Ion Budai-Deleanu
Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor
ALCĂTUIT ÎN DOAOSPRĂZECE CÂNTECE
DE LEONÀCHI DIANÈU.
FILOSOFICE, ISTORICE, FILOLOGICE ŞI GRAMATICE, DE CĂTRĂ
MITRU PEREA ş-alţii mai mulţi in anul 1800.
Prolog
Vezi și
Romania traiește , încă , din inertia bogățiilor create in Epoca Comunistă
Europa privită din viitor
Hrana vie
Planurile in derulare sunt o munca in progres, veche de sute de ani
Duda a pus mâna pe Casa Regală
Nu poti multiplica bogatia divizand-o !
Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg
În vremea monarhiei, taranii romani reprezentau 90% din populatie si nu aveau drept de vot.
Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL
Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul
Fii propriul tău nutriționist
Maya ramane o civilizatie misterioasa
Slăbești daca esti motivat
Serbet de ciocolata
Medicament retras - folosit în diabet
Brexit-ul - Spaima Europei
Virusul Misterios
Sistemele solare - apă caldă
Aparitia starii de insolventa
TRUMP ESTE PRESEDINTE
Despre islamizarea Europei. O publicăm integral. Și fără comentarii.
Tavalugul Marelui Razboi - Globaliyarea - Asasinii Economici
Epistolie închinătoare
Cântecul I
Argumentul
Asupra lor Urgia-întărâtă
Pe Sătana, ce rău le urează,
Întracea luându-ş' de drum pită,
De la Flămânda pleacă voioasa
Ţigănimea drept cătră-Inimoasa.
Musă ce lui Omir odinioară
Cântaşi Vatrahomiomahia,2
Cântă şi mie, fii bunişoară,
Toate câte făcu ţigănia,
Când Vlad Vodă-îi dede slobozie,
Arme ş-olaturi de moşie,
Un vodă-în ţară ş-o stăpânie,
Cum, uitându-şi de viaţa dragă,
Arme prinsără cu vitejie,
Ba-în urmă-îndrăzniră ş-a să bate
Cu murgeştile păgâne gloate,
(Căci nu să nărăvea depreună),
Toţi cari-încătrò fuga luară
Lăsându-şi ţară vodă şi corună.
Însă toate-aceste se făcură
Prin dimoneasca amegitură,
Mai rău duh dintru toate, Sătana,
Purure-în iad lăcaşul său are,
Focului nestins fiind el hrana,
Dar' totuş', pe furiş', câteodată,
Răzvrătind lumea, el se desfată.
Urgia (precum spun) blăstămată
Ce văzând cu săcuri şi baroase
Pe ţigănimea noastră-înarmată,
În tot chipul hotărî s-o strice,
Vrajbă-întru dânsa-aducând şi price.
Care pe spate-ţi, cu voie bună,
Toată-înţălepţia de supt soare
Şi nebunia porţi împreună,
Poartă ş-aceste stihuri a mele,
Cum ţi le dau, şi bune şi rele.
Eu cu mândru Solomòn oi zice:
Toate-s deşerte şi nebunie!...
Căci numa de-acel este ferice
Care pe sine-a cunoaşte-începe.
Şi firea lucrurilor pricepe.
Sus, în văzduhul întunecos,
Este-un loc (precum scrie la carte)
Cărùi zic filosofii haòs,4
Unde neîncetata bătălie
Face-asupra stihii stihie!...
Carea nu sufere nice-un bine,
Ci toate strică şi desuneşte,
Toate sfarmă, spulbără ce-i vine
Înainte, ş-Urgie să chiamă,
Rea prăsilă de tată şi mamă.
Urgia văzu pe ticăloase
Gloatele ţigăneşti înarmate
Cu săcuri, ciocane şi baroase;
Precepând apòi ce va să fie,
Mai că nu leşină de mănie!...
Ca rând bun oamenii să păzască,
Şi temându-să ca să nu vină
La cevaş' rând gloata ţigănească,
Gândi cum sfaturi să le strămută;
Ş'indată, iaca, să scoală iute;
Încălecând, la iad să pogoară.
Pe-unde mèrgere, fúlgeră, túnă,
Toate spulbără, frânge ş-oboară.
Însuş' pe diavoli prinsă mirare
De năpraznă-aşa iute şi mare.
Naintea négrii mării-sale
Sătanei ce cu multă pofală
Stăpâneşte-a tartarului vale,
Rădicând ia sprinceana sumeaţă,
Zisă-ameniţând celùi în faţă:
Şi de n-aş fi-întii născută ţie
(Când căzuşi din ceriu, dacă ţii minte,
Mă-avu cu tine-oarba Zavistie!),6
Necăutând că-aceasta-i a ta ţară,
Aş grăi cu tine-almintre doară.
Acelui mândru Luceafăr care
Nu să-îndoi şi pre cea mai sfântă
Lumină-în ceriu vieţuitoare
A să scula cu războiu, odată!
Ce negrijă-acum te ţine,-o tată?
Adevărat! Dar sus ce să face,
Pe lume, nu ştii sau nu bagi samă.
Nu vezi ce năpraznă vine-încoace
Pe iadul tău? Eşi numai, afară,
Ş-însuş' a ta vedea-vei ocară!...
Ca să să puie la rânduială,
Părăsându-şi ciocane şi laută
Şi-întrarmaţi pe Mahomèt să scoală.
Îi văzui sfătuind cum să-ajute
Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.
Gata-i a prăpădi păgânimea...
Ş-atuncia iadul tău ce va face?
Unde-ţi va fi slava şi mărimea
Că-ai scornit legea mahometană?
Înţălesu-m-ai acum, Sătană!..."
Întărâtat să gânfă şi iată!
Toată fierea şi turbat cătranul
În tată-său varsă sluta fată;
Iar' el, mai nu plesni de mănie
Ş-abea cât putu zice: „O mie!..."
Pe-aceasta te cunosc adevărată
Prăsila mea: dar' fii odihnită:
Acuş vei vedea că al tău tată
Tot acel e, care-odinioară
Vru pe Cel înalt din ceriu s-oboară!..."
Iară Sătana, iute ca vântul
Sau din arc slobozita săgeată,
Pătrunzând în curmeziş pământul
Ieşi la lumea de sus, afară,
În chip de fum cu vânătă pară.
Răsuflă puţinel întru sine
Şi cevaş' i să făcu răcoare,
Socoti cum ar face mai bine
Ca nevăzut el toate să vază
Pe unde-ajunge-a soarelui rază,
De ceata-îngerească pânditoare
Ce pregiur a toată lumea zboară,
Sânt Ilie prorocul încă-are
Asupra lui pază foarte bună
Ş'unde-l zăreşte,-acolea-l detună.7
Mult nehotărât el nu rămasă,
Ci formă de corb luând pe sine,
Să băgă-într-o negură prea deasă
Şi să rădică-în aripi uşoare
Păn la nuòri, aproape de soare.
Împregiur, pretutindene zboară,
Câmpuri, păduri şi grădini cu poame
Străbătând cu vederea, ca doară
Va zări stârvuri şi mortăciune
Sau ceva vrednic de vânăciune,
Caută de sus, nevăzut de nime,
Şi zăreşte toate-într-o clipită,
Din Ochian pănă la Tătărime;
Vede toţi mâncătorii de pâne,
Încă şi pe cei cu cap de câne.8
Oastea lui Mahomet cum vine,
S'o robească Muntenia toată;
Şi văzând să bucură-întru sine,
Hotărând păgânilor s-ajute
În toate chipurile ştiute.
Între-Alba şi Flămânda-adunată,9
Care, după porunca domnească,
Acum era şi-în arme-îmbrăcată,
Aşteptând cea de pe-urmă poruncă,
Încătro şi pre-unde să se ducă.
Strinşi ţiganii cu mic şi cu mare,
Părăsindu-şi viaţă pribeagă
Şi puindu-să la noao stare,
Să nu mai umble din ţară-în ţară,
Nici să mai fie-altòra de-ocară.
Le dedusă cu ceastă-învoială,
Ca de-acuma şi dânşii să fie
Oameni ca ş-alţii cu rânduială,10
Iar ei mult să sfătuiea-între sine
Cum ş-ar tocmi trebile mai bine.
Unde toată-acuma s-adunasă
Boierimea cea mai învăţată,
Multă făcând voroavă şi deasă.
În urmă Drăghici rostul deschisă
Ş-acest chip cătră-adunare zisă:
Multe păţii şi bune şi rele,
La multe privii adinsuri şi glume,
Dar' (vă spun drept) din toate ahele,
Ca ş-ahasta-ori adins, ori în şagă,
Eu nu văzui în viaţa-întreagă.
Unde să him numa noi dă noi!...
Să-avem sate, căsi, grădini ş-ogoare
Şi dă toate, ca ş-alţii, mai apoi?
Zieu! privind la lucruri aşa rare,
Ca când treaz fiind, aş visa-îm pare...
Spre vieţuirea fericită?
Zieu nimică!... Numa cât mă mâncă
O gândire!-adecă ha clipită
Mai dă pă urmă-a vieţii mele,
Căci acum a muri mi-ar hi jele!...
Să văd ţigănimea la rând pusă.
O! dulcea şi draga primăvară
A zâlelor mele, cum apusă!...
Acum ar hi-în lume dă-a trăirea
Pă chieful tău, cum te trage hirea!11
Ce moşul Drăghici acum vă zice:
Faceţi-vă bune-aşezământe
Şi lăcuiţi dăpreună-aice;
Fiţi purure-într-o minte ş-o voie,
Mai vârtos la vreme dă nevoie.
Părtăşiri iubind şi-împărăchiare,
Asupri-vă-va limbă străină
Şi veţi hi periţi fără scăpare,
Nice veţi mai face-un neam pă lume,
Ci veţi hi fără ţară şi nume.
Cumu-s jidovii blăstămaţi, iacă!...
Ce n-au ţară, ci trăiesc pă drum...
Să hie ţara cât dă săracă,
Dulce-i când poate cineva zice:
Asta-i ţara mea, eu-s dă aice!..."12
Şi le sfătui pre larg şi tare,
Întii, ca să-şi împartă pământul,
Ca tot însul din vreme să-l are,
Să-ş' poată face mălaiu şi pâine,
S-aibă ce mânca de-azi pănă mâine.
(Zicea el) să numim astă ţară
Cu nume nou, păcum să cuvine,
Făcând ş-o rânduială-adevară,
Noi între noi, cării toţi să hie
Supuşi, întru d-alba ţigănie?13
Căsi apoi să ne facem şi mese,
Cum au ş-alaltre neamuri vecine;
Să şedem cu-a noastre jupânese
La cumândări, zăâfèturi ş-ospeţe,
Închinând cu păhărele-isteţe."
„Fraţilor! Mie nu mi să pare
Că-aveţi voi minţile-aşa deschise,
Ca să faceţi vreo bună-aşezare
Sânguri dân voi. Drept ahasta, eu
V-oi spune pă scurt sfatul mieu.
Care-înţăleg puţinel şi carte,
Oameni întregi la minte, direşi,
Aheşti sfătuindu-să de-o parte
Şi sămnându-şi toate pă-o hârtie,
Cum or afla ei, aşa să hie."
Mircea tot sfatul său: „Dară (zisă)
Pănă cându-ţi vorbi tot nimică?
Mămăligă, măi! brânză şi clisă!14
Dă-aheste vă sfătuiţi nainte,
Dar' nu dă-a voastre goale cuvinte.15
Lesne-om sfătui noi şi dă-ahele.
Aşa zic; asta-i a mea părere!...
Când nu-i ce roade între măsele,
Atuncia, zieu, nimica nu-ţi ajută,
De-ai ceti măcar şi cărţi o sută!..."
Cucavel, făcătoriu de ciure:
(Strâgând) „Voi faceţi dân iarbă crudă
Grâu, dân toporâşte săcure!...
Hoho! nu vă răpeziţi aşa tare,
Că nu sunt toate, păcum vă pare!...
Vodă-aşa v-armă dă minunat?
Cine ştie ce limbă păgână
Doar' asupra lui iar' s-au sculat;
Armele-aheste nu-s cobe bună;
Sau încai trebile-aşa nu sună".16
(Grăi Boroş' mândru cu măhnire);
Au n'am nimeri noi ş-a ne bate
Ş'în război adins a hărţuire?...
Noi încă-avem câte doao mâini,
Inimă-în sân şi duh în plumâni!
Care poate să ne tâmpineze
Ar hi când să se scoale nescare
Vrăjmaşi, ca ţara să ne prădeze,
Ş'am fi sâliţi s-oştim şi noi doară,
Apărându-ne iubita ţară.
Să ne temem fără de măsură,
Căci nici noi suntem neşte dârdale17
Sau ha dă pă-urmă lăpădătură,
Ca să nu cutezăm a sta-în faţă
Măcar cu ce feliu de-oaste-îndrăzneaţă."
A grăire, şi de-abea cât zisă:
„Toate-aheste nu plătesc o ceapă!..."
Când Satana care-aci sosisă
Desbrăcând negura-întunecată,
În chip de corb la ţigani s-arată.
Zbură-în giur, pe deasupră-le, roată,
Câteva ori, ca ş-o ciocârlie,
Purure cântând cha! câr! şi iată,
Bietului Goleman, ce pe iarbă
Şezând ura, să cufuri-în barbă!...
Iar' dintr-un alb nuor Sânt Ilie,
Trosc!... aşa-l pogni cu săgeată-arsă
Tocma-într-a capului găvălie,
Cât corbul căzu mort, iar' Sătana
Fugi zberând ş-astupându-şi rana.18
La toată-adunarea căzu greaţă.
Toţi să mira cu gura căscată
Şi de frică toţi albisă-în faţă,
Iar' ştergându-ş' barba Goleman
Sudui de mamă pe croncan.
Ochii-ş mai învolbea cătră stele,
Păn' ce Drăghici după o bucată
De vreme, suspinând cu jele
(Zise): „Hai! mult mă tem dă ahastă
Să nu cază pă noi vo năpastă.
De la dada, Dumnezieu să-l ierte,
Că mare nevoie va să pată
Ahăla şi greu va să se certe
Asupra căruia corbul zboară.
Sau croncănind să spurcă doară.19
Ca nu pentru neşte lucruri doară
Dă care vă sfătuiaţi maiânte
Lui Guladel bine să nu-i pară,20
Şi prin hastă-arătare cerească
Va dă primejde să vă ferească."
Cel mai bătrân din cetele toate,
Şi prorocea când bune, când rele,
Cum să tâmpla-în ţară şi prin sate.
Toţi pe dânsul ca pe-un cel-mai-mare
Asculta, cu multă-încredinţare.
De-a grăi bagiocuri câteodată,
La Drăghici cu ciudoasă zâmbire
Căutând zisă: „Dar ian' mai înceată,
Badeo Drăghici, de-a proroci rele
Ş'a ne mai descânta dintru ele.21
Cùm că hălùi pă-a cui creştet şede
Un corb sau cioară nu-i merge bine!...
Iar' eu socotesc că-i mai dă-a crede
Cumcă noroc va să ne tâlnească,
Căci corbu-i pasere ţigănească."
Întră-Alba şi Flămânda mâind,
Sfătuiea din prânz pănă în cină.
Toţi spunea părerea sa pe rând,
Iar' când era-în urmă, la fârşit,
Rămânea lucru nehotărât.
Ca toţi cât mai curând să să gate.
Cetele să fie pănă mâine22
Dimineaţă, toate bine-armate.
Pe lângă-aceasta, multe-încărcate
Sosiră şi carră cu bucate.
Vodă cu căpitanii de frunte
Întracolò mearsă la prăâmblare,
Unde prin corturi negre mărunte
Ţiganii, ca şi broaştele-în baltă,
Durmea prăvăliţi toţi peste-olaltă.
Cei armaţi să iasă la priveală
Cu toţi, ş-apoi ceată de ceată,
În paradă şi cu rânduială
Să treacă ca şi gata de cale
Pe denaintea mării-sale.
Să-mi dai viers cu vrednice cuvinte,
Ca să pociu cânta cum înarmată
Ţigănimea purceasă nainte
Cătră-Inimoasa cu vitejie,
Vrednic lucru ca lumea să-l ştie.23
Ceata lui Goleman vestită;
Toţi ciurari şi feciori de acasă,
Vai de-acela care-i întărâtă!...
Trei sute era ei pe-îndelete,
Afară de prunci, muieri şi fete.
Era furce şi rude de şatră,
La vârv cu fierr ager ţintuite;
Cu cestea-îndată trântea de vatră
Pe vrăjmaş de-aproape şi de parte.
Acolò să vezi capete sparte!24
Le era, de-un părâng aninată,
Pe care sta, cu roşii petele,
O veşcă de ciur sus îndreptată.
Cânta de marş în cimpoi foite,26
Bătând în ciure negăurite.
Goleman voinicul! Oh, acela,
De nu-l va prăpădi vo tâmplare,
Nu va bate el în zădar lela,27
Nice va zăcea prăvălit pă spate
Când i s-or fârşi-în traistă bucate.
Armaţi ş-în rânduri tocmite bine,
Argintarii, de-inele şi ţânte
Făcători, doao sute. Dar' cine
Îi duce şi le este povaţă?
Tânăr Parpangel şi mândru la faţă.
Din craiu Jundadel a cărui mare
Şi preste toţi înălţată viţă
Tocma de-unde soarele răsare,
Cu soarele-împreună răsărisă.
Precum cronica ciorască scrisă.
(Păn' au stat întregă-împărăţia
Ţiganilor) pogorârea din tată
Pe fii, schiptru şi nalta domnie
Păn' la craiu Jundadel pe care
Lipsi de tron Cinghişhan cal mare.28
Multe neamuri slăvite-odinioară,
Viteze ş-altor poruncitoare,
A căror nepoţi acum de-ocară
Sunt la noi; şi noi l-alţii-om fi doară,
De nu vom băga samă de ţară.
Cumu-i astăzi de-ovilit, cum el
De cătră toţi să-împinge-în gunoiu;
Dară când trăia craiu Jundadel
Şi stăpânea-în India bogată,
Viţa lor era mult luminată.
Să numea-în ferman a lunii frate
Şi-a soarelui fiiu pre luminat;29
Iar' lui să-închina nenumărate
Noroade, ţări, crai şi mari ostroave.
Aceste nu-s deşerte voroave!
Din cea mai frumoasă ţiitoare
A lui Jundadel; aşa să dusă
Apoi strălucind raza de soare
Păn' la dânsu; şi care nu crede,
Caute la el, că-în faţă i-o vede.30
Bun lăutariu, pre bun cântăreţ;
La toate faptele cu măsură,
Iară de-inele meşter ales.
Acest chip era voievodul mare
A zlătarilor mergând călare.
Şireaguri din sângura lui ceată
Să ducea,-într-un rând tot câte şese,
Căror urma ceailaltă gloată
În pielcuţa goală-golişoară
Şi scripind de neagră ca ş-o cioară.
De-aramă şi neşte lungi cuţite,
Toţi oameni nalţi şi groş' în ciolane,
Cu păr îmburzit, barbe sperlite;
Haine-avea lungi, scurte ş- învârstate,
Unii fără mâneci, alţii rupte-în spate.
De-argint, cu penele răşchierate
Întracel chip, cât gândeai că zboară
Plesnind în arepi cu-aur suflate.
Músică făcea cu drâmboaie,
Zdrâncănind clopoţei de cioáie.
Căldărarii mari de stat să-iviră;
Toţi căciulaţi, cu barbe-afumate.
De tăria lor lumea să miră,
Taie-în arămuri ca şi-în şindile
Şi rabdă foame câte trii zile.
Ferecate; toţi erau călare.
Dar unde mă tragi, o, Bălăbane,
Ducătoriul acestòr, pre tare?
De-asculta ţigănia de tine,
Era de dânsa cu mult mai bine!...
Ce era de-aramă-o tipsioară
Strălucind în toate părţi cu raze,
Ca şi soarele de primăvară.
Marş sufla-în trâmbiţă răgitoare
Ş'în loc de dobă, bătea-în căldare.
Fierarii cu ale sale baroase,
Arzătorii de cărbuni şi zgură.
Înarmaţi era ei şi cu coase
Pe neşte druguri lungi îndreptate
Şi-în chipul lăncilor ferecate.
Carele multe veacuri văzusă
Şi totuş' din gură nici un dinte
Încă pănă-atuncea nu-i căzusă;
Acum ţinea el a şeptea muiere
Şi totuş' să sâmţea la putere.
Pedestrime-aleasă! Fieşcare
Mergea voios şi de războiu gata.
Purta cu sine şi de vânzare
Seceri, cuţite, foarfece, zale
Şi nu le lipsea numa parale.
Ce era de clopote şi chimvale.
Steag era tigaie de plăcinte
Împodobită în jur cu zale
Mărunte, de-oţăl şi sclipitoare,
Aninată pe-o lungă frigare.
Lingurarii cu săcuri pe spate,
Toţi bine-îmbrăcaţi, cu barbe rase,
De-a brâuri purtând neşte bărzi late
Ce toate soiuri de lemne taie,
Arme pre bune şi de bătaie.
Era iubitoriul de dreptate
Neagul ce numai de-o parte-aude.33
Şi-i cel mai bun meşter de covate,
De scafe, cauce, linguri, tăiere,
Hâmbare, răváre şi cuiere.
Cânta, lin tocănind pe-o covată,
Cât putea sâmţirile să mişte
Fieşcui. Iară de steag, o lopată
Prelungă-avea şi cu dăscălie
Făcută de maistor Pintilie.
Ceata slăvită care-acum vine!
Musă ş-Apolloane, drăguţ bade,35
Şopteşte-mi vorbe şi graiuri line,
Că fără de-a ta dulce-însuflare
Poetul haz şi priinţă n-are.
Grăind) aurari, cea mai aleasă,36
Ordine din ţigănia toată.
Acestòr' nici de vodă le pasă,
Când ploao la munţi şi pot să spele
Aurul din apă, prin vălcele.
Şi neşte săbii de-a stânga scurte.
Care ştia cum suliţa-împunge,
Cum de sabie trupul amurte,
Acela trebuia să-aibă frică
Şi groază de-astă ceată voinică.
De-aur, cu codorâşte văpsită
Şi cu fluturi de-argint învrâstată.
Iar' orhestra, bine rânduită,37
Cânta marş în diple ş-alăúte
Bătând în dobe-anume făcute.
Tandaler inimosul, de care
Nu cuteza nime să să-apuce,
Aşa era de harnic şi tare.
Spun că nu cunoştea nici o spaimă,
Că-ar fi fost cu dracul unii-l defaimă.38
Mergea lăieţii, goleţii droaie,39
Mâncători zădarnici de bucate,
Înarmaţi cu măciuci şi cu maie;
Muierile cu prunci mici în spate,
De tot goale sau de jumătate.
Să povăţuiască-în rânduială,
Corcodel care cu bobi aruncă
Şi cu vrăjituri oameni înşală.
Ori cine ce va fura el ştie,
Spuindu-i dracu din răspântie.
Să ducea gloata de mortăciune
Şi de toate stârvuri mâncătoare
O tearfă-aninată pe-o prăjină.
Marşul sună-în cornuri mugătoare,
Toţi lolăindu-să-în gura mare.
Rânduindu-să ca ş-o cunună
Lăudă principiul adevară40
Ascultarea lor şi voia bună;
Apoi tare le dete poruncă
Spre-Inimoasa-îndată să să ducă.41
Într-o vechie foarte pergamină
S-află,-în mănăstirea de la Cioara,
Şi pot avea credinţă deplină,
Fiind că să cetesc şi-în hârţoaga
Din mănăstirea de la Zănoaga.
Mai multe, iar cea din Zănoagă
Mai adauge-încă (prin un „să zice")
Ş-o voroavă-a lui Vlad-Vodă-întreagă,
Care el cu cea tâmplare zisă,
Iacăt-o, precum o găsii scrisă:
De faraoni viţă strălucită,
Din vechi iroi tânără mlădiţă!
O, mândră ţigănie cernită,
Ascultă, ca să ţii bine-aminte
Toate-a mării-mele cuvinte.
Împărţitu-ţ-am arme voinice
Precum şi tot feliul de bucate,
Vrând ca odată să să rădice
Şi neamul tău dintru mişelie,
De râsul altor să nu mai fie!
Ceialalţi în mândra Muntenie
Veţi fi socotiţi şi voi ţiganii,
Dacă veţi arăta hărnicie,
Apărând ţara cum să cuvine
De turci sau alte limbe străine!...42
Este-un sat, care Spăteni să chiamă.43
Acolo va fi nespărioasa
Tabăra voastră, băgând de samă
De-a face toate câte domnească
Măria-mea va să-i poruncească."
„Mulţămim foarte mării-tale,
Mai vârtos pentru mălaiu şi clisă.
Ian' vie-acum dă hăi cu cealmale!
Să dee pă-a noastră ţigănie,
I-om sătura noi dă bătălie."
„Luminate doamne!-În ţara toată
(Zisă) ştim că ţ-au răzbătut slava
Şi nu este cineva să poată
Călca porunca mării-tale,
Ba nici pe dreptate să te-înşale.
Că-ar hi dă tâlhari căile pline.
Noi n-am vrea să-avem cu dânşii price,
Ci-am trăi cu toată lumea bine!
Deci ne temem să nu ne-asuprească
Cumva pă drum laia tâlhărească!...
Ca să ne deie pă drum vo pază,
Ori oşteni ce n-au frică de moarte
Sau şi haiduci cu groaznice-obrază,
Ca la primejdie să ne-ajute;
Dă-ar hi măcar numa doao sute!"44
Vlad zâmbind zisă: „N-aveţi teamă!
Orice laie tâlhărească-armată
Să deie pe voi; numa luaţi samă
Să n-arătaţi că cum v-ar fi frică
Şi-ţi vedea că nu vă-o face nimică".
Lăsând pe ţigani porniţi în cale
De la Flămânda cătr' Inimoasa,
După porunca mării-sale.
Pănă-aici cartea Zănoaghei spune
Ce-în alte cronici nu să pune;
Într-un chip s-află-în cărţile toate,
Şi fieş'care poate să crează
Cestor întâmplări adevărate
Ce să vor spune de-acum nainte,
De nu cumva toată cartea minte.45
Cântecul a II
Argumentul
Să le scurte cale delungată.
Dar', întracea, cum pe dăscălie
Trebuieşte-a să-arma ş-a să bate
Sfătuiesc. Pe Romica răpeşte
Cel rău, iar Parpangel pribegeşte.
Grija ţiganilor cea mai mare
Acum răzăma toată-în bucate,
A rămânea-înapoi fieşcare
Să sâlea, lângă cele-încărcate
Carră cu mâncări, iar la-împărţală
Era multă sfadă şi cârteală.
Căci pe nemâncat nu putea merge,
Zâcând că l-e greaţă cu rânze goale
Să trapede-atâta şi s-alerge!...
Când era sătui, punea pricină
Că le-ar fi rău şi făcea hodină.46
Călătorea pe zi, păn' ce-odată
Bunul Drăghici chemă pe Ciurilă
(Era-într-o zi pe-hodină-aşezată):
„Pasă! (grăi) strigă să să-adune
Vóievozii şi feţele bătrâne,
De-a le zice-în puţine cuvinte,
Dacă-or voi doară să mă-asculte;
Şi m-or asculta, de au minte!..."
Ciurilă-îndată mearsă de-acia
Şi strigă-întru toată ţigănia:
Că moşul Drăghici să strig mă mână,
Ca tot îns' la cortul lui să vie,
Din cei ce-s dă vârstă mai bătrână,
Căci premulte are să vă zică,
Dar' veniţi, curând, f...l în tică".47
La bătrânul Drăghici iaca vine
Şi să-adună murga boierie
Cu feţele cele mai bătrâne.
Iar' după ce toţi în giur stătură,
Întracesta chip moşneagul ură:
Dă mult am vrut să vă-aduc aminte
Dă hele ce-îmblă pân cuget mie.
Ori cum lucrurile să vă-alinte,
Totuş' pare că-ar hi mai cu trabă
Să călătorim noi mai dăgrabă...
Cum voi aţi făcut-o păn' aice;
Nu-împliniţi voia mării-sale.
Dăci caută-a vă teme dă cerbice!
Şi vai noao! de cumva-ar înţălege
Vodă că voi durmiţi zile-întrege!"
(Necăutând că Drăghici nu gătasă
Cu zisul): „Toţi carii vreu să crepe
Dă căldură, grăbească, nu-mi pasă;
Dar' eu n-oi merge dă-a năduşita,48
De-ar mai hi Vlad Vodă pă atâta.49
Să ştiţi că vom nimeri mai bine.
S-arătăm adecă în plecăciune
Domnii, ca să nu ne mai mâne
De-acum aşa departe şi iute,
Sau încai drumul să ne mai scurte.
Care să-aşeze ca să nu hie
Pănă la Spăteni mai mult de-un mil;
Apoi să ne deie slobozie
Dă-a face trii hodini câte-odată!..."
Aici voroava lui fu curmată,
„Ahăsta m-i sfat, ahasta-i minte!..."
De-aci toată mulţimea-adunată
Lăudă sfat şi vorbele sfinte,
Şi cu toţii-împreună-aşezară
Solii să pornească pănă-în sară.
După-a lui Drăghici bună părere,
Întracea să meargă câte-o ţâră,
Dar', ca să poată mai cu plăcere
Călători ţiganele gloate,
Au pus în frunte să meargă bucate!
Cumcă gloata sâlită de foame
Va căuta să meargă bărbăteşte,50
Ca flămând pântece să-ş întrame.
