Alexandru Macedonski
Rondelul orasului din Indii
Spart a fost oraşul mare
De a vremii vitregie
Peste moarta gălăgie
Cresc copacii până-n zare.
De a vremii vitregie
Peste moarta gălăgie
Cresc copacii până-n zare.
S-a uitat ce-a fost urgie,
Ce-a fost fală şi-nălţare
Spart a fost oraşul mare
De a vremii vitregie.
Ce-a fost fală şi-nălţare
Spart a fost oraşul mare
De a vremii vitregie.
Într-a soarelui magie
Strălucesc porfiruri rare,
Urme şterse tot mai tare
Din străvechea energie…
Spart a fost oraşul mare.
Strălucesc porfiruri rare,
Urme şterse tot mai tare
Din străvechea energie…
Spart a fost oraşul mare.
Vezi și
Romania traiește , încă , din inertia bogățiilor create in Epoca Comunistă
Europa privită din viitor
Hrana vie
Planurile in derulare sunt o munca in progres, veche de sute de ani
Duda a pus mâna pe Casa Regală
Nu poti multiplica bogatia divizand-o !
Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg
În vremea monarhiei, taranii romani reprezentau 90% din populatie si nu aveau drept de vot.
Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL
Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul
Fii propriul tău nutriționist
Maya ramane o civilizatie misterioasa
Slăbești daca esti motivat
Serbet de ciocolata
Medicament retras - folosit în diabet
Brexit-ul - Spaima Europei
Virusul Misterios
Sistemele solare - apă caldă
Aparitia starii de insolventa
TRUMP ESTE PRESEDINTE
Despre islamizarea Europei. O publicăm integral. Și fără comentarii.
Tavalugul Marelui Razboi - Globaliyarea - Asasinii Economici
Sub conducerea lui apare în 1880 revista “Literatorul”. Are volume de poezii dintre care amintim Excelsior, Poeme, Flori sacre. Are opere scrise în limba franceză. El este cunoscut în literatură mai ales ca poet al nopţilor şi ca teoretician al simbolismului.
Poet al nopţilor. După modelul nopţilor lui Alfred de Musset, Macedonski publică un ciclu de 11 nopţi cu temă variată. Dintre acestea “Noaptea de Aprilie” şi “Noaptea de Septembrie” au ca temă dragostea. “Noaptea de Iunie” urmăreşte poziţia jalnică a poetului în societate. În “Noaptea de Ianuarie” îşi exprimă solidaritatea cu cei ce suferă în chip demn “ridicând lupta vieţii în frunţi semeţe de eroism”. În “Noaptea de Februarie” ia apărarea femeii decăzute. “Noaptea de Mai” este un imn dedicat naturii vindecătoare de nevroze” care comunică omului forţa ei înnoitoare “Noaptea de Decemvrie”.
Poet al nopţilor. După modelul nopţilor lui Alfred de Musset, Macedonski publică un ciclu de 11 nopţi cu temă variată. Dintre acestea “Noaptea de Aprilie” şi “Noaptea de Septembrie” au ca temă dragostea. “Noaptea de Iunie” urmăreşte poziţia jalnică a poetului în societate. În “Noaptea de Ianuarie” îşi exprimă solidaritatea cu cei ce suferă în chip demn “ridicând lupta vieţii în frunţi semeţe de eroism”. În “Noaptea de Februarie” ia apărarea femeii decăzute. “Noaptea de Mai” este un imn dedicat naturii vindecătoare de nevroze” care comunică omului forţa ei înnoitoare “Noaptea de Decemvrie”.
