau un telefon şi să anunţ poliţia că va omorî pe unul dintre noi, dacă vede sau aude vreo mişcare afară. I‑am explicat cu grijă toate astea lui Rudolph şi am subliniat că nu trebuie să se încerce nici o acţiune de salvare. Ne aflam în plină negociere.
Rudolph răspunse că a înţeles.
Umstead se îndreptă spre uşă, o descuie şi se întoarse spre "Domnul" pentru instrucţiuni. "Domnul" era chiar în spatele lui, cu arma la mai puţin de treizeci de centimetri de capul lui Umstead.
Deschide uşa foarte încet, spuse "Domnul".
Eu stăteam în picioare, la cîţiva paşi în spatele "Domnului", cînd uşa se deschise. Mîncarea era aşezată pe un mic cărucior pe care asistenţii noştri îl foloseau pentru a căra, de colo‑colo, imensele cantităţi de hîrtie pe care le produceam noi. Am zărit patru pahare mari de plastic cu supă şi o pungă maronie de hîrtie, plină cu pîine. Nu ştiu dacă era ceva de băut. N‑am aflat niciodată.
Umstead făcu un pas afară, în hol, puse mîna pe cărucior şi se pregătea să‑l tragă înapoi, spre camera de conferinţe, cînd glonţul despică aerul. Un singur trăgător al poliţiei era ascuns în spatele unei servante de lîngă biroul doamnei Devier, la vreo treisprezece metri distanţă, reuşind să prindă momentul de care avea nevoie. Cînd Umstead s‑a aplecat să apuce căruciorul, capul "Domnului" a rămas expus, o fracţiune de secundă, iar trăgătorul l‑a făcut praf.
"Domnul" s‑a legănat pe spate, fără să scoată un sunet, iar eu m‑am trezit instantaneu cu faţa plină de sînge şi lichid cere­bral. Am crezut că am fost şi eu lovit şi îmi amintesc că am urlat de durere. Umstead zbiera undeva pe hol. Ceilalţi şapte săriră jos de pe masă, ca nişte curci opărite, strigînd şi repezindu‑se spre uşă, jumătate dintre ei trăgîndu‑i pe ceilalţi. Eu eram în genunchi, apăsîndu‑mi palmele peste ochi, aşteptînd să explodeze dinamita; m‑am repezit spre cealaltă uşă, departe de acel infern. Am descuiat‑o şi am dat‑o de perete şi am mai apu­cat să‑l văd pentru o ultimă oară pe "Domnul" cum se zvîrcolea pe unul dintre valoroasele noastre covoare orientale. Avea braţele larg desfăcute, departe de firul roşu.
Holul se umplu imediat de poliţişti din trupele speciale, toţi îmbrăcaţi cu veste de protecţie şi nişte căşti înspăimîntătoare; cîteva zeci dintre ei, ghemuiţi, se apropiau de noi. Cu atîtea uniforme, totul părea mai întunecat. Ne‑au apucat şi ne‑au dus din­colo de secretariat, spre lifturi.
Sînteţi rănit? m‑au întrebat.
Nu ştiam. Aveam sînge pe faţă şi pe cămaşă şi un alt fel de lichid, pe care doctorul l‑a descris, mai tîrziu, drept fluid cerebrospinal.
 ..........................................................................................................................................
La primul etaj, cît mai departe cu putinţă de "Domnul", familiile şi prietenii aşteptau. Zeci dintre asociaţii şi colegii noştri erau înghesuiţi în birouri şi pe holuri, aşteptînd să fim salvaţi. La vederea noastră, izbucniră în urale.
Pentru că eu eram plin de sînge, am fost dus într‑o sală mică de gimnastică, aflată la subsol. Sala aparţinea firmei noastre şi, practic, era ignorată de avocaţi. Eram prea ocupaţi ca să mai facem exerciţii şi oricine era prins afară din birou putea fi sigur că primeşte şi mai mult de lucru.
Am fost imediat înconjurat de doctori, dar nici unul nu era, din întîmplare, soţia mea. O dată ce i‑am convins că sîngele nu era al meu, s‑au relaxat şi mi‑au făcut un examen de rutină. Presiunea sîngelui crescuse, pulsul o luase razna. Mi‑au dat un calmant.
Ceea ce îmi doream din suflet era să fac un duş. M‑au pus să mă întind pe o masă zece minute, ca să‑mi verifice tensiunea.
— Sînt în stare de şoc? am întrebat.
Probabil că nu.
Eu însă, aşa mă simţeam. Unde era Claire? Stătusem şase ore sub ameninţarea armei, cu viaţa atîrnînd de un fir de păr, iar ea nu se putea deranja să vină şi să aştepte lîngă restul familiilor.