Ce nu face-un sfat bun câteodată!...
Fereşte de rău o ţară toată!...
Purceasă, ce fu din doao feţe
Cele mai harnice-în ţigănie,
La cuvinte şi gânduri isteţe:
Unul Gârdea, cel cu gura strâmbă.
Altul Găvan, cântăreţ în drâmbă.
Încă mai şezu la sfat, s-aleagă
Ce-ar fi mai bun pentru ţigănime
Şi-în ce chip trebile să-ş' direagă,
Că-acum îş băgasă-în cap să-ş facă
Tocmeală în ţigănia săracă.
Vrând şi el sfatul bun să-ş' arete,
Aşa grăi, şezând pe-o covată:
„Îmi pare că voi pre pe-îndelete
Şi făr' nice-o grijă faceţi drum,
Şi doară nice ştiţi de ce? şi cum?
Că pănă vom merge mai dăparte,
Aici să ne-armăm cum să cuvine,
Că nu să ştie dân care parte
Vrăjmaşul vine, ş-e dă-a să teme
Doară-apoi să nu ne-ajungă vreme.
Naintea taberii să purceadă
Armaţi, căutând oare dân care
Lature turcii taie şi pradă;
Văzândău-iî apoi, cât pot dă tare
S-alerge dându-ne înştiinţare.
Văzând că vin asupra dâncoace,
Să-apucăm fuga ha sănătoasă
Încolo şi să mérgem în pace
Pănă când ne vor purta picioare,
Numa să scăpăm de la strâmtoare."51
Şi-într-acest chip rostul său deschide:
„Bine să zice: la fala goală52
Traista-i uşoară!... Zieu că-i de-a râde
Cum Bălăban a fugi ne-învaţă,
După ce ne armă cu gura-îndrăzneaţă.
Dece să purtăm atâta pază
Ca doară turcii să nu ne taie?
La ce să-apucăm arma vitează,
Când făr' arme ca fără povară
Fuga este cu mult mai uşoară?...
Nu este fără sau a te bate
Pentru ţară, copii şi muiere,
Cum şi pentru dragile bucate,
Sau aruncându-ţi arme necrunte
A fugi gol-golişor la munte."
Dar' Vlaicu lingurariu începe
A râde şi glasul său rădică:
„Eu nice-într-un chip nu pociu precepe
Ce să-învârteşte voao pân minte,
Ca când aţi avea boală herbinte.
Turcii, şi iacă-unii că să gată
Dă fugă cu mare vitejie,
Iar' alţii să cocoresc îndată
Şi vor să taie-într'înşii ca-în clisă
Gândire-ai că şi-unii ş-alţii visă.53
Aşa să mergem dar' şi dă-acie,
Iar' dă ni s-ar pune doar' în price
Cineva pă drum, cu vrăjmăşie,
Totdăuna-are să să păzască
Răgula noastră ţigănească,54
Să plecăm cu multă rugăminte
(De-om vedea că-în fugă nu-i scăpare).
Iară când cu năvală herbinte
Ar da pă noi o mai slabă laie,
Atunci să stăm şi noi la bătaie.
Dă-a scăpa ş-a să-împăca cu buna...
Căci, după-a mea dreaptă socotinţă,
Viaţa noastră-i numai una,
Care dă-o pierzi fără trabă-o dată,
Nu-o mai afli, dă-ai da lumea toată."55
O nimerişi, Vlaice!... (barba sură
Ştergându-şi Gogu zise) Dar' cine
Este-aşa dă nebun fără măsură,
Să să bage-în foc dă viu, şi doară
Minte-întreagă-având ar vrea să moară!
Să scoală şi dă războiu să gată
Asupra hălor dă preste mare,
Pă cari n-au văzut niceodată,
Apoi pă-acei ucide şi strică
Cari lui nu i-au făcut nimică.56
Ca să ne batem noi întradins
Şi să ne-ucidem fără dă vină;
Dar', fiindcă-odată-armele-am prins,
Să le ţinem numa dă-o tâmplare,
Când doară-altă n-am avea scăpare,
Să ne putem născocorî-întrânse
Noi încă cevaş dă-a noastră parte.
Dar' să nu-întrăm la bătăi adinse,
Căci acolo n-ar hi mai mult şagă,
Şi-ar pieri doar ţigănia-întreagă.
Ţigănească-am să vă-aduc aminte:
Ca să călătorim totdăună
Aproape dă păduri, că nu minte
Zisa vechie: „fuga-i ruşinoasă,
Dară-i dân toate mai sănătoasă!..."
Că vrăjmaşul vine cu putere,
Apucând tufa, scăpăm dă moarte,
Iar' pă câmp (după a mea părere),
Ca un iepure fuga dă-ai întinde,
Totuşi iuţii gonaci te vor prinde."
Ş-aduse-aminte de graiu şi zise:
„Dar cum?... Voi uitarăţi dă porunci
Şi dă hele ce Vlad Vodă scrise?...
Socotind c-eţi umbla cum vă place
Dă capu vostru-încolea şi-încoace?
Nu sunteţi mai mult, ci lăudată
Oastea lui Vlad, căci el dă mâncare
Vă dete şi v-armă dă-astă dată.
Dăci trebue-a ne lua sama bine
Ca să nu păţim cumva ruşine.
Că-aşa fără nice-o rânduială
Nu putem nici pănă demineaţă
Rămânea. Ce duh pă voi vă-înşală!...
Cât e zioa gura nu vă tace,
Dar' a-închieia cèva nu vă place.
Trăbuie-întrânsele-a vă dăprinde;
Căci arma nu este voao dată
Ca pă mălaiu doară să-o puteţi vinde
Sau să tăiaţi numa căpăţâne
Dă curechiu, ci capete păgâne."
Tânăr Boroşmândru luă graiul
Şi zise: „Fraţilor! Mie-m' pare
Cumcă, dă n-ar avea ghimpuri scaiul,
N-ar împunge; ghimpul dară face
Firea lui cea dârză şi pungace.
La scaiu; dă-ahaia-armatul arată
Cu-îndrăzneală fiecărui uşa
Şi-e totdăuna dă război gata;
Iar' acum, ahăl tare să ţine
Care să sânte-înarmat mai bine.
Să ne grijim cât mai dăgrabă.
Dă mult un cuget pân cap îmi sună:
Ca să ne-armăm cu vreo dăscălie?
Ş-aflu aşa c-ar putea să fie:
Să fie cu totul ferrecat,59
Adecă-îmbrăcat în hierr la războiu,
Ca să n-aibă teamă dă tăiat
Sau puşcat, nici frică dă moarte,
Ci tot vitejeşte să să poarte.
Să ne putem face toţi legaţi,
Ca vitejii dân zile bătrâne,
Cari dă multe ori şi ne armaţi
Aflându-să-în mijloc dă războaie
Nici un feliu dă armă putea să-i taie.
În zioa dă-azi nu să poată face
Fără numa prin fermecătură,
Care-acum dă multă vreme-încoace
Nu s-au mai pomenit, pentru-ahastă
Vrând să ne apărăm la năpastă,
În hierr, dă la cap pân' în picioare.
Aşa, cu vrăjmaşul noi oriunde
Vom sta fără frică la strâmtoare,
Căci, păn' el taie-în hierrul vârtos,
Eu taiu în carnea lui ş-în os.
Va rămânea şi nebiruită.
Aşa facă cui viaţa e dragă,
Şi va scăpa dă moartea urâtă.
Numai cât, lângă ahaia
Trebuie ş-alta-în zi dă bătaie.
Alţii războiul, numa cu-o mână
Lăsând alantră mână dă brac60
Ci după-orânduială mai bună
Trăbuie cu amândoao dă-odată
Ţigănimea noastră să să bată.
O sabie bună-în mâna dreaptă,
Iar' în stânga-o suliţă cu trabă,
Ca sosind cu vrăjmaşul la faptă,
Cu suliţa să-împungă, s-oboară,
Cu sabia să taie, s-omoară,
Un laţ dă fune pe lângă sâne,
Ca, când s-ar ostăni foarte tare,
Să-l arunce-între-oştile străine,
Şi-apucând pe-unul să-l târnosască
Pănă la tabăra ţigănească.61
Şi dă-aveţi ei împrotivă-a zice?..."
Dragomir atunci arătă vrere
De-a grăi doară ceva de price,
Şi să grăiască gura-şi deschisă,
Dar' apoi iară tăcu şi râsă.
Dondul lingurariu, şi el zisă
(Barbă netezându-şi afumată):
„Boroşmândru taie-în turci ca-în clisă,
Ba târnosi pe unul ş-acasă
Cu armătura sa ha frumoasă!...
Ce vorbiţi voi n-ajung o zală.
Ce ni-s dă folos atâte înarmate!...
Eu ştiu o mai bună rânduială,
După care noi pă dăscălie
Putem să facem şi bătălie
Să ne săpăm neşte gropi afunde,
Ca venind turcii cu răpezie
Să cază-în iele şi să să-afunde
Unul după-alaltul, toţi grămadă,
Ca şi lupii ce merg după pradă.
Cu frunzare, paie şi nuiele,
Numadăcât să cază-oborâte,
Când ar călca cineva pă ele.
Şi vă-încredinţăz, dă bună samă,
Că n'om avea-în ţigănie teamă."62
Grăind: „Ş-asta tu chiemi bătălie,
Dondule, când tu şezând în poală
La muiere, vrăjmaşul să-ţi vie
Orbiş', căzând în gropile tale?
Ce mai bulguiri! Ce mai tândale!"
Iacă Zăgan ursariul aleargă
Într-un suflet la neagră-adunare,
Ce era pe o şèştină largă,
Şi sosând abea putu să zică:
„Vaileo! vaileo, că nu ştiţi nimica!"...
Abea răsuflând, gura căscasă
Să spuie tâmplarea-înfricoşată,
Dară-în gâtlej ş-atunci îi rămasă
Cuvânt, şi-abea cât zise: "Romica!...
Au, vaileo! că voi nu ştiţi nimica!...
Sta cu gura de-o palmă căscată,
Neştiind ce feliu de mişelie
De-a le mai spune-ursariul să gată,64
Păn' ce-în urmă-apucând răsuflare
Aşa spusă jelnica tâmplare:
Ce tâmplare v-oi spune jeloasă!...
Váileò că vi s'au răpit Romica
Lui Goleman, Romica frumoasă!"
Asta-auzind, ca şi muţi stătură,
Spânzurând dintr' a lui Zăgan gură.
Şi-adunarea era să să spargă,
Când sumeţul Tandaler în poară
Să puse zicând: „Lăsaţi să meargă
Pă hăi căror dă dânsa le pasă,
Ce-avem noi cu Romica frumoasă?
Cu ce feliu dă flecău, păntru care65
Dor va fi sâmţind şi libovie,
Dar noao pentru-o fată fugare
Nu să cade-a lăsa lucru-n doao,
Aşa grăieşte Tandaler voao!..."
(Tânăr Parpangel atunce zisă).
„Un fleac ş-om dă nimic el rămâne66
Pănă va dovedi cele zise."
Aceste zicând, cu buzduganul
Ameninţă mănios ţiganul.
În cumpănă, ce-ar avea să facă:
Ori să-i răspunză, sau să-i arete
Cu fapta, decât prin vorbă sacă,
Zlătariului, că n-are dreptate,
Însă-îl apucă Bratul de spate.
De nu putu la cela pătrunde,
Dar' nice lui Parpangel slăbiră67
Coardele văzând că nu-i răspunde
Vrăjmaşul, ci spre dânsul aleargă
Chibzuind tocma capul să-i spargă.
Cu greu buzduganul său de-aramă,
De nu-l sprijineai tu, Viorele,
Care bine băgaseşi de samă
Că Parpangel să gată să deie
Şi-l opriş ţinându-l de minteie.68
Mestecându-să-abea-i despărţiră,
Că, de nu, doară sângele baltă
Curgea ş-unul pe-alt făcea tot ţirră,69
Însă măcar că-osăbiţi stătură,
A sudui nu-înceta din gură.
Aşa n-ei scăpa tu totdăună."
Strigă Tandaler, pe care ţine
Bratul, Danciul şi mai mulţi împreună;
Dar cela-încă-i strigă: „Vino-încoace,
Cioroiule, dacă moartea-ţi place!"
O mare să scornea bobătaie;70
Pentru-o tânără mândră femeie
Era doi viteji mai să să taie!
Însă zlătariu-ş adusă-aminte
De-a lui Zăgan groaznice cuvinte,
Precum ar fi dus cineva-în silă;
Deci, nezicând nimărui nimică,
Gândi să meargă după copilă,
Apoi aflând-o să-întoarcă iară
Şi să facă pe-aurariu de ocară.
S-apucasă acum şi de piică,71
Pentru-a lui Goleman mândră fată.
Cesta zicea că buna Romică
Este-a lui, cela-a lui. După-îndată
Lor, apoi s-au prins de-a depărta.
Neputând unul pe-alt să supună
Sau la pământ oarecum s-oboară,
Dederă-a să prici depreună
Care-întii (de voie, nu de frică!)
Trebuie să-şi ia mâna din piică...
„Lasă tu-întii", zicea Ganafir,
Cela „ba tu", cesta „ba tu", iară
Zâcând tot îş smugea câte-un fir.
Păn' ce după lungă dăpărată
Amândoi să lăsară deodată.
În toată tabăra mai frumoasă,
Fată-în păr şi-încă nemăritată,72
Parpangel în taină-o încredinţasă,73
Şi cât mai curund cununie,
Şi fără de popă era să fie.
Era vestit din zile bătrâne
Un codru (precum să zicea prin sate)
Lăcuit numa de mândre zâne,
Ce să zic măestre şi frumoase,
Cele tari, ba şi cele vântoase,
Pănă târziu cătră miazănoapte;
Prin văzduh cântând joacă şi zboară
Şi-osăbite pricinuiesc fapte,
De puţini văzute sau de nime,
Precum s-au pomenit din vechime.74
Năluci, ce spárie şi-înfioară
Pe-oameni, iar' care-în el întră-o dată,
Ori că nu mai nemereşte-afară,
Ori, deşi esse, totuş' or'câtă
Vreme-i rămâne mintea schimosită.
Ce Sătana de curând zidisă,
Cu gândul ca să bage-în ispită
Pre toţi vitejii creştineşti şi să
Facă ca,-întru dezmierdări ş-ospeţe
Petrecând, de-arme să să dezveţe,
Şi să-l deie turcilor pe mână,
Căci, după-a lui gubávă părere
Era turceasca lege păgână
Din ce din ce mai mare să crească
Şi să să stângă cea creştinească.
Prin osăbite tâmplări ciudate
Cei mai viteji voinici s-adunasă;
Uitându-şi de sine şi de toate,
O desmierdată ducea viaţă
Fără grijă, supărări şi greaţă.
Avea ei în cea curte măiastră:
Tot feliu de beuturi şi bucate,
Văşmânturi cu pòrfiră şi lastră,
Casele domneşte împodobite
Ş'ori ce poate-ochi omeneşti s-învite.75
După gust: oachieşe, nierioare,
În urşinìc şi mătasă-îmbrăcate
Era voinicilor slujitoare,
Ibovnice şi dragi soţioare,
Fără pismă, sfadă şi mustrare.
Dănţuind la cântare de laută;
Iar' coleà, pe divan de mătasă,
Alta zăreai şezând ce nu caută
La cei alalţi, numa între sine
Cântă-a lui Amòr patime line.
Colea sărutând să strâng în braţă,
Iar' alţii caută şi mai departe
Şi, ca când n-ar fi nime de faţă,
Fără de nunu mare fac nuntă
Ş-aduc lui Amor jârtvă necruntă.76
Deci învălind'o-într-o neagră ceaţă,
O răpi din tabără ş-o dusă
Tocma-întracea curte-a lui vrăjită,
Din afară cu totul aurită.77
Umplusă de jele şi de frică.
Dar', o tinăr Parpangele, ţie
Nu-ţi mai tihneşte-în lume nimică
Şi te mistuieşti cu jele ascunsă
De când Romica ta să răpusă.
Pe lunci, prin văi, prin cele dumbrave,
Bietu-ş' căută pierduta fecioară,
Slăbindu-i picioarele cimpave,
În urmă, de dor şi jele mare,
Să trânti gios şi vru să să-omoare.
(Strigă cu lacrime şi duroare!)
Cum de-mi răpiş' tu iubita zână!
Ah! cum întunecaşi al mieu soare!
Iar', dă-mi iai a traiului dulceaţă,
Pentru ce- mi cruţi ahastă viaţă?
Dragă, neasămănată copilă!
Dă mursa proaspătă mai dulcică,
Decât o turturea mai cu milă,
Decât o mieluşică mai blândă,
Mai netedă şi mai dă oglindă,
Mai dragă decât vremea sărină,
Mai lúcedă dă steaua dă sară!
Deh! vină-m o, drag suflete! Vină,
Dulce Romică, şi bunişoară,
Nu lăsa pe Parpangel să moară!".
Să fie-avut un cuţit la sine,
Însă tabăra era departe,
Şi-în pregiur nu era nici un spine
Să să-împungă, nici apă sau groapă,
Sărind întrânsa să să potoapă.
Cântecul doară să-m fârşesc? Însă
Nu vezi tu cum Pegazul îmi strechie!...
Cum căpăstru şi zebele frânsă,
Niceî vra de poposit să ştie,
Nici s-abată-în d-alba ţigănie?
Sângur-sângurel în cea pădure,
Plângându-şi pe Romica frumoasă,
De piatră-ar fi care să să-îndure
A-l lăsa de jaf sau a nu spune
De-au ajuns el încă zile bune!...
În zădar moartea chiemând amară,
Dorul de-a trăi-în urmă-l învinsă
Şi să sculă la drumul său iară.
Şi cu lăuta de-a susuoară
Mearsă toată zioa pănă-în sară.
Căci în drum pe nime nu tâlneşte;
Şi măcar poposind câteodată,
În toate laturile priveşte,
Totuş' nu vede-omenească viţă,
Ba nice vită, câne sau mâţă.
Pă drumul care-întii apucasă,
Păn' ce-are clisă-în traista cu ţinte,
Dar, când merindea fârşi de-acasă,
Atunci întii băgă el de samă
Că e greu a trăi fără zamă
Cu foamea nu poate să să bată.
De unde scoasă-o dovadă tare,
Că nu oastea cea mai bine-armată,
Însă mai vârtos hrana cea bună
Bate pre nepreten totdeună.80
Cui latinii zic casus fortitus,
Iar pre limba noastră-oarbă tâmplare
Şi nu să ştie, de zios au de sus
Ivindu-să-aòrea-într-o minută,
Oamenilor la nevoi ajută.
Neaşteptată-ajutorinţă dede;
Căci acum i să-urâsă cu post
Şi iaca nimeri, cine-ar crede!
La o curte-în mijloc de pădure,
Tocma su poalele-unii măgúre.
Şi de călători amegitoare;
El gândea că merge drept pe-aleasă
Cărare şi pe-a sale picioare,
Dar' a iadului năluci îl poartă
Şi-l pun tocma supt a curţii poartă.
Pretutindene-e primit în ţară,
Mearsă drept la poartă (precum spun)
Şi dede portarului bună sară,
Iar' cela văzând că e lăutaş,
Grăi: „Bine-ai venit ţigănaş!...82
Ian' pasă numa sus în polată
Şi să şti că vei fi primit bine!"
Iar' el n-aşteptă multă-îmbiată;
Ci-în grabă drept acolo să duse,
Unde cela-i arătă şi-i spusă.
„Bine-am găsit, coconaşilor!..."
Aşa răsunară-îmbele strane.83
„De mult de un lăutariu aveam dor",
Adausără coconaşii care
Acolo făcea chief ş-ospătare.
Cu mâncări îşi linge buze-ades
Ş-ochii-înfipţi tot la bucate ţine.
În urmă le spune pe-înţeles
Cumcă de ieri sară n-au mâncat
Şi limba-în gură i s-au uscat.
De mâncat şi de beut, cât va cere.
Sărac Parpangel !...-era să pieie84
Cu tine şi cea sfântă putere
Cântăreaţă ce aveai tu rară,
De n-ai fi cântat întracea sară.
Cântecul a III
Argumentul
De lìbov, de vin şi de jele,
Ş-apoi vede-o copilă frumoasă,
Şi stă dus cu ochii cătră stele.
Florescu spune de ţigani ş-alte
A lui Vlad tocmeli şi fapte nalte.
Musă, ian' curmă-ţi odihna lină;
Vezi cum zorile d-albe roşite
Să ivesc cu zâmbire sărină
Alungând ceaţa nopţii cernite,
Cum soarelui viitoriu să-închină
Cântându-i deşteptata jivină.
Că mult încă drum avem de-a mere.
Mulţi aşteaptă ş-ar dori să ştie
De Parpangel, dar şi rândul cere
A spune-întii despre-a lui tâmplare,
Care-acum cinasă, cum îm pare.
Şi de beutură stâmpărasă
Şi iar s-întorsese la-adunare,
Îmbrăcându-l cu noao veştmânte,
Îndată-l pusără să cânte.85
Iar el, ca un cântăreţ măestru86
Care-în ospeţe şi pe la mese,
Când arma celui Marte buiestru87
Cu stihuri nalte cânta ş-alese,
Când pe fiiul Vinerii frumoase
Cu viersuri line şi mângăioase,
Cu cântece line sâmţitoare
Tovarăşia noastră-adunată
Dragostele cântând zburătoare.
Şi, precum hârţoaga Cioarei scrie,
Aşa le cântà de libovie:
Că libovul este legea-întie
A toatei fiinţe de supt soare!
Tot care nu sâmte libovie,
Mult defăimează legea firească
Şi nu e vrednic să mai trăiască.
Tot ce-înverde, ce-înfloare şi creşte,
Cu poftă lină să-îmbrăţoşază,
Cu dulce dor să leagă, să meşte,88
O! Amor! ţie toată să-închină,
Toată ţie jertfeşte jivină!
Din háos un sânt libov o scoasă,
Şi dragoste, cu-întia lucoare,89
Îi suflà în mădulările ghieţoase,
Aşezând ca legea ei întie
Priinţa ş-armonia să fie!...
Făptura toată merge, să ţine;
În toate libov şi dor s-arată:
Iubescu-să stelele-între sine,
Iubeşte-să ceriul cu pământul,
Iubescu-să mările cu vântul.
Gios pre pământ toate dobitoace,
Păn' şi răcile jigăni de mare
Prin cea patimă lină, şegace,
Cu strânse laţuri să-împreunează,
Cu dulce libov să-înroorează!...
Defăimaţi astă patimă blândă,
De dânsa ferindu-vă-inimioare
Ca când ar fi libovul osândă.
Ah! ne-ajunsă-omenire deşartă,
Încă firea te rabdă, te iartă!90
Şi lămurită minte cerească,
O, iubiţi! Iubiţi-vă împreună
În această viaţă trupească,
Pănă sunteţi în vârstă şi stare,
Că vremea-i rapede trecătoare...
Ce jucându-să vesele cântă;
Ard cu flacără de-amor şi ele
Mărind a naturii lege sântă.
Caută cum din creangă-în creangă zboară
Tot soţul cu câte-o soţioară.
Rumeioară sângele ne joacă,
Până-avem o logodnică soaţă,
Păn' încă n-ajungem la soroacă
Că vârsta scapătă, vremea sboară,
Nice mai întoarce-a doao oară.91
Iar zilele noastre s-împuţină:
Mai bine-i în amor a le petrece,
Să nu ne-apuce vârsta bătrână
Cu tusa şi cu durere de-oase
Sau cu mădulări neputincioase!
Sângele saltă şi să răvarsă;
Să iubim păn' a iubi ne vine,
Răcorind inima de dor arsă,
Ca nu cumva-apoi, odinioară,
Cumcă n-am iubit rău să ne pară.
Păn' Vinerea ne poartă pe braţă,92
Păn' încă cu libov ne zâmbeşte
Vro tineră copilă iubeaţă,
Pănă dragostele ne desfată,
Ca să nu ne bănuim odată.
Să jucăm în giur, mână de mână,
Tot frăţiorul ţiind o soră
Spre care sâmte dragoste lină,
Şi să strigăm toţi cu bucurie:
Viie zieu-Amor! Amor să viie!"94
Plesnind în palme juni şi fecioare;
Şi zicea, să le-o mai cânte iară,
Poftorindu-şi dintr-acea cântare
Stihul de pe-urmă, cu veselie:
Viie zieu-Amor! Amor să viie!
Toţi-şi dădusă la veselie,
Pănă Parpangel începu iară
Din facerea lui Pintilie95
O cântare bine-alcătuită
Şi pe-acele vremi deobşte iubită:
De la Dumnezieu dată pe pământ,
A toate roduri de pe lume craiu!...
Laude ţi-oi cânta, cum purure cânt,
Numa de beut cându-mi vine dor,
Tu să mi te-îmbii cu plinul urcior.
Ce viaţă dai, mângăind pre toţi;
Fie fericit care te-au cules!...
A lui Dionis veniţi, o preòţi,96
Să-închinăm, să bem cu păharul plin,
Să trăiască toţi cei care beu vin!
Putere la slabi, bolnavilor leac.
Hrană la bătrâni, iar când în cap sai,97
Voie bună faci şi celui sărac,
Alb, roşiu ş-or'cum de-ai fi tu-în obraz,
La toţi ce te beu, purure faci haz.
Prinde-îndată chief ş-uită de necaz.
Fiece năuc pare-un trismeghìst,
Fiece mişel să ţine-un viteaz...
Să bem, să-închinăm cu păharul plin,
Să trăiască toţi cei care beu vin.
Să ne bucurăm bindu-l şi-închinând:
De sete-un păhar, altul pentru gust,
A tria de chief, a patra cântând,
A cincia de saţ, că-a şasa-i prisos,
De-a şepte-încolò n-aduce folos."98
Cu păharul plin şi de-a-împrumut.
Închinându-şi ei cânta din gură
Şi poftorea stihul cel plăcut:
„Să-închinăm, să băm, cu păharul plin,
Să trăiască toţi cei care beu vin!"
Ce nu demult acolea sosisă
Şi părea că nici un chief are,
Cu faţă-învălită fiind zisă:
„Dar' ian' cântă-ne vruna de jele,
Carea ţi-e mai dragă, Parpangele!"
Cât ţiganul nu putu s-o vază.
Iar' el a sa pomenindu-ş' soarte,
Strunele întocmeşte ş-oftează,
Şi păn' alţii zic cele şi ceste,
Aşa-începu jelnica poveste:
Voi care-aveţi inimă duioasă,
O! cine cum să cuvine va spune
Patima voastră, o, părechie aleasă!...
Libovul Illenii cătră tine
Şi dorul tău cătră dânsa,-Arghine!
Ad-umbră şezând în haină-albastră
Colò, supt măgura gemănată,
Lui Amor în ceteră măiastră
Cânţi a duòr inime libovite
Dulcile necazuri suferite,
Pogoară încoace aducând aminte
A Ilenii domniţii frumoase
Ş-a lui Arghin dragoste fierbinte,
Că-amândoi mult dor şi amar păţiră
Pănă ce târziu iară să tâlniră!
Multă ţară-îmblă, multe-oraşe, sate,
În urmă văzând că-în zădar suspină
Ş-întreabă-în zădar de Neagra Cetate,
Că nime ştiea, cu mic şi cu mare,
Să-i spuie sau să-l ducă la cărare,99
De-amor, de necaz, mintea turburată,
De jele, de dor, inima pătrunsă,
De pe murg uşor să pogoară-îndată;
Smulgându-ş apoi săbioara luce
Mănunchiu la pământ, vârv la piept aduce.
Cu suspin adânc aşa graiu deschisă:
„Tu, ţântă-a toate dorinţelor mele,
Ileană iubită! ah! să ştii tu (zisă)
Că-Arghinul tău e la pragul de moarte,
Cum te-ar întrista jelnica lui soarte!...
De-a mele tâmplări triste şi cumplite
Nu vei auzi, nice vei şti doară;
Încài stâncele voiu, neînsufleţite,
Jele să-mi asculte, marture să-mi fie
Că fui credincios păn' la moarte ţie.
Dar' acuma-mi văd cărarea curmată;
La locuri sosind puste şi străine,
Nedejdea-mi pieri de-a te-afla vrodată.
Dar' nice a-întoarce fără tine-acasă,
Libovul nestâns ş-inima mă lasă!...
Şi deacă vei şti cumva-odinioară
De fârşitul mieu, de moartea jeloasă,
O fierbinte-încai varsă-mi lăcrămioară
Şi zi: „Lin oase-ţi păuseze,-Arghine,100
Ce cu tot te-ai jertvit pentru mine!".
În piept gingaş sabiă-agerită,
Când glas cunoscut urechia-i pătrunde:
„Arghine, ce faci!" ş-într'acea clipită,
Iacă fierrul crud îi căzu din mână,
Iar' el să trezi-în braţul tău, Ermină.
Şi din toate mai înţăleaptă zână,
Ce pe el crescu şi-i fu-învăţătoare
Cum să să deprinză-în toată faptă bună,
Grija lui ş-acum poartă nevăzută,
În ceasul cumplit sare şi-i ajută.
Lumine-i fiind mai întunecate,
Slobozind abea din buzele d-arsă
Un dulce suspin, vorbe-înjumătate,
„Ah! ce văd, tu-mi eşti, o Ermină bună!"
„Eu, Arghine, eu! (zisă ea-împreună).