Noaptea de decemvrie
“Noaptea de decemvrie” s-a dezvoltat dintr-o legendă în proză intitulată “Meka şi Meka”, publicată de Macedonski în “Românul” lui C. A. Rosetti din 13 ianuarie 1890. Legenda vorbeşte despre Mohamed - ben - Hassan, care îl sfătuieşte înainte de moarte pe fiul său Ali să meargă la cetatea sfântă Meka pentru a obţine iertarea păcatelor lui. Condiţia pentru această era să nu se abată de la calea dreaptă. Ali străbate cu caravana în linie dreaptă pustiul şi moare înainte de a pune piciorul în Cetatea Sfântă. În acelaşi timp Pocitan - ben - Pehlivan, un zdrenţăros pornit odată cu el la drum şi urmând o cale ocolită ajunge la Meka. Sensul pe care l-a extras Macedonski din această legendă este asemănător cu acela pe care Eminescu îl scotea în Luceafărul din basmul “Fata în grădina de aur”. Ca în orice poem romantic, planul real alternează în “Noaptea de decemvrie” cu cel fantastic, al visului. La început, vedem pe poetul de geniu “trăsnit de soartă” cuprins de un somn adânc în camera-i pustie cu focul stins, înconjurat de umbre, ca de nămeţi:
“Pustie şi albă e camera moartă…
Şi focul sub vatră se stinse scrumit…
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…”
Se aud geamătul viscolului şi urletele sinistre de lupi, realităţi externe, dar şi
simboluri ale zbuciumului interior ale făpturii “de humă”. Deodată o flacără izbucnită
sub forma unui arhanghel de aur, inspiraţia, preface pe poet într-un prinţ arab tânăr,
emir al Bagdadului, bogat, posesor de grămezi de argint şi de aur, jaruri cu pietre
scumpe, arme de preţ, cai repezi, palate şi grădini parfumate de roze şi crini:
“Şi el e emirul, şi are-n tezaur,
Movile înalte de-argint şi aur,
Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Şi-ochi împrejuru-i - ori spuză cu flori”.
Ca şi poetul care a făptuit opere măreţe, bogatul emir nu este mulţumit de bogăţia sa, el fiind chinuit de dorinţa gloriei. Pentru el atingerea absolutului înseamnă cetatea Meka:
“Spre Meka-l răpeşte credinţa-voinţa,
Cetatea prea sfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,
Îi vrea frumuseţea , tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa”.
Conştient că idealul nu e uşor de atins, că cetatea sfântă Meka este despărţită de Bagdad printr-un deşert, metaforic numit “o mare aprinsă de soare”, emirul se pregăteşte totuşi să-l străbată cu orice risc. În fruntea unei caravane de armăsari şi cămile, emirul pleacă în zori salutat de auroră şi condus de mulţime până la porţile oraşului. La fântâna umbrită de curmali unde se opreşte să bea apă, prinţul zăreşte un om pocit, în zdrenţe, dar cu o privire vicleană care îi mărturiseşte că se îndreaptă spre acelaşi loc. Emirul îşi pune întrebarea, dacă acest zdrenţăros va ajunge la Meka. El care a renunţat la bogăţii pentru a merge la Meka este încrezător în forţele sale, îşi înţelege aspiraţiile ca pe o chestiune de onoare şi nu concepe să ocolească obstacolele la fel ca şi Hyperion. Prinţul alege drumul drept, ia pustiul în piept, îndură zile de-a rândul sub flăcări de soare setea pe care şi-o potoleşte la razele oaze, ce îi ies în cale. În vreme ce însoţitorii mor câte 3-4 odată, caii şi cămilele cad, apa şi hrana scade, păsările de pradă dau târnale, cetatea riscată rămâne departe de orizont. Emirul rămâne în cele din urmă singur pe cămila ce şovăie, şi are o clipă mirajul oraşului sfânt şi posedat de fata morgana năluca închipuirilor sale, se grăbeşte să ajungă la Meka. Acesta are ziduri albe, poame de aur, porţi de topaze şi turnuri de argint, dar regina trufaşă a magiei, frumoasa Meka este, ca orice ideal de desăvârşire, ca perfecţiunea pentru artist, de neatins. Marea artă cere efort sau sacrificiu şi poetul ce visează, emirul în drum spre cetatea sfântă, moare într-o încordare supremă, nu însă înainte de a-şi vedea visul cu ochii, fie şi numai sub forma de iluzii.
Poetul spune că succesul înţeles în chip vulgar este rezervat numai spiritelor inferioare, ca acel zdrenţăros care urmând drumul ocolit ajunge la Meka. Ca şi Luceafărul lui Eminescu, “Noaptea de decemvrie” se termină cu izolarea poetului de lumea ostilă, din jurul său, incapabilă de a înţelege avântul creator, efortul artistului de a se desăvârşi, de a atinge perfecţiunea.