Am făcut un duş fierbinte, îndelung. Mi‑am spălat părul de trei ori, cu mult şampon, apoi am rămas în picioare, cu apa curgînd de pe mine, la nesfîrşit. Timpul împietrise. Nimic nu conta. Trăiam, respiram, ieşeau aburi din mine.
M‑am schimbat în hainele altcuiva, mult prea mari, şi m‑am întors pe masă, pentru un nou control al tensiunii. Secretara mea, Polly, şi‑a făcut apariţia şi m‑a strîns îndelung în braţe. Aveam nevoie cu disperare de aşa ceva. Ea avea lacrimi în ochi.
Unde e Claire? am întrebat‑o.
A fost chemată de urgenţă, la spital. Încerc să prind legătura acolo.
Polly ştia că nu mai rămăsese mare lucru din căsnicia mea.
Te simţi bine? mă întrebă ea.
Cred că da.
Le‑am mulţumit doctorilor şi am părăsit sala de gimnastică. Rudolph m‑a întîmpinat în hol şi, cu stîngăcie, m‑a strîns în braţe. Îmi adresa "felicitări", de parcă realizasem ceva deosebit.
— Nimeni nu are pretenţia să lucrezi mîine, îmi spuse el. Oare credea că o zi liberă îmi putea rezolva toate problemele?
— Nu m‑am gîndit la ziua de mîine, i‑am răspuns.
— Ai nevoie de puţină odihnă, adăuga el, ca şi cum doctorii nu se gîndiseră la asta.
Doream să vorbesc cu Barry Nuzzo, dar tovarăşii mei de pri­zonierat plecaseră. Nimeni nu era rănit, aveau doar pielea puţin jupuită pe la încheieturi.
Cum carnagiul fusese redus la minimum, iar băieţii cei buni erau victorioşi şi zîmbitori, entuziasmul de la Drake & Sweeney se risipi rapid. Majoritatea avocaţilor şi funcţionarilor aştep­taseră, îngrijoraţi, la etajul întîi, departe de "Domnul" şi explozi­bilele lui. Polly îmi adusese pardesiul, aşa că l‑am îmbrăcat peste treningul prea larg. Papucii brodaţi arătau ciudat, dar puţin îmi păsa.
— Sînt nişte reporteri afară, îmi spuse Polly.
Ah, da, mijloacele de informare. Ce întîmplare! Nu chiar obişnuitele împuşcături de prin parcuri, ci o grămadă de avocaţi, ţinuţi ostatici de către un vagabond nebun.
Dar nu obţinuseră povestea pe care o doreau, nu? Avocaţii scăpaseră cu viaţă, tipul cel rău se alesese cu un glonţ, explozi­bilele se fîsîiseră atunci cînd purtătorul lor căzuse la podea. Ah, ce‑ar mai fi putut să fie! O împuşcătură, apoi o bombă, o străful­gerare de lumină albă, geamuri sparte, braţe şi picioare căzînd pe jos, toate astea înregistrate cum se cuvine, pe viu, de echipa Canalului Nouă, ca subiect fierbinte al ştirilor de seară.
Te duc eu acasă, spuse Polly. Vino după mine.
Eram recunoscător că exista cineva care să‑mi spună ce să fac. Gîndurile mele erau lente şi neclare, cadru după cadru dintr‑un film fără subiect sau decor.
Am ieşit printr‑o uşă de serviciu de la parterul clădirii. Aerul nopţii era rece şi tare şi i‑am respirat dulceaţa, pînă cînd au început să mă doară plămînii. Polly porni în fugă spre maşină, în timp ce eu, ascuns după colţul clădirii, priveam circul de la intrare. Erau acolo maşini de poliţie, ambulanţe, care de televi­ziune, ba chiar şi o maşină de pompieri. Îşi strîngeau lucrurile, gata de plecare. Una dintre ambulanţe era parcată cu spatele la clădire, aşteptînd fără îndoială să‑l ducă pe "Domnul" la morgă.
Sînt viu! Sînt viu! îmi repetam fără încetare, zîmbind pentru prima dată. Sînt viu!
Am strîns pleoapele şi am rostit o scurtă, dar sinceră, rugăciune de mulţumire.


Treptat, am început din nou să aud sunetele acelea. Tăceam amîndoi, Polly la volanul maşinii, înaintînd fără grabă şi aşteptînd ca eu să spun ceva şi, dintr‑o dată, am auzit bubuitul glonţului tras de franctiror. Apoi şocul punctului lovit şi tropăitul celorlalţi ostatici care se chinuiau să coboare de pe masă şi să o zbughească afară.