Ah! cine ţi-au dat gânduri aşa slute?
Ce grea te-apasă şi varvară soarte?
Cum de ţi-ai uitat de nalta vărtute
Spre care de mic eu-ţi fui povaţă...
Şi vruş' a-ţi curma dorita viaţă?101
Care-amar n-au tras? După zi nuorată,
După vânt cu ploi, negură şi ceaţă
Soare mai frumos strălucind s'arată!
Lucru-i ticălos d-inime giosite,
Gânduri a purta deznădăjduite.
Multe supărări şi multă-ostăneală,
Dar' cu vărtutea şi mintea-înţăleaptă
Toate-i birui. Ai numa-îndrăzneală!
Că norocul bun nu-i în pat cu pene,
Nice să-însoţeşte cu trândava lene.
Adu-ţi aminte de mine ş-a mele
Bune-învăţături, fii cu cutezare,
Nici locul să dai la gânduri mişele;
Şi fi-încredinţat că-i scăpa de toate
În urmă-ajungând la Neagra Cetate!"
Lăsând pe voinic în uimire-adâncă,
Cu ochii-în pământ şi cu gura mută,
Şi doară mai mult ar fi stătut încă,
De nu vrea zări stându-i înainte
Pre bunul verin lăcrămând fierbinte.
Să trezi şi făr' a zice-un cuvânt
Sabia-întecă şi sări-în oblânc;
Iar' murgul uşor îl duce ca vânt,
Îl duce de nou, pe dealuri, pe văi,
Pe locuri pustii, făr' sate şi căi,
Pin plaiuri, pe munţi, pin pietrii şi stânce
Pintre codri deşi, pin păduri umbroase.
Nici acum avea să beie, să mânce,
Când iacă dedu supt poale de munte,
De-un groaznic omoiu c'un ochiu în frunte,
„Stăi, voinic străin, nu păşi nainte,
Nici un pas mai mult că te bagi la moarte!..."
Stete-Arghin cevaş' cu-îndoită minte,
Nu că s-au temut doară de năpastă,
Ci că n-au văzut namilă ca ceastă.
(Răspunsă)-a ţinea drumul lui Arghin...?
Care de nime, nici teamă, nici groază
Pănă-acum avu?" Ş-acesta zâcân'
Smulge sabia, calu-şi înteţeşte,
Namila-urâtă nice să fereşte.
Din nuòri încărcaţi, cum june viteaz
Lovi pe neom, dorind să-l răpună.
Nu-i dete nice-o clipită răgaz,
Fierrul învârtând de-ună ş-altă parte,
Ca doară-i va da vreo rană de moarte.102
Cu capul clătind şi zâmbind amar,
Cu trupul întreg şi nevătămat.
Când Arghin văzu că taie-în zădar
Ciudă şi mănie deodată-l cuprinsă,
Iar nămila slută-a-i zice-aşa prinsă:
De-în arme te-încrezi şi-întru mâna tare!
Că nici vărtute, nici arme tăioase
Pot să-ţi aducă ţie vro scăpare,
Deacă legii mele nu te vei supune,
Care eu acuş' de-amărunt ţ-oi spune."
Copila cu faţa coperită
Ce-l făcusă de jele să cânte,
Doară vrând să-l aducă-în ispită,
Desvălindu-şi obrazul s-arată,
Şi iacă povestea lui curmată,103
Şi el stete ca fără sâmţire.
Iar' întracea copila străină
Ieşi din casă fără de-a ştire
Ce s-au făcut. Toţi să minunează
Şi nu ştiu ce vor mai să crează.
Rapede să scoală... iasă-afară,
Caută,-întreabă prin odăi vecine,
Cearcă-în zădar şi să-întoarce iară,
Mult apoi în sine să mâhneşte
Că fata dorită nu găseşte.
Nu putea să gâcească nimică,
Numa că li să curmă poveste
Şi rămasără fără músícă.
De-aci multă glumă şi voroavă
Să-iscă de-a ţiganilor ispravă.104
Un voinic de vârtute şi fală,
Când veni voroava de ţigani
Dezvolbind a lui vodă tocmală,
Acest chip grăi cătră-adunare:
„Lucrul tot această pricină-are:
Gloată încolea şi-încoace,
Ce nu vra c-alţi să agonisească,
Ci numai a trândăvire-i place,
Socoti să-i armeze cum poate
Făgăduindu-le case ş-olate.
Prin milostivă domnească carte,
Toată-acea mândră periferie
Ce s-află-într-a ţării ceştii parte:
De la Corbi păn la Cetatea Neagră,
Giur în pregiur epárhia-întreagă.105
Prin asta cugetă să facă,
Alţii,-împrotivă, de samă bagă
Că vra pe ţigănimea săracă
Să prăpădească, puind-o în poară
Cu turcii, ca mai curând să piară.
Cum că trebile lui Vlad oştene
Au poftit atare sârguinţă,106
Ca să-armeze gloatele-eghiptene;
Ştiind că turcii acuş or să vină,
Iar' el oaste are foarte puţină.
Doao scòposuri: unul, să vază
Pe gloata murgă faraonească
Cum este la războiu de vitează,
Iar altul, ca să facă-arătare
Turcilor cumcă mai multe-oşti are.
Amândoao scoposuri sunt bune;
Prin cel dintei, ţigănescul soi
La rând bun să-învaţă şi să pune,
Prin a doia,-în vreme de năvală
Să pot băga turcii-în amegeală."
Iar' deacă-oaspeţii să-împrăştiară,
Un călăreţ străin cu văştmântul,
Stătúră şi frumsaţă rară
Şi (cum să vedea) de viţă-aleasă,
Sângur lângă Florescul rămasă;
Cum s-arăta din port şi făptură.
Văzând ş-o vreme cu îndemână
Grăi: „Multe-acum zile trecură
De când astă curte minunată
Mult şi cu toate mă desfată.
Nu-mi vei ţinea de rău o-întrebare
Ce nimărui nu poate să strice:
Cine-i stăpânul ceştii curţi rare?
Ca să-i dau căzută mulţămită
Pentru-ospătarea bună, cinstită..."
Îndestul dreptei cererii tale
(Zisă Florescul), dar şi pe mine
Aicea mă abătu de la cale
O sângură tâmplare ciudată,
Nici am cunoscut curtea vodată.
Că venind un neguţătoriu mare
Cu multe persoane venetice
Şi bogătate de preste mare,
Nu demult aici s-au aşezat
În codrul acesta neumblat.108
Au zidit ş-au hotărât să fie
Pentru călători o desfătată
Lăcuinţă, cum ş-ospătărie,
Grijind-o cu tot feliu de hrană
Şi toată trebuinţa curteană.
Sunt roabe, de prin ţări cumpărate
Anume, să fie slujitoare
Celor care-aice vor abate,
Ba şi cu desmierdări să-i desfete
Pe chieful fieştecui şi-îndelete.
Şi nimene-a şti să nevoieşte,
Fiindcă prisosinţa să-îmbie
În toate, nimica lipseşte.
Dar' este-o vătăşiţă bătrână
Ce toate ţine supt a sa mână."109
Mirându-să străinul adausă:
„Spuiu drept că de sîrg a merge-mi caută,
Şi totuş' pare că nu mă lasă
Cineva: aşa, de-azi pănă mâne,
Drumul mieu împiedecat rămâne.
Inima neîncetat spre arme-mi bate,110
Când aici nimica nu să-aude
Făr' jocuri şi cântări desmierdate.
Zioa-îm pare ca ş-un veac de lungă,
Macar de toate-alte să-mi ajungă.
Dorit-am să fiu la cea nălţată
Bătălie ce are acum să fie
Şi-a cării fârşit Evropa toată
Îl aşteaptă cu nesuferinţă,
Poftind creştinilor biruinţă.111
De nu ţi-ar fi doar' cu greutate,
Dorire-aşi-în scurt a şti ce price
Este şi din care au fost iscate,
Toate-aceste războaie cumplite,
Că la noi sunt veştile-împărţite."
Căci noi suntem aice de faţă,
De toate-având cunoştinţă ajunsă
Şi totuş pisma cea şugubeaţă
Fiece tâmplare vederată
Prefăcând întralt chip ne-o arată.
Neavând spre nice-una vro pricină,
Voi povesti cu bună credinţă
Tot lucrul cum este, cum să-aţine;
Nici gândesc că-ţi va fi neplăcut
Luând firul din prim început.112
Supt mânile căzuse-agarene,
Pentrucă grecii-ş' uitasă-a să bate
Şi le-era mai drag a zăcea-în pene
Ş-a face săboară pe-întrecute,
Decât sabii a purta şi scute.113
Ce-au fost mai întii, ou sau găină?
Cum şi de-are lăcuitori luna?
Unii, că-i deşartă,-alţii că-i plină
De lăcuitori dovedea chiar,
Însă dovada cădea-în zădar...
Oare-oameni să-află-acolo sau vite?
Şi de-s oameni cuvântători, oare
Putea-vor fi cu drept osândite
Lunarele suflete, la care
Nu fu trimis Spăsitoriul mare?...114
Lega şi deslega după voie;
Şezând pe vârtoasa Chiefii stâncă
Să bucura-în sine că pe-al doie
Frate-a lui, Muftea-în Vizant alege
Şi sultanul grecilor dă lege!...115
Ţări de jaf, să bătea pentru sfinte
Locuri, cum a lui Iosofat vale
Şi de-alte-a Palestinii păminte,
Pentru Ierusalim şi cel sfânt
A Mântuitoriului mormânt.116
Biruinţe mari şi luminoase,
La toate ţările creştinite
Rea pierire şi moarte jurase;
Cu şireaguri crude-întărâtate
Jecuiea-împrejur ţările toate.
Pe care el dorea să-o supună;
Ştiind toate-a noastre netocmele
Socotea cumcă, de samă bună,
Că-o ţară-învrăjbită-ori azi, ori mâne
Trebuie să cază-în mâni străine.
Şi-în cea mai mare nerânduială,
Spre tot rău năravul învăţată,
Boierii puind la toate sminteală
Domnilor, iar' ceialalţi pământeni
Dedaţi fiind la rău şi vicleni,
Într-un feliu-anárhie făr' lege,
Învăţaţi la războaie şi jacuri,
Pe carii pănă-aci nime-a drege
Sau nu cuteză, sau nu vru doară
Căutând la venituri, nu la ţară.
Dregătoriu trebilor muntene,
Frunţile vrajbii fură tăiate,
Politice rânduieli ş- oştene,
După firea ţării măsurate,
În scurtă vreme fură-aşezate.
Dintre boieri nu voia să-urmeze
Cădea la pedepse pre cumplite,
Zicând că ei sunt să lumineze
Celoralalţi cu-obiceaiuri bune
Şi-întei legilor a să supune,
Vor fi numai cei slabi şi mişei,
De ţară-în urmă ce să v-alege?
O ţară-adecă de lupi şi de lei
Ce şezând într-a sale bârloage
Sug sânge-a vitelor slăbănoage.
Aşa domniei ca şi ţăranii,
Ba fiind în toate mai ajunşi,
Nu numai cu sfatul şi cu bani,
Ci-însuş cu capul ar fi datori
A ţării să fie-ocrotitori.
Şi la macar ce feliu de-adunare,
Adăugând că-oricine, fie ţăran,
Târgoveţ, boiariu mic sau mare,
Mestec va-avea cu limbă străină
Cu capu-ş' va plăti şugubină.
Asupra patrii făcea sfaturi
Ş-avea cu turcii vro mestecare,
Sau veri cu ce străine staturi,
Împărţându-le-averi şi moşii
La-a patrii-apărători şi fii.117
Pe tâlhării şi mari fapte rele,
Prin aşezate pravile, pusă
Deosăbite pedepse şi grele,
Din care cea mai obicinuită
Era ţapa cu moarte cumplită.
Pe cei mai harnici şi cu vărtute
Voinici, din cari o gardă frumoasă118
Făcu spre paza sa, de cinci sute,
Pe cari în arme-atâta deprinsă,
Cât o numim oaste nevinsă.
Călărime-au fost orânduită,
Învăţind-o măiestria naltă
A taberii ş-armelor ispită,
Iar' boierii pismaşi a tot bune119
Rândueli cocea sfaturi păgâne.
Că cel ce va să scoaţă la cale
Pre-un popor şi apucă să-l pună
La rânduială, pentru-ale sale
Ostăneli, bun scopos şi mari trude,
El mai mult rău decât bine-aude,
Pismaşii zic că-i tiran şi multe
Asupra lui scornit-au de-ocară,
Şi vor ca ţara să nu-l asculte;
Zicu-i şi Ţăpeluş, că nu iartă
Tâlharii, ci cu ţapa le ceartă.120
Trimit sultanului, dau de ştire
Precum vodă vra ţara să-învite
Asupra Porţii cu răzvrătire,
Şi este foarte mult a să teme,
De nu să va-împedeca din vreme.
Sultanul mai pe-un paşă, mai pe-alt
Învaţă, l-armează şi-l trimite
Asupra acestui princip înalt,
Ca neîncetat şi iarna şi vara
Să meargă să-i jefuiască ţara.
Oaste-având bine-în arme deprinsă,
Gloate tâlhare cu mână vitează
De multe ori în fugă şi prinsă;
Celor prinşi dete moarte sureapă
Făcând să-i tragă de vii în ţapă.
De tâlhari păgâni el împărasă,
Nici lăsa pe nime să-i îngroape,
Ci vulturilor mâncare-aleasă
Şi corbilor de jaf ca să fie,
Porunci spânzuraţi să rămâie.
Nu dete la toate crezământ,
Dar' vinind pârâre ne'ncetată,
Vru să ştie cu temeiu de sânt
Oare acele toate-adevărate,
Prin persoane-a sale-încredinţate.
Neşte capigii vicleni trimeasă.
Catavolìn avu cea d-întie
Parte la ceastă solie-aleasă,
Catavolin, logofăt primariu,
Un grec turcit, fiiu de prevătariu.121
Pofta sa şi cugetul deschisă,
Cu d-inima de-urgie pătrunsă,
Luându-l deosăbi, acest chip zisă:
„Mare treabă-am, o Catavoline,
Şi puiu toată credinţa mea-în tine!...
Aşa să poartă cu neomenie,
Cât pe credincioşi dă crudei morţii,
Ba necăutând a sa datorie,
Nice de haraci el va să ştie.
Nice-a să-închina voieşte mie.
Cearcă de poţi să-l aduci la cale,
Mai vârtos ca mie să să-închine,
Iar' văzându-l că stă pe-ale sale
Şi cu voia nu va să să plece,
La nevoie cu sfatul vei trece.122
Vei avea pe Hamza cu sâlinţă,123
Numa-ţi caută-a fi cu pază mare,
Ca munteanul ceva să nu sâmţă,
Că-amintrele cu totul stricată
Ne-ar fi doară străduinţa toată..."
Şi sfătuind cu Hamza de toate,
În urmă-acest chip mrejile-aruncă:124
El însuş' să meargă şi s-arate
Munteanului a Porţii dorinţă,
Cercând a-l aduce la credinţă.125
De sârg la Vidin să deie ştire,
Şi când ar fi vodă să-l petreacă,
Păn' la hotar, după-obicinuire,
Hamza-întracea Dunărea să treacă
Şi din ascuns năvală să facă.
Credinţat cu ştiuta solie;
Lui Vlad mai întii aminte-aduce
Toate ce-au trecut şi vor să fie,
Pentru trecute vestind iertare,
Prietenie pentru viitoare.
(El grăi), dar' a Porţii pre tine
Milă este fără de-îndoială
Nemărginită, că-ţ' iartă vine
Trecute nevrând de-acuma să ştie
Numai de prieten şi prietenie.
Numa haraci şi vreo cinci sute
De tineri; apoi ca prieteneşte
Tu viind la Poartă, cu căzute
Plecăciuni să te-închini celui mare
Sultan Mahomet cerând iertare."
Tot cuvântul şi pofta vicleană,
Şi-întii arată bună voinţă
Vrând deamărunt porunca tirană
Să-ispitească, iar' dacă-o-înţăleasă,
Cu mărime-aşa din rost adausă:126
Că-întracest chip Vlad Vodă-i răspunde:
„Haracii sunt gata, supt aleasă
Încuietoare, dar' a pătrunde
Nu poate-acolo poftă străină
Întralt chip făr' cu sabia-în mână.
Vie, să şi-i ducă, de să-încrede!...
Dară nici tinerii vor de-acasă
De voie bună-a merge-în obede,
Zicând că cu patria-împreună
Vreu s-aibă soartea: rea sau bună",
Să merg să mă-închin nălţatei Poarte,
Spune că-atunci când iepurii-în goană
Vor lua pe-ogari...! lupilor moarte
Mieii vor da, poate că-atunci doară
M-oi închina, iar nu de-astă oară!..."127
Că-a-l pleca nu este cu putinţă,
Lui Hamza la Vidin dete de veste
De treabă ştiută să să gată,
Iar' cu Vlad aşa lucrul aşază.
Păn la Dunăre să-i deie pază.
Înţălegând tot sfatul de-ocară,
Patru mii de călărime-aleasă
Făcu să să strângă de prin ţară
Şi-în taină, la părţile din care
Era Hamza să-i ţie cărare.
Ascunse păn la zi hotărâtă,
Şi la semnul dat gata să fie
De războiu, cu vărtute-îndoită,
Apoi şi fără nice-o pesteală
Să deie pe turci din dos năvală.
Ca când de sfaturi n-ar şti nimică.
Deci luându-ş' garda sa-înarmată,
La vremea ştiută să rădică
Şi petrece pe solul cu tută
Cinstirea şi pompa lui căzută.
Cântecul a IV
Argumentul
Muntenilor; Florescul mai spune
De-a lui Vlad biruinţe făcute.
Curtea măiastră, prin o minune,
Piere ca dracul de crucea sfântă.
Lui Parpangel rău cărţile-i cântă.
Când să mai pogorea câteodată
Pe pământ oamenilor să-ajute
Sfinţii, ori ca pe cei răi să bată
Sau pe credincioşi să mângăiască
La scârba şi nevoia lumească.
Ş-au uitat cu tot, nice mai bagă
Samă de-oameni, lăsând să-i sugrume
Nevoile-întru viaţa-întreagă.
Îngeri nice-în vis acu s-arată
Să ne-înveţe vro taină ciudată.128
N-aflu, făr' că sau nice-o credinţă
Noi avem acum sau pre putinţă
Iar' a bătrânilor socotinţă
Răzăma purure-în lucruri sfinte,
Ceriul având în inimă şi minte.
Destul că pe vremea lui Vlad încă,
Sfinţii oblicind atâta pradă
Ce făcea turcii-în creştini ş-adâncă
Răutate, pe pământ veniră
Şi multe suflete mântuiră.
Ci s-au scris şi la cronica vechie
Carea-i mai de mult fără de price,
Şi decât cronica lui Urechie;
Apoi, să-întăreşte prin hârţoaga
A mănăstirii de la Zănoaga.129
Şi crescând iară să făcea plină,130
De când oştile turceşti întruna
Jecuiea stăpânia română.
De cruzii multe şi tâlhărie
Rămăsese ţara mai pustie.
Între-atâte valuri ş-asuprele
Era întreagă şi nevătămată
Scăpând oarecum ca pintră iele;
Prin sfadă multă şi hodini dese
Aproape de-Inimoasa-ajunsese.
Din raiu privind, să mai vadă
Ce fac muntenii, „au, váileo!" tare
Strigă-înspăimântat, iar' o grămadă
De sfinţi ce cânta psalmi ş-antifoane
L'întrebară: „Ce-ţi e, Spiridoane?"131
Perit-au Ţara mea Romănească!
Nu e ţară, sterpele neveste
Unde-întratâta să mă cinstească
Ca-în aceasta, ş-acum, ian' căutaţi
Cum o prădează turcii spurcaţi!..."
La mulţimea taberii păgâne;
Din umeri şi cu capu clătiră,
Iară Sân Nicoară,-adânc în sine
Cugetând, din buzele sfinte
Următoare slobozi cuvinte:
Că nu-i vremea de-a clăti din spate
Sau a jelui făr-ajutare
Ş-aşteptând pănă vor fi surpate
A noastre beserici de păgâni,
Ci să-ajutăm şi noi pe români!...
Luând voinicii noştri în soţie,
Pe Jòrgiu şi pe Medru, gios te pogoară
Ş-ajută lui Vlad în bătălie.
Aşa gândesc eu că-ar fi mai bine,
Însă n-aşteptaţi de-azi pănă mâne!...
Că-amintere poate fi zădară
Ajutarea. Ceşti doi pot s-alerge
Degrabă fiind călăreţ, iară
Tu pedestru (precum din canoane)
Trebuie să mergi, o Spiridoane!..."
Întărea sfatul lui Sân Nicoară,
Numai Sân Spiridon avea greaţă,
Căci nu văzusă nici odinioară
Vreun războiu având inimă blândă
Din fire şi neiubind izbândă.132
Şi zoáa-îmbrăcă nestrăbătută,
Coiful, scutul, sulìţa nevinsă
Luă, şi luând toate sărută,
Nu pentru că-s bune şi frumoase,
Ci că-acum de mult nu le purtasă.
Amândoi de-aci suind călare,
Sân Medru pe iapa sa cea brează,
Iară Sân Giorgiu pe murgul său, care
Îmbe dobitoace minunate
Spun că-ar fi măiestre ş-aripate.
Cuvioşii călăreţi plecară.
Sân Spiridon după ei să duce
Pogorând pe cea tainică scară
Care Iacov (pribegind de-acasă
De frica lui Isav) o visasă...
Pe-încet a păşi din spiţă-în spiţă,
Măcar nu călărisă nice o dată
Totuş', dacă-ar fi vreo măgăriţă
Sau puiu de asìn! socotea-în sine
Că-ar putea călători mai bine.
O asìnă despre mâna dreaptă
Grăind cătră dânsul omeneşte:
„Sân Spiridoane, dar ian' aşteaptă!...
Şi de voieşti a merge mai tare,
Nu-întreba nimic, ci sui călare!...
Pentrucă potignind odinioară,
Îngerului ferii din cărare
(Ai auzit povestea mea doară?),
Rămăsăi pănă-acuma-în viaţă,
Ca oamenii limbă-având vorbeaţă."133
Şi de-acolea mearsă tot călare;
Însă-aşa-i fu sfatul şi părerea:
Să nu să-arete la fieşcare,
Ci nevăzut ispitind el toate
Să-apere pre oameni de păcate.
Ca turbaţi alerga după pradă;
Ţiganii nu ştiea ce vor face,
Că-între dânşii să scornisă-o sfadă
Unii voind să călătorească,
Iar' alţii pe loc să hodinească.
Stă pe-aceaia ca cât mai degrabă
Să meargă la Spăteni, nici să-întarte
Domnia, prin zăbavă fără treabă.
Drept aceasta ţiganii grămadă
Strângându-să-începusă la sfadă.
A unui ciurariu nu să cuvine
Să zăbovească tabăra toată,
Alţii răspundea că fieştine
Datoriu e păn' atunci să rămâie,
Păn' să va şti de-i Romica vie...
Voinicii zăuitându-şi de toate
Bea, mânca, juca, şedea-în fereastră;
Parpangel fátá-şi găsi nu poate;
Florescul povestea ca nainte
Străinului cu ceste cuvinte:
Grecul ştiea că-s mrejile-întinse
Ş-unde Hamza cu oaste să-ascunde,
Atunci, ca neşte pârjoale-aprinse,
Iacă zece mii de turci să scoală
Şi lovesc pe munteni cu năvală.
Sprânceană lăpădând făţărie:
„Nu-ţi fie (zise) de mir, nici greaţă,
O, Vodă! Iepurii iacă-îmbie
Pă câne să să dea legat, iară
Mieii cei blânzi pe lup împresoară!...
Vreme,-în care tu de voie bună
Vruşi să te-închini la poarta mărită!...
Tinerii tăi încă-s de-împreună
Gata-a merge departe de-acasă,
Nice-acum de patrie le pasă!..."
De-are-în pieptul vânzariu să împlânte
Fierrul, dar socotind ovilită
Izbândă, ca singur să să-încrunte
Însuş' cu el, hotărî să-l lasă
Spre-altă pedeapsă mai ticăloasă.
Aruncând la el, aşa răspunse:
„Greculeţ mişel, născut la robie,
Învăţat la viclenii ascunse,
Intrìgi a face,-a méştere-otravă,
Simţire neavând de-onor şi slavă,134
Că nici mâna lui Vlad a să-întinde,
Nici cap să să plece la robie
Sunt făcute, nice-e lesne a-l prinde,
Căci ai gândit!... bagă samă bine,
Oare prinde-or iepurii pe câne!"
„Nu-i vreme,-o voinici! (grăi) de-a spune
Cu multe,-aici, tot înşălământul
Cu care-au cercat a ne răpune
Vrăjmaşul ş-unde ne aflăm astă-oară,
Căci înşii vedeţi!... Pentr' acea dară,
Să vă-arăt cu mai multe dovede
Că scăparea-i numa-în biruinţă.
Ceştii numa putem a ne-încrede!
Deci acum, sau moarte cu dafine,135
Sau izbândă,-altă nu ne rămâne!...
Să stăm nefrânşi, cu inimă vitează.
Nu biruiesc multe mii şi sute,
Ci cari a biruire cutează.
Alergaţi şi vă luaţi izbândă;
Slava voastră fie-a lor osândă."
La oştile-în ascuns pregătite,
El cu garda sa de-aci să scoală
Şi-în şireaguri bine-orânduite
Lovi pe turci cu-atâta iuţime,
Cum cade tunetul din nălţime.
Căzând, cu năpraznă-într-o clipită
Strică truda plugariului dreaptă,
Şi iacă, zace gios cutrupită
Toată ţàrina, ş-în loc de grâne
Numa năroiu şi baltă rămâne.
În turcime, trupuri poligneşte,
Rânduri întregi prăvale ş-oboară,
Taie, surpă, dar mai mult stropşeşte,
Ş-altă nu vezi făr' trupuri tăiate
Zăcând în bălţi de sânge necate.
Ce, de vânători luat în goană,
Deacă să vede cu câni de-o parte
Iar' de alta cu mreaja vicleană
Împresurat, unde-i cea mai mare
Grămadă de câni, acolo sare
Pe care cumu-i vine nainte
Frânge, spintecă,-încoalţă, ş-înghiară,
Când cu brânci groaznice, când cu dinte
Apărându-să, sugrumă şi ucide
Şi printre dânşii drumu-ş' deschide,
Părţi pe dânsul turcimea să scoală,
Unde vede că-s mai îndesate
Gloatele,-întracoló dă năvală,
Învârtind arma-încolea ş-încoace
Larg potec pintre păgâni-ş' face.
Va să-adune, războiu să-întrejască,
În zădar a le-îndemna să bate
Cu porunca tare-împărătească,
Căci oastea-în răsipă-acum pornită
Să calcă fugind ş-e neoprită.
Împresurat, cade la prinsoare
Cu mai mulţi din oştile-agarene.
Grecul încă nevăzând scăpare,
Lui vodă cu multă plecăciune
Cade-înainte şi să supune.
„Cum îţi pare-acum, Catavoline,
Urzitoriu de vânzării închise,
Sol făţarnic a Porţii păgâne,
Ce nu te ruşini cu tâlhărie
A vinde creştina stăpânie?"
Porunci ca pe toţi să-i înţape,
Ce la tâlhărie avură parte,
În pădurea ce era de-aproape.
Hamza fu-înţăpat pe cel mai gros
Şi mai nalt copaci, grecul mai gios.
Dar acelui nevinovat pare
Că vânzarea-i şi mai neomenită.
Om ticălos, totuş' nu te spare
De la fapte rele câteodată
Pedeapsa,-ori cu ce moarte-aşezată!
Sultanului nime nu cutează
A spune, măcár că el să miră
Unde logofătu-întârziază,
Păn' ce-odată viziriu-îndrăzneşte
Şi lucru cum e povesteşte.
Că-au cutezat a grăi de-acele
Basne şi care nu pot să fie,
Lucruri de ruşine şi mişele,
Porunci să-l bată peste faţă
Pentru vorba proastă şi-îndrăzneaţă.
Să-încredinţă, mai nu turbă-în sine
De ciudă şi de-urgie-ocărâte
Văzându-şi porunci, nici să-ş-aline
Firea putu cu deobşte târzie
Izbândă, ci cât mai tâmpurie.
Porunci de sârg oşti să-şi armeză,
Şi întracela chip ei să să poarte
Ca să aducă cele mai viteze
Cu sine, iar' păn' la primăvară
Să fie gata să iasă-afară.
Iar' codru noao frunză apucasă;
Din toate părţi turcimea trimisă
S-adùnă:-o parte pe mare-în vasă
Alergând spre Ţara Romănească,
Cu totul acuş' s-o jefuiască,
Sultanul păgân, suflând izbândă,
Cu care s-afla mii doao sute
De mulţime varváră neblândă.
Ş-acum la Vidin ajunsese
Stulurile cele mai alese.
Când zăfiri cu florile să joacă,
Păsărelele vesele zboară,
Iar jivina şi cea mai săracă,
Voioasă saltă şi să desfată
În dezmierdare nevinovată,
Că vin turcii cât frunză şi iarbă,
Ca robiei ţara să supună.
Toţi să gată-a lua fuga oarbă.
Boierii cei mari şi mai cu minte
Luasă fuga mai înainte,
Ca ş-o turmă de oi fără pază
Cari încătrò purced în răsipă;
Plini de frică şi cuprinşi de groază
Toată-ş' lasă avere şi sudoare,
Nedejdea puind numa-în picioare.