“Pustie şi albă e camera moartă…
Şi focul sub vatră se stinse scrumit…
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…”
Se aud geamătul viscolului şi urletele sinistre de lupi, realităţi externe, dar şi
simboluri ale zbuciumului interior ale făpturii “de humă”. Deodată o flacără izbucnită
sub forma unui arhanghel de aur, inspiraţia, preface pe poet într-un prinţ arab tânăr,
emir al Bagdadului, bogat, posesor de grămezi de argint şi de aur, jaruri cu pietre
scumpe, arme de preţ, cai repezi, palate şi grădini parfumate de roze şi crini:
“Şi el e emirul, şi are-n tezaur,
Movile înalte de-argint şi aur,
Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Şi-ochi împrejuru-i - ori spuză cu flori”.
Ca şi poetul care a făptuit opere măreţe, bogatul emir nu este mulţumit de bogăţia sa, el fiind chinuit de dorinţa gloriei. Pentru el atingerea absolutului înseamnă cetatea Meka:
“Spre Meka-l răpeşte credinţa-voinţa,
Cetatea prea sfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,
Îi vrea frumuseţea , tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa”.
Conştient că idealul nu e uşor de atins, că cetatea sfântă Meka este despărţită de Bagdad printr-un deşert, metaforic numit “o mare aprinsă de soare”, emirul se pregăteşte totuşi să-l străbată cu orice risc. În fruntea unei caravane de armăsari şi cămile, emirul pleacă în zori salutat de auroră şi condus de mulţime până la porţile oraşului. La fântâna umbrită de curmali unde se opreşte să bea apă, prinţul zăreşte un om pocit, în zdrenţe, dar cu o privire vicleană care îi mărturiseşte că se îndreaptă spre acelaşi loc. Emirul îşi pune întrebarea, dacă acest zdrenţăros va ajunge la Meka. El care a renunţat la bogăţii pentru a merge la Meka este încrezător în forţele sale, îşi înţelege aspiraţiile ca pe o chestiune de onoare şi nu concepe să ocolească obstacolele la fel ca şi Hyperion. Prinţul alege drumul drept, ia pustiul în piept, îndură zile de-a rândul sub flăcări de soare setea pe care şi-o potoleşte la razele oaze, ce îi ies în cale. În vreme ce însoţitorii mor câte 3-4 odată, caii şi cămilele cad, apa şi hrana scade, păsările de pradă dau târnale, cetatea riscată rămâne departe de orizont. Emirul rămâne în cele din urmă singur pe cămila ce şovăie, şi are o clipă mirajul oraşului sfânt şi posedat de fata morgana năluca închipuirilor sale, se grăbeşte să ajungă la Meka. Acesta are ziduri albe, poame de aur, porţi de topaze şi turnuri de argint, dar regina trufaşă a magiei, frumoasa Meka este, ca orice ideal de desăvârşire, ca perfecţiunea pentru artist, de neatins. Marea artă cere efort sau sacrificiu şi poetul ce visează, emirul în drum spre cetatea sfântă, moare într-o încordare supremă, nu însă înainte de a-şi vedea visul cu ochii, fie şi numai sub forma de iluzii.
Poetul spune că succesul înţeles în chip vulgar este rezervat numai spiritelor inferioare, ca acel zdrenţăros care urmând drumul ocolit ajunge la Meka. Ca şi Luceafărul lui Eminescu, “Noaptea de decemvrie” se termină cu izolarea poetului de lumea ostilă, din jurul său, incapabilă de a înţelege avântul creator, efortul artistului de a se desăvârşi, de a atinge perfecţiunea.