Ce văzusem? Aruncasem o privire spre masa unde cei şapte fixau cu încăpăţînare podeaua, apoi din nou spre "Domnul", care ridicase arma şi o îndreptase spre capul lui Umstead. Mă aflam exact în spatele lui cînd a fost lovit. Ce oprise glonţul să nu treacă prin el şi să mă lovească pe mine? Gloanţele trec prin pereţi, prin uşi şi prin oameni.
Nu avea de gînd să ne omoare, am rostit abia auzit.
Polly s‑a liniştit auzindu‑mi glasul.
Atunci, ce făcea?
Nu ştiu.
Ce dorea?
Nu ne‑a spus. E uimitor, de fapt, cît de puţine s‑au spus. Am stat acolo ore întregi, uitîndu‑ne unii la alţii.
De ce nu a vrut să vorbească cu poliţia?
Cine ştie? Asta a fost cea mai mare greşeală a lui. Dacă lăsa telefoanele deschise, i‑aş fi putut convinge pe poliţişti că nu are de gînd să ne ucidă.
Doar nu vrei să dai vina pe poliţişti!
Nu. Aminteşte‑mi să le scriu nişte scrisori de mulţumire.
Lucrezi mîine?
Ce altceva să fac mîine?
Mă gîndeam doar că ţi‑ar putea prinde bine o zi liberă.
Am nevoie de un an liber. O zi nu ajunge.
Apartamentul nostru se afla la al treilea etaj al unui bloc dintr‑un rînd de clădiri de pe Strada P din Georgetown. Polly a oprit la colţ. I‑am mulţumit şi am coborît; după ferestrele întunecate, ştiam că soţia mea nu e acasă.


Am cunoscut‑o pe Claire la o săptămînă după ce m‑am mutat la Washington, D. C. Tocmai absolvisem universitatea Yale şi obţinusem o slujbă grozavă, într‑o firmă bogată, şi mă aştepta un viitor strălucit, la fel ca şi pe ceilalţi cincizeci de neiniţiaţi din anul meu. Ea îşi încheia studiile de ştiinţe politice la Universitatea Americană. Bunicul ei fusese, pe vremuri, guvernator în Rhode Island, iar familia ei avea, de secole, relaţii în lumea bună.
Asemenea majorităţii firmelor mari, Drake & Sweeney îi priveşte pe proaspeţii absolvenţi ca pe un cui în coastă. Lucram cincisprezece ore pe zi, şase zile pe săptămînă, iar duminica era ziua de întîlnire săptămănală cu Claire. Duminica seara eram la birou. Ne gîndeam că, dacă ne căsătorim, puteam petrece mai mult timp împreună. Măcar puteam împărţi acelaşi pat, dar totul se cam reducea numai la somn.
Nunta a fost grandioasă, luna de miere scurtă şi, după ce entuziasmul a trecut, m‑am întors la birou, pentru cîte nouăzeci de ore pe săptămînă. În cea de‑a treia lună a uniunii noastre, au trecut nici mai mult, nici mai puţin decît optsprezece zile fără sex. Ea le număra.
A fost înţelegătoare în primele luni, dar apoi s‑a cam plictisit să fie neglijată. O înţelegeam, dar tinerii asociaţi nu se plîng, în birourile sacre de la Drake & Sweeney. Mai puţin de 10% din fiecare promoţie ajung parteneri, aşa încît competiţia este nemiloasă. Răsplata e imensă, cel puţin un milion de dolari pe an. Onorariile încărcate sînt mai importante decît o soţie fericită. Divorţul e ceva normal. Nici prin gînd nu‑mi trecea să‑l rog pe Rudolph să‑mi uşureze sarcina.
Către sfîrşitul primului an petrecut împreună, Claire era foarte nefericită şi am început să ne certăm.
S‑a hotărît să se înscrie la medicină. Obosită să stea acasă şi să se uite la televizor, s‑a gîndit să‑şi găsească o preocupare care să‑i ia la fel de mult timp ca şi mie. Eu m‑am gîndit că era o idee minunată. Îmi anula, în mare parte, sentimentul de vinovăţie.
După patru ani de lucru la firmă, au apărut aluziile despre şansele mele de a ajunge partener. Aluziile erau adunate şi com­parate de către mulţi asociaţi. Părerea generală era că eu aveam şanse foarte rapide pentru parteneriat. Dar trebuia să muncesc şi mai mult.
Claire era foarte hotărîtă să‑şi petreacă şi mai mult timp departe de casă decît mine, aşa că amîndoi am căzut victime unei obsesii prosteşti pentru muncă. Certurile au încetat dar, pur şi simplu, ne‑am îndepărtat. Ea avea prietenii ei, interesele ei, eu pe ale mele. Din fericire, nu am făcut greşeala de a da naştere vreunui urmaş.  (Street Lawyer, 1998)                          JOHN GRISHAM
.............................................................................................................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aria şi volumul

  Metodă de calcul