Fug muieri cu mititei în braţă,
Iară cei mai încărcaţi de zile
Îi mângăie şi le sunt povaţă.
De vaiet amar, ţipete, jele
Plini-s codrii, câmpii şi vălcele.
Altul colea pe slabul părinte,
Cel-ar fugi, bietul, dar' nu poate
Şi stă ca zăpăcit de minte,
Neştiind cui mai curând s-ajute:
Pruncilor sau muierii căzute.
Moaşa pe nepoţiei şi nepoate,
Iar' nòra pe soacră-sa bătrână;
Fieşcare din primejdie scoate
Pre cel mai iubit, mai de aproape,
Năzuind cătră munte să scape.
Şi-înarmat, pre păgânul aşteaptă.
Nimic de la scopos nu-l desmântă,
Toate-orânduieşte, toate-îndreaptă
Spre pierirea păgânelor gloate,
Tocma să fie nenumărate.
Prin locuri dosite, lui ştiute,
Oştilor turceşti de-aproape-urmează.
Din ascunziş cu năvală iute
Sărind pe şireaguri sângurate,
Neaşteptat încungiură şi bate.
Tufă ciulit, pe pântece zace,
Când vede trecând o turmă groasă
De-oi sau alte slabe dobitoace,
Iar văzând pre vreuna sângurată
Sară,-o răpeşte şi fuge îndată,
Turceşti, ordiilor despărţite
Neaşteptat înainte le sare
De prin locuri ascunse, dosite,
Ş-atâta ştie-a-i zătigni de bine,
Cât nici măcar unul viu rămâne."
Mearsă, fiind târziu după cină,
Iar' Parpangel după a neveste
Sale-urmă-în zădar, caută, suspină;
Deci plin de necaz că n-o găseşte,
Se cùlcă pe un pat ş-aţipeşte.
Este că bietul ţigan, aice,
Unde să culcasă-în supărare,
Află' zioa cea mai de ferice,
Fiindcă-a doao zi dimineaţă
Să trezi la Romica sa-în braţă.
Bine-o nimeri...! că aşa este:
Pănă noi durmim cu geana-închisă,
El turbură fete şi neveste
Şi-osăbite feliuri de năluce,
În vis şi-în aievea le aduce.
(De bună samă prin gevolie!)
Că Romica era culcată
Într-acel pat ş-aceaiaş chilie
Unde se culcasă Parpangel
Asară, mâhnit ca vai de el.136
Fiind încă ea-în somn afundată;
Caută-împrejur, şi iacă-obliceşte
Că doarme lângă dânsul ş-o fată.
Să miră! şi nu să poate-încrede:
În vis sau într-adevăr el vede,
Cunoscu pe draga sa copilă.
Cine-aici a povestire poate
Cu ce feliu de sâmţire şi milă
O cuprinsă,-o sărùtă şi zisă:
„O dragă, cine-aici mi te-închisă!..."
Şi văzându-şi ibovnicul faţă,
Nimica de dânsul să sfieşte,
Ci cuprinzându-l cu dor în braţă,
Îi răspunsă:-„O, iubit Parpangele,
O, câtă-mi pricinuişi tu jele!"
Şi-i arsără buzele ca focul,
Junele-încă nu era de gheaţă
Ş-acu dracu-şi începusă jocul:
„Vai de mine, ce faci?" dânsa zisă
Spăimântată, vrând să să rădice.
Ş-apărându-să-îl strânge la sine.
Ce-i de-a face când vine nevoia
Pe om? Voi ştiţi, dragi neveste, bine
Că la-împrejurări cum este-această,
Totdeuna vi să tâmplă năpastă.
Tocma ca când ar fi fost chiemată,
A feciorii sosi scutire:
Sân Spiridon pe-asină aripată
Trecea tocma-într-aceaiaş' clipită
Pe lângă ceastă curte vrăjită.
Care,-încă fiind necununată,
Porunca-întie din legea vechie
Era gata să-împlinească,-îndată
Trasă-asupra curţii-un semn de cruce,
De carele pier toate năluce.
Ca când n-ar fi fost nice odată.
Oaspeţii-într-o baltă puturoasă
Să treziră. Şi-acea minunată
Întâmplare la toţi au arătat
Că curtea n-au fost lucru curat.137
Plină de broaşte sâlind să iasă
Înoată-încoace,-încolea şi saltă
Ş-orbecăind prin ceaţa-întunecoasă,
Iată pierde pe Romica dragă
Şi-în zădar o caută balta-întreagă.
Abea să vârgoli din băltoacă,
Plin de tină şi cu haina udă,
Scuturându-să stete-o soroacă
Şi-începu a socoti-întru sine
Asupra cestor tâmplări străine.
Că niciuna-i vine la măsură.
Curtea pieri cu casele toate,
Nice să ştie ce să facură
Oaspeţii; patul şi draga fată
Încă pieriră din ochi deodată!
Şi-aceaia, cumcă-astă dimineaţă
Au fost întru neşte căsi străine
Şi-în pat, şiind pe Romica-în braţă;
În urmă, că-în balta puturoasă
Au căzut, haina-l mustra tinoasă.138
Mai vârtos pentru biata Romică,
Iar inima cea de dor aprinsă
Mai numa că nu i să despică.
Strígă-amar: „Dragă Romică, vină!"
Iha139 din vale-i răspunde: „vină!"
Care din râpe şi văi afunde
La macar ce chiemare să-întartă
Şi ca când ar îngâna răspunde,
Aceaiaş' şi lui Parpangel atunci
Răspundea din prăpăstii adânci.
Niceodată răsunare chiară
Ca-aceasta, stete cu gura-închisă
Gândind că cineva-l chiamă doară,
Însă neauzind mai mult pe nime,
Purceasă-înainte prin desime.
Şi sângur văzându-să, de jele
Ş-urât rupsă-a cânta cu glas mare:
„O, voi dragi, vesele păsărele,
Păraie limpede curătoare,
Copaci aducători de răcoare,
Voi măguri cu desişuri umbroase,
Vârtoase ne sânţitoare stânce,
Şi tu, coadre verde,-întunecoase!...
Cine-mi va spune năcazul greu
Ce sânte-acum sufletul mieu?" Iha: „eu!".
Ş-acum, iarăş' cu d-inimă frântă
Zise: -„Oricine-eşti, nu te mai ascunde,
Sau eşti om, sau vreo fiinţă sântă,
Ieşi la mine-încoace şi te-arată,
O! spune-m şi mă desfată!" Iha: „fată!"
Care sufletu-mi dusă cu sine,
Lăsându-mă-întru năcaz ş-osândă;
Nice ştiu prin ce locuri străine
Va fi ia petrecând zile-amare
Şi de-are vreo mângăiare!" Iha: „are!"
Şi poate că după vreme lungă!...
Că nu-în zădar au fost ea furată
Doar' în ţări streine va s-ajungă
Şi-oh, amar! apoi cine mai ştie
Cui va fi dragă soţie!" Iha: „ţie!"
Alinându-mi puţinel năcazul,
Că eu văd numa noori şi fortună
De când soarele-mi ascunsă-obrazul.
Deci, de-i adevărat graiul tău,
Ian' jură-te pe Dumnezieu!" Iha: „zieu!"140
Şi să mai asculte ce-i vrăjeşte
Iha, fata cea pădurănească,
Când de-o lature, iacă zăreşte
Venind împotriva lui vrăjmaş,
Pe cal înteţit, un călăraş.
Şi voinicul sosindu-i aproape
Tot înghieţă, nici fuga s-apuce,
Nici în grabă-oarecumva să scape
În pripă cuteză, că din vreme
Voinicul îi strigă: „Nu te teme!...
Argineanul sabia nu poartă;
Pentru-aceasta să fii fără teamă,
Ci tu-mi spune cu inimă neîntoartă:
Nu văzuşi maìnte pe-oarecare
Trecând pe-aici, pe ceastă cărare?
Tinără şi dintr'o mie-aleasă,
Ca ş'o mieluşică fără vină
Fugind repezită, spărioasă
Şi năzuindúndeva să scape,
După ea doi turci gonind aproape?"
De cele care lui să tâmplasă,
„Drag (zisă) coconaş! o clipită
Numa eu văzui pă ha frumoasă!
Dară, ca să nu-ţi vorovesc pleve,
Însumi nu ştiu: în vis sau aieve."141
Că bietul ţigan ş-acu visază;
Stete puţin cu-îndoită minte,
Dar' murgul îi sare şi rântează,142
Flútură cu capul, înspumate
Zăbele roade şi pământul bate.
Oastea păgână se temea toată,
Doară cel mai harnic şi mai tare
Din toţi ce-au purtat arme vodată;
Multe el făcusă vitejii în lume,
Jurat vrăjmaş turcescului nume.
Sultanul cu toată-a sa putere
Să jefuiască ţările creştine,
Îşi părăsi tânăra muiere
Ş-îmbrăcat în zoao luminoasă
Asupra păgânilor purceasă.
Hotărî pe turci să năvălească,
De-ar fi ei şi mácar câţi să fie;
Ş-acum de trei ori, cu voinicească
Îndrăznire,-asupra multor sute
Dete războiu ş-alungă pe tute.143
Pe dânsul sau rană să-i aducă,
Iară el ca fulgerul detună
Între dânşii, când sabia-ş apucă;
Şi pare că-împrejurul lui ploao
Trupuri de păgâni tăiate-în doao.
De-aràpi, pe care-o dete-în răsipă
Tăindu-i partea cea mai bărbată,
Iar' el ostănit căutasă-în pripă
Să-odihnească-a umbră răcuroasă,
Şi veni-într-astă pădure deasă.
Era pădurea cea blăstămată!...
Cum intră şi vru să să pogoară
Supt un păltinaş, iacă deodată
Doi turci vede, gonind o copilă
Carea-l rugă de-ajutoriu şi milă.
După dânşii nencetat aleargă
Şi-i pare că-acuş'-acuş apucă
Pe gonaci, capetele să le şteargă,
Iar sosind lângă ţigan pieriră,
Şi de-aceasta el acum să miră.144
Că tocma nimerisă la cele
Doao-izvoară de-împrotivă, care
Din sufletele mari fac mişele,
Iar' mişeilor dau vitejie.
El, săracul, de-aceasta nu ştie.
Era doao, supt un fag, izvoară,
Din care curgea pe doao boarte,
Doao păraie, ca şi vioară,
Având limpede-apă şi dulcie,
Iar' una-i de-împrotivă altie.
Pe-acel duhuri nalte-l împresoară:
Mintea nu ştiu cum i să deşteaptă
Şi pare că sus la nuori zboară,
Face dintr-un iepure fricos
Viteaz neînvins şi leu inimos.
Tot focul sufletului potoale,
Face mintea tâmpă şi nătângă,
Ba toată firea trândavă, moale,
Cela şi cesta părăuaş mic
Era-între ţigan ş-între voinic.145
Apa voinicul şi frânt de sete
De pe cal îndată să pogoară.
Neştiind, bea de saţ, pe-îndelete,
Ah! şi bea cu multă lăcomie
De-a stânga, dintru ticăloşie.
Nefericită-acolea te-adusă,
La cest urât părău ş-apă slută!...
Iacă vitejia ta răpusă!...
Dar ce folos, abea cât înghite,
Iacă toate-întrânsul schimosite,
Apoi merge şi-în codru s-afundă.
Parpangel tocma era să treacă
Părăul şi văzând limpede-unde
Curgând pe su ţermurile-înguste,
Nu să putu răbda să nu guste.
Atâta luă şi sorbi-îndată,
Şi iacă-în faţa lui cea rătundă
Să vedea schimbarea minunată,
Căci ochi nu ştiu cum i să-înfocară
Şi-înt-ralt chip cu tot să strămutară.
Tocma ca ş-un altul acum stete,
Iar' mintea-i să luminà cu trează
Isteţime, ş-osăbită sete
Sâmte el acum, nu de-apă, ci de-alte
Lucruri mai mari, de slavă şi nalte.
Văzându-să-în hainele mişele,
Toate ude şi pline de tină;
Aruncă ceste şi luă cele
Carele-Argineanul lăpădasă
Una cu armătura frumoasă.
Şi una după-altă le îmbracă,
Şi părea că nu să teme de zece,
Dacă scoasă sabia din teacă.
Iar apoi, văzându-să călare
Nici de-o oaste-întreagă frică n-are.
Luând cărarea-îmblată, purceasă
Prin cea necunoscută dumbravă.
Acuma şi de Romica-ş' uitasă,
De nu i-o pomenea lui o tâmplare
Groaznică, fără de-asămănare.
Rapede şi cum să cade-în spate,
Totuş' el băgând sabia luce
În teacă, la un tufariu să-abate
Şi rumpe-o nuiea, dar, ah, vedere!...
Sânge pícă cu glas de durere:
O, lasă-mă s-odihnesc în pace!
Tu nu şti că-în aceste nuiele
Trupşorul Romicii tale zace!...
Soarta mea fu crudă şi nedreaptă,
Líbovul altii pe tine te-aşteaptă!"146
A logodnicii tristă tâmplare,
Stete nemişcat cu faţă jeloasă,
Inima su piept bătându-i tare.
Izbucnind în urmă jelea-închisă,
Râu de lacreme varsă şi zisă:
Váileo, vai! ticălosul de mine!...
Cum de groaznică ţi-au fost ursită!...
Ah! nu pot eu trăi fără tine;
Ieu încă-a vieţii fir mi-oi rupe,
Pe-amândoi o groapă să ne astupe."
Şi vru-în doao gâtlejul să-ş' taie,
Dar' cu farmece trupu-i legasă
Mama sa, Brânduşa, ca-în bătaie,
La războiu sau măcar ce-altă price
Nice-o armă-în lume să nu-i strice.
Ca pe marmură nestrăbătută,
Iară de mult bănat şi de jele,
El în urmă la crièri să strămută
Şi pare că nimica nu mai sânte
Ş-umblă ca ş-unul fără minte.
Încoace şi-încolea cu iuţime,
Cruciş', curmeziş' pădurea largă,
Cu tot feliul de nebune shime,
Tocma ca ş-o sălbatecă fiară
Ţipă, răcneşte, spumegă, zbiară...
(Strìgă el căutând în toată parte),
Suflete păgâne şi pribege,
Pe toţi v-aşteaptă cumplită moarte!...
Însă, dacă-mi veţi da pe Romica,
Iată că nu voi face nimică!"
Fierbinţala! Câteodată-îi pare
Că vede pe Romica cu groază
De dânsul fugind; el pe cărare
Îi merge şi purure-o-înteţeşte,
Dară ea tot fuge bărbăteşte.
Adeseori zice: „Dulcea mea zână,
Nu mă fugi! Deh, Romică,-aşteaptă!
Eu-s Parpangelu tău! Ian' vină,
Să mergem la ţigănie-acasă.
Vină, dragă Romică, frumoasă!..."
Că-atâta păţeşti pentru-o copilă,
Că nu-s vrednice de-atâta jele
Copilele, ba nice de-o milă!...
Căci puţine sunt, foarte puţine!...
Cu care să te nărăveşti bine.
Cântecul a V
Argumentul
Tandaler ca ş-un bărbat s-arată,
Vodă tabăra le cercetează
Cu garda sa turceşte-îmbrăcată.
Pe Parpangel abea la viaţă
Întoarce mamă-sa isteaţă.
Nu era departe d-Inimoasa
Hodinind şi mergând câteodată;
Iară la crieri coapta şi bărboasa
Bătrânime cu cei mai de cinste
Să sfătuiea, ca şi mai nainte.
De-oarecâteva zile-întorsese
Cu răspunsul bun de la domnie
Zicând, precum vodă le spusese
Şi cum au aflatau a sa mărie,
Toate după pofta lor să fie.147
Păn la-Inimoasa numa trei mile
Să fie, când or merge curânda;
A doao, să facă-în toate zile
Atâta hodini câte le place,
Să mânce, să beie şi să joace.
Când s-ar tâmpina cu turci în faţă,
Să nu-ş aducă-aminte de moarte,
Dar' inimă s-arate-îndrăzneaţă,
Că, de-or fugi ş-or întoarce spate,
Nu le va mai trimite bucate.148
Spuind fieşcare a sa părere,
Bălăban, aducându-şi aminte
De vorbit, graiu ş-ascultare cere;
Şi văzând că nime nu-l sminteşte,
Rădicând glasul, aşa rosteşte:
Cred eu că-ar trebui să să-aşeze:
Oare suntem sâliţi a ne bate
Cu turcii? Că-având minţile treze,
Lesne vom precepe dintru-ahastă
Cum că-o mare ne-aşteptată năpastă!
Pentru ce ne pusă-armele-în spate?
Pentru ce dete mălaiu cu clisă...?
Aheste nu mi-s lucruri curate!...
Şi mă tem ca nu, cu bună ştire,
Să fim trimişi aici la pierire.
Să ne tragem în sus, cătră munte,
Să nu-aşteptăm pănă turcul vine
În sângele nostru să să-încrunte;
Şi Cetatea Neagră este locul,
Unde ne vom aştepta norocul."
Într-acest chip rostul său deschisă:
„Tot care n-are minte ponivă
Şi privind cu ochii doar' nu visă,
Trebuie să vază, să-înţăleagă
Că Vlad Vodă-au făcut cu noi şagă.
Cu câtă putere turcul vine,
Ca să puie ţara supt robie?
Înprotiva-ahăstor oşti păgâne
Noi avem să stăm cu vitejie,
Măcar şi de-ar fi de sute-o mie.
Întii pă noi, ş-întia năvală
Oastea ţigană s-o sprijinească,
Ca el apoi, fără de-ostăneală,
Să deie pe dânşi, de-a noastră moarte
Slăbiţi, şi biruinţă să poarte.
Pentru ce nu sunt oameni prin sate?
Toţi au fugit şi nu să ştie-unde,
Ducând cu sine toate bucate.
Au văzut-aţi trecând din loc în loc
Vrun om, vrun câine sau dobitoc?
Cumcă suntem amânaţi la moarte,
Ca şi neşte mişele cirede?
Oh! amară şi cumplită soarte!
Inima-m pare că să despică
Dă mare jele, bănat şi frică."
Sculându-să: -„O, voi toţi, iepuri fricoşi
(Zise), câţi sunteţi în ţigănie!
Dar' de voi mă mir, bătrânilor moşi,
Cum puteţi asculta cu răbdare
Tot dă frică şi dă spăimântare!
Şi pentru ce? Sau doară dă frică?
Care să teme să poate-ascunde:
Iacă codrul!... Dară cui voinică
Încă-în sânişor inima bate,
Locului va sta pănă când poate.
Asupra toatei ţigăneşti laie
Şi-ntr-ahăst chip doară s-o prevândă
Pentru neşte clise şi mălaie,
Să-i arete-acum ţiganii dară
Că nici ei sunt pui dă căprioară."
Când iacă, cu mare bucurie,
Sfatu-i întări toată-adunarea
Cea mai multă şi mai tinerie,
Numa bătrânii ceva-îndoială
Avea pentr-a turcilor năvală.149
Să-aud de departe ţipete dese:
Pentrucă-avangarda spăimântată
Care după bureţi să dusese,
De pe-un gruieţi oblicisă-o mare
Ceată de păgâni venind călare.
Striga: „Fugiţi, că turcii vin, iacă!"
Iar' laia ţigănească fricoasă
De spaimă nu ştiea ce să facă.
Cu vaiete mari şi cu plânsoare
Căuta-încoace şi-încolea scăpare.
De-atâta zarvă cu rebelie,
Abea-în urmă şi ia să deşteaptă
Ş-uitându-şi de arme, de bătălie,
Apucà fuga cea sănătoasă
Năzuind la tufa cea mai deasă.150
Cíneva să scape, să să-ascundă;
Pentru-aceaia toţi cu bizuinţă
Acolo să bagă şi s-afundă
Unde văd că-i grămada mai mare
Ş-unde-oamenii să-îmbulzesc mai tare.
Când aulmă lupul pe de-aproape
Ascunzându-şi capetele sale,
Care de care precât încape
Între celelalte să vâreşte,
Iar' de-apărat nici una gândeşte,
Îmbulzându-să-într-un loc s-adună,
Ş-ascund capetele să nu vadă
Cum turcii vin în chip de fortună,
Hăi! pe dânşii-acuşi, acuşi să deie
Şi dulce viaţă să le ieie.151
Toţi la pământ căzând îşi plecară
Grumazii şi întinsără braţă,
Milă cerşind cu lacremi amară:
„Vàileo, vai! (striga ei plângând) iacă,
Pierit-au ţigănia săracă!..."
Ţigănească de-aproape sosisă,
Care-în mână ţiind o hârtie
Într-acest chip le ceti şi zisă:
„Fiindcă voi, cioare blăstămate,
Aţi socotit cu noi a vă bate
Pe turci au rădicat toată ordia
Voastră!-acum dar ian' ieşiţi afară
S-alégem a cui e voinicia!
Care n-a ieşi este-un calic,
Iepure fricos ş-om de nimic.152
Armele ce-a purta să cuvine
La voinici, să va certa cu moarte,
Drept ce-au făcut armelor ruşine!...
Iar' muierea lui şi copii
Nevinovaţi să vor da robii."
Toţi încremeniră de frică:
Cesta léşină fără de veste,
Cela-amúrte, nu sâmte nimică,
Altul să vaietă-în gura mare,
Iar altul plânge cu suspinare.
Numa Neicul încă firea-ş' ţine
Şi la tâmplarea cea mai jeloasă
Socotindu-să puţin în sine,
Un bun cuget îi nimeri-în minte,
Să iasă turcilor înainte,
Prin rugăminte şi plecăciune,
Pentru cea ţigănime săracă.
Deci luând ş-alte feţe bătrâne,
Mearsă-înaintea celùi mai mare
Şi-îngenunchiend grăi cu plânsoare:
Dă ţigănia noastră săracă!
Că zieu! nu dă voie, ci dă sâlă,
Ca mai rău doară să nu petreacă,
Au trebuit armele să-îmbrace
Neavând dă nevoie ce mai face!
Numa Dumnezieu lui să plătească,
Căci el ne-au băgat în hastă tină,
Dar' viţa noastră ţigănească
Cu toată lumea trăieşte-în pace
Şi zieu că bătălia nu-i place.
La ţigane suflete mişele.
Luaţi-ne-averile şi pita,
Desbrăcaţi-ne pănă la piele,
Numa ne lăsaţi dă mângăiere
Viaţă, copii şi muiere.
Ţigani trăiesc numa din milă,
Făcând slujbă şi plătind hăracii,
Nici la războiu merg numa dă sâlă.
Dăci iertaţi-ne acum de-o dată,
Să vă ierte Maica Precurată!...
Mahomet mulţi ani să vă trăiască!
Hie uitate hele trecute!...
Dumnezieu pe loc să ne treznească
Dă suntem noi dă vină-într-ahastă,
Dar' iacă-au fost pe noi o năpastă.153
Deacă ne luaţi dulcea viaţă
Ş-a noastre vor rămânea neveste
Cu mititei copilaşi în braţă?
Noi om pieri,-adevărat! dar' ele
Or purta după noi lungă jele."
Când Răzvan ţiind ochi la povaţă,
Cu bucurie glasul rădică:
„Eta! domnul măria-sa, faţă!..."154
Căci cunoştea pe Vlad foarte bine,
Măcar era-în hainele străine.
Vlad era, pe care ca mai lesne
Să poată cercetare,-o-îmbrăcasă
Turceşte din cap pănă în glezne,
Într-adins hotărând s-abată
La ţigănimea noastră-întrarmată.
Căci abea putea râsul să-ş' ţie,
„O! (strigă) prăsilă ticăită!
Aceasta-i a voastră vitejie?
Pentru-asta v-am dat arme ş-olate
Şi vă hrănesc, cioare blăstămate!...
Ş-a vă bate cu turcii păgâni,
Asupra mea să vorbiţi ocară?
După-aceaia să vă daţi în mâni
La câteva sute de vrăjmaşi,
Voi, atâte mii de-armaţi ostaşi?
Nu voi da, de n-eţi pune sâlinţă
Cu turcii-încai o dată-a vă bate
Făcând asupra lor biruinţă,
Iar' de v-eţi pleca turcilor ca noao,
Păn' la cel mai mic voi tăia în doao!"155
Noi suntem fără de nice-o vină,
Că cine-ar hi crezut ca să ni să
Tâmple-una ca-aceasta şi să vină
Pe noi munteni îmbrăcaţi turceşte?
Însuş' măria-ta socoteşte!...
Zieu! nu să cădea mării-tale
Să ne bagi atâta frică-în spate
Cu cele blăstămate cealmale!...
Asta (Dumnezieu să te trăiască),
Zieu că nu fu glumă ţigănească!"
Un călăraş dând lui Vodă ştire
Cumcă-un stul din oştile păgâne
Nu departe, lângă-o mănăstire
Odihnind ar fi şi, cum să pare,
Aşteptând altă ceată mai mare.
Fără-a zice-un cuvânt mearsă-îndată
Cu munteana călărime-aleasă,
Iar' ţigănimea noastră bărbată:
Ca din vis acuma să rădică
Bucuroasă că-au scăpat de frică.
Bărbăţia lor cea de după-uşă:
Cât călăreţii să depărtară
Munteneşti, iată, ca din culcuşă
Iepurii scorniţi, aşa ieşiră
Uitându-şi de frica ce păţiră.
Cum au putut ei să să spăimânte
De-acea nevoiaşă-adunătură
De munteni în străine veştmânte?
Ca când nu s-ar teme nici de-o mie.156
Iar' Muţul rumpând lunga tăcere,157
„Dar, ian întoarceţi acum încoace,
Vitejilor (din toată putere
Strigă), voi, căror numa vă place
Furiş' a veni cu-înşelăciuni
Ş-a spăria pruncii din tăciuni!"
Murga ţigănime,-inimă prinsă
Ş-acum avea chief să să şi bată,
Dar' ceata muntenească fuga-întinsă
Ş-altul nu era nime cu care
Să-ş' poată stâmpăra râvna mare.
La om, tot într-aceaiaş' măsură
Cu gura,-o! câte şi câte sute
De viteji ar fi biruiţi cu-o gură
Atunci cel cu gura cea mai mare
Fire-ar doar' viteazul cel mai tare.158
Din cele ce eu acum voi spune:
Tocma când avea chief de-a să bate
Ţiganii fără de-îmbieciune,
Un prilej bun tâmplarea le-adusă
De-a-ş' stâmpăra dârzia nespusă.
Cu o groasă-ordie tocma-în faţă.
Omar, care-a oştilor păgâne
Atuncia era-întia povaţă,
Eşisă din tabăra turcească
Locurile-împrejur s-iscodească.
Venind cu oaste-aşa număroasă,
Iarăş căzură-în fiori de moarte
Şi toată gura iară-încetasă,
De nu le-ar fi scos grija din minte
Tandaler, cu ceste cuvinte:159
Că Vlad Vodă iară pă noi vine
Şi vra doară să-ş' mai facă şagă;
Dar' fiţi bărbaţi şi vă ţineţi bine,
Nice vă daţi cu-una sau cu doao,
Că nici voi sunteţi făcuţi din oao."
Şi din om în om prin ţigănie,
Mare la toţi făcu-îndemnătură;
Deci gândeai că morţii iară-învie!
Fieşcare cum poate s-armează
Ş-a ieşi la bătaie cutează.
Turcii-acu foarte-aproape sosisă,
Dar oblicind ţiganele gloate,
Omar stete şi-o ceată trimisă
Să-i aducă oar' câţiva-înainte
Ca să-i cerceteze din cuvinte.160
Era gata de-a să tâmpinare,
Ca când n-ar cunoaşte nice-o frică,
Aşa era râvna lor de mare!
De lòlot, úiete şi strigate
Suna-împrejur locurile toate.
Era tocma să să şi lovească,
Când Parpangel sărind îi desparte,
Care-în buiguiala nebunească
Alergând, în cea parte-ajunsese
Şi făr' veste-înainte le iese.
Drept la şireagurile păgâne.
Ţigănimea văzând astă rară
Vitejie, că-un sângur de sine
Pe-o oaste-întreagă face năvală
Şi mai mare-încă-apucă-îndrăzneală.161
Asupră-le venind cu tărie,
Iar mai vârtos armătura toată
A lui Arginean n-au vrut să ţie
Nici o minută locul, ci-în pripă
Mearsără care-încătro-în răsipă.
Dar, o! tâmplare nenorocită,
Sărind calul peste-o râpă lungă
Căzu călăreţul fără-ispită
Cu capu-în gios şi-în tină rămasă;
Calul fugi ca când nu i-ar pasă.
Pe turci cu cel voinic împreună
(Căci nu ştia că-i Parpangel), iară
Să-întoarsără-acasă-în voie bună,
Cu mare triumf şi bucurie
C-au alungat muntenească-ordie.162
Şi durmind îi cade piara-în gură!
A norocului fu ş-aici jocul,
Însă ţiganii nu pricepură.
Tocma când Omar era să vie
Să-împresoare biata ţigănie,
Fără veste ieşind îl năvale,
Multe sute-i taie şi dimică
Strâmtorându-l într-o-îngustă vale,
Ş-abea sângur Omar cu puţine
Au putut scăpa gloate păgâne.
Şi vârtos că munteni acei fură
Ce pe dânşi venisă să-i omoare,
Îmbrăcaţi în turcească muntúră;
Aceasta povestea ei cu fală.