În cadrul poeziei Macedonski foloseşte simbolul. Astfel arhanghelul de aur este simbolul inspiraţiei, “elementul hotărâtor pentru opera unui artist. Frământările creatorului în timpul elaborării unei opere de artă are ca simbol vântul, crivăţul, urletul lupilor. Emirul reprezintă credinţa nestrămutată într-un ideal, capacitatea omului de a rămâne fidel drumului ales. Meka este simbolul idealului. Omul pocit este simbolul omului comun, capabil de compromisuri. Drumul ocolit străbătut de omul pocit este simbolul eticii inferioare a omului comun. Poetul foloseşte epitete simple, duble şi triple, asociaţii noi pe baza principiului corespondenţelor, a întrepătrunderii senzaţiilor de văz, auz şi miros, vorbind, de exemplu de un viscol albastru. Alte elemente simboliste pe care le găsim în poezie sunt neologisme: tremol, monolit, solfi, blondeţe, nume de pietre scumpe, topaze, alabastru. În deosebi refrenul şi repetiţia dau poemului o cadenţa melodioasă, un farmec muzical propriu. Poezia este scrisă în ritm amfibrahi şi metru de 12 silabe. Poetul aduce inovaţii de ordin tehnic, în primul rând în dispoziţia rimelor. Strofele sunt senarii (6 versuri) cu o rimă încrucişată şi trei rime alăturate. Unele versuri au funcţie de refren, altele sunt repetate cu mici schimbări obsedant.
În ultimii ani ai vieţii Macedonski a compus un număr apreciabil de poezii cu forma fixă,rondeluri. Acestea sunt grupate în 5 cicluri: Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile senei şi Rondelurile de porţelan. Aceste cicluri au fost adunate şi publicate postum în 1927 cu titlul “Poema rondelurilor”. Dintre aceste rondeluri putem aminti “Rondelul rozei ce înfloreşte” în care poetul exprimă emoţia pe care i-o trezeşte înflorirea trandafirului. Macedonski se înseninează contemplând frumosul, simţind că natura îi oferă recompensă pentru suferinţele vieţii. El uită necazurile imobilizându-şi existenţa prin artă:
“O roză-nfloreşte, suavă…
Ca nor risipit e necazul.
Puternic mă poartă extazul
Spre-o naltă şi tainică slavă.”
O altă latură a activităţii lui Macedonski este aceea de teoretician al simbolismului. Pentru el ideea de poezie este egală cu spontaneitatea. În articolul “Poezia viitorul” sau “Despre logica poeziei” el consideră poezia în primul rând formă şi muzică. Originea poeziei se află în misterul universal şi se construieşte după o logică proprie. El afirmă “arta versurilor este nici mai mult, nici mai puţin decât arta muzicii”. El pune în evidenţa capacitatea de sugestie a poeziei, suveranitatea emoţiei artistice. Macedonski este adept al instrumentalismului, la el apărând ideea de sinestezie. Macedonski a deschis orizontul liricii româneşti prin noi motive poetice, forme noi de poezie şi specii noi.
“O roză-nfloreşte, suavă…
Ca nor risipit e necazul.
Puternic mă poartă extazul
Spre-o naltă şi tainică slavă.”
O altă latură a activităţii lui Macedonski este aceea de teoretician al simbolismului. Pentru el ideea de poezie este egală cu spontaneitatea. În articolul “Poezia viitorul” sau “Despre logica poeziei” el consideră poezia în primul rând formă şi muzică. Originea poeziei se află în misterul universal şi se construieşte după o logică proprie. El afirmă “arta versurilor este nici mai mult, nici mai puţin decât arta muzicii”. El pune în evidenţa capacitatea de sugestie a poeziei, suveranitatea emoţiei artistice. Macedonski este adept al instrumentalismului, la el apărând ideea de sinestezie. Macedonski a deschis orizontul liricii româneşti prin noi motive poetice, forme noi de poezie şi specii noi.
Alexandru Macedonski - Noaptea de decembrie
Pustie si alba e camera moarta...
Si focul sub vatra se stinge scrumit...--
Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
Si nici o schinteie în ochiu-adormit.
Pustie si alba e-ntinsa câmpie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Salbatica fiara, rastristea-l sfâsie
Si luna priveste cu ochiu-otelit...--,
E-n negura noptii un alb monolit...
Si luna priveste cu ochiu-otelit.
Nametii de umbra în juru-i s-aduna...
Faptura de huma de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândra, ramâne în luna --
Chiar alba odaie în noapte-a murit...--
Faptura de huma de mult a pierit.