Cum nemintea pe oameni înşală!...163
Fiind afundată-în jele mare
Ş-şteptând cu luare de samă,
Minunat acest lucru-i pare
Că pre fiu-şi cu a sa mireasă
Încă nu vede sosând acasă.
Să chiema) fiind fermecătoare,
Doară-atunci cea mai vestită-în lume,
Ce sâtirea dracii din vâltoare,
Ba cu fermecături neauzite
Oamenii strămuta-în fieri şi vite,
Şi cumu-i vine-în minte-o preface,
Apoi descântă cât baţi în mână
Strămutatele jivini sărace,
Şi nu este-un feliu de măestrie
La care-învăţată să nu fie,164
Unde fiiul ei atâta rămâne
Şi doar' de este Romica vie,
Luă doao fermecate frâne
Din róşii făcute strămătură,165
Şoptind cu sine ceva din gură.
Iacă doao pregroaznice bale
Fără veste-i steteră-înainte;
Guşi avea pestricate şi foale,
Însă cu-arepi şi solzuri pe spate
Şi neşte coade lungi, cârlibate.
Obrazui-în pulbere-o căruţă
Cu toiagu-învrâstat ce-avea-în mână,
Pe care şezând bale sumuţă
Şi iacă-în cotigă făr de roate
Vrăjitoarea văzduhul străbate.166
Precum striga-i mână şi-i duce.
Într-un ceas cungiură pământul
Muntenesc, dar' nice-o rază-i luce
De-a-şi găsi fiiul dorit. În urmă
Foarte-amărâtă cursul său curmă.
Şi luând de pe bălauri căpestre,
Le face semn ca din ochi să piară;
Ducându-să-apoi fierele măiestre,
Scoasă-o vrăjită din sân piscoaie
Şi cât poate, de trei ori ţipoaie.
Mulţime de duhuri necurate
Din toate laturi vinea pornită,
Iar' ea-începe a-i sitiri să caute167
Sau să spuie-unde fiiu rămâne
Şi pentru ce-acasă nu mai vine!
Dar' numa cât sufletul nu-i iasă;
Noi ţ-om fi păn la dânsul povaţă!"
Deacă-aceasta Brânduşa-înţăleasă,
Îndată-alergă cu osârdie
Ducând-o cel din răspântie.
Ş-află fiiul mai fără viaţă.
Trupu-i rădică şi frântele-oase,
Luându-l pe bietele braţă,
Îl pusă-în căruţa cea vrăjită
Şi zbură cu el într-o clipită.168
Sus pe-o stâncă naltă şi rătundă
Unde-l scăldă-în noao feliuri de-ape
Ce să-áflă-într-o peşteră afundă,
Apoi cu ierburi cunoscute
În tot chipul cercă să-i ajute.
Din altele stoarce mustăreaţă,
Iar' din altele-i face scăldătoare:
Iarba vântului şi iarbă creaţă,
Iarbă mare, spânz, limbă-vecină,Rò moniţă, nalbă, mătăcină,
Troscoţel, podbeál şi mătrăgună
Şi de-alte mai multe ierburi care
Stoarse, mestecate depreună
Ş-în mai multe chipuri prefăcute
Trebuie bolnavului s-ajute.
Îl scăldă, l-învălui şi l-unsă,
Inima-i începu iar' a bate,
Sânge-în moarte mădulări pătrunsă
Ş-a treia zi cătră dimineaţă
Semne-aiavea dete de viaţă.
Şi-a mişca mânile şi picioare;
Ca şi din somn apoi să deşteaptă
Şi, căutând la toate împrejur, pare
Că caută la maică-sa cu-obidă
Şi ochii iară va să-ş închidă.
Amar să cânta: „Dăh, Parpangele!
Dăh! mai clipeşte cu ha lumină
A ochilor tăi plină de jele!...
Şi caută la mamă-ta săracă,
N-o lăsa-în amar să să petreacă!..."
Vaietele de maica-obidată,
Cât de la pragul morţii să-întoarse
Sufletul lui Parpangel îndată
Şi, deschizând ochii-adoooară,
Aşa cuvântă cu jele-amară:
Fi-ţ-va, că mă trezişi la viaţă.
O clipită de m-ai hi lăsat,
Eu vedeam faţă de faţă
Toate hele ce vor hi să hie
De-acum nainte pănă-în vecie!..."
Spuindu-i toate ce să tâmplasă,
Şi-într-acea cu leacuri îi ajută.
Iar' dacă de Romica frumoasă
Îş' adusă-aminte,-atunci de toate
Ş-uită de mai nainte visate.
Şi vârtos că Romica trăieşte
Şi-încă este-întreagă fată mare,
Nici pe altul cineva iubeşte.
Cu d-este şi leacuri de folos
Curând îl făcu ea sănătos.
Tânărul ţigan acuma stete,
Mamă-să-i dete-în calde plăcinte
Farmece, care-avea, pe-îndelete,
Farmece de somn aducătoare,
Însă trupului nestricătoare.
Iar' însă culcându-l lângă sine,
În cotiga sa cea fermecată,
Zbură din locurile străine
Drept acasă-în d-alba ţigănie,
Unde pe toţi află-în bucurie.
Şi spusese toată-a sa tâmplare:
Cum ea la cea curte nimerisă,
Cum apoi curtea-într-o baltă mare
S-au prefăcut, de-unde pe ea scoasă
În urmă-o măgăriţă-aripoasă.
Sosi tocma după cina mare
Şi iarăş', prin farmecă ştiută,
Trezindu-şi fiiul din somnul tare
Trimisă după mândra Romică
Ca să ş-o facă nuoră şi fiică.
Cântecul a VI
Argumentul
Socotind asupra sorţii sale;
A iadului s-adùnă boierie
Şi să sfătuieşte cu ce cale
Va s-ajute turceştilor gloate;
Ţiganilor să fârşesc bucate.
Strălucea dositelor ostroave,
Noaptea cu neagra sa învălitoare
Câmpi acoperisă şi dumbrave,
Iar' de grele-ostăneli obosita
Dulce răpăusa prin staure vita.
Şi bărbaţii cu cugete rele;
Lupul gonea după căprioare,
Buha vâna-în tufe păsărele,
Ş-umbla ş-alte jivini stricătoare
Ce-întunerec iubind fug de soare.
Când cântă cocoşii de cu sară,
Ş-încălecând mături sau lopată
La Rătezat strigòile zboară,
Când să preumblă cele frumoase
Strâmbând oamenilor dreptele-oase.170
Numa cele rele, blăstămate,
Umbla după-a lor înşelăciune,
Cum sunt duhurile necurate
Care nu dorm nice-odinioară,
Ci noaptea-în toate părţile zboară.
Tartárului peştere, Sătana
Scoţind capul afară din unda
Văpăii nestânse, cu tirana
Sa privire, pe diavoli învită
Să muncească făptura osândită,
Ca ş-un craiu tiran după bătaie,
Când vede-oastea vrăjmaşă junghiată,
Când noroade-întregi strică şi taie
Şi e mâhnit numa că nu poate
Aşa tăia noroadele toate.
Zic eu, după ce oar'câtă vreme
Sătana căută cu desfătare
Cum chinuita făptură geme,
În gânduri căzu şi socotele
Ce-i pricinuiră-amară jele.
Cumplita sa din ceriu scăpătare,
Apoi tot pierdut vecinicul bine
Potrivind cu a sa de-acum stare,
Aşa răcni de jele şi-urgie,
Cât clăti iadul din temelie.
(Strigă) Cu totul nesuferită
Viaţă şi nemuritorie!...
Mai bine era-într-acea clipită,
Când fui surpat cu mândra mea ceată
Să fiu pierit cu totul de-odată!...171
Dar' mergându-mi în nimică firea,
Durerilor încai să punea ţântă,
Nici mă-ar ghimpa tristă pomenirea
Fericirilor mele trecute,
Curmată fiind prin moartea iute.
Ş-în războiu îmi fu protivitoare,
Nice-a vínce-mi dete, nice moarte,
Lăsându-mi această rozătoare
Şi nesuferită pomenire.
Oh! crudă, nespusă chinuire!...
M-apăsă-acum... nu tu, Savoate!
Căci însuş' a ta de-acu nainte
Atotputernicie nu poate
Alta să facă-asupră-mi izbândă
Mai mult ocarnică şi neblândă.
Celui-de-Sus că-ai încă putere;
Şi măcar nu poate el să pată,
Nici să sâmţască vre o durere,
Totuş cere-a ta pe dânsul ură
Să-ţi izbândeşti pe a lui făptură."172
Tot iadul răsună cu greu muget.
Însuş' diavolii să spăimântară
Şi vrând să ştie-a Sătănii cuget
Boìerimea tartárului toată
Într-o clipită fusă-adunată.
Cercetând pe tot însul în faţă;
Inima pare că-i să desfată
Văzându-şi boierimea sumeaţă.
Apoi, după puţină tăcere,
Acest chip grăi rozându-şi ghierre:173
Viteji protivnici naltei lumine
Ce stăpâneşte mai sus de stele,
Ştiu că v-aduceţi aminte bine
De cea vecinică zio cumplită,
Domnia mea când fu cutrupită.
Iar' nu supuşi, asupriţi; iară
Nice-într-astă pucioasă văpaie
Cu vecinică şi nestânsă pară
Suntem plecaţi, unde fără spaimă
Făptura pe Făcătoriu defaimă.
Este în izbândă sângur ş-ură
Asupra celii de sus putere
Ce pedepseşte şi nu să-îndură!...
Dar', precum văd, să pare mie
Că vă-au apucat o trândăvie!174
Iadului suflete ca nainte,
Ş-acuşi va fi doar deşartă boarta
Această-întunecoasă, fierbinte,
De n-om mai îndrăznire o dată
A lupta cu oastea luminată!
Toate-am iscodit. Adevărat!
Cumcă-încungiurând eu tot pământul,
Mai cu samă-l văd noao plecat,
Iară ţări adevărat creştine
Sau nu văzui, sau foarte puţine.
Care fu-în pisma noastră zidită,
Înălţându-şi pănă la ceriu firea
Şi pănă la partea cea mai fericită,
Deşertelor noastre-în ceriu lăcaşă.175
Însă nu fie-asta-adevărată!...
Ca marele Sătana să vadă
Urgisita făptură vodată
Colò sus, în cereasca livadă,
Mai mulţindu-să de-acum nainte,
Juru-mă pe tartarul fierbinte!...
Războiu în tot pământul să fie,
Întunerecul să-întoarcă iară
Cu tot feliu de păcat ş-urgie;
Aceste-s în scurt poftele mele,
Ce răspundeţi voi acum la ele?"176
Oştilor negrii mării sale:
„Întunecate Doamne! mie-mi pare
(Grăi) că-ar fi lucru mai cu cale,
Lăsând aceste pe alt îndelete
Să strângem pe dată-a noastră cete,177
Care trimesesem sus, pe lume,
Am înţăles că vor a să bate
Vlad Vodă cu Mahomet, şi-anume
De cereştii călăreţi să zice
Că vor pe-agareni detot să strice.
Nice noi pe cei de-a noastră parte,
Ci- îndată să purcedem afară
Purtând şi noi creştinilor moarte,
Căci, de va birui Mahomet,
Cade şi creştinia pe-încet."
(Zisă muşcându-şi negrele buze
Craiul întunecat cu răstire.)
Acum măria-mea va să-auză
Cum e şi-a celoralalţi socoteală,
Ce au să-mi spuie fără sminteală.178
Să sâleşte spre-a iadului bine,
Amegind pe-om din dreapta cărare,
Apoi, în ce chip ni să cuvine
Să-ajutăm lui Mahomet îndată:
Pre-ascuns, ori cu sâlă vederată?"
Visternicul Domnului Sătanei,
Pe mâna lui sunt toate comoare
De supt pământ, aurul şi banii.
„Tot iadul (grăi dâns) bine ştie
Cât îi face-a mea dregătorie!...
Şi mai multă dobândă-i aduce.
Chipul şi cărarea mea bătută
Care pre-om la strâmbătate duce,
Este pofta de-averi desfrânată,
Într-alt chip lăcomie chiemată.179
Din leagăn, căci firea bună-i dede
Îndemnul curat de-a prii şie,
Din care, ca din izvor, purcede
Cruţarea vieţii şi-o sâlinţă
Spre-a-ş' plini trupeasca trebuinţă.
Cu totul o stric prin lăcomie
Şi fac pre om de-în urmă el n-are
Hotar în pofta sa. Iacă-o mie
De acolea să nasc fapte rele,
Tot fiice-a lăcomii ş-a mele.
Înşelarea, strâmba judecată,
Ucigării, vânzări, tirănia,
Făţăria, camăta cruntată,
Şi pe rând faptele rele toate,
Mai vârtos ce trag spre bogătate.
Prin acesta cumpăr eu toate
Inimile; cu mici sau mari sume
Neguţez tot feliu de păcate:
Cela-şi vinde patria pe mită,
Cesta spre ucidere să-învită.
Pentru gălbănaşi, iar' patriarhul
Din Vizánt le cumpără-înainte.
Din episcóp pănă la eclisiarhul,
Toţi îşi prevând cele cumpărate
Ce trebuiea să fie-în dar date.
De-argint, aţâţă războaie crunte;
Aurul ia cununa de la fete,
Sparge căsătorie şi nunte;
În scurt, lăcomia nesătulă
Toate ce-s bune le-întoarce-în hulă.180
Lui Adam, o-întorc de la cărare
Bună ş'o duc pe-încet la topila
Noastră aici. Pre pământ, pre mare,
Mai toţi muritorii despre mine
Cu-înaurite-s legaţi cătíne.
Lui Mahomet şi-a turceştii gloate,
Eu spun drept că nu-s în socotinţa
Lui Velzăvuv, dar' nice să poate,
O! hatmane viteaz, asta face
Care ne spui şi, cum văd, îţi place.
Au rămas, hotărât lucru este.
Au gândeşti că Cel-de-Sus lăsa-va
Să săvârşim, cum grăieşti, aceste?
Foarte te-amegeşti, de cu putere
Vrei a da turcilor mângăiere.181
Asupra puterii înzăciuite!
Vitejia-înceátă-a fi de fală
Şi faptele ei cele mai vestite
Să numesc oarbă numa dârzie,
Când lucrează fără-înţălepţie.
Nu vărtute, ci minte măiastră
Trebuie-a folosi. Mie-mi pare
Că nu cu vedită şi buiastră
Tărie noi să dăm ajutare,
Ci pre-ascuns, cu multă supţiare.
Spre-a lor pierire necontenită.
N-ajută-acum armele viteze
Cum punga cu galbeni tecsuită
Aceştii, numa să fie plină,
Acuma toţi oamenii să-închină.182
Deacă eu cu banii nu voiu face
Mai mult decât întru voinicie
Altòr a să lăuda place!"
Mamona fârşind, Asmodeu râsă
Şi căutând împrejur aşa zisă:
De taină-a mării-sale, dară
Pentru că mă ţân şeretul
Cel mai mare-în astă neagră ţară
Îndrăznesc a-mi arăta şi eu
Adânc şi măestru sfatul mieu.
Voiu să fac Mamonii o-întrebare:
Pentru ce să-însumeaţă şi de-unde
Vin acele cuvinte sprinţare
A lui? Drept ce-atâta să rădică
Socotind pre-alalţii întru nimică?183
Căci banii-au în lume căutare;
Dar' ce-ajunge numa bogăţia,
De n-ar fi şi-o vărtute mai mare
Cui ş-însă bogăţie să-închină!...
Şi-aceasta e mintea cu sfat plină!
Dar' numa la cei cu lăcomie,
La suflete de-argint însătate,
Iar Mamona doar' încă nu ştie
Că multe şi mari trebi pe pământ
Nu să pot isprăvi prin argint,
Prin intrige, cu sfaturi viclene;
Ceste surpă şi pe cel cu minte,
Ceste să-ajute-oştile-agarene.
Ş-acuş' vom vedea prin ispitire
Care ştie mai bine-a gâcire."184
Are-în iad pază şi priveghere,
Cel ce tot feliul de măiestrie
Lumească care domnia cere
E procopsit, fârşind Asmodeu,
Să sculă-începând cuvântul său:
A mustra pe cei ce-au zis nainte
Doară cevaş' cam cu sumeţie,
Dar', ca să-arăt cât poate să-alinte185
Pe cineva iubirea de sine,
Voi mustra cu vedite pricine.
Şi cu oareşcare micşorare,
Pe-ale altor socotind tândale;186
Şi toţi vă-înşelaţi, precum îmi pare,
Căci vrednicia voastră-împreună
Iar' nu despărţită, să-áflă bună.
Aceştii împărăţii de-aice;
Deci a voastră-împreună lucrare
Trebuie să-o ţie, să-o rădice.
Zădarnică-i a voastră putere,
Deacă veţi lucra cu-împărăchiere.
Care vă-aduce voao supărare,
Îm par ca neşte deşerte spume
Şi fumuri fără de flăcărare.
Pentr-aceasta-i şi-a mea socoteală
Ca să nu ieşim noi la iveală.
Cu puterea noastră vederată,
Ci, mergând din odaie-în odaie,
Să vedem pe cine, ce desfată,
Şi-apoi pe om în tot chipul rău
Să-l otrăvim în cugetul său.
Ş-a lui Vlad mândrie deşartă,
Eu am chieea de la cabinét187
Şi mai bine cunosc a lor soarte
Decât toţi alţii. Ştiu ş-acea bine,
Cui biruinţă-în urmă rămâne!
Tocma să piarză turcii războiul
Şi să să vincă mii despre sute,
Căci lung nu va sprijini povoiul
Oştilor păgâne-o ţărişoară
Când va fi să-întoarcă-adoaoară.
Nu poate trage nice-un folos,
Fiindu-i ţara cu nepriinţă,
Dar' dintru toate mai vârtos
Pentru că din ţările vecine
Într-ajutoriu nime nu-i vine!"
Rostul său după dânsul deschisă,
Moloh! fântâna cea mai adâncă
A desmierdării trupeşti, şi zise:
„Nime pe-om aşa supus nu ţine
Întru rele năravuri, ca mine;
Măestrii lunecoase ş-ispite,
Măguliri, gâdăliri şi momele,
Ochitúri, zâmbiri, glume-îndrăznite,
Pofte fierbinţi ş-îndemnul trupesc
Acum toată lumea stăpânesc.
Bătrânii pe-ascuns îmi voiesc bine,
Fetele m-aşteaptă cu oftare,
Neveste să topesc după mine,
Ba şi călugărul mi să-îmbie
Pitulindu-mă-într-a sa chilie.188
A voastră, temându-vă ca doară
Oamenii fiind făptură mică
Să nu să rădice-odinioară,
La-acătare spiţă de mărime,
Cum voi aţi fost întru cea nălţime!...
Parte din făptura cea iubită
A lui Savaot nu va petrece
În grădina raiului slăvită!
Noi om avea partea cea mai mare,
Ş-aceasta-i destulă-izbândă-îm pare!"
Mâncări şi băuturi era pus,
„Adevărat (au zis) lucru este
Că n-avem să-aşteptăm colo sus,
Oarecând ca să-ajungem la cele
Nalte lăcaşuri mai sus de stele.189
Ca zădarnică toată cercarea
Vreunui războiu cu soiul ceresc,
Însă pe care-îl mâncă spinarea,
Cerce ş-a vedea din apucare190
Că nu-i lucru lesne cumu-i pare.
La primejde? Să dăm şi cumcă
Pre Mihail vom birui-în grabă;
Dară cel ce cu fulgere-aruncă
Nemuritoare! va răbda doară
Să vă-apropiaţi de nalta sfiară?191
Când furăm surpaţi dintru nălţie,
Şi toţi iacătă-vă-într-o clipită
Svârliţi supt tartar!... ba cine ştie
Câte mii de miluri mai afund,
Unde-acum nice dracii pătrund!192
Depreună socotesc şi deacă
Vreţi doară-a cunoaşte chipul mieu
Prin care suflete vânez, iacă
Vi l-oi spune: tot ce intră-în gură
Fără treabă şi fără măsură,
Beţia şi grasa-îmbuibăciune
Sunt a mele şi trag după sine
Trândava cu totul uităciune
De lucruri bune şi cuvioase,
Fac minţi tâmpite şi trupuri grase."
Stăpânul credinţelor deşerte,
Zâcând: „Nu-l opresc eu să să ducă
Cărui i voia să să mai certe
Odată, dar mie la-împărţire
A fi cu dânsul nu-mi vine-în fire.
Ca cea mai mică rază de lumină
Care-în om fu născută cu dânsul,
Să-o-întunec să nu fie sărină;
Ş-am făcut acu multe ispite
Cu tot feliu de-arătări măestrite.
Care-o socoteşte preste toate,
Şi tot însul prin minte s-amege
Sau lăturiş' din cale s-abate.
Aşa-l întunec! de nice sâmte
Că-are vreo precepere sau minte.
Ceste-a mele doao slujitoare,
Toată-adevărată-închinăciunea
Dumnezieirii ceii făptoare
În schime-o prefac necuvioase,
Nevrednice, ba şi ruşinoase."193
Pănă-acum ascultă: „Tot viclene
(Zise), dar nu spre ajutorinţă
Grabnică oştilor agarene
Sfaturi mi-aţi dat! Însă mie-mi place
Acum după gândul mieu a face!...
Din cetele cele mai viteze,
Întru tot, o leghioană bună
Ce-are poruncii mele s-urmeze."
Aici tăcu Sătana şi-îndată
Adunarea mearsă-împrăştiată.
Iarăş cătră d-alba ţigănie!...
Care-acum ca şi friptă de spuză
Nu ştiea de ce să să mai ţie,
Că, cu toate sfaturile sale
Încă nu să pusese la cale.
Din boarta iadului puturoasă
Că, mă năduşesc de fum şi pară
Şi n-aş' vrea sufletu-l aici să-mi iasă!
Mai bine slugă-în tindă de raiu,
Decât pe tronul iadului craiu!...194
Şi de biata noastră ţigănie
Ce-acum n-avea nici carne nici zamă.
Nice ştia de-astă nătărie,
Căci vrea cât mai curând să facă
Rânduială-în ţara sa săracă.
Când Corcodel supărat aleargă
Şi le spune-în puţine cuvinte,
Ca de-acu nainte să să şteargă
Pe buze de bucate, şi zice:
„Şedăţi acum întinşi pă burice!..195
Şi pântece flămânde... Trecură
Babele cu colacii!"... Să scoală
Ţiganii socotind că-i înjură
Corcodel, căci nu putea să creadă
Să fie-în bucate-atâta pradă.
Toate celelalte rânduite
Cete; şi ca să le crepe splina
Îi blăstăma, că-au mâncat atâte
Clise râncede, mălaiu şi zară,
Care-ar fi ajuns şi pentru-o ţară.
Cârma de mult, strâgând să scoală:
„Mâncătoriu dă carne puturoasă,
Lăeţ spurcat!... Asta nu-i tândală!...
Şi foarte te-înşeli, de crezi tu doară
A te mântui cu vorbe-uşoare.
Cum că pă fârşit merge bucata?
Dar' lasă!-acuşi, acuşi tu vei screme
Toate ce-ai mâncat. Numai fi gata;
Acuş' vom alege pre-un mai-mare,
Ş-atunci va fi vai de-a ta spinare!"
Rânjindu-şi dinţii zise: „De tine
Nu mă tem eu niceodinioară,
Tandalere! Să-ţi fie ruşine
Odată-a grăi despre toţi rău
Şi-a te gânfa ca şi broasca-în tău!..."196
Mâna pe cioarsa ruginită,
O trasă cu iuţime nespusă
Şi, de nu-l ţinea într-acea clipită
Bălăban, doară atuncea ca napul
Cu floace cu tot îi tăia capul.197
Multă-acuma împrejur să strânsese
Şi era de bătaie toţi gata,
Într-atâta treaba le-ajunsese!
Dar' deodată-auziră departe
Dobe, sorle ş-uiete mari foarte.
Că iacă turcii vin să ne taie!..."
Strigară bătrânii cătră gloate,
Iar' de frică amurţita laie,
În loc de-a-ş' căuta-în grabă scăpare,
Sta fără graiu şi fără mişcare.
Tandaler, cât putu tare foarte:
„Toţi în arme cu mine să vie,
Ori la biruinţă,-ori cătră moarte!...
Mai bine să murim pe-îndelete,
Decât să tragem foame şi sete."198
Inimă ţiganii, şi-în puţine
Ceasuri, după obiceaiu, să-înarmară,
Măcar că nu le părea prea bine
Şi părea că inima le plânge,
Scârbindu-să de bătăi şi sânge.
Tandaler, nu-şi arăta ei frica.
După ce-apoi înarmaţi stătură,
Părea că nu să tem de nimica;
Iară scoţind sabia din teacă,
Tandaler le spunea cum să facă.
(Le zisă)-Acum voi sunteţi armaţi!
Dar' trebuie-a socoti nainte
Pentru ce? Unde mergeţi? Ce căutaţi?
Ca să nu ziceţi mâne-poimâne:
Tandaler au lătrat ca ş-un câne!...200
Şi cătră voi cu lacreme strigă.
Aici nu vă este-altă scăpare
Fără la mălaiu sau mămăligă!...
Căci gura pruncilor din tăciuni
Nu să poate-astupa cu minciuni!201
După mine vie-într-un noroc,
Numai trebuie să să păzască,
Cum l-au păzit mumă-sa dă foc,
Ca dând pă noi vreo străină gloată
Să nu steie cu gura căscată,
Toţi în mâni să-ş' aibă-armele gata.
Şi dă-ar hi vrăjmaşul cât un munte,
Să dea pă dânsul dă-a dărămata,
Închizând ochii şi dând pă moarte,
Cruciş' curmeziş', în toată parte.202
Că nu cauţi vrăjmaşul în faţă,
Nici te temi dă-a lui înfricoşate
Arme sau şi căutătură-îndrăzneaţă.
Nu vezi cine lângă tine pică
Şi păn' la moarte nu ştii dă frică.
Cât vă-a-încăpea pe grumazi de tare.
Asta-i încă-o bună-învăţătură,
Că-aşa să-îmbărbată fieşcare,
Iar' neprietenul să spăimântează
Ş-a să băga-în războiu nu cutează!"
Porunci să meargă după sine
Toţi armaţii strigând: bura! bura!
Merg ţiganii spre rău, sau spre bine,
Cu inima de frică-îngheţată,
După Tandaler, ca după-un tată.203
Cântecul a VII
Argumentul
Turcească.-Arginean la minte-ş' vine,
Apoi scapă cu mână vitează
Din mijlocul oştilor păgâne;
Vlad noaptea pe turci face năvală,
Sân Mihai frânge-a Sătanei fală.
Eroii cei cu vărtute rară,
Carii-înlibovindu-să-în copile
Călătoriea întins din ţară-în ţară
Luptându-să cu lei şi gligani,
Curăţind pământul de tirani,
Cel mai slab de cătră cel mai tare,
Neamuri întregi scotea din robie,
La nevinovaţi apărătoare
Mână dând, nice lua vreodată,
Nice poftea pentr' ajutoriu plată!204
Unde-s a tale sânte tocmele?...
Ce urgie-acum lumea-întărâtă
Ş-o-înneacă-întru cel noian de rele?
Perit-au credinţa cea bătrână!
Ah! lume-întoartă! vreme păgână!
Nu lucrează, fără numa pate!...
Martoră fiind şi mustrătoare
Faptelor noastre pre ruşinate!
Acestòr, oame,-însuţi eşti de vină,
Ce-închizi ochii şi fugi de lumină.
Ceaia-întru-întunerec să-ţi lumine,
Ceasta la nevoie să-ţi ajute,
Ceaia să-ţi arete rău şi bine
Şi cărarea cătră fericie,
Ceasta să-ţi frângă lanţ de robie!...
Covârşeşti însuţi a ta stricare;
Mintea ta laţuri neîncetat ţese
Ca să te-încurce fără scapare,
Vărtutea-ţi dai la tirani în mână,
Ca mai lesne-apoi să te supună.
Nici mai mult te lasă-în slobozie;
Cu râs amar vaietu-ţi îngână
Şi lanţuri a săruta te-îmbie.
Ah! şi cine-apoi din asta poate,
Oame ticăloase,-a te mai scoate!...
Ce n-au învăţat alta nimică
Făr' a vâna după libovie,
A căuta la sabie cu frică,
Pe divan a trândăvi cu lene
Ş-a căsca gurile prin dughiene!...
Mai aleasă decât o femeie,
A-ş' răpune-în cărţi toată-avuţie,
Într-aceasta faptele să-închieie
A coconaşilor cilibii,
A patrii noastre de-acum fii!
Şi din gură-a-ş lăuda hărnicia,
Iar' la fruntea vunii lighioane,
Unde-împroaşcă gloanţele cu mia,
Vaileò , săracii! cum le-ar fi greaţă,
Cum le-ar fugi sângele din faţă!
Inimă-în piept şi scutul în stângă,
Cu vărtute şi minte deşteaptă,
Aceste sunt care pot să frângă
Lanţul robii tale cumplite,
O, neamul mieu! de tot ovilite!...205
Pe vremea lui Vlad-Vodă, ce frânsă
Tabăra lui Mahomet păgână
Cu vărtute şi-în bătaie-adinsă,
Dar' au perit acea voinicie,
Şi tu gemi supusă, Muntenie!...
Vându-te ca marfa prin dughiene!...
Ci, hoha! Să lăsăm această sfadă!...
Văd pe mulţi că rădică sprâncene
Şi mă tem ca necăutând la rangă
Să nu-mi puie musa supt fălangă.
Însă, doar' vor avea ei minte
Ş-or precepe-o glumă ţigănească!...
Cu toate-aceste musa nu minte,
Ci numa cât are-o gură mare
Şi câteodată-i pre cârtitoare.207
Când ştiu ceva despre oarecine,
Ar crepa pe loc să nu o spună
Încai la pretenele vecine,
Aşa-i musa mea! de minte-uşoară,
Iar' de gură tocma ca ş-o moară.
Acum pănă su munţi ajunsese
Robind oraşe, târguri şi sate,
Iar' şireagurile mai alese
Trimeţind de-osăbi să cerceteze
Unde-s oştile lui Vlad viteze.
Că vodă cu războiu nu să-îmbie,
Ci din ascunsuri ieşind, o turmă
După-alta-i pierde cu viclenie.
Deci hotărî, ferind locuri strâmte,
De-aci să nu mai meargă nainte,
Păn' muntenii sâliţi de nevoie,
Sau la război ar vrea să cuteze,
Sau venind înşiş' de bună voie
Şi cerând de greşeli iertăciune,
Pe sine şi ţara-şi vor supune.
Oştile toate la sine trase,
Iar' la Bucureşti înştiinţare
Cu solii credinţare trimeasă
Cumcă el vra pe ţară să ierte
Şi numa pe domnul rău să certe.
Înţălegând, toate bagă-în samă,
Cu multe griji dinnontru să roade
Şi, măcarcă n-are el vreo teamă,
Totuş' mult să sfătuieşte-în sine
Cum ş-ar tocmi trebile mai bine.208
Sângur cu capul să cerceteze
Starea taberii turceşti nainte.
Gând vrednic inimii lui viteze,
Dar' primejdios, iar' ce nu poate
Un suflet înălţat preste toate!
Şi chipul, ca prăvătariu să-îmbracă,
Ce din Vidin duce băcălie
La tabără, vorbind limba greacă.
Iar' de-aceasta la nime nu spusă,
Şi dă cătră-ai săi pe-ascuns să dusă.
Tabăra cum stă, din care parte
Mai lesne-ar fi năvală să bată,
Fără veste zări nu departe
Alergând norodul cu mirare
Şi chiot de bucurie mare:
Iară Vlad fiind aproape caută,
Să tùrbură, stă şi ce să facă
Nu ştie, că în miejloc de gloată
Să-afla. El sâlea la larg afară,
Dar' gloata striga iară şi iară.
Fierrul ascuns moarte să-şi aducă,
Când zăreşte-o ceată călăreaţă
Ducând pe-un rob. Chiotul apúcă
De nou, ca mai nainte, şi gloată
S-adúnă-împrejur nenumărată.
Şi mestecându-să-întru mulţime,
De prilej luând nerânduiala,
De-acolea nepreceput de nime
Ieşi la locurile ştiute,
Unde-l aştepta de-ai săi trii sute.209
Că-au fost Argineanul viteaz, care
După ce beusă-apă dulcie
Îndată-l cuprinsă-o tremurare
Şi-înspăimat prin codru fuga-întinsă,
Cu mintea de buiguiri aprinsă.
A doao zi cătră dimineaţă
Timpină pre-un ţăran cu săcure
Şi purtând o prăjină pe braţă:
Amândoi tocma era să iasă
Din pădurea cea nenărocoasă.
Păşi, iacă-începu-a-ş' vini-în sine;
Mintea i să-însărinează iară,
Toate i să par lucruri streine
Văzându-să-în stare nevoieşe,
Fără cal, făr' arme, făr' cămeşe!
Ce m-aţi desarmat cu viclenie!
Necutezând cu mine de-a vă-alege
Cu arma-în mână de vitejie,
Suflete ticăite şi mişele!
Deci ascultaţi cuvintele mele:210
Ba tartárul negru-încă s-asculte
Că mă jur pe cele ce-s mai sfinte:
Din umeri mânile-mi fie smulte
Cu capul, din cap ochii să-mi sară,
De nu-mi voi izbândi pănă-în sară!
Pănă-atuncia voi lua pe mine,
Precum nici pâne, nici apă-în gură,
Păn' ce tâmpinând cete păgâne,
Pe cel mai harnic viteaz din ele
N-oi face jertfă mănii mele!..."
Şi căutând la voinicul, de frică
Ca doar' să nu-i facă năpastă:
„Voinice! (zisă)-astă săcurică
Poate pe drum îţi va prinde bine;
Fiindcă n-ai altă armă cu tine".211
„Prietene, ţine-ţi a ta unealtă!
Iară, de-ţi este voia şi ţi să
Pare, cere-aşi de la tine-o altă
Ceaia: Să-mi dăruieşti cea prăjină
Care tu de-abea o porţi pe mână!".
Iară voinicul cu bucurie
O-învârte-într-o mână pe-îndelete,
Ca ş-un beţişor! apoi de-acie
Rapede pleacă pe drum nainte,
Multe cu sine-învârtind în minte.
Obliceşte venind de departe
O grămadă de păgâni călare,
Şi fiindcă-alerga tare foarte,
Abia cum s-o facă socoteşte,
Călărimea iacă şi soseşte.
Tocma-în mijlocul de drum să pune
Strigând: „Staţi, voinici, că-aici-s groape!212
Opriţi-vă! ţineţi caii-în frâne!"
Turcii văzând astă-arătătură,
Oprind caii săi pe loc stătură.
Care-i vrednic armele să poarte,
La harţ aici cu mine să iasă
Cu tocmeală ca după-a lui moarte
Armele şi calul să rămâie
Ca un preţ de biruinţă mie!...".
De-o nătărie oarbă ca-această
Şi că-un om sângur drumul le-închide!
Ba,-în loc de-a fugi, caută năpastă!
Iar' unul ce le mergea-înainte
Cu aceste-i răspunsă cuvinte:
Că-astă dată-ţi dăruiesc viaţă,
Iar' de te vei mai arăta mie,
Ţ-oi tăia, să ştii, limba-îndrăzneaţă."
Şi zicând spre dâns' calu-înţeteşte.
Argineanul stă, nici să clăteşte.
Lucind sabia vru să-i zboare
Capul, nici Argineanul să-îmbie
Mai mult, ci puindu-să la stare
De-a sprijini lovitura păgână,
S-ápără cu groaznica prăjină.
Alta-i întoarsă de-alaltă parte,
Cu mult mai amară şi cumplită.
Cade turcul de grabnica moarte
Iară viteazul iute ca vântul213
Calul inimos de frâu apucă,
Sare-în oblânc ş-a hărţui-începe.
Turcii uimiţi ca şi de-o nălucă
De-abia vreme-avură-a să precepe
Că-aicia nu-i treabă ţărănească,
Ci caută-în arme să să-ocrotească.
Iar el când s-apără, cand loveşte,
Şi toată lovita lui omoară,
Ş-aşa să poartă de vitejeşte,
Cât din doaozăci care fusese,
Abia doi scăpară-în tufe dese.214
Şi luând arma celui pe care
Întii biruisă, de pe-odoară
Şi veşmânt că-au fost de viţă mare
Cunoaşte. Le ia toate cu sine
Şi să-îmbracă cum poate mai bine.
Ce-află la trupurile căzute,
Iar' sui pe calul ales, care
Aşa-l duce de uşor şi iute.
Cât pare că nu merge ci zboară
Ş-ar fi-întrecut şi pe-o căprioară.
O fântână. Frânt fiind de sete,
Deştinde şi zios pe iarbă moale215
Şezând aproape şi pe-îndelete
Beù de saţ şi mâncă din cele
Pe la turci aflate bucăţele.
Ce de-oarecâteva zile păţisă,
Păn' socoteşte ceste şi cele,
Iacă somnul genele-i închisă,
Iar calul, văzându-să făr' pază,
Când paşte, cât caută şi rântează.
De mâna lui Arginean vitează
Fugind, dederă de-o ceată groasă
Ce era mânată ca să vază
Locul împregiur să-ispitească
De-ar putea şti de-oastea romănească.
Şi de voinicul fără de teamă,
Să meargă-în urmă-i apoi o-învită.
Acolea sosind bagă de samă
Că voinicul doarme fără de grijă.
Dau ştire şi fac semn să nu strige.
Care de mâni, care de picioare
L-apucă,-îl leagă şi-l ţin. Să miră
Argineanu trezindu-să: ş-oare
Aieavea sau în vis el priveşte?
De-abia să precepe, să trezeşte.
Legături, ca neşte fire de-aţă;
De trei ori mulţimea prejur strânsă,
Prăvăli cu puternice braţă.
Dar' mulţimea pe el grămadită
Nu-i dă răgaz nice-într-o clipită.
Apucându-să-în urmă-îl supune.
Şi după cum sigurinţa cere
Fierră-în mâni şi pe picioare-i pune.
Aşa legat apoi ca butuc
De-aci cu mare triumf îl duc.
Întreagă pre un rob sângur duce,
Socotind că doară-i Vlad, îndată
Striga: „Vlad Vodă iacă s-aduce!"
De-aci să luasă cea strigare
Ce pe Vlad înspăimasă-aşa tare.
Pe robul viteaz dusără, caută
La el, nici crede cele cuvinte
Ce-i spunea turcii de lăudată
Vărtutea lui. Deci porunci-îndată
Să-l deslege, fierră să-i dezbată.216
Cine-ar fi şi de unde. La care
Voinicul nimica nu grăieşte.
În zădar el cu rea moarte-l spare,
Că cela nice gura-şi deschide
Şi pare că de toţi-şi râde.
Porunci să-l iaie şi să-l ducă
La cea mai înfricoşată moarte.
Atunci Argineanul vorbă-apucă:
„Sunt român! Ş-Argineanu mă cheamă,
Om de credinţă şi fără teamă.
M-au prins adormit cu viclenie;
Deci, dacă mi-e să moriu, judecată
Alegerea morţii lasă mie!
Oştean am fost ş-inima-mi pofteşte,
Deacă-am să moriu, să moriu voiniceşte!217
Tâlhăreşte,-apoi lasă să vie
Să le ieie, şi mă lege iară.
De m-or prinde, vina mea să fie!
Atuncea fă cu mine ce-ţi place,
Atunci strâmbătate nu-mi vei face!..."
Şi sumeţia fără de minte,
Făcu să-i deie, după tocmeală,
Toate-armele, calul şi veştmânte,
Şi-i zisă: „Poftesc să-ţi meargă bine,
Ticăit, lăuduros creştine!"
Ia sabia-în mână ş-o sărută,
Apoi zice: „Sultane! de-ţi pare
Că-s nebun lăuduros, fă tute
Ale tale oşti drumul să-mi ţie!
Întracea-ţi mulţămesc de-omenie!..."218
Printre grămăzi de turci înarmate.
Ca ş-un taur sălbatec din laţă
Când scapă, sărind surpă toate
Şi calcă sau cu coarne străpunge,
Pe unde fuge, pe cine-ajunge,
Pe-uliţile taberii păgâne
Rumpe, taie, sfarmă, cale largă
Făcându-şi. Nime drumul nu-i ţine,
Că-aşa merge cu năpraznă iute,
Cât nici pot cu fuga să-şi ajute.
Să-l ajungă,-aşa rapede-l poartă
Calu-uşor, iar el strigă-,îi înjură,
Să taie din cooartă-în cooartă,
Care pe dânsul stau să să scoale
Sau nu-i feresc îndată din cale.
Nici mai vede gonind după sine.
Deci s-opreşte din fuga sureapă
Cu hainele de sudori pline,
De pulbere şi sânge-împroşcat,
Cu trupul întreg, nevătămat.
Din tabăra păgână turcească,
Toate oştile la un loc trasă
Dând porunci cum au să să păzască
La deobşte năvală neaşteptată,
Cum şi dincătro războiu să bată.
Când copacii umbre lungi aruncă
Pregătind murgitului răcoare,
Atunci oastea cu data poruncă,
Ieşind de prin locurile strâmte
În trei coloane mearsă nainte.219
Apoi iar la un loc să să-adune,
Hotărât în tabăra turcească
Nelăsând turcii să să-împreune.
Merg oştile cu pasuri tăcute,
Fără-a fi de păgâni precepute.
Fără-a face gomot sau strigare,
Curând petrecură cele groape
Şi ne-aflând vreo strage privitoare
Intră cu năvală-acoperită
În tabăra păgână-adormită.
Şi fiecare pe unde trece
Păraie de sânge turcesc varsă,
Somn dulce mutând în moarte rece;
Nici altă s-auziea-în şetre vecine,
Făr gemetul morţii şi suspine.220
Ce tâmpina, prăvălea-în ţărână,
Tăia, junghia cu moarte preamară
Pre-adormiţi cu deştepţi împreună,
Păşind cu şireaguri închieiate,
Cu vatră-asemene făcea toate.
La mandra cu slabe păcurele,
Şi păstorii nu ştiu să le-aducă
Vreun ajutoriu, larg între ele
Face perire, ucide, strică ş-apasă,
Nici pe una neîncolţată lasă,
Purcegând din şatră în şatră,
Bieţilor nice să să trezască
Vreme lăsând, îi figea spre vatră,
De multă moarte cap le-ameţisă
Şi mâni viteze le drevenisă.221
Că vrăjmaşul tabăra-împresoară
Ş-a să face de turci înglotire
Începu, deodată răsunară
Din dosul tabării turceşti mare
Búcine şi dobe cu strigare.
Oarecâteva-sute-înarmate,
Cu bucini, şi dobe-în tufe dese,
Cu poruncă, când va-începe-a bate
Războiu, şi ei să strige, să cânte,
Pe turci de doao părţi să spăimânte.
Cereştii călăraşi în veştmânte
Albe, în strălucită-armătură,
Mergând muntenilor înainte
Şi hărţuind cu sabii de pară
Pintre păgâneştile ciopoară.222
Ş-auzind că-altul din dos năvale,
Cu droaia, făr' de rând şi povaţă,
Să punea muntenilor în cale
Şi să gătă de bătaie-adinsă,
Dar apoi inima li să frânsă.
Că să face-în tabără mişcare
Cu musică şi chiuitură
De războiu şi de-oşti aţiţătoare,
Descoperind lămpadele-aprinse
Înnainţară-în şireaguri strinse.
Merge năduşit pe zios, cu mică
Flacără, iar după ce din rare
Tufe răzbi-în brădet, să rădică
Bobotind în văpaie,-apoi prinde
Vânt şi-în urmă tot codrul încinde,
Ce păn acum furiş pătrunsese,
Deacă să vede descoperită
Făr' veste din întunerec iese
Şi despre-osăbite părţi s-arată,
Ca şi când ar fi nenumărată,
Făcând asemene cu pământul
Toate. Iară turcii de groază mare,
Uitându-şi credinţa şi cuvântul
Care sultanului său dedusă,
Răsipiţi fugea-în grabă nespusă.
La corturile Porţii pre nalte,
S-urmeze după porunca dată,
Rătăcindu-să nimeri pe-alte
A paşilor, unde tăbărisă
Oştile din Asia trimisă
Năvala muntenilor iuţită,
Frânte cu cea dintii lovitură;
În zădar paşii strigă, le-învită,
Căci cu grămada pornite-în fugă,
Nici poruncă-ascultă, nice rugă.
În răsipă, să calcă, să strică
Oaste cu oaste şi-ordii păgâne
Fug însuşi de-ai săi de mare frică;
În zădar şi sultanul de faţă
Îndeamnă, mustră,-arată ş-învaţă,
În toate părţi că nu-i de-a să teme,
Că-i numa viclenie şi-întrígă
Despre munteni, ce în scurtă vreme
Va ţinea, numai ca fieşcare
Să steie, s-arete cutezare,
De rămas, ci năbuşeşte-afară
Din tabără, cu nerând şi-în tărie,
Ca şi când din munţi unda pogoară,
Rumpe iazul, răstoarnă poprele,
Prevărsând lunca de bălţele.
Izbânda-şi uită, jeleà-l cuprinsă,
Mai vârtos că-auziea după spate
Ca când oşti ar fi mai multe-ascunse,
Ş-acum nu caută numa să scape
Pe unde-i mai scurt, mai aproape.
Cearcă a străbate-întracea parte,
Pe-unde să vedea mai cu-îndelete
Şi pe unde era mai rară moarte;
Aşa scăpă de-oştile române
Mahomet acoperit cu ruşine.
Cei scăpaţi fug fără contenire,
Morţii zac, răniţii gem şi ţipă
Iar' biruitorii cu îndrăznire
Strigă, să-îndeamnă şi să-întărâtă
Şi nu dau răgaz nici o clipită.
Leghioana sa iacă soseşte
Şi pe turci fugari în groasă ceaţă
Învolgând de moarte-i ocroteşte;
Spúmegă de ciudă şi mănie
Pentru venirea sa cea târzie.
Cereştilor oştitori povaţă,
Zărind de parte cum vine-ordia
Dracilor învoaltă-în neagră ceaţă,
Tot cugetul Sătanei-înţăleasă
Şi hotărî nainte să-i iasă.223
Şi luându-şi o ceată cu sine
Îngerească, cu sabii de pară,
Câteva tunuri cu fulgeri pline,
Tot feliu de-artelerie cerească
Ca pre vrăjmaşul să biruiască.
Cruci acolò şi-evanghelii sfinte,
Moaşte, metanii cu sărindare,
Posturi cu rugăciune fierbinte,
Miruri, paraclise, liturghii,
Canoane, aghiazme şi tămâi.
Oastea îngerească la bătălie,
Cântând Troiţii pre nalte slavă,
Şi stând în faţă negrii ordie,
Armele nebiruite prinsă
Şi de-îmbe părţi războiul s-aprinse.224
Lucind aducea nevindecate
Rane dimoneştilor ciopoare;
Cu fulgeru ceresc încărcate
Tunuri vocnea nestânsă văpaie
Ş-acu fierbea groaznică bătaie.
Sprijini cetele-întunecoase,
Nápoi a să-îndupleca-începură,
Când Sătana ietăganu-ş' scoase
Şi scrâşnind aşa răcni de tare,
Cât păru că pământul trăcsare.
Asupra şireagurilor sfinte,
Vru pre ai săi din fugă să ţie,
Dar' nu mult putu răzbi-înnainte,
Căci îngerii, lui să-aruncă-în cale
Oprindu-l cu scuturile sale.225
Nebuna Sătanei cutezare,
Iute ca fulgerul să răpede
Şi-atâta-i şterge-o palmă de tare,
Cât Sătana-i cade denainte
Ca fără suflet şi fără minte.
Să-mi spurc armele nemuritoare!
Palma-i pentru proaste, de ruşine
Suflete!" (zise) şi supt picioare
Îl călcă. Ş'apoi cine ştie-unde
Îl zvârli,-în neşte peşteri afunde.
Începură-a-împroşca sărindare,
Sfeştanii, paraclise, tămâie,
Moaşte sfinte ş-altele de care
Fug diavolii; iar apa sfinţită
Ca povoiu mergea pe dânşii stropită.226
Cu vaiet şi multă zberătură
De tot în răsipă fu pornită;
Dracii care-încătro străbătură;
Undeva cercând cum să să-ascundă
Cu vreo mijlocire mai curundă.
Mulţi în bălţi încă să pitulară,
Prin râpe, lacuri, peşteri adânce;
Iar' o zătignită cetioară
Vrând a scăpa de-atâte nevoi
Să băgă-într-o cireadă de boi.227
Care Sân-Mihai Sătanei ştearsă,
Nu stete mai mult, ci-întro clipită
Pieri din şireag şi iute mearsă
La oastea lui Vlad luând pe sâne
Chipul unei cătane bătrâne.228
Mestecându-să, strigă deodată:
„Fraţilor! ascultaţi, de vă place,
Ce socotesc eu! Iacă-împrăştiată
Fuge turcimea şi-în răpezită
Fugă-anevoie va fi poprită.
Ajungă dar că-a noastră vărtute
Puterea lui Mahomet înfrânsă;
Nu e de-a-l conteni-în fuga iute,
Că-oastei vrăjmaşe-în fugă pornite
Trebuie-a zidi poduri aurite.
Gonim pe fugari, alţii bogată
Tabăra vor prăda şi doar' care
N-au asudat în astă cruntată
Bătaie răpi-vor acei toate!
Noi om rămânea cu buze-umflate."
Mulţime de bani cu lucruri scumpe,
Oastea la pradă-acum învitată
Să desface, rândurile rumpe;
Fieşcare merge-apoi de sine
Lăsând scăpare-oştilor păgâne.
În urma fugarilor să meargă
Neîncetat, cu pasuri înteţite,
Iară el în partea sa-încă-aleargă
Pe care-ajunge taie şi bate
Şi bieţilor purure stă-în spate.
Când în pripă neaua să topeşte,
Dintru nălţime urnind povara
Apelor, să varsă şi bujdeşte,
Toate-înneacă, surpă şi prăvale
Şi nu-i ce să-l oprească din cale,
Şi cu şireaguri nespăimântate
Frânge, taie ce nainte vede,
Surpă, răstoarnă, calcă, străbate,
Şi nu-i vărtute, nice tărie
Să-l contenească sau drum să-i ţie.
Când scăpare avu mai marea parte
Prin a diavolilor măiestrie!
Totuş' a turcilor fu rea soarte,
Căci din tabăra nenumărată,
Abia scăpă jumătate de gloată.
Cântecul a VIII
Argumentul
Să scape de-o nevoie, dau pe-alta;
Sătana-într-o mănăstire s-ascunde,
Vrând să bage pe fraţi întru balta
Necurăţiei; iar' Hamza-arată
Sultanului turcimea-înţăpată.
Cumcă-a toate mari şi mici greşele
Dracul poartă vina, care-împinge
Pe om la strâmbătate şi rele,
Că cercând lucru-în amărunt bine,
Întia pricină din om vine.
La întia-îndemnătură drăcească,
Iadul, cu toată ceata sa mare,
N-ar nimeri ca să-l biruiască,
Dară noi lucrăm din voie-adinsă
Şi totuş zicem: dracu mă-împinsă.229
Şi-îndată-o râvneşte; dracu-învită
Apoi, şi nu-i dă loc de hodină,
Iară el din ce-în ce să-întărâtă,
Pănă ce-în urmă pofta l-învinge,
Pănă de lucru străin s-atinge.
Când văzu, nu este dracu de vină,
Ci voia lui spre rău adâncată!...
Pentru ce-omenirea nu-ş' alină
Întia porneală, ci-ş' arată
Plecătura-inimii vederată?
Frumos care drag inimii cade
Ruşeşte-în faţă ca viu cărbune,
Ochi îi scripesc, suflarea-i scade,
Şi iacă dracu de-aci precepe
Că ia pe fecior a dori-începe.
Dacă nu-şi va lua sama bine,
Fugind ş-uitând pe-acel june-îndată,
O! câtă jele, câte suspine
Şi câte fierbinţi lăcrămioare
O aşteaptă-în urmă să-o-împresoare!
Ci-în cuget îi pune ună ş-altă.
Atâte-arătări viclene-i face
Pănă-în laţul său o vede-învoaltă,
Atâta lucră şi măiestreşte
Păn' sângur cu sângură tâlneşte.
Iar deacă văzând el o femeie
Frumoasă venindu-i în chilie,
Şi el, în loc ca fugă să deie,
Va rămânea cu dânsa-împreună,
Pierde-va şi el a sa cunună,230
Cumcă fratele bucuros vede
Femei şi-i suflă gânduri surepe;
Deci, pentrucă el fuga nu dede
Dintr' început, pe dânsul rămâne
Toată vina poftelor păgâne.
De păcat poate să să sloboadă,
De-ar face cumva scandală mare
Sau tocma doar' mătanii cu coadă!
Şi-în zădar zice: dracu mă-împinsă!
Căci pentru ce el fuga nu-întinsă!
Măcar şi pe dânşii dracu-împinsă,
Căci ei dederă-întia pricină.
Arătându-şi chief şi voie-adinsă,
Cumcă-au inimă de-a să şi bate
Împrotivă-a tot feliu de gloate.231
După Tandaler, buna povaţă,
Pe potecul unii păduri dese;
În urmă făcându-li-să greaţă,
Toţi să-învoiră-acolo să mâie
Pănă cătră zorile roşìe.
Cum să face popas oşteneşte,
Ca să poată pănă dimineaţă
Durmi fără grijă. Rânduieşte
Apoi împrejur străji păzitoare,
Ca vrăjmaşul să nu-l împresoare.
Pe cei mai îndrăzneţi şi mai tari
Şi zisă: „Fiind pădurea deasă,
Au ştim noi de nu să-află tâlhari
Întrânsa? Dăci voi să hiţi cu pază,
Deschişi ochii având şi minte trează,232
Mişcare sau gomot, voi îndată
Să strigaţi din ce puteţ, făr' frică:
„Stai! Care-i măi!" ţiind arma gata
Ca, deacă nu vă-ar şti el răspunde,
Să-l puteţi nimeri măcar unde.
De taină, să fie astezi: baros;
Deci luaţi acuma bine samă,
Ca, deacă la strigătul vârtos:
„Stai! care..." n-ar şti răspunde-or cine:
Baros!, să ştiţi că vrăjmaşul vine!
Cătră-ai noştri: „La-arme, la-arme-afară!"
Iar' voi să vă-apăraţi păn' la moarte,
Ca să nu vă faceţi de ocară."
Aşa străjile-învăţate bine
Să-împărţiră-în tufele vecine.233
Într-un măr să sui pădureţ,
Călăban care n-avea bun plaz
Cu părul său cel tufos şi creţ,
Fiind mai tare din cei aleşi,
Să vârî-între neşte spini preadeşi,
Păpuc încă să-ascunsă într-o boartă
A-unui fag, dar' nici alţii să lasă
Aşa numai pe nedejdea moartă:
Carii pe zios, carii pe sus, cată,
Unde-ocrotinţă frica le-arată.
De când tabăra în somn apucasă,
Când iacă vin din părţile toate
Vaiete, strigări cu larmă groasă
Şi tocma-în cescuţurile scumpe
Prelina păusare le rumpe.
Beleaua vini ca şi chiemată.
Întii lui Drăgan prin urechi sună
Ca când ar auzi ceva şi iată!
Grohăind vrăjmaşul şi soseşte!
Iar' Drăgan din inimă slăbeşte.
Sâlea cu mânuri şi cu picioare
A sui pe măr, nici „vai de mine!"
Putu striga, nici „stăi!" şi „care!"...
Că tot sângele-îi pieri din faţă,
Iar' ochi îi cuprinsă neagră ceaţă.234
Cu nerăbdare, ca să le spun
Ce feliu de vrăjmaşi sau tâlhăroi
Au fost care-au făcut acel sun
Şi cine-au fost îndrăzneţul care
Pusă pe Drăgan întracea stare?
De frunte-aşa curund nu vă-ar spune,
Dar' eu, care-s dintru lăeţi,
Nu precep atâta-îmbieciune,
Ci voi povesti lucru cum este,
Şi vă-încredinţăz că nu-i poveste!
Încolea şi-încoace prin păduri
După hrană,-ajunsă la ţigani,
Şi spăimântată de-atâte guri
Vorbitoare, cu mare grohnire
Păn' la mărul lui Drăgan fugiră.
Sosisă-acolea şi mânca mere,
Spăimântat de năvala fierbinte
A gliganilor, fără-îmbiere
Sări pe măr în sus, neştiind
Că-acolo era Drăgan păzând.235
Scapătă din creanga-în care şede
Şi cade-ursului tocma-între spete,
Care pierzându-şi cumpăna ş-dede
Peste cap cu groaznică sberare.
Gliganii dau fuga pe cărare.
Cele alte străji să-înfiorară,
Iar' ursul văzându-să de caznă,
Nici el, măcar mânios, de-astă-oară
Află de folos a rămânea-în loc,
Ci fugi ca şi pârlit de foc.
Tâmplare, în zios căzând s-aninasă
Între doao crenge,-atunci deodată
Trezindu-să, gândeai că va să-i iasă
Sufletul, aşa sbiera de tare,
Ca când toţi turcii i-ar sta-în spinare.
Iacă tocma-întracea-învăluială,
Străjile s-aud strigând: „Stăi... care!...
Care eşti, măi!..." şi gătând năvală,
Nu de voie bună, ci de frică,
Căci încă nu văzură nimică.236
Vine tot aceaiaş' belea neagră;
Călăban nu ştiea cum să facă
Ca să-şi cruţeze viaţa dragă:
Ori la vrăjmaş afară să iasă,
Ori să şază-ascuns în tufa deasă.
Să-şi ivească capul puţinel,
Ca să poată-oblici de la cine
Şi de-unde-i larma, când şi pe el
Nimeri-înteţit, ca ş-o săgeată,
Un gligan din droaia spăimântată,
L-ar fi dus doară-în spate cu sine,
De nu-l scăpa părul tufos care
Încâlcindu-să pregiur de spine
Îl trasă-înapoi, iar' el pe spate
Căzu, ca şi mort de jumătate.237
Cumcă doar un turc de cap îl ţine,
Şi-începu a să cânta jelos:
„Váileo! váileo! săracu-mi de mine!...
Nu mă lăsaţi! Vai, dragă mămucă,
Nu mă lăsa turcii să mă ducă!..."
Ca să nu-şi vază cruda pierire,
Ţipa şi să văieta morţişi
Socotind că doară vor sosire
Ceialalţi a lui spre-ajutorinţă,
Să-l scoaţă din mâni fără credinţă.
Tot codrul răsuna pe-împregiur,
Iar' ursul după cea căzătură,
Mănios şi mormăind mur! mur!
Purcedea nainte prin desiş,
Căutând câteodată lăturiş.
În fagul bortit, atunci deodată,
Tocma-într-un ceas rău, ochii-ş' deschisă
Căci ivind urechea spăimântată
Din scorbură-afară, ca s-audă,
Şi pe dânsul tâlni soartea crudă.
Ursul trecea-într-aceaiaş clipită,
Ş-oblicind capul din bortă-ivit,
L-apucă de cerbicea ticăită.
Vrând să-i smulgă cap din rădăcină,
Îl lăsă cu goala căpăţână.
Dede de Şuvel cu barba creaţă,
Pe care-afla durmind în picioare,
Şi luându-l frumuşel în braţă,
Aşa-l strânsă la sine de tare,
Cât nici putu zice: „Stăi, măi! Care!"238
Ş-întracelaş' ceas cela răcneşte
Spânzurat, iară cesta-în spini geme,
Pe celalalt ursul năduşeşte;
Toate strigă străjile-împreună,
Pădurea-împregiur groaznic răsună.
Ş-auzind atâta ciorobor,
Strigă cât putu chiar ţigăneşte:
„După mine-o luaţi pă picior!..."
Şi strâgând aceasta fuga-întinsă,
Iar' după dânsul gloata să strânsă.
Întracolò mergea bărbăteşte,
Unde-avea nătăria să-i poarte.
Tandaler nicăiri nu să-opreşte,
Căci acum îşi uitasă de toate
Şi trápădă-înainte cât poate.239
Ţiganii noştri prin cea pădure,
Ca pe vrăjmaşul să nu tâlnească,
Mergea pe su poale de măgúre
După căpitanul său vârtos,
Păn' ieşiră la un câmp frumos.
Puţinel, ca să să strângă toţi,
Ş-apoi, iară să meargă-într-un noroc,
Căci pe câmp nu să temea de hoţi,
Dară ş-acolea năpasta sare
Şi li să pune tocma-în cărare,
Cetele-împrăştiate s-adunasă
Ş-a călători spre noao fapte
Pe câmpul de-alung ei apucasă,
De iznov şi fără veste,-o mare
Să făcu-între dânşii turburare.240
Ca şi mainte laia vitează,
Dar' nu ştiea dincătro teamă
Le vine, ş-aştepta ca să vază
Încătro Tandaler o va rade,
Că-a fugi fără cap nu să cade.
„Staţi, voinicilor, şi daţi pă moarte!
Iacă vrăjmaşul va să ne-ucidă!"
Atunci cei de-aproape şi de parte,
După-învăţătura cea lor dată,
Toţi închisără ochii deodată,
Şi dederă-a chiui din gură
Ca şi oastea cea mai îndrăzneaţă;
Apoi, după-aceaiaş' învăţătură,
A lovi-începură pregiur sine
În toate părţi cum putea mai bine.
Şi glas mai mare de-un bou de baltă,
N-aşi putea cânta, de bună samă,
Cum să cade, bătălia naltă,
Care negrul norod aici fece,
Că (spuiu drept!) peste putere-mi trece.
Să-începusă groaznică şi tare,
Că Tandaler cu ochii închişi taie
Despre toate părţile, ş-îi pare
Că el cu a sa vitează spată
Oboară tot câte trii o dată.
Şi-închizând ochii dă bărbăteşte:
Unii mergând orbiş' cădea-în groape,
Alţii păşind nainte muţeşte
Cu armele sale-împoncişate,
Să trezea prăvăliţi pe spate.
Pe cireada de boi îndrăcită
Care, cu răpezie nespusă,
De diavoli fiind povăţuită,
Aşa lovi pe dânşi cu iuţime,
Cât prăvăli multă golăţime.
Vitejeşte-învârtea arma-în mână,
Ş-acuma-ş uitasă şi de moarte
Când, iacă, răsturnat în ţărână
Într-o clipită el să trezeşte
Măcar că să bătea voiniceşte.
Pe-un taur moldovenesc de munte,
Care de-a sa parte-încă-i răspunsă
Cu doao tari dovezi ce-avea-în frunte,
Cu care-aşa-l zvârli cătră stele,
Cât gândeai că-l poartă dintru ele.241
Să cutremură, iară cel tare
Suflet a lui părea că din frântul
Trupşor acuş', acuş îi sare;
Îndată pe nas îl năpădi sânge,
Iar' de durere nici putu plânge.
Fuga luând, dosul întorsese,
Totuş' murgele viteze gloate
Cruciş' împărţea lovituri dese;
Sâmţind apoi mulţi că-în vânt loviră
Începură-a clipi câte-o ţiră.
Aşa de bine şi cu mănie
Ca să taie-în turci ca şi într-o clisă,
Dar, precum istoria ne scrie,
Mergându-i în deşert lovitura,
Căzu pe faţă şi-îş' rupsă gura.242
Unul pe altul împiedicaţi căzură;
De-aci să-începu-între dânşii sfadă,
Cunoscându-să pe graiu şi făptură;
Deschizând apoi ochii mai bine,
Vedea fugind gloatele străine.
Care dintru toţi pe-aceaia vreme
Striga, zbiera, chiuia mai tare;
„Staţi, măi! (strigă) că nu-i de-a să teme!
Staţi, voinicilor! (adausă iară),
Iacă vrăjmaşii să-împrăştiară".
Oare-adevărat Hărgău le zice?
Faţa le era ca galbenă ceară,
Iar' inima su piepturi voinice
Încă ş-acum le tremura foarte,
Măcar vedea vrăjmaşul de parte.243
Şi-încolea, de nu mai vine iară
Protivnicul, însă văzând pace
În toate părţi, să mai îndemnară
Şi prinsără-a să-întreba-între sine
Cum s-ar cădea să facă mai bine:
Cu gura goală, fără bucate,
Ori să rămâe.-În urmă s-aleasă
Cumcă, după ce vor fi-îngropate
Trupurile celor morţi, să fie
Slobod fieşcui a merge-unde ştie.
Şi zise: „Ian ascultaţi voi pe mine,
Voi, carii vreţi la muieri în poală
Să-alergaţi, şi voi, la care spine
Încă-în picior n-au întrat ca mie,
Să vă sature de bătălie!
Să fim ascunşi, nevăzuţi dă nime,
Iar' de-a vrea Guladèl să să-îndure
Mâne şi dă-a noastră ţigănime,
Socotesc c-om afla dă mâncare,
Că mie d-ahasta m-i mai tare".
Toţi în pădure descălecară,
Dară focuri să temură-a face,
Ca să nu-i afle vrăjmaşul iară.
Toţi cugetând ca porcu la ghindă,
Adormiră cu gura flămândă.
Nici un suflet pieri-într-acea noapte
Din viteaza gloată ţigănească,
Numa răniţi fură cam la şapte.
Creadă cine cum vrea, eu nu cred,
Măcar că scris pe hârtie văd.244
Gonind întunericul trecusă,
Abia şi soarele-întorcând iară
Strălucisă cu raze neapuse
Vârvuri de munţi, de dealuri şi stânce,
Apăsând negura-în văi adânce,
Să trezi şi la câmpul de-asară
Socotind puţinel să să-abată,
Întracolò drumu-şi luă. Dară,
Nu ştiu cum, spre norocul mare
A ei, să rătăci din cărare
Într-altă câmpie desfătată,
Dar' cu mulţime de trupuri moarte
De oameni şi de cai sămănată,
A voinicii sale dovadă.
Să miră ş-abia poate să creadă.
Fieşcare vitezele sale
Fapte de ieri, nu mai fu minune,
Socotind ei că cu vorbe goale
Nu să pot ucide-atâţi, dar' nice
Era ceva împotrivă-a zice,
Tocma-în cea câmpie nimerisă,
Unde Vlad Vodă pe turci asară
Cu multă putere năvălisă.
Lor de-aceste neştiind le pare
Că-înşi au făcut biruinţa mare.
Dédere de lucruri şi mai bune,
Adecă de tabăra bogată
Ce-o părăsisă-oştile păgâne
Când fugind cu sufletul sărac
În pripă, lăsasă toate de jac.245
Ei a striga ş-a juca-începură,
Ş-a căra din tabără bucată,
Tot feliu de armă şi mundură,
Cai, boi, berbeci, cămile, fărine,
Urez, peşte, zahăr, orz cu pâne.
De grabă-întoarsără ducând prada,
Voioşi de bătaia norocoasă.
Dar' chiotul pe cale şi sfada
Un mil de loc să-auziea-împregiur,
Căruţele răsunând dur! dur!
Că noi mai avem a spune şi de-alte
Adecă, scăpând de la nevoie
Faţa Mării sale prenalte,
Domnului Sătănii, ce mai fece
Şi cum hotărî vreme-a-ş petrece.246
Abia să trezeşte şi să scoală,
Acum gândul de războiu îş mută
Ruşinându-l nebuna sa fală,
Ş-un cuget ciudat îi vine-în fire
Ca să să-ascundză-într-o mănăstire.
Că fraţii călugări în chilie
Au primit Pisma, fără-a să teme,
Iar' Pisma, iubita lui fie,
Au născut acolò depreună
Făţăria şi Vrajba nebună,
Stete Făţarnicul la portiţă,
Rugându-să de-ajutoriu şi milă.
„Fiind eu (zisă) de bună viţă,
Turcii păgâni năpădind asară
Fraţi, surori şi părinţi îmi tăiară;247
Prin a-întunerecului scutinţă;
De foame şi trapăd obosită
Toată noaptea cu mare sâlinţă
Rătăcind mă-învârtii prin pădure,
Păn' sosii la ceste ziduri sure.
Scăpaţi-mă de moarte ş-urgie,
Daţi-mi să moriu încai fără vină
Decât încăpând eu la robie
Să-mi pierd curăţie şi viaţă.
Ah! jelnică soarte şi scârbeaţă!"
Zicea suspinând, iară monacul
Portariu privind la dânsa-şi uitasă
Metanele, ceasuri şi condacul:
Căuta la păr slobozit pe spate
Şi la sânul gol de jumătate.248
Egumenul Gherontie,-îndată
Porunci să i-o-aducă-înainte,
Zicând că măcar că este fată,
Totuş' cinul la-întâmplări de-aceste
Sloboade să-intre-în chilii neveste.
Fu copila, bătrânul o dusă
La o chiliuţă sângurată
Ş-o-încuie, dar' nimărui nu spusă,
Temându-să doar', cine ştie,
Să nu să tâmple vro nătărie.
Drăguţ Gherontie! câte ciude
Te-ar împresura şi ce ai zice?
Însă-acum aş pofti eu un jude
Cu minte şi fără părtenire
Să meargă cu mine la mănăstire,249
Însuş, după drept, să hotărască:
Oare putea-va scăpa de sâlă
Şi de năpasta călugărească,
Întreagă şi cu totul curată
Această fecioară-împeliţată?
Din poveste, nu zisăi minciună.
Dar' cine-ar fi socotit vreodată,
Judecând cu socoteală bună,
Ca diavolul pentru pocăire,
Şi el să să bage-în mănăstire!
Prilostită,-aşa fu bunişoară,
Cât, de n-ar fi sosit Măgăriţa
Ducând pe sfântul înapoi iară
Tocma pe-aci, călugării doară
Pentru dânsa-ar fi fost să să-omoară.250
Şi toţi zisără: „Ce fată frumoasă!..."
Dar' cei mai mulţi socotea-întru sine:
„Ah! să nu am pe mine-astă rasă!"
Aşa gândea, vorbea pănă-în sară
Prin chiliuţe cum şi pre-afară.
Vicleanul nevăzt pretutinde
Îmblă şi fieşte cărui şoapte
În vis pofte rele şi-l încinde;
Copila-arătându-să-în chilie,
Pe fieşcare chiamă şi-îmbie.
Care nu putea s-adoarmă-asară,
Invitat fiind curând să scoală
Şi să duce după cea fecioară;
Ea merge-înnainte numa-în iie,
El după dânsa, păn' la chilie.251
În chilie fiind, cearcă, caută
Desfătata lui Adam grădină,
Pretutindene; în urmă iată
Nimereşte pe-un pat, iar' supt ţoale
Pipăind, dede de viu şi moale.
Ba şi că-l cheamă-i să năluceşte.
Cuviosul părinte s-încinsă
Ca focul când cineva-l zâdărăşte.
Ş-acum să-înflasă să cânte-în dude,
Când iacă-uşa scârţâind aude.
Oblici Gorgonie săracul,
Şi fiind el inimos în sine,
Cât nu s-ar fi temut nici de dracul:
„Cine eşti? Om, diavol sau nălucă?"
(Strìgă) şi-întruna de piept apucă.252
La poprita dusese chilie
Tot aceaiaş' poftă şi tâmplare.
Ghierman la răspuns mult nu să-îmbie,
Ci-îndată-i răspunde cu-o pălmită.
Diavolul pe-amândoi întărâtă.
Pe-întunerec mergând dă pe dânşi
Şi câtu-s de lungi îi prăvăleşte.
Pănă-s aceştea-în luptă cuprinşi,
Iacă Ştefan, Iosofát, Nichita!
Pe-un după-alált aduce ispita253
Ş-acu să-începea de-a scărmănata.
Ospătându-să cu pugnuri dese;
Nichita-încă era de harţ gata,
Când lovindu-să de nişte lade
El încă peste ceialalţi cade.
Atunci, să zvârgoli cu putere
Şi de-abia să rădică-în picioare;
Dă să fugă şi spre uşă mere,
Dar bucneşte-în cap ca ş-un berbece
Pe Iosofat şi nu poate trece.
Cine iarăş' în drum i să pune?
Lui Iosofat ochii scânteiază,
Ameţit cade!... Ce voi mai spune!
Chelariu-în locul cestui apucă
Pe Ştefán vrând cu sine să-l ducă.254
Ucidea, iar' chielariul de guşă
Sugruma pe Ştéfán; şi boleacul
Iosofat dându-şi cu ceafa în uşă,
Ameţit zăcea ca-unu ce moare,
Şi numa cât bătea cu picioare.
Uşa fără veste să deschide,
Chilia cu lumină să-îmbracă.
Vede-atâtea măscáre ş-obide
Bătrânul Gherontie; să miră
De-unde toate aceste să scorniră.
O, fiilor! dar ce-i aceasta?"
Fata cu tot să descoperisă,
Zăcând ca şi la nuntă nevasta.
Spre mai mare scandală ş-ispită
Marghioala să făcusă-adormită.255
Nu ştiea ce-întii ar fi de-a face:
Ori să-acopără-a femeii sminteală,
Ori pe fraţii luptători să-împace!...
Şi lung stete cu mintea-îndoită
Ş-ochii-înfipţi la beleaua golită.
Sân Spiridon întorcând acasă
Trecea care, comedia slută
Văzând, pe deasupra lor trasă
Cu degete sfinte-un de semn de cruce
De care fug, pier toate năluce.
Ca năluca din ochi, iară fraţii
Ca când n-ar avea nici o putere
Slăbesc din mâni, şi răsturnaţii
Să scoală mirându-să de-aceasta,
Iar' mai vârtos cum pieri nevasta.256
Cunoscură cumcă-au fost ispita
Sătanei pe dânşi, de samă bună,
Pentru că şi fratele Nichita
Povestea cum că dracu nu-o dată
I s-au arătat în chip de fată.257
Şi spre-a turcilor împărat mare,
Ce cu foarte mică-oaste păgână
Nu să grijea numa de scăpare;
Ce mai păţi-în fuga răpezită,
Ce făcu şi cum i-au fost ursită?
Cu puţinei prin oastea română,
Jelindu-şi soartea nenărocoasă,
Fuge pe unde nevoia-l mână;
În urmă,-obosit, neştiind unde
S-află,-în codrul de-aproape s-ascunde.
Călăraşi în toate părţi trimisă
Ca mai vârtos cele mai alese
Oşti călăreţe să fie-oprite,
Iar' el într-acea frânt de-ostăneală
Vru puţin să-odihnească-în tihneală.
De ceas, când îi curmă-odihna lină
Un glas de-om, care-inima-i străbate:
O umbră-în văzduh, plânge, suspină.
Sultanul atunci capu-şi rădică
Şi priveşte, dar cuprins de frică,
Întoarsă de la vedere-amară,
Căci s-arată-în văzduhul supţire
Hamza, pe care-în trecuta vară
Vlad pedepsi cu moarte sureapă
Făcând să-l tragă de viu pe ţapă.
Cu ochii-afundaţi, barbă sperlită,
Acela-în văzduh acum s-arată;
Pe Mahomet cu degetu-învită
Şi cheamă să meargă după dâns;
Sultanul îi urmează-într'adins.
Umbra, ş-întinzând mâna i-arată
Un loc, apoi din ochi piere iute.
O! vedere tristă-înfiorată!
Aici sultanul nenumărată
Gloată turcească vede-înţăpată!...
De trei sau patru miluri aproape,
Cu dumbravă-încungiurată rară,
Iară-întrânsa mii de mii de ţape,
Des lângă-olaltă s-afla-înşirate,
Cu trupuri musulmane încărcate.258
Din inimă slăbind şi picioare
Amete de cap, cade pre faţă
Şi, de nu era sârguitoare
Grija-unui slujitoriu credincios,
Doară nu să mai scula de zios.
Apoi luându-l de susuoară
De la locul cel fără ferică,
Îl întoarce la patul său iară;
Cu leacuri stomahu-îi întăreşte
Şi cu dulci cuvinte-l mânguieşte!
Un cuget cumplit în minte-i vine:
Să-ş' rumpă-a vieţii sale fire:
„Ha! (zisă foarte scârbit în sine).
Mahomet învins!... Mahomet!... care
Fu nebiruit pe-uscat şi pe mare!259
Acelaş' Mahomet acum de-o mică
Oaste-învins, pierde slavă şi nume!
Ah! nu fie-aşa! nici să să zică
Cândva că biruit de-oarecine
Au fost, ci sângur de sine!...
A custării să-mi rumpă doar aţă,
Eu însumi urgisita lumină
Stângându-mi voiu să ies din viaţă."
Aceasta zicând el cu duioasă
Tânguire cuţitul său scoasă
Când unul dintre trimişi soseşte,
Că-acuş neşte cete vor s-ajungă.
Prin aceasta lui inima creşte
Şi părăsindu-şi gândirea slabă,
Cătră Dunăre ia fuga-în grabă.260
Cântecul a IX
Note
a) Adecă ca şi ţăranii noştri la poveşti, când spun de ciumă, de mama-pădurii şi a vânturilor ş.c.d. Chir Simpliţian.
b) Adecă teacă-fleacă, vorbe goale, pagubă de hârtie. Mai bine era să cânte ca ţiganii noştri, şi cu verşuri cum sunt obicinuite. Eu toate câte s-au zis pănă aice, în scurt le-aş fi cântat:
Iacă ţiganii s-armară
Ca să-ş puie-un vodă-în ţară,
Asemene lor, pe-o cioară;
Dar sfădindu-să-între sine
Lăsară-ş' vodă ş-ocine
Şi mearseră-în ţări străine,
Precum le-au părut mai bine.
v) Dar lasă, frate, nu critisì cele ce nu înţălegi, ca să nu te faci de râs, că aşa judecând ca tine, trebue să defăimăm toţi poeticii şi să cântăm pùrure frunză verde. Cocon Simpliţian.
a) Bine ar fi doară de alte, însă nu să cade să să pomenească diavolul între creştini, şi este împrotiva credinţii noastre ca lucruri de-aceste să nu scrie la cărţi de aceste, şi mai vârtos la povestea ţiganilor. Părintele Disidemonescul.
b) Aşa judecă odată un feliu de dobitoc, de mărgăritariu socotind că-i cèva de mâncat. Bunul părintele de bună samă n-au cetit Biblia şi istoria lui Iov!... cu mult mai puţin facerea vestitului inglèz Miltòn care au alcătuit un poemă supt titula Raiul pierdut. Coconul Musofilos.
a) Minunat lucru că tocma au tăbărit ţiganii între Alba şi Flămânda; doară va să zică că ţiganii nu era nici albi, nici flămânzi! Chir Onochefalos.
b) La o iscodire de şagă şi glumitoare, mai vârtos despre ţigani, nu este de a să mira, când să află de aceste numiri întradins căutate, pentru ca să să facă gluma mai cu haz. C. Musofilos.
a) Poeticul face foarte bine, căci, de vreme ce arată cum au vorbit ţiganii, trebuie să arete şi chipul de vorbit a lor, adecă dialectul lor de atunci, care nu putea să fie alt fără muntenesc. Acestaş' dialèct să vorbeşte astezi în Ardeal, în valea Haţegului. Însă ţiganii între sine, precum zice autoriul, aşa vorbea; şi doar' şi autoriu aşa au aflat scris. M. P.
a) Eu cred că nu numa ţiganii vorbesc aşa, dar fieştecare norod prost, ce nu are învăţătură şi nu e bine nărăvit. Cocon Coántreş.
a) Bine să zice că dacă o minţi, să o minţi groasă! Ce au făcut corbul săracu, ca să se pedepsască; mai bine era s-omoară Sânt Ilie pe Sătana decât pe bietul corb! C. Onochefalos.
b) Aşadar'! deacă ar fi Sătana muritoriu! dar' el e nemuritoriu, cum sunt toate duhurile. C. Musofilos!
a) De bună samă aşa au aflat scris, iar acea scrisoare au fost făcută trăind încă Parpangel. Musofilos.
a) Ei! Deacă nu auziea de o parte, atuncea dar trebuiea să-i vorbească de cea parte de care auziea... Onochefalos.
a) Dar' cum s-au putut întâmpla ca Vlad Vodă să-i mâie la Inimoasa? Ce va să zică aceasta? C. Onochefalos.
b) Dar bine, vere, nu şti tu că s-află satul acela şi astezi în Ţara Muntenească? C. Idiotiseanul.
a) Mai sus au zis poeticul că ţiganii-s din India, şi aici zice că sunt viţă eghipteană şi faraonească; să împrotiveşte una cu alta. Părintele
Filologos.
b) Trebuie a şti că aici grăieşte Vlad Vodă şi precum gândea el şi după socoteala de obşte de atunci, iar' mai sus au grăit poeticul din sine şi după adevărata cunoştinţă de acum. Deci nu e nice o împrotiveală. C. Simpliţian.
a) Ba nu aşa, vere! căci deacă le-au aflat el aşa în scrisorile de la Cioara şi de la Zănoaga, trebue să fie adevărate cele ce zice şi n-ai ce mai zice. Onoch.
Întii trebue a lua aminte că poeticul, care-i unul din prietenii miei, au vrut să aducă în limba noastră un feliu de poesie noao, precum să află la italieni şi la alte neamuri; şi fiindcă la noi pănă acum puţin au fost obicinuite alte stihuri afară de cele de obşte, ce le numim vierşuri şi s'au obicinuit la cântece de doru lelii şi de frunză verde şi ca de aceste.
Latinii şi elinii încă au avut cântări de acel feliu ţărăneşti, precum au toate neamurile ş'acum dară acest (feliu) de verşuri sunt pentru gloata de obşte. Însă elinii şi latinii au avut şi alt feliu de stihuri, obicinuite numai de cei învăţaţi şi la cântările cu care să povestea faptele eroilor şi a vitejilor, sau la imni alcătuiţi spre lauda zieilor, (Vreme ar fi să începem odată a ne cunoaşte limba şi a vorbi cum să cuvine. Cuvântul acesta, Dumnezieu, este îmbinat din doao cuvinte adecă domnu şi zieu, ca când ai zice domnu zieu. Deci acea ce au zis latinii deus, noi românii trebue să zicem zieu şi ce zic ei dominus deus, noi zicem dumnezieu. Acum dar' pre adevăratul zieu noi bine numim dumnezieu, pentru ca să-l osăbim de toţi alţii ziei a păgânilor. Însă rău foarte au obicinuit tălmacii cărţilor besericeşti, a numi ziei păgânilor bozi, cu cuvânt împrumutat de la sloveni, având numele strămoşesc zieu. Mai bine au nimerit unii zicându-le zâni, precum Dosifei la Vieţile Sfinţilor. Aceaiaş are să ţie şi pentru zicauă sauzica de parte muierească cu mult mai vârtos, căci la noi creştinii nu sunt dumneziele sau dumnezăoaie.) precum să pot vedea la Omer şi la Virghil. Deci autoriul acestui poemation au socotit să facă o cercătură şi să alcătuiască în limba noastră, ceva cu un feliu de stihuri noao. Dar' n-au cutezat a face un poemă eroic, sau să cânte faptele vreunui viteaz izbânditoriu, căci limba noastră încă nu-i de ajuns lucrată şi dreasă spre acel feliu de izvodituri. Drept acea au ales un feliu de izvodire de şagă, unde nu trebuiesc atâta înălţate gânduri şi cuvinte alese. Şi fiindcă limba itălienească este mai aproape întru toate de a noastră, au luat forma de stihuri de la italieni, însă cu oarecare mutări. Adecă, în loc de opt stihuri la o strofă, el a pus numa şese; şi în loc de şese măsuri (metruri) numai cinci sau câte încăp pe o mână. Însă nu după metrul latinesc, după silaba scurtă şi lungă numărând, ci numa după silabe, numărând la un metru doao silabe. Fiindcă dintru toate neamurile acum vieţuitoare, nice una nu face stihuri după metrul elinilor sau al latinilor, ci numai după râtmă(Râtmă. Lătineşte ritmus, să zic viersurile ce să fârşesc asemene, precum: ele, mele etc., precum: o! vară frumoasă, vreme mângăioasă etc.) sau asemene fârşire sau terminăciune a cuvântului, precum să vede din toată această lucrare. Nu să poate zice că au ieşit rău cugetul autorului, dar' totuş' să vede neajungerea limbii în ritme, neavând atâte feliuri de râtme ca italienii. Deci ar fi dorit să să facă o cercare cu alt feliu de metru, după obiceaiul elinilor şi a latinilor. Întru alte poeticul, după regulile poeticeşti, au întrăbuinţat màhine, adecă precum elinii şi latinii pre zieii săi şi zieuăle sau zânele şi nimfele sale au întrebuinţat, aşa el, după credinţa de obşte de acum, pre îngeri şi dimoni.
a)Aşa au aflat scris în cronica de la Cioara. Onoch.
a) Pădurea nălucită au împrumutat poeticul nostru de la Tasso, numai cu oarecare usăbire, iar' curtea au luat-o de la Ariosto. Erudiţian.
a) Aşa au aflat scris! Mândrilă.
b) Adecă să iubesc fără a fi cununaţi! C. Adevărovici.
a) Dacă poeticul n'au aflat la izvod pricina, de bună samă nice noao poate să spuie, căci el încă nu ştie. Onoch.
b) Poate că să va ivi din cursul poveştii; să aşteptăm puţinel. J. Răbdăceanul.
a) Aşadar poeticii aceia trebuie să fie un feliu de nebuni ce nu vorbesc ca oamenii. Idiotiseanul.
b) Dar nu-i aşa, vere! căci îm pare ai auzit că poeticul aşa află scris. Onoche.
a) Ei! dar vezi Vicleanul! Răpind adecă pe Romica, au vrut s'aducă şi pe ibovnicul ei ca să-i tâlnească împreună. Mândrilă.
a) Gândurile şi mie-m plac, vere, dar stihurile cele lungi şi împletecite, acele nu-mi plac; dar, de oi avea vreme, tot aceastaş cântare voi să fac cu vierşuri de a noastre, ca să ne o cânte apoi ţiganul nostru; atunci îi vedea că altmintrele sună. Idiotiseanu.
a) Curios lucru! Cum să nu fie cântat, când se află scris aşa! Onoch.
a) Cine ştie ce păhară au înţăles poetul, şi doară unele mai mici. Mândr.
b) Am aflat însămnat pe orighinal, la margine, pecum se vede acelaş preînvăţat mai sus numit, Tălălău, cumcă, după dreapta măsură care o înţăles-o poeticul, ar fi, după măsura noastră de astezi, o ocă şi jumătate; însă adauge că, după vremile acele, nu era mult, fiindcă oamenii era cu mult mai tari decât acum. Erudiţian.
Însă eu socotesc mai bine a fi cum au pus poeticul aici, fiindcă el aşa au aflat la scrisorile vechi, iar' norodul au putut cu vreme să schimosască cuvântul, fiindcă în adevărata istorie Ileana să zice cu cosiţă de aur, apoi norodul îi zice Ileană Cosinteană. Deci să vede că în gura norodului s-au strămutat cuvântul. Pentru această Ileană au povăstit şi un dascăl din Avrig, în Ardeal, dar' întralt chip începe, nu precum să spune aici, şi cu verşuri de obşte, nu cu tot bine legate. Erudiţian.
a)Ba mă rog de ertare, că vierşurile sunt frumoase şi pe înţălesul fieştecui, adecă vierşuri de ale noastre. Idiotis.
a) Am cercetat în tot feliu să pociu afla şi ceailaltă parte a poveştii aceştii de obşte iubite, dar nu am putut-o afla. De atâte ori pomenitul preînvăţat Talalău a lăsat o însămnare la orighinal, că ceaialaltă parte cu totul s-au pierdut. Adauge ş-aceaia, cum că întiiul izvoditoriu au fost din cetatea Ceúgmei, care acum demult s-au năroit şi să află năruitura şi astezi lângă ţărmurile Murăşului în Ardeal, unde aproape este un sat ce să chiamă Cigmău, de bună samă nume prefăcut din cetatea Ceugma. Cine ştie! doară săpând la năruiturile aceii cetăţi s-ar afla manuscritul. P. Filologos.
a) Nu pociu eu să cred ca să fie dat Vodă locurile cele mai frumoase ţiganilor! Idiot.
b) Ba caută să crezi, vere, căci aşa este scris; şi dacă-i scris odată, îi scris!... Onoch.
v) Ei dară, de la Corbi pănă la Cetatea Neagră! Ce va să zică aceasta! Cine nu vede că-i o şagă! Mândrilă.
a) Cine ştie, doară toate acele fete au fost drăculeţi în chip de om! P. Agnosie.
a) Fiindcă această izvoditură au scosu-o un ţigan, lesne să poate cunoaşte că prieşte lui Vlad Vodă, pe care socoti că au fost pretenul ţiganilor, şi doară din scrisorile ţigăneşti au luat unii cari îl laudă. Chir Criticos.
b) Eu socotesc almintre, adecă prietenii lui au scris bine şi neprietenii rău; dar să vedem ce au scris streinii, care n-au fost interesaţi. C. Adevărovici.
a) Premăreţe sunt cuvintele aceste de cătră un domn muntenesc cătră puternicul Mahomet! C. Criticos.
b) Şi totuş' sunt adevărate; cu mult mai vârtos că tocma despre acest Vlad am cetit într-o cronică, că pe neşte soli turceşti au făcut să-ş' ia învăliturile şi cu capu gol să vie înaintea lui, iar' ei răspunzând că legea lor opreşte ca să-ş' desgolească capul de învălitură, porunci vodă să le întărească mai bine cătră cap învăliturile şi să le bată cu cuie de fierr, zicând vodă că întracest chip nu vor fi nici odinioară în primejdie de a-ş frânge legea. Care făcându-să după poruncă, toţi muriră cu cumplită moarte. Deci, unu care făcu de aceste cu solii puternicului sultan Mahomet, cu mult mai lesne putea să răspunză într-acet chip lui Mahomet. M. P.
a) Mă tem să nu fie o bârfeală despre autoriu, fiindcă nu aflu nice la o cronică de aceste minuni. C. Criticos.
a) Şi mie aşa-mi pare, vere! Dar nice poetul are vină dacă au aflat aşa scris. Onoch.
b) Aceste trebuie să să înţăleagă poeticeşte şi într-acel chip cum povesteşte Omer, că s-au sfătuit zieii în ceriu, unii să ajute troienilor, precum Mart, Vinerea, ba şi Apollòn, iar alţii s-ajute pe elini, precum Minèrva (Athìna), Neptún (Posidoniu) şi Vulcán. Poeticul nostru fiind creştin n-au putut să pomenească de zieii păgâneşti şi să le deie vreo putere; pentru aceasta au pus la lucrare sfinţii creştineşti. Însă aceste să înţăleg, cum am zis, poeticeşte şi alegoriceşte. Cocon Musofilos.
a) Dar, ş-alta este a băga sama la locul acesta: că zice Sân Nicoară (Sfântu Nicolae) cumcă Sân Spiridon trebuie să meargă pedestru, fiindcă, după canoanele s. soboară, vlădicii şi călugării nu putea să călărească numai pe asin sau catâr! Şi pentru aceasta zice poetul că Sân Spiridon au trebuit să pogoară pe scara lui Iacòv, adecă care Iacòv pribegind de frica frate-său, o văzu în vis.
a) Toate ar fi cum ar fi, însă a scrie unele ca aceste, nu să cade despre sfinţi; mai vârtos să să mestece la poveştile ţigăneşti. Păr. Desidemonescul.
b) Şi ce rău au scris poetul aici? Toate cu cuviinţă!... Că au vrut să ajute sfinţii creştinilor, aceasta nu-i nimic rău, căci asemene tâmplări sunt şi la Biblie, unde împrotiva necredincioşilor ajută îngerii. Ba să află şi la cronicile noastre, unde să zice că lui Stefan Vodă celui Bătrân au ajutat un călăreţ sfânt mergând asupra oştilor.
Apoi, caută la Vieţile Sfinţilor şi vei afla şi mai minunate. Iar pentru măgăriţa, însuş' Domnul Hs. au intrat în Ierusalim şezând pe puiu de asină!... În urmă, în istoria aceasta nu să povesteşte numa de ţigani, ci şi de faptele lui Vlad, ce sunt luate din istoria vremilor acelora. Nu să poate deci dară zice că povestea aceasta pentru sfinţi, s-au mestecat cu povestea ţiganilor. Părintele Apologhios.
a) Ha! ha! ha!... bine le şede aşa oaspeţilor acelora, în balta puturoasă! Aşa dăruieşte diavolul pe cei care-i ascultă. P. Disidem.
a) Vezi, dară, vere, că nu toate ce se află scrise sunt ş-adevărate! Idiot.
b) Aceasta o împrumutat-o poetul nostru de la Virghil, unde să zice:
Quid miserum, Enea, laceras... nam Polydorus ego. Erudiţian.
a) Şi ce avea să facă cu nebunii care gândea că vodă poate să scurte depărtarea de la un loc pănă la altul şi să facă dintr-un mil numa o jumătate! Mândrilă.
a) Crezi tu aceste, vere? Eu nu. C. Idiotiseanul.
b) Dar cum să nu le cred, când aşa s-au aflat scrise! C. Onochefalos.
a) Lesne-i a grăi de după cuptoriu şi din unghieţ! Dar' ian' să mergi odată la războiu! Atuncia vezi tot câte zece în locul de unu. Căpitan Păţitul.
a) Dacă-i aşa, trebuie să fie adevărat ce zice aici izvoditoriul, căci să zice că el însuş' a fost de faţă la toate de care să scrie aici. Onoch.
a) Dar săracu Neicu de frică nu ştiea ce zice şi mesteca toate împreună, numa ca să scape de nevoie. Simpliţ.
a) Sărace Vlade! ce ajutoriu ţ-ai ales, care mai mare voie avea să să bată cu tine, decât cu protivnicii tăi! Mândrilă.
a) Brânduşa, precum o scrie poetul, e un fel de Circe (Chirchi), precum să află la Odisèa lui Omer, care pe soţii lui Ulis prefăcusă în porci şi alte vite. Erudiţian.
a) Poetul nostru toate le-au împrumutat de la alţii, ca să-ş' facă mai plăcută izvoditura. Musofilos.
a) Poetul au spus odată cum ea i-au chiemat şi i-au înhămat; aici să înţălege de sine că aflându-ş fiiul, iarăş' i-au chiemat, însă poetul nu spune ştiind că fieştecare va înţălege că, cum au mers de acasă cu vrăjituri, aşa putea să meargă şi de-aci. Musofilos.
a) De aci să cunoaşte că izvoditoriu cel de-întâi acestor stihuri au fost ardelean, căci almintre nu ar fi pomenit de Rătezat. Criticos.
b) Aşa dară ar trebui să fie şi din Thesalia, căci pomeneşte Parnasul, muntele Thesalii; ar trebui să fie şi muntean că pomeneşte Cetatea Neagră ce este în Ţara Muntenească! Mândrilă.
a) Aşa, foarte bine, când îl face să grăiască hule asupra dumnezieirii!
Păr. Desidemonescul.
b) Apoi ş-alta este: de unde au ştiut poetul acesta cele ce au vorbit dracii în iad! C. Idiotiseanul.
v) Dar' că nu-i aşa, vere, căci ţ-am spus de atâte ori că le-au aflat aşa scrise. C. Onochefalos.
a) Oare nu este aici ascunsă sáteră? Că întru multe pănă aici am luat sama că poetul acesta multe zice care nu să pot înţălege într-alt chip, însă aşa ştie acoperi satera sa de bine, cât nu fieşte care o cunoaşte. C. Criticos.
a) Pe Velzăvuv zisă poetul că este hátmánul Sătanei, iar aici pe Mamona face visternic! ca când şi diavolii ar avea în iad acest feliu de dregătorii!
Idiot.
b) Bagă-le în teacă, vere, ţi-am zis nu o dată, nu mai vinui poetul, când el aşa au aflat scris! Onochef.
v) Vedeţi dară că bine zisăi eu că aici este o sateră ascunsă! Criticos.
g) Acum şi mie-mi scapă răbdarea când văd luări aminte de acest feliu! Am luat sama mai înainte că care nu înţălege ce este poesia şi ce va să zică poetu, acela mai bine să tacă şi mai bine să ţie cu dumnealui Chir Onochefalos, căci mai multă cinste-ţi va face. Unde ar fi izvodirile poeticeşti a lui Omer, a lui Virghil şi, în vremile noastre, a lui Miltón la inglezi, a lui Tásso la italieni şi a lui Clòpstoc la nemţi, de ar fi socotit aceste învăţate noroade de dânşii, cum socotesc aceşti mai sus cârtitori asupra poetului nostru? Musofilos.
d) Nu ţ-am spus, vere, că aşa este? Iacă dum. Musofilos înţălege mai bine decât noi amândoi.
a) Dar să aşteptăm puţinel, oare ţiné -va cuvânt? Căp.
a) Ei! dar' cum putea el să vorbească cu turcii, fiind el creştin şi român.Idiotiseanul.
b) Bine zici, vere, de asta nice eu îmi adusăi aminte, însă cred eu că dacă-i aşa scris, au trebuit Argineanu să ştie turceşte. Onochefalos.
a) Şi doară ţi s-ar fi tâmplat ca şi turcului; ba doară nice ai fi ajuns a muşca pământul. Chir Mustrul ot Puntureni.
a) Iacă dar' că Argineanul ştiea turceşte, dacă au vorbit el aceste lui Mahomet! Onochef.
a) Văzând că unii pun în price vitejia multor voinici din veacurile trecute, am vrut să-mi spun aici socoteala mea. Întii, cred eu că acei voinici au fost cu adevărat viteji, căci almintre nu le-ar fi rămas pomenirea pănă acum; însă întru multe i-au înălţat poeţii pre deasupra de putinţa omenească! Adoao, că oamenii cei de demult au fost cu mult mai tari decât cei de acum; deci vitejii lor au trebuit să fie cu mult mai tari şi peste crezământul nostru ce avem de puterea omenească. Aceste, împreună socotite cu aceasta, că atuncia nu era pravul de puşcă, cu care şi pe cel mai viteaz, cel mai mişel om de departe omoară. Pentru aceasta astăzi nu să pot afla viteji ca oarecând, căci deacă s-ar afla, socotesc eu, am vedea că unul, la vreme de războiu, încă şi mai mulţi de doaozăci ar putea ucide cu mâna sa. Erudiţian.
a) Turcii atunci n-avea teamă de munteni, văzând că ei s-ascund şi nu ies la războiu. Mândrilă.
a) Ce basnă! Şi pentru ce? dacă fără această ajutorinţă Vlad Vodă putea să biruiască. Apoi Dumnezieu putea să ajute într-alt chip. A tria: nicăiri nu să află scris de aceasta. Apistos.
b) Întii: Scriptura învaţă şi Vieţile Sfinţilor arată că arătări de acest feliu a sfinţilor au fost nu o dată. A doao: s-află şi la cronica Moldovii de aceste; ş'a tria: cel ce nu crede aceste, nici altele va crede. P. Evlaviosu.
a) Aceasta-i adevărat, că oamenii-s minunaţi întru aceasta. Când fac ceva rău, zic: dracu m-au amegit la aceasta, iar' când fac ceva bine, atuncia zic că Dumnezieu le-au dat acel gând bun!... aşa dară ei nu sunt altă, fără o máhină, pe care o împinge cine cum îi place, pe dreapta sau pe stânga. C.
Criticos.
b) Aşadar' omul n'ar păcătui niceodată, căci el din sine şi voia lui n-ar face nimica. C. Mândrilă.
a) Ce lucru mare! Ca când călugării n-ar fi pătimaşi ca şi alţi oameni. C. Criticos.
a) Acest cuvânt de taină să zicea la romani tesera, şi fiindcă noi românii nu-l avem acum, s-ar putea întrebuinţa şi la noi. Erudiţian.
a) Bine le stă aşa! Pentru ce-s aşa fricoşi! Căp. Alazonios.
a) Bine zice dumnelui Criticos, căci aşa au însemnat şi învăţatul Talalău, cum că au cetit neşte cronice de demult, de molii roase, din care să culege că boii ca turbaţi dând pe ţigani, foarte pe mulţi au prăvălit ş-au călcat, însă ar fi stricat şi mai pe mulţi, de-ar fi nemerit mijlocul, dar, spre norocul lor, boii venisă pe dânşii lăturiş' şi au nimerit numa peste rândurile de-întii şi trecând peste ele, iar s-au dus ca şi purtaţi de vânt. Erudiţian.
a) Apoi zice că pizma au născut făţăria şi vrajba! Adecă în pizma Sătanei s-au născut făţăria. Acum înţăleg ceva şi eu! Onoch.
b) Dar' ce mare înţăles trebuie aici? Doi ochi ş-o minte! Simpl.
a) Însă eu mă mir cum portariu nu ş-au făcut cruce. De bună samă pierea! Onochef.
a) Sau să o fi stropit cu apă sfinţită. Părintele Evlaviosu.
a) Bine zice şi ia sama acest cuvios părinte, căci cum poate el să vorbească aşa rău de s. călugări?
b) Doară că aşa s-au întâmplat şi aşa au aflat scris; apoi, ce este el de vină? Onoch.
a) Şi cum putea ei să facă cruce văzând o fecioară frumoasă, căci obiceaiul este a-ş face de lucruri urâte şi înfricoşate! Eu cred că şi părintele Evlaviosu ş-ar fi uitat de cruce. Mustrul ot Puntureni.
a) Iacă! pare că le-au fost la toţi legate mânule, nici însuş' egumenul văzând aceste nu-şi făcu cruce. Onoch.
a) Pare că văd pe săracul Gherontie întru îngăimăceala aceaia, văzând atâta scandală, cum au stătut încremenit. Simpliţian.
Bea din cur, dar' numa nunu mare
Dârloiu ura şi bea din picioare!
a) Epithalamion va să zică cântare de nuntă, iar Nason este Ovid, poetul romanilor, care au scris de dragoste. Şi pentru aceasta fu izgonit de August Chesáriu, la Tomos, pe malul Mării Negre. Filologos.
b) Adecă Mitrofan au izvodit o cântare de nuntă, pe gustul lui Ovid! Acum înţăleg!... Onoch.
v) Dascăl Liripipion au scornit glasul la cântarea lui Mitrofan, şi cântăreţul Neanes cânta acel glas, pe podobie. Simpliţian.
a) Aceste încai se pot zice vierşuri ca şi cumu-s a noastre. Mai bine făcea poetecul acesta să fie scris tot cu de aceste. Idiotiseanu.
b) Aceste-mi îmi plac şi mie, vere! Onochef.
a) Deacă au fost el în iad, anevoie să poate crede că au ieşit de acolo şi au spus ţiganilor! căci scris este că din iad nu este mântuire. P. Evlaviosu.
b) Dar că nu-i aşa, părinte! căci el au fost, precum se vede numai ca oaspe acolo! Mustrul ot Puntureni.
a) Ar fi trebuit să adauge: cu coade de balaur, că aşa sunt. P. Desidem.
b) Aşa va să zică şi el când zice: cu coade spâne, care va să zică coade fără păr. Mândr.
a) Ba nu aşa, ci precum zice Scriptura: nas pentru nas, urechie pentru urechie! Adecă cu ce mădulariu au păcătuit, prin acelaş' să pedepseşte. P. Desidem.
a) Şi pentru ce nu? Eu am cetit la Scriptură, că în zilele de demult, fii lui Dumnezieu s-au îndrăjit cu fetele oamenilor şi au făcut copii, şi din copii aceia apoi s-au făcut urieşi. Pentru ce dară să nu poată face draci cu strigoile copii! Popa Ciuhurezu din Broşteni.
b) Popa Ciuhurezu să vede a avea dreptate, căci că ceteşte la un istoric foarte vechiu, anume Iordán (sau, cum zic alţii, Iornánd), care zice că un craiu a gotilor au izgonit din tabără un feliu de vrăjitori şi strige, care apoi dând în pustietate de draci au făcut copii, şi dintr-acei copii s-au născut hunii. Erudiţian.
a) Parpangel aici bate şaua să să preceapă iapa, adecă să auză Romica. Mustru ot Punt.
a) Poate fi şi aceasta, că el buiguind de acest feliu de lucruri, în urmă ş-au făcut o sìstimă (aşezământ), ca să-ş facă nume la ţiganii săi şi să să facă dătătoriu de lege, precum bine au băgat de samă mai sus numitul Talalău care zice că Parpangel mai târziu la nice un sfat nu s-au mestecat cu ţiganii şi nici au vorbit la adunările lor, ci au tăcut numa şi au ascultat, ca să să vază mai înţălept. Erudiţian.
a) Acum înţăleg pentru ce orbeţii noştri pe la târguri zic: „Să-ţi fie evangheliile cetite şi vămile plătite !" Onoch.
b) Ba şi banul care să pune pe piept mortului pentru aceasta să dă, ca să-ş plătească vămile! Popa Nătărău din Tândarânda.
a) Acea n-ar fi nemic, căci prin hudă va să zică ferestruică, dar de cuvintele lui Sân Pietru este întrebare, că adiafor este ori în ce hai merge cineva la rai! Simpliţian.
a) Poate că el n-au fost în raiul nostru a creştinilor, ci în raiul ţiganilor. Onochef.
b) Bine zice chir Onochefalos, căci de raiul nostru almintre vorbesc s. s. părinţi. Popa Nătăroi.
a) Nici eu, vere! Onoch.
a) Dacă aşa i s-au arătat! Onoch.
a) Aşa dară bine zice poetul că ei nu o aflat nice o învăţătură!...
Mustrul ot Punt.
b) Poetul aici vorbeşte de învăţăturile lumeşti; deci lucrul, precum îl socoteşte el fireşte în sine, este adevărat. Musofilos.
a) Preadevărat! că multe foarte sunt socotinţe de acel feliu, care certate bine, după arătarea minţii ceii mai lămurate, s-află în urmă că sunt himere şi izvodiri buiguitoare; şi totuş, să primesc de neamuri întregi! Alitofilos.
a) Numa să fiu eu boieriu, sluga să află îndată, pe bună leafă. Onoch.
b) Că nu-i aşa, vere! Căci cându-s toţi boieri, atuncia nu poţi avea alt slugă fără pe boieriu; însă care-i boieriu ca şi tine, nu va merge să slujască la altul. Idiot.
v) Mi să pare că aceasta-i totuna: ori să fie toţi ţărani, ori toţi boieri; osăbirea este numa întru numire. C. Criticos.
a) Dintr-acest loc să ştie că autoriu cărţii au scris pe acea vreme. Criticos.
a) Eu încă nu-l înţăleg, măcar vorbeşte romăneşte. Onoch.
a) Ostracă este cuvânt grecesc.
a) Aşa dară Slobozan nu este cu totul împrotiva monarhiei, ci numa pentru că să teme ca să nu ajungă la monarhie oameni răi, care să despotisască norodul. Erudiţian.
a) Aşadar bine zice Slobozan! Mândrilă.
a) Acum văd eu pentru ce Slobozan nu va să aibă monarşi, adecă că măcar că monarşii sunt buni, dar fiindcă ei arareori sunt în stare de a cunoaşte toate ce să tâmplă în ţară şi de a fi pretutindine de faţă, trebuie să să lasă pe miniştrii săi, şi apoi toate lucrurile atârnă în voia acestor oameni. Aceasta încă nu-i fără temei. C. Criticos.
a) Aceasta să află mai vârtos la istoria împăraţilor de la Roma şi de la Ţarigrad, unde stăpânea famenii, precum cel vestit Hrisafie şi Eutropie şi alţii. Erudiţian.
a) Încât e pentru practecă, adevărat zice Slobozan. Erudiţian.
a) Eu nu înţăleg nimic din toate sfaturile aceste gurguiate. Idiotiseanul.
b) Mie încă nu-mi intră în minte, vere; numa atâta precep şi eu, că mai bine-i a avea un domn bun decât rău. Onoch.
a) Toţi mişeii mai bine voiesc o republică, ca să poată şi ei sfătui şi a să pune la dregătorii. Arhonda Suspusanul.
b) Însă Arhonda doreşte monarhia, ştiind că întrânsa va sfătui el!... Mustrul ot Puntureni.
v) Eu aş voi multe dintru cele ce au zis Baroreu şi n-aş lăpăda nice ceste ce zice Slobozan, adecă, de-ar putea să fie, aş face o monarho-republecă. C. Politicos.
a) Mai că aşa este, de vom socoti bine! Onoch.
a) Cu toate aceste, Slobozan să vede mai multe din ură a vorbi decât după adevăr, căci pe vremile noastre nu sunt aşa monarşii. C. Criticos.
b) Însă nice el nu vorbeşte de monarşii de-acum, ci de cei de demult. Simpliţian.
a) Spun istoricii că dedemult era doi filosofi ce avea fire de împrotivă unul altui; unul era Democrit care râdea de oameni şi de lume, şi deacă-l întreba cineva el răspundea că râde de nebuniile oamenilor; altul era Eraclit care întins plângea, şi fiind întrebat pentru ce plânge, răspundea: pentru ticăloşia şi patimile oamenilor. C. Erudiţian.
a) Ţtiut lucru este că nu fieştecare gheneral roman după izbânda asupra nepretenului putea să facă triumf: multe mii trebuiea mai întii să puie supt sabie pănă i să da slobozie a intra în Roma cu triumf. Erudiţian.
a) Poetul moralisind oarecâtă vreme, zice cătră musă să lase aceste lucruri, fiindcă nu este bine a spune lucrurile, să fie cât de bune ş-adevărate, când oamenii nu le primesc. M. P.
b) Adecă cum zisă Hs: nu aruncaţi mărgăritarul înaintea porcilor. Popa Mustrul din Puntureni.
a) Organisită va să zică rânduită. Vine acest cuvânt de la organ, care cuvânt să află şi la Meneiulnostru; de-acolo s-au făcut organisesc, adecă bine împărţesc sau orânduiesc părţile. Aşijdere,avtoritate va să zică vâlfă a celui mai mare sau mai bătrân. Filologos.
a) Adecă, precum înţăleg eu, Janalău vra să fie dictatură, ca şi cum era la romani când să ivea vreo primejdie şi cerea grabnică lucrare; căci atunci romanii văzând că dacă lucru va merge la sfătuirea de obşte, după rânduiala aşezată, va ţinea oarecâte zile pănă când să va face hotărâre de la sănat; iar' într-acea vreme poate fi târziu sfatul. Erudiţian.
b) Eu tot am ascultat încătro va să meargă Janalău cu sfătuirea, dar acum văd că au fost mare politic, căci cei mai procopsiţi politici să ţin de această socotinţă, că republica romanilor pentru aceasta au treit atâte veacuri, că au ştiut mesteca la democraţie şi monarhia, adecă dictatura care este un feliu de monarhie absolută; însă numa la trebile, precum s-au arătat mai sus. Şi cu adevărat întru aceasta monarhia are preferenţia sa mai nainte de altele; căci să púnem o republecă, şi cum că un monarh de-aproape, cu foarte mare putere, neaşteptat intră în ţară, aşa cât oastea lui merge cu vestea împreună! Atuncea întreb pe republicani: ce vor face? când ei, după aşezământul republican, nu pot să facă nimica fără de sfatul de obşte a sănatului. Deci pănă să va strânge sănatul, pănă va sfătui şi va hotărî ce este de a face, iacă neprietenul poate cuprinde toată ţara! Dar, după rânduiala de dictator, acesta numindu-să, lucrează după sfatul său, nice poate să ştie protivnicul de sfaturile lui. C. Politicos.
a) Mă tem să nu fie răzvrătit norodul ţigănesc oarecare din voievozi, care doară poftea să fie vodă sau craiu.
Eu am căutat la luările aminte ce au făcut Talalău la orighinal şi am aflat că Goleman şi Tandaler nu era bucuroşi că ei n-au fost trimişi la cel sobor de învăţaţi; şi auzind că acel sobor nu va să facă un craiu sau vodă, la care domnie amândoi căsca, drept aceasta, pe supt mână, cum să zice, au întărâtat gloata ţigănească, zicând că acei învăţaţi din care vorbesc aşa că nime nu-i înţălege ce zic şi fac un aşezământ care nu-i de nice o treabă în ţigănie. Erudiţian.
a) Încai să fie cerut sama de la săbor şi să să fie încredinţat de faptele lor mai nainte de a-i judeca. Criticos.
a) Dacă-i pentru întia vorbire, prepusul mai bine cade pe Cucavel! P. Mustrul.
b) Aşa gândesc şi eu! Onoch.
a) Adecă pentru că să bătu cu boii. Mustrul.
b) Când îl luă taurul moldovenesc în coarne. Onoch.
Mândrilă.
a) Însă Drăghici să vede că nu-i de sfatul lor. M. P.
a) Învăţatu Talalău arată la locul acesta că ţiganii amegiţi cu cea biruinţă a lui Tandaler şi ne văzând pe munteni mai mult, socotea că turcii au tăiat pe munteni, iară ei au tăiat pe turci, şi cum că acum nu au de a să teme de nime. Erudiţian.
a) Urât vorbeşte Goleman de vozi, când nice mâni nu le dă, ci brânci, ca când ar fi urşi sau alte fieri răpicioase. Mustrul.
b) Dar cum pot ţiganii proşti să grăiască amintre? Mândrilă.
a) Deacă n-ar avea vodă ş-alte griji, numai acele de care zice Goleman, atunci ar avea dreptate, dar totuş', trebuie să zicem adevărul, că el are ş-alte griji, precum: în ce chip s-apere ţara de neprieteni, să ţie oştile, să întărească pravilele din lăuntru şi să păzească asupra liniştei de obşte. Criticos.
b) Aşa dară tot pentru sine! Golemane, să trăeşti! Popa Mustrul din Puntureni.
a) Dar' Gogul acela nu-i om bun; şi, de nu vrea fi Corcodel, cine ştie ce mai clevetea acel antiaristocrat. Arhonda Suflănvânt.
b) Clevetirea-i când cineva vorbeşte de altul rău fără temeiu, deci este întrebare: oare Gogul cu temeiu vorbeşte? P. Mustr.
a) De popi ce zice este curat adevăr! Că popa nostru tocma aşa face! Onoch.
b) Iacătă, de preoţi cu preutese nu grăieşte aşa rău ca de vlădici. P. Nătăroiu din Tând.
a) Dar aşteaptă, frăţia-ta, că pot vini şi mai multe, apoi să-l afurisim! Mustrul.
b) Precum văd eu, ţiganii totdeuna fără popi au fost, ca şi cum sunt acum. Crit.
a) Unul ca acesta-i afurisit de trii sute noaozăci şi noao de s. părinţi de la Sfeata Gora, şi!... şi!... de S. Păresemi! P. Nătăr.
b) Hoho! frăţia-ta, că cu noaozeci şi noao de părinţi l-ai pre îngenuncheat! Bine că-l curmă Goleman, că doară ne spunea el şi mai multe. Dar, de cumva n-or fi mai multe, mai bine să tăcem. P. Mustru.
a) Fericiţi care nu înţeleg! De-aţi fi luat samă, pănă acum doară de o sută de ori sunteţi pomeniţi. P. Mustrul.
a) Ţiganii îm pare că acum sunt învrăjbiţi, că nice unul nu va să asculte de altul. Mândr.
a) Zice Bobul că mai bine va celui mai mic muntean decât lui Goleman. Acest cuvânt au făcut şi la noi acum de n-avem domni de ai noştri, ci străini, căci aşa zicea şi boierii noştri odată, şi pentru ca să nu fie şi alţii din neam, au dat voie turcilor să puie pe străini. Crit.
a) eu toate aceste nu înţăleg! Cum poate războiu să sufle în bucin ca ş-un om! Idiot.
b) Eu încă nu înţăleg, vere! Onoch.
a) Aceste toate să înţăleg alegoriceşte: adecă, va să zică poetul, aceste sunt urmările războiului, care poetul toate le-au zugrăvit după regulele poesii. Musofilos.
a) Învăţatul Talalău spune la însemnările sale că osul acela de dobitoc pănă în vremile lui să află la mănăstirea de la Cioara; şi de pe copită să cunoştea că au fost un picior de cal. Erudiţian.
a) Minunat mi s-au părut că Parpangel, după ce să sfădisă cu Tandaler, la nice un sfat a ţiganilor n-au grăit nimic, deci am căutat anume însămnările lui Talalău şi am aflat pricina: zice adecă acel preînvăţat că el numa pe ascuns cu cei mai bătrâni sfătuiea şi cum că să ştie, de bună samă, că din sfatul lui au fost şi soborul învăţaţilor orânduit, care să sfătuiască ca să nu facă ţiganii stăpânie monarhică, temându-să ca să nu ajungă Tandaler la domnie. Erudiţian.
a) Ciuciuleţi este un feliu de bureţi ce cresc pe lemne. Fil.
Tandaler cu furca de cort ce o apucasă de la Goleman, prăpădi foarte mulţi, pe carii de nume îi spune poetul. M. P.
a) Dar, de unde ştie el numele tuturór, fiindcă poetul n-au fost de faţă la bătaie! Idiotis.
b) Aşa au aflat scris la izvod. Onoch.
v) Poetul au ştiut de-acolo, de unde au ştiut şi Omer care încă n-au fost de faţă la bătaia de la Troada. P. Mustrul ot Pun.