E moarta odaia, si mort e poetul...--
În zare, lupi groaznici s-aud, ragusit,
Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-nabusit...
Iar crivatul tipa... -- dar el ce-a gresit?
Un haos urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare si-n gându-i, si-afara,
Si luna e rece în el, si pe cer...
Si bezna lungeste o strasnica gheara,
Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...
Si luna e rece în el, si pe cer.
Dar scrumul sub vatra, deodata, clipeste...
Pe ziduri, alearga albastre naluci...
O flacara vie pe cos izbucneste,
Se urca, palpita, trosneste, vorbeste...
-- "Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"
Si flacara spune: "Aduc inspirarea...
Asculta, si cânta, si tânar refii...--
În slava-nvierei îneaca oftarea...
Avut si puternic emir voi sa fii".
Si flacara spune: "Aduc inspirarea"
Si-n alba odaie alearga vibrarea.
Rastristea zapezei de-afara dispare...
Deasupra-i e aur, si aur e-n zare, --
Si iata-l emirul orasului rar...
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul...--
Prin aer, petale de roze plutesc...
Matasea-nflorita marita cu firul
Nuante, ce-n umbra, încet, vestejesc...--
Havuzele cânta... -- voci limpezi soptesc...
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.
Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile înalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori;
Hangare-n tot locul, oteluri cumplite --
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Si ochi împrejuru-i -- ori spuza, ori flori.
Bagdadul! cer galben si roz ce palpita,
Rai de-aripi de vise, si rai de gradini,
Argint de izvoare, si zare-aurita --
Bagdadul, poiana de roze si crini --
Djamii -- minarete -- si cer ce palpita.
Si el e emirul, si toate le are.
E tânar, e farmec, e trasnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Si-n fata dorintei -- ce este -- dispare --
Iar el e emirul, si toate le are.
Spre Meka-l rapeste credinta -- vointa,
Cetatea preasfânta îl cheama în ea,
Îi cere simtirea, îi cere fiinta,
Îi vrea frumusetea -- tot sufletu-i vrea --
Din talpli pâna-n crestet îi cere fiinta.
Dar Meka e-n zarea de flacari -- departe --
De ea o pustie imensa-l desparte
Si prada pustiei câti oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsa de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare --
Si dulce eviata în rozul Bagdad.
Si dulce e viata în sali de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,
În vie lumina tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.
Dar iata si ziua când robii si-armeaza...
Camile gateste, si negrii-armasari,
Convoiul se-nsira -- în zori schinteiaza,
Porneste cu zgomot, -- multimea-l urmeaza
Spre porti napustita cu mici si cu mari.
Si el ce e-n frunte pe-o alba camila,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul în roza idila...
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc...
Din ochiul sau mare o lacrima pica,
Pe când pe sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridica...
Si lacrima, clara, luceste si pica...
Din apa fântânei pe care o stie
În urma, mai cere, o data, sa bea...
Curmalii-o-nfasoara c-o umbra-albastrie...
Aceeasi e apa spre care venea
Copil, sa-si alinte blondetea în ea --
Si-ntreaga, fântâna, e tot cum o stie.
E tot cum o stie, -- dar searbad la fata,
Sub magica-i umbra, un om se rasfata...
Mai slut e ca iadul, zdrentaros, si pocit,
Hoit jalnic de bube -- de drum prafuit,
Viclean la privire, si searbad la fata.
De nume-l întreaba emirul, deodata,
Si-acesta-i raspunde cu vocea ciudata:
-- La Meka plecat-am a merge si eu...
-- La Meka?... La Meka?... si vocea ciudata:
-- La Meka! La Meka! rasuna mereu.
Si pleaca drumetul pe-un drum ce coteste...
Pocit, schiop si searbad, abia se târaste...
Si drumu-ocoleste mai mult -- tot mai mult,
Dar mica poteca sub pomi serpuieste,
O tânara umbra de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult -- tot mai mult.
Iar el, el emirul, de-asrmenea pleaca --
Pustia-l asteapta în largu-i s-o treaca...
Prin prafu-i se-nsira camile si cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere
Mai sters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.
În largu-i, pustia, sa treaca-l asteapta...
Si el nainteaza -- si calea e dreapta --
E dreapta -- tot dreapta -- dar zilele curg,
Si foc e în aer, în zori, si-n amurg --
Si el nainteaza -- dar zilele curg.
Nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Si el nainteaza sub flacari de soare...
În ochi o naluca de sânge -- în gât
Un chin fara margini de sete-arzatoare...
Nesip, si deasupra, cer rosu -- si-atât. --
Si toti nainteaza sub flacari de soare.
Si tot fara margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arata orasul preasfânt --
Nimic n-o sfârseste în zori când s-aprinde,
Si n-o-nvioreaza suflare de vânt --
Luceste, vibreaza, si-ntruna se-ntinde.
Abia ici si colo, gasesc, câteodata,
Verdeata de oaza cu dor asteptata...
Sageata, alearga cal alb si cal murg,
Camilele-alearga sageata si ele,
La cântecul apei se fac usurele...
Izvor sau citerna în clipa le scurg --
Dar chinul reîncepe -- si zilele curg.
Si tot nu s-arata naluca sublima...
Si apa, în foale, descreste mereu...
Când calul, când omul, s-abate victima,
Iar mersul se face din greu, si mai greu...
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mândre camile.
Si tot nu s-arata cetatea de vise...
Merindele, zilnic, în traisti se sfârsesc...
Pradalnice zboruri de paseri sosesc...
S-arunca pe lesuri cu ciocuri deschise,
Camile, cai, oameni cad, pier, se raresc...
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc --
Si tot nu s-arata cetatea din vise.
Cetatea din vise departe e înca,
Si vine si ziua cumplita, când el,
Ramas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adânca... --
Când setea, când foamea --, grozave la fel.
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stânca
Prin aeru-n flacari, sub cerul de-otel.
Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu camile...
Sub aeru-n flacari, zac rosi movile.
Nainte -- în laturi -- napoi -- peste tot.,
Oribil palpita aceeasi culoare...
E-aprins chiar plamânul hranit cu dogoare,
Iar ochii se uita zadarnic, cât pot --
Tot rosu de sânge zaresc peste tot
Sub aeru-n flacari al lungilor zile.
Si foamea se face mai mare -- mai mare,
Si zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...
Bat tâmplele... -- ochii sunt demoni cumpliti...
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducându-si a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiti... --
Bat tâmplele... -- ochii sunt demoni cumpliti.
Abia paseste camila ce-l poarta...
Speranta, chiar dânsa, e-n sufletu-i moarta... --
Dar iata... -- parere sa fie, sau ea?...
În zarea de flacari, în zarea de sânge,
Luceste... -- Emirul puterea si-o strânge...--
Chiar portile albe le poate vedea...
E Meka! E Meka! s-alearga spre ea.
Spre albele ziduri, alearga -- alearga,
Si albele ziduri, lucesc -- stralucesc, --
Dar Meka începe si dânsa sa mearga
Cu pasuri, ce-n fundul de zari o rapesc,
Si albele ziduri, lucesc -- stralucesc!
Ca gândul alearga spre alba naluca,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc...
Camila, cât poate, grabeste sa-l duca...
Dar visu-i nu este un vis omenesc --
Si poamele de-aur lucesc -- stralucesc --
Iar alba cetatea ramâne naluca.
Ramâne naluca, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot catre ele s-ajunga zoreste,
Cu toate ca stie prea bine ca-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.
Ramâne naluca în zarea pustiei
Regina trufasa, regina magiei,
Frumoasa lui Meka -- tot visul tintit,
Si vede pe-o iazma ca-i trece sub poarta...
Pe când sovaieste camila ce-l poarta...
Si-n Meka strabate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbad pe drumul cotit --
Pe când sovaieste camila ce-l poarta...
Si moare emirul sub jarul pustiei --
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urla pe-ntinsul câmpiei,
Si frigul se face un brici de otel...
Dar luna cea rece, s-acea dusmanie
De lupi care urla -- s-acea saracie
Ce-aluneca zilnic spre ultima treapta,
Sunt toate pustia din calea cea dreapta,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare..
Murit-a emirul sub jarul pustiei.
Adaugat de : maria
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu